Lucrarea harului dumnezeiesc în sufletul omului

Lucrarea harului dumnezeiesc în sufletul omului „Harul răspandit se inmulţeşte in sfinţi, le dă pricepere, le descoperă tainele, vesteşte timpurile, se bucură de cei credincioşi, se dăruieşte celor care-L caută, celor care nu sfăramă hotărarile credinţei, nici nu depăşesc hotarele părinţilor (Pilde, 22, 28). in sfarşit, frica de lege este lăudată, harul profeţilor este cunoscut, credinţa Evangheliilor intărită, tradiţia Apostolilor păzită, iar harul Bisericii saltă de bucurie. Dacă nu intristezi harul, vei cunoaşte acelea pe care le grăieşte Cuvantul, prin cine voieşte şi cand voieşte.” (.Epistola către Diognet, Cap. 11, 5, 7, in PSB, voi. 1, p. 419) „(...) Prin impărtăşirea Lui, harul Duhului Sfant este cel ce se sălăşluieşte şi sfinţeşte pe cei care nu sunt sfinţi prin firea lor706.” (Origen, Despre principii, Cartea intai, VII, 3, in PSB, voi. 8, p. 78) „Dacă trebuie să spunem că se schimbă ceva prin prezenţa puterii lui Dumnezeu şi prin sălăşluirea Cuvantului in om, nu ne vom sfii să spunem că, prin prezenţa puterii lui Dumnezeu şi prin petrecerea Cuvantului Său in oameni, are loc in ei o schimbare dintr-un om ticălos intr-unul bun, dintr-unul neinfranat intr-altul cu cugetul cumpătat şi dintr-un superstiţios, intr-unul pios; ca astfel să-şi poată deschide sufletul pentru petrecerea lui Dumnezeu in el.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IV-a, V, in PSB, voi. 9, p. 234) „(...) Pentru harul Duhului dat nouă noi suntem in El şi El in noi. Şi deoarece Duhul este al lui Dumnezeu, prin El, Care Se sălăşluieşte in noi, socotim pe drept cuvant că avand pe Duhul, suntem şi noi in Dumnezeu. Şi aşa este şi Dumnezeu in noi.” (Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, Cuvantul al III-lea, XXIV, in PSB, voi. 15, p. 350) „Iar primind harul Duhului şi lipindu-se de El şi facandu-se un Duh cu El, sufletul nu implineşte numai faptele virtuţii sale cu uşurinţă, nemaiavand să lupte cu vrăjmaşul, prin faptul că e mai mare ca uneltirea lui, ci, ceea ce e mai mare ca toate, primeşte in sine patimile Mantuitorului şi se desfată de aceasta mai mult decat iubitorii vieţii acesteia de cinstirile şi slăvirile primite de la oameni707. Căci pentru 705. Harul Duhului rămane totdeauna prezent, dar nu totdeauna lucrător. Totdeauna prezent in cei vrednici, Duhul lucrează in chip minunat. Harul se află in noi in chip ascuns de la Botez, căci harul Duhului ni s-a dăruit spre a ne ajuta să implinim poruncile şi să creştem duhovniceşte. Dar ni se face văzut numai atunci după ce am implinit poruncile şi am inaintat in nevoinţe. in măsura in care lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfant in noi roadele Sale. in acest sens, Marcu Ascetul menţionează: să cunoaştem că odată ce ni s-a dăruit harul desăvarşit al Duhului spre implinirea tuturor poruncilor, el ne dă ajutorul spre creşterea cea după Hristos şi el ne intăreşte pană la moarte pe noi, lucrătorii Săi, pană cand toţi vom fi ajuns la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvarşit, la măsura varstei plinirii lui Hristos. ("Răspuns acelora care se indoiesc de dumnezeiescul Botez", in Filocalia I, Ed. Humanitas, 1999, p. 296). Harul divin creşte in persoana umană şi devine ceva propriu şi inseparabil naturii (Sf. Macarie Egipteanul, Omilii spirituale, PG, XXXIV, col. 528-529A). Harul realizează comuniunea in Hristos şi cu Hristos prin Sfantul Duh. Unirea la care credincioşii au fost chemaţi nu este nici ipostatică, nici fiinţială, ci este o unire cu Dumnezeu după har. - n.a. 706. Notă Pr. T. Bodogae: "Com. Ioan, XIII, 36; 231. Origen subliniază acest adevăr pentru a preintampina răspunsul gnosticilor, care credeau că din natura lor unii oameni sunt sfinţi, alţii pierduţi" (n. 266, p. 78). 707. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Acest text e un loc direct in care, ca in general, se exprimă gandirea părinţilor răsă- riteni, despre primirea de către omul inaintat duhovniceşte a pătimirilor lui Hristos şi despre desfătarea de ele. Pe cand in slăvirile de la oameni e şi satisfacţie, dar şi nesatisfacţie, in purtarea pătimirilor lui Hristos e numai bucurie. Căci puterea şi veselia Duhului copleşeşte durerea pătimirilor (...) Şi, in randurile ce urmează, sfantul Grigorie arată că nu vorbeşte 206 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI creştinul care a inaintat prin bună-vieţuire şi prin darul Duhului la măsura varstei duhovniceşti a harului dat lui, e o slavă şi o desfătare şi o bucurie mai mare decat orice plăcere să fie urat pentru Hristos, să fie prigonit pentru El, să rabde orice ocară şi ruşine pentru credinţa in Dumnezeu. Căci toată ocara şi bătăile şi prigonirile şi celelalte pătimiri, pană la cruce, toate sunt desfătare şi odihnă şi arvună a comorilor cereşti, odată ce ele dau unuia ca acesta toată nădejdea in invierea şi in bunătăţile viitoare (...) Căci insuşi harul Sfantului Duh, stăpanind peste tot sufletul şi umpland locaşul lui de veselie şi de putere, face sufletului dulci pătimirile prin nădejdea celor viitoare şi omoară (copleşeşte) simţirea durerii prezente.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre randuiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată, in PSB, voi. 29, pp. 481-482) „Lumina şi vantul cel divin al Duhului suflă şi răcoreşte sufletele care trăiesc in lumina cea divină, străbate toată fiinţa sufletului, cugetele, toată existenţa, insufleţind şi odihnind toate mădularele trupului cu odihna cea divină şi de negrăit.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, II, 4, in PSB, voi. 34, p. 95) „Asemenea este aurora soarelui şi discul insuşi, insă altfel luceşte aurora şi altfel lumina din disc. intr-o casă arde o făclie; altfel apare lumina ei care se răspandeşte pretutindeni şi altfel apare lumina care se află in făclia insăşi care este mai luminoasă şi mai strălucitoare. Le fel sunt şi unele (lucruri) ale harului; cand omul le vede de departe, ii par ca nişte vedenii şi se bucură de ele, dar cand intră in el puterea lui Dumnezeu şi-i cuprinde mădularele şi inima şi-i robeşte mintea cu iubirea lui Dumnezeu, omul devine un altul.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, VII, 3, in PSB, voi. 34, p. 125) „Lucrarea duhovnicească a harului lui Dumnezeu, care are loc in suflet, se face cu multă răbdare, cu inţelepciune şi sub oblăduirea tainică a minţii. După ce omul s-a luptat vreme indelungată, după ce voia lui liberă supusă la multă incercare s-a arătat bineplăcută Duhului (Sfant), după ce a arătat răbdare in incercare, lucrarea harului se arată desăvarşită intru el.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, IX, 1, in PSB, voi. 34, p. 129) „Să ne inchipuim un rau curgand şi locurile din preajma lui mustind de apă. Venind căldura, atat el cat şi locurile din jur, se usucă; aşa (se intamplă) cu robii lui Dumnezeu: prisosind harul, se usucă pofta (iscată de) cel viclean, ca şi cea naturală, pentru că oamenii de acum ai lui Dumnezeu sunt superiori primului Adam.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XVI, 4, in PSB, voi. 34, p. 170) „După cum albina lucrează fagurele in stup in ascuns, la fel şi harul, in ascuns, in inimi, introducand iubirea sa, preface amărăciunea in dulceaţă şi asprimea in lucru neted.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XVI, 7, in PSB, voi. 34, p. 174) numai dc pătimirile lui Hristos trăite in necazurile şi nevoinţele credinciosului, ci de prigonirile pană la moarte suferite uneori de creştini pentru mărturisirea lui Hristos. E modul in care şi-au insuşit martirii pătimirile lui Hristos" (n. 54, p. 481). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 207 „După cum un tanăr, purtand un prunc, il duce unde vrea, tot aşa şi harul acţionand in adancul sufletului, poartă mintea şi o inalţă pană la cer, pană la lumea cea desăvarşită şi la odihna cea veşnică.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XVI, 12, in PSB, voi. 34, p. 176) „Hristos a trimis ucenicilor Săi bunul cel mai mare, harul Duhului, - din care izvorăşte acea putere divină care se sălăşluieşte in suflete şi mantuieşte pe cei ce cred.” (Sf. Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, „Cuvant despre libertatea minţii”, 12, in PSB, voi. 34, pp. 340-341) „Iar apa vie (In. 4, 10) numeşte darul de viaţă făcător al Duhului, singurul prin care umanul, deşi asemănător buturugilor din păduri, ca unul ce este uscat şi neroditor de virtute, predat relelor uneltiri ale diavolului, revine la frumuseţea de la inceput a firii şi, adăpandu-se din harul de viaţă făcător, se impodobeşte cu florile variate ale bunătăţilor şi face să crească vlăstarele deprinderilor iubitoare de virtute şi se inalţă in ramurile bine hrănite ale iubirii de Dumnezeu708.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Il-a, cap. 4, in PSB, voi. 41, pp. 210-211) „Cine ar putea, intreb, să suporte fară nici o laudă a oamenilor, sprijinit numai de puterile sale, asprimea singurătăţii şi hrana zilnică cu paine uscată, mulţumindu-se doar cu atata? Cine, fără mangaierea Domnului, ar putea să rabde neintrerupta sete de apă, să răpească ochilor omeneşti acel dulce şi desfătător somn de dimineaţă şi să ingrădească prin regulă permanentă, mărginind la patru ore, toată odihna sa de noapte? Cine, fară harul lui Dumnezeu, ar fi in stare să se achite de obligaţia cititului neincetat, a muncii neintrerupte, neavand nici un interes pentru foloasele prezente? Acestea toate nu pot fi nici dorite de noi mereu fară insuflarea dumnezeiască şi nici infăptuite fară ajutorul ei.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, VI, 2-3, in PSB, voi. 57, pp. 533-534) „Chiar atunci cand nici o infirmitate nu ne impiedică, orice incercare de a face ce vrem ne este mărginită de puterile noastre! Liniştea singurătăţii, asprimea posturilor, lecturile cand avem timp de ele, toate acestea nu le indeplinim după voinţa noastră, fiindcă, din anumite cauze care intervin, suntem reţinuţi foarte des de la indeletnicirile noastre mantuitoare, trebuind a cere de la Domnul şi locul şi timpul in care să le putem indeplini. Nu este de ajuns să putem, dacă nu ni se dă de către Domnul ocazia de a face cele ce ne stau in putinţă. (Despre acestea Apostolul spune: Fiindcă am voit să venim la voi de mai multe ori şi ne-a impiedicat Satana). Uneori ne simţim indepărtaţi chiar cu folos de la preocupările duhovniceşti. Cand intre- rupem mersul ostenelilor şi ne acordăm un răgaz din cauza slăbiciunii trupeşti, chiar 708 . Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Aceasta e apa Duhului, pe care ar fi dorit Hristos să I-o ceară femeia samarineancă. Spunand că i-ar fi putut da această apă, Se dă de inţeles ca fiind Dumnezeu, dar apa aceasta nu se dă fără dorirea ei de către om, nu i se dă cu sila, fără ca omul să simtă trebuinţa ei, fără să nu simtă uscăciunea greu de suportat a setei de o viaţă rodnică in cele bune, care sunt una cu virtuţile. Adăpandu-se cu apa Duhului, omul se infrumuseţează, creşte in tăria duhovnicească, in roade plăcute şi se inalţă spre Dumnezeu. Numai prin Dumnezeu omul se actualizează in ceea ce poate ajunge el cum un pom se actualizează in ceea ce e chemat să fie prin apa cu care se adapă. Omul nu e natura realizată fară Dumnezeu, cum se afirmă in teologia catolică, pentru care ceea ce i se dă omului de către Dumnezeu il ridică in supranatural. Natura umană e făcută să crească la nesfarşit, e dinamică, şi de aceea nu se poate opri intre marginile create, mai ales că această creştere nu e decat in bine, adică in comunicare cu alte persoane, şi binele işi are izvorul in Dumnezeu" (n. 366, p. 211). 