Despre Dumnezeu cel vesnic viu

PĂRINŢII BISERICII 9 ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI Voi. I DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU Antologie patristică tematică, alcătuită şi prezentată de Diac. Drd. Liviu Petcu TIPĂRITĂ CU BINECUVANTAREA PREAFERICITULUI PĂRINTE DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ BUCUREŞTI - 2009 c - 2009 EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE ORTODOXĂ ISBN 978-973-616-123-0 CUVÂNT ÎNAINTE In troparul pe care l-a inchinat Sfinţilor Trei Ierarhi, Biserica ii numeşte pe aceştia „intocmai la obicei cu Apostolii şi lumii invăţători”1. Intr-adevăr, in toţi Părinţii Bisericii recunoaştem pe aleşii continuatori ai misiunii Sfinţilor Apostoli de a-I fi Domnului „martori... pană la marginea pămantului” (Fapte 1, 8). Tot ei le-au urmat Sfinţilor Apostoli şi in implinirea chemării de a invăţa neamurile (Matei 28, 19) toate cele necesare mantuirii. De altfel, Sfinţii Părinţi sunt păstrătorii credincioşi ai Tradiţiei apostolice depline, păzind „odorul credinţei” şi dreapta lui explicare, impreună cu practica nescrisă a Sfinţilor Apostoli. Este binecunoscută filiaţia spirituală care a făcut ca Tradiţia sfantă să ajungă neschimbată de la Apostolii Domnului, indeosebi prin mijlocirea Părinţilor Apostolici, la generaţiile următoare. Amintirea aici a vieţii Sfantului Irineu de Lion (c.130 -c. 200) ar putea fi ea insăşi o ilustrare a modului cum s-a săvarşit transmiterea suflului de viaţă dumnezeiască al Tradiţiei apostolice in sanul creştinătăţii primelor veacuri. Devenind ucenic al Sfantului Mucenic Policarp al Smirnei (c. 69-155), cel ce primise dogmele credinţei „care a biruit lumea” (1 Ioan 5, 4) chiar de la Sfantul Apostol Ioan, Sfantul Irineu s-a situat intr-o descendenţă spirituală privilegiată. Ca ierarh, el a fructificat apoi această sacră moştenire - invăţătura apostolică, atat prin hirotonirea de preoţi şi instruirea de misionari creştini in duhul ei, cat şi prin intemeierea pe Tradiţia apostolică a gandirii sale teologice şi a luptei purtate de el impotriva ereziilor gnostice, cel mai virulent adversar al Bisericii in secolul al II-lea. Conştiinţa apartenenţei la acest lanţ de aur care lega strans generaţiile succesive de martori ai Domnului şi ai Evangheliei Sale, dand unitate şi tărie mărturiei lor, i-a caracterizat pe toţi Părinţii Bisericii. Sfantul Atanasie cel Mare (c.296-373), luptătorul incomparabil impotriva arianismului - plaga care a ameninţat Ortodoxia credinţei creştine in cursul secolului al IV-lea - exprimă această vie conştiinţă intr-o formulare reprezentativă pentru toţi Părinţii. Astfel, ca dovadă de supremă autoritate intru apărarea credinţei celei mantuitoare şi binecinstitoare, el invocă „predania cea de la inceput şi invăţătura şi credinţa Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au propovăduit-o Apostolii şi au păzit-o Părinţii. Pe ea s-a intemeiat Biserica şi cel ce cade din ea nu mai este şi nu se mai numeşte creştin”2. Părinţii Bisericii au fost cei mai zeloşi implinitori ai indemnului apostolic: „... să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3). Pe de o parte, ei au fost apărătorii integrităţii credinţei „de la inceput”, aprofundand-o ca nimeni alţii, precizand-o şi opunand argumente irecuzabile, oferite de cele două norme ale ei - Sfanta Scriptură şi Sfanta Tradiţie, tuturor tendinţelor de denaturare a ei. Pe de altă parte, Părinţii au perpetuat credinţa in mod covarşitor prin descoperirea şi interpretarea inţelesurilor ascunse, duhovniceşti ale Sfintei Scripturi. Călăuziţi de acelaşi Duh Sfant Care ii insuflase pe aghiografi, ei L-au aflat in cuvintele intregii 1. Din Troparul Sfinţilor Trei Ierarhi. 2. Către Serapion, I, XXVIII, trad. rom. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, in col. P.S.B., voi. 16, E.I.B.M.B.O.R., 1988, p. 58. /V (> ( I J VANI INAIN I I Scripturi pc Mustos, Dumnezeu Cuvantul, Cel ce ila sens Ileearei vieţi omeneşti in parle, istoriei Itiinn şi universului. De aceea, „pentru Biserica Ortodoxă, literatura patristică este comentariul clasic al Sfintei Scripturi...”3. Pe cuvantul netrecător al Scripturii au ctitorit Sfinţii Părinţii teologia, viaţa liturgică şi ascetică, activitatea filantropică şi misionară a Bisericii. Scrierile lor şi vieţuirea lor de sfinţenie se află intr-o comuniune deopotrivă pilduitoare, cuceritoare şi inspiratoare. Aşa conving ei peste veacuri că dogmele credinţei mantuitoare nu sunt enunţuri teoretice sterile, ci viaţă in Hristos, adică viaţă inmulţită şi inveşnicită (cf. Ioan 10, 10, 28). Iată de ce am recomandat cu caţiva ani in urmă unor tineri de la Facultatea Dumitru Stăniloae din Iaşi publicarea unui florilegiu care să reunească texte patristice fundamentale, aşezate după marile teme teologice, spre folosul Bisericii noastre. Un prim volum, alcătuit cu multă osteneală şi bucurie de Părintele diacon drd. Liviu Petcu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi, deschide o serie de şapte tomuri. Acest prim volum este dedicat invăţăturii patristice despre Dumnezeu Cel Veşnic Viu, dogma Sfintei Treimi fiind temelia tuturor dogmelor credinţei. Cu