EPISCOPUL INOCHENTIE MICU

După moartea neaşteptată a lui Ioan Giurgiu Patachi, sinodi electoral al protopopilor uniţi s-a întrunit la Alba Iulia, la 4 iuni 1728, sub preşedinţia episcopului romano-catolic al Transilvaniei Jc nos Antalffy, ca reprezentant al guvernului, fiind de faţă şi Adai Fitter, rectorul colegiului iezuit din Cluj. Sinodul a propus ca episco pe Ioan Mica, numit apoi de împăratul Carol VI şi confirmat de pap (ceilalţi doi candidaţi erau : Iosif Hodermarszky, fost episcop unit d| Muncaci şi preotul Vasile Hataş din Făgăraş). Noul ales s-a născut în 1700, în Sadu, lîngă Sibiu, dintr-o fe milie de ţărani liberi. învăţase la Colegiul academic iezuit din Ciul (studiile gimnaziale propriu-zise şi cele de Filozofie), apoi a fost tril mis să studieze Teologia la Universitatea din Tirnavia în Slovacia Era încă student în anul al treilea cînd a fost ales episcop unit a Transilvaniei. A rămas în continuare în seminar, pînă în luna i 1729, cînd a intrat în mînăstirea unită ruteană Sfîntul Nicolae dir Muncaci (azi Mukacevo, în Ucraina). A fost hirotonit preot în acelaşj an, călugărit sub numele de înochentie, iar la 25 octombrie 1730, fost hirotonit arhiereu de către episcopul rutean Gheorghe Ghenadie Bizanczy al Muncaciului. împăratul 1-a ridicat la rangul de baror (1730) şi 1-a numit membru al Dietei Transilvaniei (1732). Tînărul episcop şi-a dat seama încă de atunci ce însemna să fiii conducătorul spiritual al unui popor ajuns, prin vitregia vremurilorJ lipsit de drepturi în propria sa ţară. El observase că din toate pro-| misiunile făcute în 1698—1701 celor ce vor accepta uniaţia nu s-c făcut nimic, iar înaintaşii săi în scaun n-au îndrăznit să ceară împli-l nirea drepturilor făgăduite. Acest lucru îl va face înochentie Mica prin acţiuni de mare răsunet, desfăşurate în tot cursul păstoriei sale..

aceea, îndată după hirotonie a plecat la Viena, pentru rîn-treburilor eparhiei şi pentru dobîndirea de drepturi pe seama şi a poporului său, potrivit celor făgăduite în a doua diplomă ină. în cei doi ani petrecuţi la Viena, a înaintat împăratului morii, în care arăta toate nedreptăţile pe care le îndurau cle-aporul său, precum şi doleanţele sale. ars de la Viena, Inochentie a fost instalat în scaunul vlădi-> Făgăraş, la 28 septembrie 1732. îndată după instalare, a în-iinodul protopopilor (20—22 octombrie 1732), în care s-au sta-tre altele, veniturile epitrahilului. ma lui acţiune de mare răsunet, după înscăunare, a fost con- sau recensămîntul românilor transilvăneni din anul 1733 (Re-i universorum in Transyivania saceidotum ei incolarum Vala-•m). Acest recensămînt era izvorît din raţiuni politice, voind ,e că românii populau întreagă Transilvania, că întreceau nu-pe unguri, saşi şi secui şi că aduceau statului venituri mai ecît restul locuitorilor ţarii. Pe de altă parte, el a căutat să deze unirea, să-şi impună autoritatea asupra tuturor români- în felul acesta să poată obţine drepturi pe seama întregului român, nu numai pentru preoţii şi credincioşii uniţi. Cu alte ;, el socotea uniaţia numai ca un mijloc pentru obţinerea de ■i pe seama poporului său (aşa se explică şi faptul că recen¬ţi său cuprinde date inexacte, uniţii figurînd în număr mult are decît ortodocşii : 2742 de preoţi uniţi şi numai 453 or- )• toamna anului 1734, a plecat din nou la Viena, unde a rămas i vara anului următor. Şi de data aceasta, a înaintat noi me- împăratului Carol VI, cerînd felurite drepturi pe seama clerului ales a poporului român. Cel mai însemnat purta data de 8 1735. majoritatea memoriilor înaintate, | vlădica Inochentie relata de înapoiere în care era ţinut poporul român şi condiţiile in care trăia : proprietarii de pămînt opreau de la învăţătură iobagilor şi chiar ai preoţilor ; românii nu aveau dreptul să e meşteşuguri şi să facă comerţ ; nu erau primiţi în funcţii pu- nu aveau dreptul să cumpere şi să moştenească pămînt. în ), erau încărcaţi cu biruri şi alte sarcini, erau obligaţi să dea preoţilor de alt neam şi de altă credinţă, contribuind în plus şi eţinerea preoţilor proprii. Arăta, de asemenea, starea de infe-te în care se afla clerul român, care suferea aceleaşi nedrep- era supus aceloraşi abuzuri din partea autorităţilor de stat şi