2 0 8 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI fară voia noastră ne păstrăm pentru viitor stăruinţa mantuitoare. Despre ajutorul lui Dumnezeu spune ceva asemănător Apostolul: De aceea de trei ori am rugat pe Domnul să-l depărteze de mine. Şi mi-a spus: Iţi ajunge harul Meu; căci puterea se desăvarşeşte in slăbiciune, şi de asemenea: Nu ştim să ne rugăm cum trebuie.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, cap. 6, 4-5, in PSB, voi. 57, p. 534) „Omul poate uneori prin propriile sale porniri să tindă către virtuţi, dar intotdeauna are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nu se bucură cineva de sănătate cand vrea şi nu se eliberează de boala tristeţii după dorinţa propriei sale alegeri. Ce foloseşte că doreşte harul sănătăţii, dacă Dumnezeu, Care dă viaţa insăşi, n-o inzestrează şi cu puterea şi vigoarea necesară? Ca să se vadă şi mai limpede că din darul naturii, venind din mărinimia Creatorului, aduce uneori inceputurile bunelor noastre intenţii, care totuşi nu pot ajunge la indeplinirea virtuţilor, dacă nu sunt conduse de Dumnezeu, apostolul este mărturie spunand: Căci a voi se află in mine, dar a face binele nu aflu.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, cap. 9, 4-5, in PSB, voi. 57, pp. 537-538) „(...) Acestea două - harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre par potrivnice intre ele, dar şi una şi cealaltă lucrează unite, şi noi inţelegem că şi pe una şi pe cealaltă, din datoria evlaviei trebuie să le socotim deopotrivă. Cand Dumnezeu vede că ne indreptăm spre bine, ne intampină, ne conduce şi ne intăreşte: La vocea glasului tău, indată ce te va auzi, iţi va răspunde şi: Cheamă-mă in ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi. Şi dimpotrivă, dacă ne vede că ne impotrivim, sau că suntem călduţi, aduce in inimile noastre indemnuri mantuitoare, prin care să reapară şi să se intărească in noi bunăvoinţa.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, cap. 11, 4-5, in PSB, voi. 57, p. 540) „Căci pe cand (Solomon — n.n.) se ruga, după terminarea clădirii templului, a zis: Şi a voit David, tatăl meu, să clădească o casă in numele Domnului şi Dumnezeului lui Israel. Şi a zis Dumnezeu către David, tatăl meu: că ai cugetat in inima ta să clădeşti o casă numelui Meu, bine ai făcut gandindu-te la aceasta. Totuşi nu tu vei clădi casă numelui Meu. Oare trebuie să spunem că această cugetare şi aceste ganduri ale regelui David au fost bune şi de la Dumnezeu, sau au fost rele şi de la om? Dacă a fost bună şi de la Dumnezeu acea cugetare, de ce-i refuză infăptuirea Cel de către care a fost insuflată? Iar dacă a fost rea şi de la om, de ce este lăudată de Domnul? Rămane aşadar să se creadă că a fost şi bună şi de la om. in acest mod putem judeca zilnic şi cugetările noastre. Nu s-a ingăduit numai lui David să cugete binele de la el insuşi, şi nici nouă nu ne este oprit prin fire să gandim şi să simţim binele. Deci putem fi siguri că oricărui suflet ii sunt sădite din bunăvoinţa Creatorului seminţele virtuţilor. Dar dacă acestea nu sunt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvarşită, fiindcă, potrivit cuvintelor Apostolului: Nici cel ce plantează nu este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, e totul. Şi cartea care se numeşte a Păstorului709 ne invaţă foarte limpede că omul e liber să incline fie intr-o parte, fie in cealaltă. in această carte se spune că doi ingeri stau alături de fiecare din noi, unul rău şi altul bun, dar că este 709. Este vorba dc Păstorul lui Herma - n.a. DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 209 /\ in puterea omului de a alege pe cine să urmeze. In om este intotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi invăţat spunand: Cu frică şi cu cutremur lucraţi la mantuirea voastră, dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mantuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă: Căci Dumnezeu Cel Care lucrează in voi şi ca să voiţi şi ca să săvarşiţi, după a Lui bunăvoinţă.