incredinţarea că această vastă antologie tematică de invăţături patristice va putea intări şi insufleţi lucrarea pastoral-misionară a preoţilor şi a tuturor misionarilor Bisericii noastre, binecuvantăm apariţia editorială a volumului de faţă, acum, in anul comemorativ-omagial 2009, dedicat de Patriarhia Romană Sfantului Vasile cel Mare (330-379) şi celorlalţi Sfinţi Capadocieni. f DANIEL PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE 3. Prof. Teodor M. Popescu, ≪Necesitatea studiilor istorice şi patristice in Biserica Ortodoxă≫, recd. in Biserica şi cultura, E.I.B.M.B.O.R., 1996, p.207. SCURT CUVÂNT LĂMURITOR AL AUTORULUI ANTOLOGIEI Prin alcătuirea şi publicarea prezentei antologii patristice tematice, dorim să oferim cititorilor un instrument de lucru pentru o mai bună cunoaştere, inţelegere şi aprofundare a gandirii patristice, altfel spus, a celei genuin creştine. Lucrarea de faţă nu se vrea exhaustivă, acest lucru fiind cu neputinţă de realizat, căci literatura patristică insumează mii de idei, interpretări, nuanţe in talcuire şi comentarii ce nu pot fi cuprinse intr-o antologie sau enciclopedie. Gandirea Părinţilor, nefiind sistematică, nu poate fi sistematizată complet. Ei nu şi-au propus să dezvolte manuale sau tratate de Teologie Dogmatică, Morală sau de Ascetică şi Mistică, ci ideile inşirate in scris sunt rezultatul unei trăiri duhovniceşti intense şi indelungate, ele născandu-se la cererea ucenicilor sau cand situaţia din Biserică impunea acest lucru. Cu toate acestea, credem că lucrarea de faţă este cel puţin ilustrativă, de vreme ce facilitează studiul scrierilor Sfinţilor Părinţi, inlesnind accesul la miezul gandirii patristice. Am insoţit lucrarea de studii introductive şi note de subsol explicative, considerandu-le necesare pentru o mai bună inţelegere a textelor patristice. Scopul nostru este de a-i pune să vorbească pe giganţii Bisericii despre unele probleme insemnate, care au făcut obiectul căutărilor şi preocupărilor omului dintotdeauna şi care il preocupă, fireşte, şi pe omul contemporan. Culegerea de faţă nu trebuie inţeleasă ca o substituire a textului integral patristic. Ea poate incita pe unii creştini şi la contactul direct cu scrierile patristice. in această lucrare nu am inserat texte din toate scrierile patristice, ci am folosit doar o parte din aceste scrieri, şi anume, resursele pe care le-am avut la dispoziţie (colecţia Părinţi şi Scriitori bisericeşti - PSB). Textele au fost aşezate in ordinea volumelor colecţiei patristice folosite. Dat fiind faptul că textele au fost extrase din context, poate exista riscul de se a pierde continuitatea ideilor, deşi am incercat să evit cat mai mult aceasta. Fiindcă au aparţinut aceleiaşi Tradiţii, se poate crea impresia că spusele Părinţilor oarecum se repetă. Din lectura textelor se vede că aşa-zise- le repetiţii sunt complementare şi nuanţate, ele purtand amprenta şcolilor unde s-au format cei care urmau să fie numiţi Părinţi ai Bisericii. Aceştia, fiind inspiraţi de acelaşi Duh Sfant, au gandit la fel, chiar dacă au trăit in locuri şi secole diferite şi nu au vorbit aceeaşi limbă. De la ei a ajuns in scris pană la noi dreapta credinţă, aşa cum ne-a predat-o Mantuitorul şi cum au predicat-o Apostolii. Spusele Părinţilor şi Scriitorilor bisericeşti citaţi nu sunt apoftegmatice, aşa cum sunt, de pildă, cele ale Părinţilor filocalici, ci sunt explicative, lămuritoare, dezvoltand raţionamente fulminante. Volumul informaţiei fiind destul de mare, am incercat să impart antologia in şapte tomuri, pentru a uşura lectura ei. Astfel, volumul I este intitulat Despre Dumnezeu Cel Veşnic Viu; volumul al II-lea - Cosmogonie şi cosmologie patristică; volumul al III-lea - Elemente de antropologie. Antropologie generală; volumul al IV-lea - Elemente de antropologie. Căderea omului in păcate şi patimi; volumul al V-lea - Viaţa Bisericii; volumul al Vl-lea - Frumuseţile vieţuirii creştine; volumul al VH-lea - Sfinţenie şi indumnezeire. Indexul tematic ce va fi alcătuit şi adăugat 8 Diac. Drd. LI VII J IM 'IVI I acestei lucrări, imediat după apariţia celui de-al şaptelea volum, vine şi el in sprijinul cititorului. Studiul sau lectura acestei cărţi necesită un anume efort intelectual şi atenţie sporită, dar acestea merită depuse pentru că cititorul va fi recompensat de o satisfacţie spirituală certă. Această carte nu trebuie citită fugitiv, ci meditativ, nu foi- letand volumul, ci contempland textele citate şi revenind asupra lor, rumegandu-le cu mintea şi cugetand indelung la ele. Scrierile Sfinţilor Părinţi ocupă un loc aparte, greu de mărturisit in cateva cuvinte. Valoarea, importanţa şi folosul citirii scrierilor patristice o pot inţelege doar cei ce au făcut o pasiune din lectura acestora. Literatura patristică este de o rară frumuseţe, iar odată prins in mrejele ei, nu te mai lasă pradă altor lecturi, ci te fascinează, te cucereşte cu totul, te face să te dedici total, ajungand să-ţi fie dragă această deplină cucerire şi dulce sclavie. Literatura patristică este un obelisc al frumuseţii, căci se caracterizează şi se prezintă ca sublimă frumuseţe, pe care o imprimă in sufletele tuturor celor ce o indrăgesc şi le conduce pe acestea spre frumuseţea inefabilă a Dumnezeirii. Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dăruit puterea de muncă, răbdarea şi inţelepciunea necesară, impreunate cu o profundă dragoste sfantă pentru adevărurile vieţii şi operelor Sfinţilor Părinţi. in al doilea rand, mulţumesc părinţilor mei, căci fără sprijinul lor nu ar fi fost posibilă alcătuirea acestei lucrări. Sunt fericit că am intalnit in persoana Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, un cunoscător profund al operelor Sfinţilor Părinţi şi un osarduitor in urmarea vieţuirii lor, ale cărui sfaturi şi indrumări mi-au fost de un real folos in redactarea acestei lucrări. ii aduc, şi pe această cale, mulţumirile mele călduroase. Aduc mulţumiri şi Părintelui Profesor Ioan C. Teşu, care mi-a deschis sufletul spre scrierile patristice şi mi-a intreţinut şi sporit ravna pentru studiul şi lectura lor. Sunt profund recunoscător Părintelui Profesor Constantin Voicu, sub indrumarea căruia imi pregătesc teza de doctorat in Teologie, precum şi Domnului Profesor Constantin Marin, indrumătorul şi conducătorul tezei mele de doctorat in Filosofie. Acestora din urmă le mulţumesc şi pentru referinţele alcătuite la acest volum. De asemenea, ţin să mulţumesc şi Părintelui Diacon Adrian Sorin Miha- lache, cu care m-am sfătuit deseori pe parcursul alcătuirii acestei lucrări. Calde mulţumiri se cuvin şi conducerii ≪Antibiotice S.A.≫ pentru ajutorul financiar acordat in vederea apariţiei prezentului volum. Recunoştinţa mea se indreaptă şi către ostenitorii Editurii Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă pentru că s-au străduit şi au reuşit să aducă la lumină in condiţii grafice excelente această lucrare, o adevărată cunună cerească a Sfinţilor Părinţi din Răsărit şi din Apus. in final, mărturisesc că aş dori ca strădania depusă in elaborarea acestei lucrări să aducă roade spirituale in sufletele celor ce o vor citi şi studia. I N T RO DUC ERE I. PĂRINŢII BISERICII - ÎNVĂŢĂTORII NOŞTRI Cine sunt Părinţii Bisericii şi Scriitorii bisericeşti? Părinţii Bisericii (> gr. naxr\p, rcaTepec; = părinte, părinţi)1 sunt persoane care, prin viaţa şi activitatea lor, au meritat şi au primit de la Biserică titlul de Părinte al ei. Ei se numesc şi Sfinţii Părinţi, Părinţi ai Bisericii sau Părinţi bisericeşti. incepand din primele secole creştine, denumirea de Părinţi bisericeşti, Sfinţii Părinţi, Părinţii Sfinţi, Părinţii Bisericii, Sfinţii Părinţi ai Bisericii sau Părinţii dascăli şi invăţători exprima autoritatea supremă in materie de ortodoxie a credinţei; ei, Părinţii, mari dascăli şi invăţători, sunt consideraţi ca reprezentanţii normativi ai tradiţiei doctrinare a Bisericii, ca martori special autorizaţi ai credinţei; dar ei au avut şi o uriaşă experienţă duhovnicească, iar ortodoxia credinţei şi vieţuirea sfantă au constituit chintesenţa in scrierile şi in intreaga lor activitate. Pe langă viaţă sfantă, ei s-au distins şi prin propovăduirea invăţăturilor bisericeşti primite de la Mantuitorul şi de la Sfinţii Apostoli. Pentru a putea numi pe cineva Părinte bisericesc, trebuie să avem incredinţarea că Biserica i-a acordat in mod expres acest titlu. Organul prin care vorbeşte Biserica este Sinodul Ecumenic. Prin urmare, Părinţii bisericeşti sunt numai acele persoane, pe care vreun Sinod Ecumenic le-a decretat Părinţi bisericeşti. Prin deducţiune, se mai consideră drept Părinţi bisericeşti, şi aceia de care intamplător nu s-a ocupat nici un Sinod Ecumenic, dar pe care i-au numit Părinţi bisericeşti, ceilalţi Părinţi bisericeşti, decretaţi de Sfintele Sinoade. De aici urmează că Părinţi bisericeşti sau Sfinţi Părinţi nu se mai numesc incepand cu secolul al VUI-lea, fiindcă din acest secol nu s-au mai ţinut Sinoade Ecumenice, care să acorde acest titlu. Nu avem, deci, Sfinţi Părinţi sau Părinţi bisericeşti decat in primele opt secole. Prin urmare, titlul de Părinte bisericesc sau de Părinte al Bisericii, numai Biserica il poate da cuiva, chiar dacă numele de părinte il putem acorda fiecărui cleric, dar numai de părinte al nostru. in antichitate, cei vechi dădeau acest titlu omagial invăţătorilor lor, ca celor ce au contribuit la naşterea personalităţii lor sufleteşti, aceasta fiind o formă a celor vechi de a-şi manifesta gratitudinea faţă de cei ce le predau invăţătura. Sfinţii Apostoli au admis şi ei folosirea titlului de invăţător, cu toată interdicţia Mantuitorului (Mt. 23, 9-10), dar restrangandu-1 numai la persoane care invaţă, propovăduiesc Evanghelia Domnului Hristos, trăiesc conform preceptelor acesteia şi invaţă şi pe alţii să le păzească. Deci invăţătura ce o propagă in scrierile şi cuvantările lor, trebuie să fie a lui Hristos, iar nu cea eretică. Numai pe acela il recunoaşte Biserica drept Părinte al ei, care propovăduieşte invăţătura ei curată, fară schimbări sau interpretări greşite2. 1. Cf. Anatole Bailly, Dictionnaire Grec-Frangais, redige avec le concours de E. Egger, Edition revue par L. Sechan et P. Chantraine, Hachette, Paris, 1963, p. 1498. 2. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Cu privire la Sfinţii Părinţi, in Telegraful Roman, anul 140, Sibiu, 1 şi 15 decembric, nr. 45-48, 1992, p. 4. 