a proprietarilor de pămînt ca şi păstoriţii lor. Aceştia nu se bucurau de drepturile preoţilor catolici, cum li s-a făgăduit prin diplomele împăratului Leopold din 1699 şi 1701, ci dimpotrivă, plăteau dijmă, împreună cu credincioşii lor, pînă şi pastorilor luterani şi calvini. înfaţişînd starea tristă a clerului şi a poporului său, Inochentie Micu cerea şi satisfacerea multor revendicări în folosul acestora. în primul rînd, el cerea ca poporul român să fie recunoscut ca a patra naţiune în Transilvania şi să i se acorde egalitate deplină cu cele trei naţiuni recepte, deci ridicarea românilor la treapta de «stat» (status, «stare»). El este primul român la care apare această con¬cepţie superioară, care va deveni apoi un program de luptă şi de gîndire pentru toţi conducătorii politici ai românilor transilvăneni. Ba¬zat pe această concepţie, el cerea împăratului să-i acorde un loc în , guvernul Transilvaniei, pentru a susţine drepturile «naţiunii» române. Cerea de asemenea ca această naţiune să fie reprezentată în viaţa publică (în guvern, în dietă, la tabla regească, în comitate, districte, scaune, comunităţi). Cerea ca alături de el să fie numiţi în Dietă şi cei doi vicari ai săi", notarul soborului mare, precum şi reprezentanţi mireni, să fie înnobilaţi şi unii români. Blajul — noua sa reşedinţă — să fie declarat oraş, cu dreptul de a avea reprezentanţi în Dietă. Dar revendicările lui Inochentie se extindeau asupra întregului popor român, cerînd să fie incluşi între «stări» şi cei de jos (plebei), potrivit articolului al treilea din diploma leopoldină din 1701. Cerea, de pildă, limitarea robotelor pentru iobagii de pe moşiile nobiliare Ia două zile pe săptămînă (în loc de trei-patru, uneori chiar mai multe), dreptul la învăţătură pentru copiii români, inclusiv pentru fiii iobagilor, cu posibilitatea, pentru cei capabili, să urmeze şcoli mai înalte, dreptul, pentru iobagi, de a se muta de pe o moşie pe alta şi de a-şi testa bunurile, admiterea meseriaşilor români în bresle, înlăturarea tuturor sarcinilor iobăgeşti şi egalitatea de drept între toţi •locuitorii din «pămîntul crăiesc» (scaunele săseşti) — unde, de fapt, toţi locuitorii erau consideraţi oameni liberi, dreptul, pentru românii de aici, de a folosi liber pădurile, munţii şi apele. în sfîrşit, cerea ca dijmele luate de la români pentru preoţii altor confesiuni — fapt care se practica peste tot, dar mai ales în pămîntul crăiesc — să se dea numai preoţilor români, iar aceştia să fie scutiţi de orice taxe şi de judecăţile impuse de proprietarii de pămînt. în sprijinul revendicărilor sale, vlădica Inochentie invoca, înainte de toate, faptul că poporul român depăşea, din punct de vedere nu¬meric, pe toate celelalte naţiuni ale Transilvaniei (cum a dovedit şi cu conscripţia din 1733). El invoca, de asemenea, originea sa ro-