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, XII, 5-8, in PSB, voi. 57, pp. 541-542) „intotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează in bună parte in tovărăşie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută in toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerand şi aşteptand şi de la ea unele incercări de bunăvoinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trandav care doarme in adancă nepăsare. Căutand intr-un fel ocazii prin care dărnicia şi milostivirea Sa să nu pară fără noimă din cauza amorţelii şi a leneviei oamenilor, El imparte darurile Sale sub motivul vreunor dorinţe sau osteneli. Harul lui Dumnezeu rămane totuşi gratuit, de vreme ce cu o mărinimie nemăsurată pentru nişte incercări mici şi neinsemnate imparte atatea daruri ale fericirii veşnice şi atata slavă a nemuririi. Nu trebuie să afirmăm că, de vreme ce credinţa acelui talhar de pe cruce ii venise mai inainte, nu-i fusese făgăduită gratuit fericirea raiului, sau să credem că pocăinţa aceea a regelui David prin cuvintele: Am păcătuit inaintea Domnului i-a spălat cele două păcate atat de grave, şi nu bunăvoinţa lui Dumnezeu. De aceea el a meritat să audă cele spuse prin profetul Natan: Şi Domnul a indepărtat de la tine nedreptatea: nu vei muri. Aşadar, că a adăugat adulterului o omucidere a fost lucrarea voinţei lui, dar că a fost mustrat prin profet a fost harul bunăvoinţei dumnezeieşti. Dimpotrivă, este meritul lui că a recunoscut cu umilinţă păcatul, dar este darul milostivului Dumnezeu că intr-un timp aşa de scurt a căpătat iertare pentru nişte crime aşa de mari.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, XIII, 1-3, in PSB, voi. 57, p. 543) „Toţi părinţii dreptcredincioşi, care au invăţat desăvarşirea inimii nu din cearta deşartă a cuvintelor, ci din fapte şi din experienţă, spun că lucrarea darului dumnezeiesc constă in primul rand in aceea că fiecare este inflăcărat de dorinţa a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să inclinăm intr-o parte sau in cealaltă. in al doilea rand, este harul dumnezeiesc cel prin care pot fi traduse in fapte virtuţile, dar aşa incat să nu se nimicească puterea liberei voinţe, iar in al treilea rand depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie in virtuţile dobandite, dar aşa incat libertatea să nu se simtă robită. Astfel trebuie să credem că Dumnezeu săvarşeşte toate in toţi indrumandu-ne, ocrotindu-ne şi apărandu-ne, fară să inlăture libertatea voinţei, pe care El insuşi ne-a dăruit-o. Dacă se pare că se impotriveşte acestui inţeles ceva cules cu dibăcie prin judecată şi dovedire omenească, trebuie mai degrabă să ne ferim decat să distrugem credinţa (căci nu merităm credinţa din inţelegere, ci inţelegerea din credinţă, precum este scris: Dacă nu veţi crede, nu veţi inţelege), fiindcă nu se poate inţelege pe deplin nici de simţirea, nici de judecata omenească in ce chip pe de o parte Dumnezeu lucrează toate in noi, iar pe de altă parte se atribuie totul liberei voinţe.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, "A treia convorbire cu Părintele Cheremon", XVIII, 4-5, in PSB, voi. 57, pp. 550-551) 27-Părinţii Bisericii 2 1 0 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „(...) Harul lui Dumnezeu, care luptă impreună cu noi şi ne face biruitori asupra a toată puterea potrivnică şi ne izbăveşte de toată rătăcirea şi neştiinţa.