2-Părinţii Bisericii 10 Diac. Drd. LIVIU PETCU Cuvantul Părinte are insă o evoluţie interesantă potrivit mersului istoriei şi spiritualităţii Bisericii. Acest cuvant era de origine sacră, cu rădăcini in Vechiul şi Noul Testament, exprimand raportul dintre invăţător şi ucenic, ca un raport intre tată şi fiu. Ucenicii profeţilor se numeau fiii profeţilor (3 Regi. XX, 35). invăţătorul inţelept era socotit tatăl şcolarilor săi. in Noul Testament, legătura dintre invăţătorul tată şi ucenicul-fiu, pare a fi mai adancă şi mai caldă. Sfantul Pavel scrie corinte- nilor: Căci de aţi avea zece mii de invăţători in Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi, căci eu v-am născut prin Evanghelie in Iisus Hristos (I Cor. 4, 15). Ceva mai didactic, Sfantul Irineu vorbeşte aproximativ in acelaşi sens: Cine a primit invăţătura de la cineva e numit ≪fiu≫ al celui care4 invaţă, iar acesta din urmă e numit ≪tatăl său≫ (Adversus haeres, IV, 41, 2). Clement Alexandrinul precizează, la randu-i: La fel numim noi ≪părinţi≫ pe invăţătorii noştri (Stromate I, 1, 3)3. in acest sens, calificativul de tată sau părinte era frecvent folosit, in primele secole, mai ales pentru episcop. Martiriul Sfantului Policarp, datand din perioada 155-158, pune in gura mulţimii păganilor, care cereau moartea episcopului Policarp al Smirnei, următoarele cuvinte: Acesta este dascălul Asiei, părintele (scil. tatăl) creştinilor (XII, 2). Aceasta inseamnă că denumirea de părinte era obişnuită in cazul episcopilor, de vreme ce a fost pusă pană şi in gura păganilor. in anul 177, martirii din Lion se adresau lui Eleuterie, episcopul Romei, cu apelativul părinte4. La fel, printre epistolele lui Ciprian (f 258) găsim cateva (Ep. XXX, XXXI, XXXVI), iscălite Cypriano papae. Acest obicei s-a răspandit repede, astfel incat in secolul al IV-lea denumirea in cauză a devenit ceva obişnuit5. Dacă la inceput cuvantul părinte se aplica mai ales episcopilor, cu timpul a dobandit o semnificaţie aparte, in special atunci cand era folosit la plural. De acum părinţii nu mai sunt doar episcopii obişnuiţi, ci episcopii din trecut care erau martori ai doctrinei Bisericii şi deţineau o autoritate deosebită in materie de invăţătură a Bisericii. Cateodată se intamplă ca printre cei numiţi părinţi să fie persoane care n-au fost episcopi. Aşa bunăoară Vasile, Arhiepiscopul Cezareii (330-379), se va referi la episcopii intruniţi la sinodul din Niceea (325) in următorii termeni: Ceea ce noi invăţăm nu este rezultatul propriei noastre cugetări, ci a ceea ce am invăţat de la Sfinţii Părinţi (Epistola CXL, 2)6. S-a dat deci acestor autori (din primele opt secole) denumirea de Părinţi. Aşadar, acest titlu era rezervat, la origine, conducătorilor Bisericii, episcopilor, depozitari atat ai autorităţii doctrinare cat şi disciplinare. Mai tarziu, in tratatele teologice şi lucrările conciliilor din secolul al V-lea, acest cuvant ii desemna pe apărătorii credinţei impotriva ereticilor. Denumirea de Părinte o include pe cea de ortodoxie. Nu toţi autorii creştini care au scris despre subiecte religioase sunt numiţi Părinţi ai Bisericii şi fac obiectul Patrologiei7, ci doar aceia care au respectat regula stabilită de Sfantului Apostol Pavel, depositum custodi (1 Tim. 6, 20), vor putea să fie invocaţi ca o autoritate sigură de către creştinii din alte epoci. Ereticii nu merită acest titlu de onoare; nu sunt 3. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1984, p. 34. 4. Eusebiu, Istoria bisericească, Cartea a V-a, 4, 2, Traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, in colecţia Părinţi şi Scriitori bisericeşti, voi. 13, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1987, p. 193. 5. Ibidem, Cartea a VII -a, 7, 4, pp. 274-275. 6. Părintele Mitropolit Nicolae, Farmecul scrierilor patristice, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 10. 7. Patrologia este o disciplină teologică creştină ce se ocupă cu studiul vieţii, operelor şi invăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi Scriitori bisericeşti care au trăit in primele opt veacuri creştine, (n.a). INTRODUCERE 11 amintiţi in operele patristice şi in manualele de patrologie decat in măsura in care trebuie să-i cunoaştem pentru a inţelege respingerea lor de către autorii rămaşi statornici in credinţă. Aceştia din urmă, care sunt aprobaţi de Biserică, merită, prin scrierile şi operele lor, să fie pentru toţi creştinii ghizi, profesori, Părinţi8. Deci, numele de Părinte Bisericesc sau Părinte al Bisericii sau Sfant Părinte se cuvine totuşi, in mod strict, doar scriitorilor care indeplinesc următoarele patru condiţii: viaţă sfântă, învăţătură de credinţă ortodoxă, aprobarea Bisericii, vechime9, ultima condiţie referindu-se la incadrarea autorului in limitele celor opt secole creştine, mai precis pană la anul 787, dată la care a avut loc cel de-al şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea. In general, teologii romano-catolici susţin că, intr-adevăr, aceste condiţii sunt pertinente pentru ca un autor să poată fi considerat Părinte, insă acordă acelaşi apelativ şi unor autori care nu au indeplinit decat