vechimea şi existenta sa neîntreruptă pe aceste meleaguri. Prin Inochentie cumpărase de la Viena o copie după Hronicul ve-| romano-moldo-vlahilOT a lui Dimitrie Cantemir, din eare-şi va > apoi argumente de oi din istoric pentru susţinerea doleanţelor Zerea drepturi pe seama naţiunii sale şi în virtutea faptului că îţia românească suporta cele mai multe sarcini publice, plătea nai multe contribuţii şi da statului cei mai mulţi soldaţi. Deci, el, este cu totul nedrept ca naţiunea română să fie cea dinţii :ini şi nici măcar cea din urmă la beneficii. Memoriile episcopului român au fost trimise de Curtea din Viena nului Transilvaniei, spre a-şi da avizul asupra lor. în răspunsul ia, din 17 iunie 1735, se scotea în relief nesinceritatea lui Ino-e precum şi a clerului său faţă de actul unirii cu Biserica Ro-«pe faţă, în adunări şi în convorbiri particulare, popii înşişi eoţii declară adeseori că ei n-au depus jurământul pentru unire tru lepădarea de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de ita domnilor de pămînt, de servicii şi de contribuţie ,• se vede a şi din faptul că în realitate se servesc toţi de cărţi schisma-•rtodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în e neagă în chip făţiş că Sfîntul Duh purcede de la Fiul şi nu a nici în Simbolul niceean filioque ? ...absolut nici unul dintre LU învaţă şi nu instruieşte poporul, fie în mod particular, fie ;rică, despre cele patru puncte. Numai cînd se iveşte vreo cauză, litigiu, vreo contribuţie proprie de ordin lumesc, se refugiază imunitatea unirii ca la o ancoră sacră...». Se vede limpede, de ă nobilii şi clerul catolic voiau catolicizarea românilor, pe cînd i Inochentie dorea păstrarea neschimbată a «legii strămoşeşti», ivernul înaintează plîngerile episcopului român Dietei Transil-El însuşi prezintă acesteia alte noi memorii. Dar ele stîrnesc irea şi revolta reprezentanţilor celor trei naţiuni privilegiate, i 1736 resping pretenţiile «nemaiauzite» ale episcopului, pretex-i «el cere ceea ce nimeni n-a mai cerut de la străbunii noştri fa putea cere cineva nici de la urmaşii noştri f cere, în sfîrşit, e nici clerului, nici plebei româneşti, după firea sa prea bine ută, nu li se cuvine niciodată». anul următor, în şedinţa Dietei din 30 septembrie 1737, Ino-i a prezentat un nou memoriu, în numele său şi al întregii na-omâni din Transilvania (suo ac totius nationis per Transylva-alachicae nomine). Reprezentanţii «stărilor» au împiedicat însă memoriului, strigînd că nu recunosc «naţiunea română», iar >ului i-au cerut să înlocuiască această expresie prin cuvintele

EPISCOPUL INOCHENTIE MZCU 365 «valahi» sau «plebe valahă», ceea ce el a refuzat să facă. Dieta a încredinţat unei comisii — prezidată de contele Ioan Toroczkay — studierea postulatelor episcopului Inochentie. La acuza acestuia că unirea este mărturisită numai din interese materiale, Inochentie i-a răspuns : «Eu şi clerul meu ne-am unit sub condiţia de a obţine acele beneficii şi foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice». Comisia n-a dat nici un răspuns dolean¬ţelor lui Inochentie, ci s-a ocupat doar de întocmirea unui proiect de dotare a clerului, pe care vlădica a refuzat să-1 primească. La o nouă sesiune a Dietei, Inochentie a prezentat un proiect propriu privind revendicările materiale ale clerului, în 17 puncte (27 februarie 1738). Propunea împărţirea parohiilor în trei categorii, după numărul credincioşilor, urmînd să li se dea cîte un loc pentru case parohiale. Pentru întreţinerea preoţilor, credincioşii să dea dijme, iar unde nu e posibil, să li se dea parohiilor «porţii canonice» (pămînt de arătură şi de fînaţ), iar dacă nici aceasta nu era posibil, fiecare familie să dea preotului o găleată de grîu, două ferdele de ovăz, două de porumb şi ceva legume, ori să fie răscumpărate cu 1 florin, pe lîngă veniturile stolare obişnuite. Cerea de asemenea ca preoţimea să nu mai fie supusă decît episcopului, să nu se mai săvîrşească acte abu¬zive împotriva ei, credincioşii să nu mai fie împiedicaţi să ia parte la slujbe în zile de sărbătoare, copiii români să primească învăţătură în case anume destinate în acest scop. S-a instituit o nouă comisie, care a redactat un alt proiect, desigur cu porţii canonice mai reduse, pe care Dieta 1-a aprobat şi 1-a înaintat Guvernului. Inochentie 1-a combătut, punct cu punct, cu o zi înainte de încheierea lucrărilor Dietei, fapt pentru care «stările» au aruncat asupra lui toată vina pentru zădărnicirea proiectului lor. în acelaşi timp, episcopul Inochentie Micu a luptat şi pe alte căi pentru prosperarea Bisericii şi a poporului său. !n timpul celei de a doua călătorii la Viena a obţinut, în schimbul moşiilor Episcopiei de ia Gherla şi Sîmbăta de Jos, un nou domeniu, la Blaj, cu peste zece sate în jur, care aduceau un venit anual da 6000 de florini, împreună -cu un vechi castel de vînătoare al principilor Transilvaniei. în august 1737 şi-a mutat reşedinţa de la Făgăraş la Blaj. în anul următor, s-a încheiat un contract cu arhitectul Curţii imperiale din Viena, Giovanni Martinelli, privitor la ridicarea unei mînăstiri catedrale, cu hramul Sfînta Treime şi a unei clădiri pentru şcoli, precum şi pentru repa-rarea reşedinţei. Clerul a contribuit cu peste 25.000 florini, strînşi cu multă greutate, în decurs de cîţiva ani. Piatra fundamentală a mî-