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea intai, Ep. 14, in PSB, voi. 81, p. 117) Ajutorul dat de Bunul Dumnezeu oamenilor „Nu-i cu putinţă să fie cineva drept fără Hristos, nu-i Sfant fară El, nici tărie nu are, dacă nu are pe Hristos, căci Hristos este tăria lui Israel.” (Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, XVII, cap. 4, in PSB, voi. 6, p. 433) „Că şi plugarul nu se bucură atat de munca de pe ogorul său, cat de ajutorul lui Dumnezeu, Care a făcut să crească cele lucrate de el”. (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXII, IX, in PSB, voi. 17, p. 258) „in necazurile noastre, alergăm la orice om decat la Dumnezeu. Ţi se imbolnăveşte copilul? Te duci la descantătoare sau la cel care pune in jurul gatului nevinovaţilor copii semne curioase sau, in cele din urmă alergi la doctori şi la doctorii şi neglijezi pe Cel Ce poate să-l vindece. Dacă te tulbură vreun vis, alergi la cel ce tălmăceşte visele; dacă te temi de duşman, te gandeşti să-ţi iei in ajutor vreun om. Şi, ca să spun pe scurt, la fiecare nevoie arăţi că numai cu cuvantul numeşti scăpare pe Dumnezeu, dar cu fapta cauţi ajutorul in cele nefolositoare şi deşarte. Pentru cel drept, insă, Dumnezeu este ajutor adevărat.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLV, II, in PSB, voi. 17, p. 301) „Dacă un caine sare la noi sau vreo altă fiară sălbatică, nu privim la Dumnezeu, ajutorul nostru intru necazuri, ci, spăimantaţi, ne gandim numai la noi inşine.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLV, III, in PSB, voi. 17, p. 302) „Pentru că cel care vrea să fie ajutat de Dumnezeu nu-şi părăseşte datoria; şi cel care nu-şi părăseşte datoria nu este părăsit niciodată de ajutorul dumnezeiesc.710” (Sf. Vasile cel Mare, Constituţiile ascetice, cap. 1, IV, in PSB, voi. 18, p. 475) „Şi a dat pămantul iarbă verde, care să semene sămanţă, după fel şi după asemănare şi pom roditor cu sămanţă, după fel, pe pămant. (Fac. 1, 12) Gandeşte-te, iubite, cum s-au făcut toate pe pămant la cuvantul Stăpanului. Nu era om care să-l lucreze, nu era plug, nu erau boi de ajutor, nu avea pămantul nici o altă ingrijire, ci a auzit numai porunca şi indată a dat rodurile lui. Din aceasta să invăţăm că şi acum nu munca plugarilor, nici osteneala lor, nici vreo altă oboseală care se face la lucrarea pămantului ne aduce nouă belşugul de roade, ci, inaintea tuturor acestora, cuvantul lui Dumnezeu, care i-a fost grăit pămantului dintru inceput.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, V, IV, in PSB, voi. 21, pp. 72-73) „Cand avem pe Dumnezeu binevoitor, chiar de suntem in pustie, vom fi mai in siguranţă decat cei care trăiesc in oraşe. Ajutorul lui Dumnezeu este cea mai mare siguranţă, este zid nebiruit. Şi ca să vezi că un om ajutat de Dumnezeu este in 710. Omul este chemat să coopcreze cu harul lui Dumnezeu, să răspundă chemării lui Dumnezeu. Nici un folos nu vine din lucrarea omului fără inraurirea de sus şi aceasta nu vine peste cel ce nu o doreşte şi nu o primeşte in chip liber. Dacă va vedea că noi ne preocupăm şi ne străduim, Dumnezeu ne va ajuta. Dar dacă ne va vedea jără nici un rost, nu va intinde mana. Căci Dumnezeu nu ne dă ajutor dacă dorim, ci dacă ne dăm şi noi osteneala. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 21, 4 la Efeseni, PG, LXII, col. 155). Dacă omul face cele ce stau in puterea lui, fără indoială vor urma şi cele ce ţin de Dumnezeu. - n.n. DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 211 mijlocul pustiei mai puternic şi mai in siguranţă decat cel care locuieşte in mijlocul oraşelor şi se bucură de mult ajutor omenesc, uitaţi-vă la David şi Saul! David, deşi pribegea din loc in loc şi trăia ca un hoinar, era intărit de mana Cea de sus, Saul, deşi trăia in mijlocul oraşelor, deşi avea in jurul lui atata oştire, şutaşi şi străji, in fiecare zi se temea şi tremura de frica atacului duşmanilor. Unul era singur, n-avea pe nimeni alăturea de el, dar nu avea nevoie de ajutorul omenesc, celălalt avea pe cap coroană, era imbrăcat in purpură, dar avea nevoie de ajutorul lui David. impăratul avea nevoie de păstor, cel cu coroană pe cap avea nevoie de un om de rand.