parţial primele trei condiţii. Astfel, autori precum Tertulian, Origen, Eusebiu al Cezareei etc. au fost trecuţi şi ei in lista Părinţilor. S-a luat in calcul contribuţia importantă pe care aceşti oameni au avut-o pentru Biserică şi s-a considerat că erorile care li se reproşează nu au contaminat intr-atat operele lor, incat să fie mai primejdioase decat folositoare şi incat binele să nu se arate in ele superior răului. Totuşi, susţin teologii catolici, in orice caz, lor li se cuvine eminamente titlul de scriitori bisericeşti10. Biserica Romano-Catolică priveşte cu ingăduinţă şi cea de-a patra condiţie fundamentală, vechimea, atunci cand numeşte Părinţi ai Bisericii şi autori din veacurile al IX-lea şi al X-lea, deşi limita fixată este secolul al VUI-lea. /V Insă, potrivit cu invăţătura ortodoxă, cei ce au propovăduit şi invăţături străine Bisericii sau contrare ei, oricat de mare le-a fost efortul propovăduirii, nu primesc numele de Părinţi bisericeşti, ci răman simpli scriitori bisericeşti, cum sunt, de exemplu, Fericitul Ieronim sau Fericitul Augustin. Acelaşi lucru se petrece şi cu cei care nu corespund in intregime in privinţa sfinţeniei vieţii. De obicei, cei ce au greşeli in invăţătură, au şi in viaţă, aşa cum ne spune Mantuitorul, că nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune (Matei 7, 16-18). Titlul de Scriitor bisericesc se acordă chiar şi ereticilor, dacă ei au dezvoltat o activitate teologică insemnată, de exemplu, Origen sau Tertulian sau Teodor de Mopsuestia11. Este important de ştiut faptul că atat aprobarea Bisericii, cat şi vechimea sunt necesare, deoarece au rol verificativ. Dacă prima este consemnată in mod expres in documentele sinoadelor, ecumenice şi locale, in decizii bisericeşti de maximă importanţă sau, in mod tacit, prin folosirea invăţăturii anumitor autori pentru apărarea credinţei, cea de-a doua implică, pe de o parte, autoritatea timpului apropiat de Sfinţii Apostoli şi Părinţii din primele două veacuri, pe de altă parte, confirmarea apartenenţei autorilor respectivi la epoca unităţii depline a Bisericii din primul mileniu12. 8. F. Cayre, A. A., Precis de Patrologie, Histoire et doctrine des Peres et Docteurs de l’Eglise, Tome Premier, Livres I et II, Societe de S. Jean L’Evangeliste, Editeurs Pontificaux Paris -Tournai-Rome, 1927, pp. 1-2. 9. Vezi J. Tixeront, Precis de Patrologie, neuvieme edition, Paris, librairie Victor Lecoffre, J. Gabalaa, Editeur, Rue Bonaparte 90, 1927, pp. 2-3; F. Cayre, A. A., Precis de Patrologie, Histoire et doctrine des Peres et Docteurs de l’Eglise, Tome Premier, Livres I et II, Societe de S. Jean L’Evangeliste, Editeurs Pontificaux Paris -Tournai-Rome, 1927, p. 3; Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Cu privire la Sfinţii Părinţi, in Telegraful Roman, anul 140, Sibiu, 1 şi 15 decembrie, nr. 45-48, 1992, p. 4; A. Vacant, E. Mangenot, E. Amann, Dictionnaire de Theologie Catholique, Paris-VI, Librairie Letouzey et Ane, 87, Boulevard Raspail, 87, 1932, p. 1196 ş.a.m.d. 10. Cf. J. Tixeront Precis de Patrologie, neuvieme edition, Paris, librairie Victor Lecoffre, J. Gabalaa, Editeur, Rue Bonaparte 90, 1927, pp. 2-3; F. Cayre, A. A., Precis de Patrologie, Histoire et doctrine des Peres et Docteurs de l’Eglise, Tome Premier, Livres I et II, Societe de S. Jean L’Evangeliste, Editeurs Pontificaux Paris -Tournai-Rome, 1927, p. 3; ş.a.m.d. 11. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, art. cit., p. 4. 12. Arhid. Prof. Univ. Dr. Constantin Voicu şi Preot Conf. Univ. Dr. Nicu Dumitraşcu, Patrologie - Manual pentru Seminariile teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 2004, p. 16. 12 Diac. Drd. LIVIU PETCU Aşadar, titlul de Sfant Părinte l-a acordat Biserica numai acelor scriitori bisericeşti, care au demonstrat că invăţătura ce o propovăduiesc o au prin inspiraţia Duhului Sfant, pe Care l-a promis Domnul Apostolilor cand le-a făgăduit că le va trimite pe Duhul Sfant (In. 15, 16), Care ii va povăţui şi-i va invăţa tot adevărul, impărtăşindu-le invăţătura lui Hristos, a Cuvantului divin, Cel ce este cu ei pană la sfarşitul veacurilor. De trimiterea Duhului Sfant i-a asigurat Domnul nostru Iisus Hristos pe Apostoli şi pe urmaşii acestora, episcopii şi preoţii. De aceea şi Sfinţii Părinţi au fost aleşi cu precădere dintre episcopi, mai rar dintre preoţi (Sf. Ioan Damaschin) şi numai in mod excepţional dintre diaconi (Sf. Efrem Şirul). Dintre laici nu sunt Sfinţi Părinţi. Iustin Martirul şi Filozoful, de exemplu, un insemnat scriitor bisericesc, poartă titlul de Sfant, ca martir, nu ca Părinte bisericesc13. Ţinand seama de calităţile pe care trebuie să le indeplinească un Părinte bisericesc, Sfinţii Apostoli pot fi consideraţi ca cei dintai Sfinţi Părinţi ai Bisericii, pentru că ei intrunesc cu prisosinţă aceste calităţi. Totuşi ei formează o categorie superioară aceleia a Părinţilor bisericeşti, de aceea nu li se dă titlul acesta. Dar şi ucenicii imediaţi ai Apostolilor au un titlu de superioritate intre Părinţii bisericeşti, anume de: Părinţi Apostolici. Dintre ceilalţi Sfinţi Părinţi, Biserica ii cinsteşte cu titlul special de superioritate pe trei: pe Sfantul