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) [ a fost pusă în anul 1741, lucrările fiind terminate — parţial — 7. n veniturile mînăstirii-catedrale de la Blaj cu hramul Sfînta s urmau să fie întreţinuţi 11 călugări «basilieni» (care trăiau înduielile ortodoxe ale Sfîntului Vasilie cel Mare), 20 de elevi dnarul mînăstirii care urma să se înfiinţeze şi trei studenţi în ui «De Propaganda Fide» din Roma. Primul student trimis de [a Roma a fost Petru Pavel Aron, iar după întoarcerea lui, au : Gherontie Cotorea, Grigorie Maior şi Silvestru Caliani. a gîndit şi la refacerea vechii tipografii a Mitropoliei de Alba :onştient de foloasele pe care le-ar dobîndi prin ea poporul şi :a românească din Transilvania. în 1735 şi 1741 dezvăluia, în nemorii, lipsa de cărţi româneşti, cerînd banii necesari pentru iţarea tipografiei. împrejurările l-au împiedicat să-şi transpună în faptă. A izbutit doar să înfiinţeze o bibliotecă, cu 350 de i manuscrise. L 25 mai 1739 a convocat soborul protopopilor săi la Blaj, ară-elor prezenţi toate demersurile pe care le-a făcut în folosul îlui său, precum şi greutăţile pe care le-a întîmpinat din partea :ăţilor de stat. Sinodul a hotărît, între altele, să nu se mai dea din veniturile domeniului episcopal teologului iezuit, cu care pul era în conflict din pricina multelor abuzuri ale aceluia şi cercărilor lui de catolicizare a Bisericii româneşti. De altfel, în din memoriile sale, vlădica ceruse înlăturarea teologului iezuit acar să nu mai fie întreţinut din fondurile Episcopiei. într-un nod, în 1742, s-a cerut să nu mai fie îngăduite trecerile de la irtodox («grecesc») la cel latin, ca astfel să se împiedice cato-ea credincioşilor români. apă moartea lui Carol VI şi urcarea pe tronul habsburgic a Ma-ereza (1740—1780), episcopul Inochentie şi-a reluat acţiunea, 0 nouă serie de memorii, adresate direct Curţii. Prin iunie 1742 a pentru a treia oară la Viena, unde a stat 15 luni, ca să obţină ri pe seama poporului său, mai ales recunoaşterea sa ca a patra e. Dintre memoriile înaintate acum, se remarcă unul intitulat [ex Libellus Precum et gravaminum Cleri populique Romano- îici per Transilvaniam». în prima parte a memoriului înfăţişa tristă în care se găseau clerul şi_ poporul român din Transil- în ciuda puţinelor drepturi pe care le obţinuseră sub calvini 5lor făgăduite prin cele două diplome leopoldine. Astfel, preoţii 1 puteau fi arestaţi, aruncaţi în închisoare, citaţi la judecată, laţi, obligaţi la felurite onorarii, taxe, încartiruiri şi dijme, iar

EPISCOPUL, lr.uuntw iui în caz de împotrivire erau bătuţi, maltrataţi şi chiar ucişi. Clerul său era lipsit de «porţiuni canonice», silit să muncească la cîmp pentru a-şi agonisi cele necesare traiului, iar fiii de preoţi erau opriţi de la învăţătură. Se puneau, de multe ori, piedici la ridicarea bisericilor (cita oraşul Sibiu, în care primăria n-a îngăduit ridicarea unei capele). Deşi art. 3 al Diplomei a doua leopoldine declara naţiunea română ca recepta, totuşi ea n-a fost recunoscută ca atare, nefiind admisă la slujbe şi la beneficii. Cu toate că existau districte întregi locuite numai de români, iar în unele comitate, scaune etc. formau mai mult din jumătatea populaţiei, totuşi nu aveau funcţionari din neamul lor, ci unguri, saşi sau secui. în continuare, menţiona dările împovărătoare impuse românilor, răpirea pămînturilor lor în scaunele săseşti, inechitatea judecătorilor în cazul proceselor românilor, oprirea lor de la meşteşuguri şi şcoli, obligaţia de a da dijmă preoţilor altor confesiuni, contribuţia lor la repararea caselor parohiale, a bisericilor şi la plata cantorilor sau a învăţătorilor de alte confesiuni, obligaţia de a respecta sărbătorile acestora etc. Invoca şi cunoscutele sale argumente din memoriile an¬terioare : vechimea şi continuitatea poporului român în Transilvania, precum şi originea sa romană, superioritatea numerică în raport cu celelalte naţiuni. în partea finală a memoriului, îşi rezuma postulatele în 12 arti-cole, primele cinci fiind revendicări pentru cler, celelalte pentru po¬por, în sensul celor expuse mai sus. Este deosebit de important punc¬tul 6, prin care cerea ca naţiunea română sa fie declarată recepta,, să fie admisă în guvern şi între «stări», să aibă vot în Dietă şi să fie părtaşă la beneficii, ca şi celelalte naţiuni. Credincioşii români să dea dijme şi alte venituri preoţilor lor şi nu unor străini, iar fiii românilor să aibă dreptul la învăţătură. Cererea recunoaşterii românilor ca a patra naţiune o întîlnim şi în alte memorii înaintate în timpul şederii la Viena, ca şi cererea ca episcopul lor să fie numit consilier în Guvern. Într-un memoriu deosebit, intervenea energic în favoarea iobagilor români, cerînd în¬lăturarea abuzurilor proprietarilor de pămînt şi limitarea robotei la două zile pe săptămînă. Au avut loc lungi discuţii între episcop şi Cancelaria aulică transilvană asupra acestor revendicări româneşti. Dar la 17 august 1743, Conferinţa ministerială a refuzat să recu¬noască poporul român ca naţiune. Singurul lucru pe care 1-a obţinut episcopul Inochentie a fost rescriptul imperial din 9 septembrie 1743, prin care se acordau preoţilor uniţi anumite îmbunătăţiri ale situaţiei materiale. împărăteasa cerea să se manifeste indulgenţă faţă de ro-

