Ecleziologii neopatristice

Confruntării dintre ecleziologia harismatică şi cea euharistică, dintre o spiritualitate liturgică episcopocentrică şi una terapeutică, ascetică, gerontocentrică, i s-a suprapus în teologia greacă din ultimele decenii ale secolului trecut o alta: aceea dintre o ecleziologie protologică şi una eshatologică. Cum s-a putut vedea deja, viziunea consecvent eshatologică despre ecleziologie este cea susţinută de mitropolitul loannis Zizioulas. Potrivit acestuia, Biserica începe la Cincizecime înţeleasă ca eveniment eshatologie de adunare a noului Popor al lui Dumnezeu de către Duhul Sfânt în jurul lui Hristos Cel înviat, Fiul Tatălui, înconjurat de apostoli ca icoană a împărăţiei viitoare. Biserica nu mai este astfel orientată, ca în creştinismul occidental, spre trecut, spre Cina de pe urmă sau Golgota, ci spre realităţile cereşti ultime ale împărăţiei eshatologice pe care le oglindeşte în Liturghie. Numai eshatologia şi Euharistia fac astfel Biserica icoană a unei împărăţii care irupe intermitent ca eveniment harismatic în Liturghie odată cu fiecare epicleză. Dificultăţile acestei înţelegeri sunt însă evidente la o observaţie mai atentă a faptelor: identificarea exclusivă a Duhului Sfânt cu comunitatea, cu eshatologia şi cu Euharistia ca eveniment epicletic, intermitent, nu reuşeşte să explice prezenţa permanentă a Duhului Sfânt în Biserică şi în credincioşi şi în afara Euharistiei episcopale, în celelalte Taine, în parohie, în rugăciunile personale, în viaţa ascetico-mistică şi în spiritualitatea personală a monahilor (taxate prea rapid drept individualism şi terapie platonică). Aşa cum s-a obiectat deja ecleziologiei preotului profesor Afanasiev, Biserica nu se poate manifesta drept Trup al lui Hristos în comunitatea locală euharistică decât după ce credincioşii au fost chemaţi de pretutindeni şi îmbrăcaţi în Hristos prin Botez şi Mirungere; Biserica are nu doar un aspect euharistic-hristologic-local, ci şi unul baptismal-pnevmatologic-universal, şi ambele aceste dimensiuni sunt constitutive realizării ei. Un alt deficit al concepţiei ecleziologice a mitropolitului Zizioulas a fost evidenţiat cu pătrundere într-un studiu recent de ieromonahul Calinic Berger64. Potrivit acestuia, mitropolitul grec insistă corect pe faptul că ecleziologia se poate fundamenta doar pe o sinteză între hristologie şi pnevmatologie; discutabilă este însă repartizarea rolurilor lui Hristos şi Duhului Sfânt într-un mod care aminteşte de polarizarea „dublei economii” a Acestora, de care vorbea în 1944 Vladimir Lossky (Hristos restaurează natura umană, iar Duhul Sfânt restabileşte persoanele): într-un mod similar, pentru mitropolitul Ioannis Zizioulas, dacă Fiul devine istorie, instituţie, structură, în schimb Duhul eliberează de istorie şi natură, aducând cshatonul şi producând comuniunea Bisericii, făcând chiar din Hristos însuşi, dincolo de un simplu individ, o personalitate corporativă eclezială. Mai mult, arată ieromonahul Calinic, la mitropolitul Ioannis Zizioulas hristologia şi pnevmatologia se integrează ca istorie şi eshatologie în Euharistie, în care se realizează şi Biserica — ajungându-se însă la o dihotomic, la minimalizarea sfinţirii şi spiritualităţii. Adevărata integrare între hristologic şi pnevmatologie se realizează însă — aşa cum a demonstrat în câteva studii decisive din anii ’60-’70 preotul profesor Dumitru Stăniloae — la nivelul relaţiilor intratrinitare dintre Fiul şi Duhul, unde din veşnicie Duhul Sfânt purces din Tatăl odihneşte peste Fiul veşnic născut de Tatăl şi străluceşte prin El şi din El spre Tatăl ca bucurie comună a Tatălui şi a Fiului (cum au evidenţiat teologii bizantini Grigorie Cipriotul sau Iosif Vryenios). Aceste relaţii trinitarc eterne de odihnire şi strălucire se oglindesc şi în economia mântuirii realizată de Hristos, precum şi în extinderea eclezială a acesteia. Biserica nu este rezultatul Tainelor ei, ci efectul lucrării Duhului Sfânt, Duhul Adevărului, Care o menţine ca Taină în totalitatea ei, şi în acest sens Biserica e condiţia Tainelor. Biserica e Taină în întregul ei pentru că Duhul Sfânt străluceşte şi Se odihneşte veşnic nu doar în Fiul, ci şi în Trupul Său tainic eclezial pe care-1 conduce la Adevăr şi sfinţenie. Deşi centrală în constituirea şi manifestarea Bisericii, Euharistia nu este însă exclusivă, întrucât intrarea în misterul Bisericii se face prin Botez şi Mirungere, care sunt atât fundamentul ecleziologiei, cât şi al spiritualităţii sau al vieţii ascetico-mistice, între care nu există astfel nici o opoziţie, ci o profundă unitate. Această unitate e rodul lucrării Duhului Sfânt, Duhul Adevărului şi al sfinţeniei, Care prin Botez şi Mirungere e prezent permanent în credincioşii încorporaţi în Trupul lui Hristos ce mărturisesc credinţa apostolică adevărată, şi Care vine mereu nou peste Biserică şi peste credincioşi ca răspuns la epiclezele şi rugăciunile celor ce fac eforturi de a duce o viaţă de sfinţenie. Viziunea eshatologică despre Biserică nu este însă singura concepţie ecleziologică neopatristică elaborată ca alternativă la viziunea juridică a Bisericii instituţie divino-umană din dogmaticile de şcoală. în 1973, profesorul Ioannis Karmiris publica drept al cincilea volum al unei grandios concepute „Dogmatici” (avea să rămână însă unicul volum apărut) o masivă Ecleziologie ortodoxă65. Biserica e văzută aici în mod protologic ca un organism divino-angclico-uman, universal preexistent, având drept Cap pe Logosul divin Creator, organism care se actualizează în patru etape, care constituie tot atâtea manifestări „locale” ale misterului Bisericii: în îngeri, în paradis, în drepţii păgâni şi cei din Vechiul Testament şi în întreaga umanitate prin întruparea Logosului în Persoana divino-umană a lui Hristos.