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLVI, II, in PSB, voi. 22, p. 142) „Nu este om mai puternic decat cel intărit cu ajutorul Cel de sus şi nu este om mai slab decat cel lipsit de ajutor Lui, chiar de ar avea in jurul lui mii şi mii de oşti.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XLVI, III, in PSB, voi. 22, p. 142) „Nimeni nu-i mai puternic decat cel ajutat de Dumnezeu, după cum nimeni nu-i mai slab decat cel lipsit de ajutorul Lui.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LII, I, in PSB, voi. 22, p. 186) „Cand Dumnezeu e binevoitor cu noi, vom fi mai străluciţi ca toţi, chiar de-am fi printre străini, chiar de-am fi lipsiţi de toate, chiar de-am fi necunoscuţi. Nu-i om mai fericit ca omul ajutat de mana de sus.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LVI, VI, in PSB, voi. 22, p. 229) „Cand Dumnezeu vrea să dea ajutorul Său, face pe cei slabi mai puternici decat cei puternici, pe cei puţini mai tari decat cei mulţi. Nu este o fericire mai mare ca aceea de a fi ajutat de Dumnezeu.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LIX, IV, in PSB, voi. 22, p. 262) „Cand ne bucurăm de bunăvoinţa cea de sus, chiar de-am fi printre barbari, chiar de-am fi in ţări străine, ne simţim mai bine decat cei ce stau in casele lor şi au de toate; dar dacă suntem lipsiţi de ajutorul Celui de sus, chiar de-am fi la casa noastră, chiar de-am părea că nu ne lipseşte nimic, suntem cei mai de plans oameni.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LXI, IV, in PSB, voi. 22, p. 277) „Niciodată oamenii sfinţi n-au fost siguri că vor găsi prin propria lor iscusinţă drumul drept, care să-i ducă la virtute şi la infăptuirea ei, ci l-au cerut mai degrabă prin rugăciuni către Domnul, zicand: Indrumează-mă in adevărul Tău şi Condu in faţa ta drumul meu. Un altul insă afirmă că nu numai in credinţă, ci şi prin experienţă şi intr-un fel prin insăşi natura lucrurilor a descoperit adevărul: Am cunoscut, Doamne, că nu este om in calea lui, că nu este in puterea omului să meargă şi să-şi conducă paşii săi. Şi Domnul insuşi spune către Israil: Şi Eu il voi conduce ca pe un brad verde; de la Mine au ieşit roadele tale. Chiar ştiinţa legii ei doresc s-o dobandească nu cu ajutorul cititului, ci prin conducerea şi lumina zilnică a lui Dumnezeu, rugandu-se: Arată mie căile tale, Doamne şi: Invaţă-mă cărările tale, Doamne şi: Deschide ochii mei şi voi vedea minunile legii Tale şi Invaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu şi asemenea: Tu, care inveţi pe om ştiinţa.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, „Convorbirea cu Părintele Pafnutie”, cap. 13-14, in PSB, voi. 57, pp. 356-357) 212 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate” ,,După părerea noastră Dumnezeu toate le poate. Prin cele ce poate Dumnezeu nu se indepărtează de la a fi Dumnezeu, de la a fi bun, de la a fi inţelept.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IlI-a, LXX, in PSB, voi. 9, p. 220) „Nu credem că Dumnezeu poate săvarşi ceva impotriva raţiunii sau impotriva Lui insuşi.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a V-a, XXIV, in PSB, voi. 9, p. 334) „Nu există ceva pe care să nu-1 poată face Dumnezeu: el creează, diversifică şi face să crească totul din belşug.” (Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre inviere, Discursul lui Memianus, IX, in PSB, voi. 10, p. 177)