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) ibagii să nu fie obligaţi la prea multe robote, iar fiii lor să >priţi de la şcoală. în rest, nu era nimic concret pentru uşu-artei lor, ci dimpotrivă, împărăteasa arăta că nu intenţionează idicieze «cele trei naţiuni», iar episcopului i-a interzis să se zinte la Viena fără aprobare. Această hotărîre împărătească nmînată episcopului de către preşedintele Cancelariei aulice ia, într-un plic închis, pentru a o prezenta Guvernului Tran- id cu indignare de cuprinsul ei şi că n-a fost luată în seamă importantă doleanţă a sa, a adresat o nouă plîngere împă- - prin agentul său — la 25 noiembrie 1743, cerîndu-i sa eli- lerul şi naţiunea română «de sub jugul despotic» al celor trei irivilegiate. Arăta că românii sînt trataţi mai rău decît evreii, ji ei, care — spre deosebire de români — nu erau obligaţi lijme preoţilor altor religii, aveau dreptul să se mute şi să lunuri şi se bucurau de oarecari favoruri. A predat Guver-

criptul imperial abia în februarie 1744, în timpul lucrărilor

are aveau loc la Sibiu. Dieta din acel an avea tocmai -a întări drepturile, privilegiile, imunităţile şi prerogativele ■ politice şi religiilor recepte, mai ales ale celei catolice. rsul acestei sesiuni, episcopul Inochentie a dat cea din urmă itru obţinerea de drepturi pe seama românilor, inclusiv re- ea ca a patra naţiune. După lungi şi violente discuţii, în

hentie a trebuit să înfrunte diferite incriminări îa adresa

său, Dieta a introdus în lene Biserica unită precum şi dania ii de îa Blaj. în privinţa ţăranilor români, a hotărît ca ei primiţi în rîndul celor trei naţiuni, ci numai nobilii români, i o stare aparte, ci fiecare la naţiunea recepta pe teritoriul uia. Inochentie a prezentat un protest energic, dar, copleşit iţări şi de insulte (Samuil Micu spune că «pe fereastră era :e jos») a fost nevoit să şi-1 retragi. în schimb, a înaintat lemoriu-protest împărătesei, în care ataca hotărîriîe Dietei, dea pe români dintre «stări». ui acestor frămîntări, Inochentie a primit ordinul Măriei Ţe-se prezenta la Viena. înainte de a pleca, a convocat so- î al Episcopiei la Blaj, pentru ziua de 25 iunie (6 iulie st. n.) cesta au participat aproape toţi cei 44 de protopopi, fiecare iul sau doi preoţi, dar şi mireni, printre care mulţi ţărani, cît şi ortodocşi, aproximativ 150 de persoane. în acest ii părea o adevărată adunare naţională românească. Din ţări contemporane, aflăm că sinodul a luat în dezbatere

