Istorie si Traditie

Problema de principiu ce se desenează în spatele tabloului dezbaterilor suscitate de cea de-a „treia căutare” a Iisusului istoric129 — dezbateri din care participanţii ortodocşi lipsesc, o absenţă semnificativă pentru teologia ortodoxă actuală — este aceea a raportului dintre teologie şi istorie. Dacă istoria descrie fapte şi interpretează un trecut, teologia descrie sensuri şi interpretează o tradiţie. Istoria cere atenţie la diferenţă, contexte şi schimbare şi vrea să reconstituie sensul pe care-1 avea un document pentru contemporanii Iui. Teologia urmăreşte continuitatea şi unitatea unei tradiţii, acceptă normativitatea unor sensuri şi argumentează relevanţa lor pentru omul dc azi. întrebarea care se pune atunci în mod inevitabil priveşte apartenenţa studiului biblic sau ştiinţei biblice: ţin ele de istorie sau de teologie? Sau altfel spus: mai aparţine oare teologiei studiul biblic actual, elaborat pe baza metodelor strict filologice şi istorice? în creştinism mai cu seamă — pentru care Dumnezeu S-a întrupat în istorie, devenind istorie, iară a se reduce însă la ea —, relaţia între istorie şi teologie, între trecut şi tradiţie, nu poate fi pusă în termeni disjunctivi, dualişti: sau teologie/tradiţie, sau istorie. Am fi conduşi astfel la alternativa inacceptabilă: o tradiţie fără istorie (poziţia tradiţionalismului imuabil, absolutist, transcendent) sau o istorie fără tradiţie (poziţia istorismului relativist şi imanentist). Fiindcă, aşa cum inspirat spunea Jaroslav Pelikan în 1971 în deschiderea sintezei sale despre Tradiţia creştină, dacă „tradiţia” adevărată e „credinţa vie a celor morţi”, „tradiţionalismul” imobil şi rigid e „credinţa moartă a celor vii”. Tradiţia/teologia trăieşte în istorie, şi astfel unitatea şi stabilitatea ei nu exclud diversitatea şi dinamismul. în creştinism, aşadar, o teologie bună nu poate face casă cu o istorie proastă, iar o istorie bună cere o teologie bună.