starea poporului român din Transilvania şi refuzurile cu care au fost întîmpinate toate cererile episcopului. Sinodul şi episcopul s-au ri-dicat de asemenea împotriva teologului iezuit. La sfîrşit, Inochentie a pus întrebarea dacă mai voiesc să rămînă uniţi în cazul cînd nu se vor satisface doleanţele românilor. întrebarea a produs multă frămîn-tare, încît mulţi au strigat că .vor părăsi uniaţia chiar dacă se vor acorda acelea. Deci, la capătul atîtor strădanii de a obţine drepturi pe seama naţiunii şi a Bisericii sale, vlădica Inochentie, clerul şi credincioşii săi şi-au dat seama că uniaţia n-a adus românilor nici un folos, ci numai necazuri şi lupte între îraţi. Ajuns la Viena, vlădica Inochentie a prezentat Curţii un nou memoriu împotriva ultimelor hotărîri ale Dietei privitoare la români (articolele VI şi VII), cerînd din nou satisfacerea revendicărilor pe seama clerului şi poporului român, inclusiv recunoaşterea ca a patra naţiune, ameninţînd chiar cu părăsirea unirii. Dar în loc să fie reexaminate cererile formulate de el, vlădica Inochentie s-a văzut pus în faţa unei comisii de anchetă, care i-a cerut să răspundă la 82 de învinuiri, formulate împotriva lui pe baza denunţurilor şi a calomniilor reprezentanţilor celor trei naţiuni din Transilvania. Era acuzat că s-a făcut purtătorul de cuvînt al clerului şi poporului român, fără ca să aibă o împuternicire legală, că se ocupă mai mult de probleme laice, că a convocat fără ştirea arhiepiscopului de Esztergom şi a autorităţilor politice sinodul din 1744, la care au participat şi ortodocşi, producînd tulburare între participanţi prin ame¬ninţarea cu părăsirea unirii, că a îngăduit folosirea de cărţi ortodoxe, că primeşte preoţi hirotoniţi de vlădici ortodocşi. Era învinuit de ase-menea ca n-a luat măsuri împotriva mişcării pentru revenirea la Ortodoxie, pornită de ieromonahul Visarion Sărai, în părţile de sud ale Transilvaniei, tocmai în anul 1744. Inochentie a răspuns numai la 31 de întrebări, la 16 noiembrie 1744. A doua şedinţă era fixată pen¬tru 7 decembrie. A refuzat însă să se mai prezinte, motivînd că an¬chetarea sa de către un for laic era împotriva canoanelor. Peste cî-teva zile (se pare că în 9 decembrie), a părăsit în ascuns Viena, ple-cînd la Roma. Acţiunea din exil. Plecînd la Roma, Inochentie Micu se gîndea că va fi sprijinit în lupta sa de papa Benedict XIV (1740—1758). Sosit aici la începutul anului 1745, el reîncepe acţiunea înaintînd noi me¬morii, de data aceasta papei, pe care îl ruga să mijlocească la Viena pentru recunoaşterea celor doua diplome leopoldine şi numirea unui nobil român care să reprezinte interesele poporului român în faţa guvernului şi a Dietei. 24 — Istoria B.O.R., voi. Et

PEKIUAiJA A JM1A aceleaşi memorii, cerea să nu rnai plătească 300 de florini pe ogului iezuit, din domeniul episcopal de la Blaj, iar pe viitor 1 să fie ales de către episcop şi să fie de neam român. Deşi 1745, Inochentie era gata sa se reîntoarcă la Viena (avînd o ■e de drum de la Congregaţia «De Propaganda Fide»), totuşi i-a comunicat că i se interzice plecarea. Au urmat noi ,pro-n care-şi dovedea nevinovăţia, cerînd să fie date pe faţă in-calomniatorilor, ameninţînd că dacă nu i se vor satisface do-;, unirea se va nimici. înaintează memorii peste tot: nunţiului iin Viena, Congregaţiei «De Propaganda Fide», autorităţilor :e, unor personalităţi politice şi bisericeşti. remarcă faptul că la Roma a început o acţiune şi mai susţi- mtru îndepărtarea teologului, dîndu-şi seama că situaţia sa ne- se datora mai mult intrigilor iezuiţilor. în cele mai multe memoriile înaintate acum se plîngea de toate abuzurile aces- de calomniile pe care le-au îndreptat împotriva lui. toamna anului 1746, Inochentie a excomunicat pe teologul Iosif Balog, cerînd vicarului său Petru Pavel Aron (numit de 745) să comunice decretul de excomunicare. în sinodul proto- şi să evite orice legătură cu el. Deşi acesta a refuzat să dea re poruncii sale, totuşi clerul a aflat de excomunicarea teo- din scrierile episcopului către cîţiva protopopi care i-au ră- edincioşi. ădica Inochentie şi-a ridicat glasul şi împotriva numirii de că-depiscopul de Esztergom a unui nou teolog, iezuitul Pallovicz. ;ea, prin mai multe scrisori trimise protopopilor săi, le cerea accepte controlul acestuia, iar prin felurite plîngeri către auto-politice şi bisericeşti protesta vehement împotriva numirii lui, msimţămîntul său. In ce priveşte excomunicarea lui Balog, arăta ' că în eparhia sa el poate să-şi exercite drepturile episcopale i întrebe Scaunul apostolic sau Curtea din Viena, apărînd ast-ependenţa Bisericii sale. încercat în repetate rînduri să se întoarcă acasă, înaintînd, în sens, memorii la Curtea din Viena sau în alte părţi, dar fără t. în curînd şi-a dat seama că toate demersurile sale erau icate de vicarul Aron, care se aliase cu iezuiţii, împotriva sa, îiindu-l la Viena şi Roma. La 25 august 1747, Inochentie anunţa i mulţi protopopi că a excomunicat pe Aron şi a numit ca vicar 'topopul Nicolae Pop din Balomir, căruia i:a cerut să convoace 1 protopopilor.

Sinodul s-a şi întrunit la Blaj, la 8—10 octombrie 1747, sub con' ducerea lui Nicolae Pop, acceptînd — în mod excepţional — numire^ sa ca vicar pînă la reîntoarcerea episcopului. S-a hotărît să fie trimis? o delegaţie la Viena, care să ceară reîntoarcerea episcopului (ma' mulţi protopopi i-au adresat scrisori, în două rînduri rugîndu-1 să ni1 renunţe la episcopat). Un nou sinod s-a întrunit la Alba Iulia, la 211 noiembrie 1747, protestînd împotriva numirii lui Petru Pavel Arbi1 ca vicar apostolic, de către papă, ca să nu mai depindă de episcop în faţa acestor răzvrătiri făţişe ale episcopului şi ale protopopi' lor săi, împărăteasa a dispus să se convoace un alt sinod, sub prese' dinţia episcopului unit rutean Manuil Olszavski. Sinodul s-a întruni' la 15 mai 1748 la Sibiu ; sub presiunea autorităţilor, Aron a fost re' cunoscut ca vicar apostolic, iar Nicolae Pop silit să se retragă, O1 toate acestea, s-a cerut din nou reîntoarcerea lui Inochentie în scautf în urma acestui sinod, s-a întocmit un lung memoriu către Curt1' (semnat de Silvestru Caliani, Grigorie Maior şi protopopul Gheorgf/ Pop din Dobra), prin care cereau drepturi politice pe seama roma' nilor, reproducînd, în mare, aceleaşi doleanţe şi argumente întîlnit^ în memoriile lui Inochentie : recunoaşterea poporului român ca '* patra naţiune, episcopul să fie consilier gubernial, nobilii români s^ fie. admişi în funcţii publice etc. în toţi.aceşti ani, pe lîngă episcopul Inochentie s-au depus mal| stăruinţe de Curtea din Viena şi de papă (mai ales prin cardinal' Alessandro Albani şi Mario Millini), ca să renunţe la scaunul epif copal. In 1747 împărăteasa a interzis să i se mai trimită ajutoai6 din veniturile domeniului de la Blaj. El a rezistat ani de zile tut^" ror încercărilor, declarînd că nu poate să-şi părăsească turma şi i nu este vinovat. Sînt semnificative cuvintele sale : «Mai bine să piai toate ale lumii acesteia, de'cît să-mi las poporul în veşnică servituv ' clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor». Silit să rămînă la Roma, împiedicat să mai poarte corespondent cu ai săi şi să primească ajutoare, vlădica Inochentie a început I trăiască zile grele, împreunate cu lipsuri materiale, încît a ajuns să- ^ vîndă şi crucea de pe piept. în astfel de situaţii, a fost nevoit f cedeze presiunilor crescînde care se exercitau asupra lui şi să ser fii neze actul de retragere din scaun, la 7 mai 1751, în schimbul un pensii anuale de 1200 florini, plătită de Episcopia Blajului. Fosta episcop al românilor uniţi, luptătorul dîrz pentru drepturile poporul român din Transilvania, şi-a petrecut restul vieţii la Roma. A dus

lină de suferinţe trupeşti şi sufleteşti, căci i s-au interzis orice L cu preoţii şi credincioşii săi, încît nu putea primi de nicăieri itoare materiale, nici veşti. si departe de ţara sa, vlădica Inochentie n-a fost uitat de ai dovedeşte faptul că la alegerea de episcop unit din anul 1764 acordat 72 de voturi. El scria atunci celor ce încercau să-1 i în scaun, că deşi este «îngreuiat cu bătrîneţele», totuşi «pen¬ele de obşte iarăşi voi încinge arma mea pe coapsa mea». Dar ;easa a refuzat numirea lui ca episcop. dorul credincioşilor săi în suflet, vlădica Inochentie s-a stins ţă la 22 septembrie 1768, după 24 de ani de exil. N-a avut nici fericirea de-a fi îngropat în catedrala din Blaj, începută sub biserica Madona del Pascolo din Roma. Concluzii. Inochentie Micu, considerat «cea mai puternică onalitate politică a poporului nostru în secolul al XVIII-lea» °rodan), este cel care a Început lupta pentru recunoaşterea po-lui român ca naţiune politică in Transilvania. El a pus la baza ramului său romanitatea, vechimea şi continuitatea românilor ceste meleaguri. Revendicările lui, social-naţionale priveau toa-ăturile sociale româneşti: nobilime, cler, meseriaşi, ţărani li-şi iobagi, ridiclndu-se împotriva (întreitei asupriri la care erau şi românii transilvăneni: naţională, socială şi religioasă. Ino-tie Micu este cel care a pus temeliile pe care s-a clădit mai i ideologia iluminiştilor tranislvăneni şi întreaga luptă naţio-■politicâ a poporului român, inclusiv celebrul Supplex Libellus chorum, care va prelua postulatele sale. Deşi era slujitor al Bisericii, Inochentie Micu a pus pe primul problemele naţionaî-politice. în ce priveşte uniaţiâ, el a con¬t-o doar ca un instrument pus în setviciul luptei sale naţionale cidecum ca o recunoaştere a învăţăturii Bisericii catolice. Faptul că ameninţa mereu cu părăsirea unirii constituie o do-l concludentă că el urmărea ca, prin ea, să obţină drepturi pe ia clerului şi a poporului său. Lupta sa împotriva teologului t sau împotriva încercărilor de imixtiune ale arhiepiscopului sztergom şi ale papei în eparhia sa nu era altceva decît o luptă ru păstrarea independenţei Bisericii sale, a doctrinei, cultului rganizării tradiţionale ortodoxe, în faţa oricăror încercări de 'icizare şi de desnaţionalizare a Bisericii şi a poporului român.

EPISCOPUL INOCHENTIE MICU 373 BIBLIOGRAFIE Izvoare. La cele menţionate la capitolul precedent, se adaugă : NICOLAE TOGAN, Românii din Transilvania la 1733. Conscripţia episcopului Inochentie Klein de Sadu..., Sibiu, 1898, 45 p.; NICOLAE DOBRESCU, Fragmente privitoare la Istoria Bisericii Române, Budapesta, 1905, 84 p. (o parte din corespondenţa lui Inochentie) ; ZENOVIE PÂCLIŞANU, Corsepondenţa din exil a episcopului Inochentie Micu Klein J746—1768, Bucureşti, 1924 ,160 p. Lucrări: GEORGE BOGDAN-DUICĂ, Procesul episcopului Ioan Inochentie Klein, Caransebeş, 1896, 78 p.; AUGUSTIN BUNEA, Episcopul Inocentiu Klein, Blaj, 1900; ZENOVIE PÂCLIŞANU, Ioan Inochentie Micu Klein, în «Cultura Creştină», an. XXIII, nr. 4—5, 1943, p. 201—215; NICOLAE C©MŞA, Episcopul Ioan Inochentie Micu, Blaj, 1943, 64 p.; TULIU RACOTĂ, Ioan Inochentie Micu, în «Transilvania», an. LXXV, nr. 2, 1944, p. 116—133 (şi extras, Sibiu, 1944, 20 p.) ; D. PRODAN, La lutte de Inochentie Micu pour le revelement politique des roumains de Transylvanie, în «Revue roumaine d'histoire», 5, 1965, p. 477—496; D. PRODAN, Iniţiatorul luptei politice naţionale a românilor din Transilvania: Inochentie Micu, în voi. «Supplex Libellus Valachorum», Ediţie nouă, cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, 1984, p. i5i—198; AUREL DECEI, Memoriul (Supplex Libellus) lui I. Inochentie Micu Klein către regina Măria Tereza din anul 1744, în «Anuarul Institutului de Istorie din Cluj», X, 1967, p. 7—41 ; D. STĂNILOAE, Lupta şi drama lui Inochentie Micu Clain, în B.O.R., an. LXXXVI, nr. 9—10, 1968, p. 1137—1185; reprodus şi în voi. Uniatismul din Transilvania — încercare de dezmembrare a poporului român, Bucu-ieşti, 1973, p. 49—105; FRANCISC PALL, Ştiri noi despre primii studenţi trimişi de la Blaj la Roma, în Apulum, Alba Iulia, XVII, 1979, p. 469—476; FRANCISC PALL, Formaţia şcolară a lui Inochentie Micu Klein, în Apulum, XIX, 1981, p. 229—238 ; FRANCISC PALL, Inochentie Micu Klein deschizător al luptei de eman¬cipare naţională a românilor transilvăneni. Cîfeva îndreptări şi întregiri, în Apulum, XX, 1982, p. 193—205; FRANCISC PALL, Cele dintîi acţiuni ale lui Inochentie Micu Klein în exjiui său din Roma în 1745, în Apulum, XXI, 1983, p. 207—230; FRANCISC PALL, Noi acfiuni ale lui Inochentie Micu Klein pentru revenirea în patrie din exil, în 1746, în Apulum, XXII, 1985, p. 145—159.