Vasile cel Mare, (j* 379), pe Sfantul Grigorie de Nazianz (t 390) şi pe Sfantul Ioan Gură de Aur (f 407), numindu-i mari invăţători ai Bisericii14. Titlul de Părinte nu se identifică deplin cu cel de invăţat (inţelept) al Bisericii. Acesta din urmă nu se aplică decat pentru un foarte mic număr de scriitori bisericeşti, folosit atat in antichitatea creştină (ei sunt Părinţi şi invăţaţi totodată), cat şi in secolele următoare. Titlul presupune o aprobare specială din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decat autorilor care adaugă la o inaltă inţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfantă. Ei se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Bizantină are, in mod special, respect pentru Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nazianz şi Sfantul Ioan Gură de Aur, pe care ii numeşte şi invăţaţi ecumenici. Biserica nu numai că ii numără intre sfinţii ei, ci ii numeşte şi mari dascăli, adică ii situează intre cei mai de seamă, cei mai destoinici talcuitori ai dumnezeieştilor invăţături. Roma le asociază in plus, dintre orientali, pe Sfantul Atanasie, şi ii plasează in frunte pe inţelepţii latini, Sfantul Ambrozie, Ieronim, Augustin şi Grigorie cel Mare15. Aceştia patru sunt numiţi de teologii catolici şi Marii Părinţi ai Bisericii16. Puţini dintre credincioşii ortodocşi fac distincţie intre Sfinţii Părinţi şi Scriitorii bisericeşti, iar in Occident, uneori, aşa cum am precizat mai sus, aceasta este lipsită de importanţă. Ea există insă şi este bine să fie cunoscută17. Fără să aibă autoritatea teologică şi bisericească a Părinţilor Bisericii, unii dintre scriitorii bisericeşti sunt autori de lucrări importante sau numeroase. Printre aceşti autori putem cita in general pe apologeţii greci şi latini ai secolului al II-lea, pe Clement Alexandrinul, Lactanţiu, Rufin, Teodor de Mopsuestia, Didim cel Orb, 13. Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, art. cit., p. 4. 14. Ibidem, p. 4. 15. F. Cayre, A. A., op. cit., p. 3. 16. Johannes Quasten, Patrology, volume I, The Beginnings of Patristic Literature from the Apostles Creed to Ire- naeus, Christian Classics, Allen, Texas, p. 10. 17. Noi am dat titlul prezentei antologii Părinţii Bisericii - invăţătorii noştri, cu toate că am folosit şi operele unor scriitori bisericeşti cuprinse in colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti. Am stabilit aceasta, gandindu-ne la faptul că numărul Sfinţilor Părinţi din care am citat este mai mare decat al Scriitorilor Bisericeşti, iar unele erori de doctrină ale acestora din urmă nu au fost menţionate in antologie. Ea cuprinde un conţinut pur ortodox, (n.a.) INTRODUCERE 13 Sinesiu de Cirene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, scriitori sirieni, armeni, georgieni etc. Operele acestor scriitori reprezintă un uriaş material de istorie a culturii şi a spiritului creştin in primul mileniu, un material cu orientări şi soluţii variate pentru problemele vremii. Este o sinteză literar-filosofică şi spirituală a produselor muncii şi inteligenţei umane din trei continente in jurul Mediteranei in primul mileniu de după Hristos^. Unii dintre aceşti scriitori bisericeşti au fost dascăli de seamă, din inţelepciunea şi scrierile lor adăpandu-se mulţi din cei ce au fost consideraţi Părinţi ai Bisericii. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, luand ca punct de plecare invăţătura Sfantului Varsanufie, supranumit şi Marele Bătran, a incercat să explice rămăşiţa unora din teoriile greşite ale scriitorului bisericesc - Origen, la Sfantul Grigorie de Nyssa şi de Nazianz: Ei au respectat pe Origen ca pe un dascăl de la care au invăţat multe. Datorită celor invăţate de la el, ei au putut inainta in cugetarea lor şi astfel au putut indrepta cele mai multe din acelea, fiind călăuziţi in aceasta mai ales de Duhul Sfant. Dar au rămas la ei unele miei fărame din mulţimea greşită a invăţăturilor origeniste. Aceasta pentru că nu totdeauna au rugat pe Dumnezeu să le spună dacă şi acele mici fărame sunt adevărate sau nu. In esenţă, Varsanujie face o distincţie intre invăţăturile Sfantului Grigorie de Nazianz şi cele ale Sfantului Grigorie de Nyssa şi unele cuvinte luate de la Origen, pe care le consideră insuşite de ei de la el. Căci de cele drepte spuse de ei declară (Sfantul Varsanufie) că sunt de la Duhul Sfant. Dar de cele greşite rămase de la Origen, nu spune aceasta19. Epoca patristică şi răstimpul acesteia Fiindcă tot s-a vorbit in randurile de mai sus de epoca patristică, considerăm necesar a face unele precizări in legătură cu această epocă şi răstimpul ei. Această antichitate creştină are caracterul său propriu: creştinătatea, considerată in cele două mari fracţiuni care o compun, poporul latin şi poporul grec, este una, in ciuda diviziunilor parţiale care o devastează in diferite randuri, pentru un timp destul de indelungat, uneori. Scriitorii din această epocă au, de atunci, acest privilegiu, foarte rar pentru cei care ii urmează, de a se bucura incă, aproape in intreaga creştinătate, de o veneraţie profundă. Protestanţii de diferite nuanţe şi ortodocşii orientali, precum şi catolicii ii invocă mereu cu plăcere şi acest privilegiu ii situează intr-o poziţie aparte20. Epoca patristică ar cuprinde, după concepţiile cercetătorilor, nu numai primele opt veacuri, ci şi extinderea pană in Evul Mediu, sau chiar pană la Reforma din secolul al XV-lea21. Cu timpul insă, noţiunea de epocă patristică a fost restransă numai la aceste prime opt secole, dar cu delimitări variate, incheindu-se fie cu Sinodul al Vl-lea ecumenic, anul 680, fie cu al Vll-lea, anul 787, fie cu Sfantul Ioan Damaschinul (f 749) sau cu Duminica Ortodoxiei (f 843); pentru Apus, incheierea epocii patristice s-a limitat de curand la Isidor de Sevilla (f 636)22. 18. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. I..., pp. 37-38. 19. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notă explicativă nr. 813, la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, in Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvarşi, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, voi. XI, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 564. 20. F. Cayre, A. A., op. cit., pp. 1-2. 21. Pr. Cicerone Iordăchescu, Istoria vechii literaturi creştine, voi. I, Iaşi, 1934, p. 1. 22. Pr. Prof. M. Şesan, Despre incheierea epocii patristice, in rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, XLIII (1967), nr. 5-6, pp. 361-362. 14 Diac. Drd. LIVIU PETCU in trăsături generale, epoca patristică numită clasică a fost impărţită in trei perioade şi anume: Epoca I, de la anul 76 pană la inceputul secolului al IV-lea, cand, prin Edictul de la Milan, din anul 313, al impăratului Constantin cel Mare, s-a acordat creştinismului calitatea de religie tolerată, alături de religiile antice, oficializate in Imperiul roman. Epoca a Il-a pornea de la această dată pană la anul 461, cand se incheia epoca de aur a scrisului patristic, şi, in fine, epoca a IlI-a, pană la Isidor din Sevilla (f 636) in Apus şi Sfantul Ioan Damaschinul (f 749) in Răsărit. Părintele Profesor Cicerone Iordăchescu imparte Patrologia in 3 epoci, şi anume: epoca I, pană la anul 325; epoca a Il-a, de aur pană la 461, şi epoca a IlI-a pană la Isidor de Sevilla şi Sfantul Ioan Damaschinul, precizand că denumirea epocii a treia ca epocă de declin, sau de decadenţă, cum o numesc apusenii, nu este intru totul justificată, pentru că au fost, in perioada indicată, un număr semnificativ de Părinţi bisericeşti, care au ţinut aprinsă flacăra credinţei şi au compus scrieri cu răsunet puternic pană tarziu de tot23. Părintele Profesor Ioan G. Coman distinge, la fel, trei perioade şi anume: epoca I, a inceputurilor, pană la 313; epoca a Il-a, a infloririi, ca Epocă de aur, sau clasică, pană la 451 sau 461, şi, in fine, epoca a IlI-a, pană la Isidor de Sevilla şi Sfantul Ioan Damaschinul, numită pe nedrept a decadenţei, fiind de fapt bogată in oameni şi opere mari, cu răsunet şi consecinţe decisive in literatura şi gandirea creştină; ea este mai degrabă o epocă de sistematizare a problemelor şi ideilor literaturii perioadelor anterioare. Mai recomandă apoi şi o epocă post patristică, al cărei termen final ar fi secolul XV24. Cu toate acestea, a ne opri la Sfantul Ioan Damaschinul in Răsărit şi la Isidor din Sevilla in Apus, ca incheietori ai epocii patristice, inseamnă a neglija sau a trece cu indiferenţă peste urmaşii lor intru scrisul teologic, pentru că istoria nu stă pe loc, ci se desfăşoară mai departe, purtand pe valurile ei vestigiile epocii clasice patristice. Sfantul Ioan Damaschinul a incheiat o perioadă indelungată de străduinţe teologice, dar prin aceasta el s-a făcut totodată şi un inaugurator al unei perioade post-patristice, care, prin urmaşi, a continuat din plin tradiţia Sfinţilor Părinţi prin insufleţirea patristică pentru cele ale teologiei, cum au fost de pildă Studiţii, de la mănăstirea Studion din Constantinopol. De fapt, intreaga străduinţă a Părinţilor bisericeşti a concurat spre apărarea şi definirea Ortodoxiei faţă de toate ereziile vremii, aşa că pe drept cuvant se poate spune că epoca patristică se incheie tocmai prin biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, exprimate prin Duminica Ortodoxiei (prima duminică a Postului Mare al Sfintelor Paşti), care străjuieşte dreapta credinţă şi-i avertizează prin Sinodiconul Ortodoxiei pe toţi să nu mai cadă in vreo erezie stricătoare. De fapt, cu Duminica Ortodoxiei se incheie logic şi istoric perioada istoriei bisericeşti universale a Sinoadelor Ecumenice şi a Părinţilor Bisericeşti25. Rolul inegalabil al Sfinţilor Părinţi în formularea dogmelor Bisericii Părinţii Bisericii nu sunt numai reprezentanţii tradiţiei doctrinare a Bisericii, ci şi martorii şi criteriile adevăratei credinţe, judecătorii Ortodoxiei26 - atribut cu o valoare şi pondere nu numai istorică, ci atemporală şi general-spirituală. Autoritatea 23. Pr. Cicerone Iordăchescu, op. cit., voi. III, Iaşi, 1940, pp. 3-4. 24. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfanta Mănăstire Dervent, 2000, pp. 19-20. 25. Pr. Prof. M. Şesan, art. cit., pp. 362-365. 26. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 20. INTRODUCERE 15 Sfinţilor Părinţi in sanul Bisericii nu se poate rezuma la importanţa literar-istorică a scrierilor patristice, ci se referă mai ales la invăţătura lor bisericească, intemeiată pe Sfanta Scriptură, pe Sfanta Tradiţie, izvoare ale credinţei27. Creştinii, cunoscand importanţa Sfinţilor Părinţi in formarea Tradiţiei şi, implicit, in elaborarea dogmelor creştine, au pus mereu in evidenţă rolul lor inegalabil. Aşa spre pildă, Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes din 431 hotăra: Nimănui nu-i veste ingăduit să propovăduiască altă credinţă decat aceea definită de Sfinţii Părinţi (...)28. La acelaşi sinod, după citirea Epistolei lui Leon cel Mare către Flavian al Constantinopolului, cei prezenţi au exclamat: (...) Aceasta este credinţa Părinţilor, aceasta este credinţa Apostolilor. Noi toţi aşa credem, aşa cred toţi ortodocşii (.. .)29. Dintre nenumărate astfel de mărturii sinodale, o mai redăm pe aceea a episcopilor adunaţi la Sinodul de la Rimini, care au alcătuit o scrisoare şi au trimis-o impăra- Iului Constanţiu, in care, printre altele, precizau: (...) rugăm stăruitor bunătatea ta să primeşti cu auzul ascuţit (atenţie) şi cu privirea liniştită (bunăvoinţă) pe delegaţii noştri şi să nu laşi nicidecum să se introducă ceva nou spre ocara celor ce au murit, ci să ne ingădui să rămanem cu cele stabilite şi legiferate de către strămoşii noştri, care, am putea spune că au făcut toate cu chibzuinţă, cu inţelepciune şi cu ajutorul Duhului Sfant30. Tot in acest sens, Sfantul Chirii al Alexandriei notează că, in lupta sa contra nestorianismului, el urmează ideile Sfinţilor Părinţi, indeosebi acelora ale Sfantului Atanasie31. Sinoadele Ecumenice şi locale au creat pe marii Părinţi ai acestei perioade şi Părinţii au dat substanţă şi prestigiu acestor sinoade. Ştiinţa şi credinţa Părinţilor sunt acelea care au inchegat hotărarile doctrinare şi disciplinare ale sinoadelor. Documentaţia acestor hotărari s-a făcut din operele Părinţilor, randuite in dosare anume32. Dacă e adevărat că sinoadele, indeosebi cele ecumenice, statorniceau doctrina Bisericii, bazandu-se pe autoritatea Părinţilor, e tot aşa de adevărat că, ulterior şi intre Sinoade, mai ales participanţii la aceste sinoade se bucurau de o autoritate şi de un prestigiu special. Episcopii erau la inceput invăţători şi părinţi afectuoşi ai comunităţilor, dar cu timpul a inceput să li se atribuie valoarea de martori ai tradiţiei bisericeşti, apărători ai Ortodoxiei33. invăţătura Sfinţilor Părinţi care se află expusă fie in operele lor teologice, fie in deciziile sinoadelor la care au luat parte, formează Sfanta Tradiţie, care impreună cu Sfanta Scriptură, dă adevărata mărturie despre Izvorul Revelaţiei: Iisus Hristos. Sfinţii Părinţi sunt, deci, autorităţi in materie de doctrină, iar opiniile şi scrierile lor constituie temei al argumentelor teologice. Vincenţiu de Lerin (mort inainte de anul 450) este insă acela care va da definiţia clasică a Părinţilor in scrierea sa Commonitorium din anul 434: Dacă apar unele intrebări in legătură cu teme la care nu s-a adus o hotărare anume, va trebui să se recurgă la părerea Sfinţilor Părinţi, a celor care in vremea şi locul lor au rămas in unitatea comuniunii şi credinţei şi care s-au dovedit ca atare. Astfel tot ce au susţinut ei in unitate de gandire şi simţire va trebui să se considere ca invăţătura adevărată şi universală a Bisericii, fără nici 27. Berthold Altaner, Precis de Patrologie, adaptation franşaise par H. Chirat, Paris, 1961, p. 35. 28. Mansi, IV, 1362 Dsq şi H. Denzinger, Enchiridion symbolorum, ed. 21-22, Freiburg im Breisgau, 1937, nr. 125, l>. 60 apud apud arhim. Benedict Ghiuş, incercări hristologice, Bălţi, 1940, p. 3. 29. Mansi, VI, 959, C, apud arhim. Benedict Ghiuş, op. cit., p. 3. 30. Teodoret Episcopul Cirului, Istoria Bisericească, traducere Pr. Prof. Vasile Sibiescu, in Col. Părinţi şi Scriitori bisericeşti, voi. 44, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1995, p. 109. 31. Sf. Chirii al Alexandriei, Epistola 39 către Ioan al Antiohiei, PG, 77, col. 180 C. 32. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. I..., p. 28. 33. Ibidem, pp. 34-35. 16 Diac. Drd. LIVIU PETCU o indoială ori suspiciune34. Aşadar, acordul Părinţilor este acela care arată adevărata invăţătură de credinţă. De acum inainte, invăţăturile Sfinţilor Părinţi vor ocupa un loc hotărator alături de Sfanta Scriptură şi vor fi folosiţi in argumentarea teologică, căci invăţătura lor reflectă fidel doctrina Bisericii. Şi in discuţiile ecumenice s-a afirmat că: Biserica este in adevăr apostolică, dar este şi patristică. Aceste două caractere nu pot fi separate niciodată. Numai pentru că este patristică, Biserica continuă să fie şi apostolică (...). Părinţii sunt şi martorii adevărului credinţei, ≪testes veritatis≫35. Recursul la Părinţi in Biserica veche s-a manifestat insă şi intr-alt fel. Dat fiind apelul permanent la Părinţi, a fost necesar să se alcătuiască cataloage cu numele şi scrierile lor in care să fie pus in lumină rolul pe care l-au jucat in timpul cand au trăit. Este de la sine inţeles că această preocupare n-a fost doar de ordin istoric, ci şi apologetic. Aceste cataloage trebuiau să dovedească atat vechimea credinţei creştine, cat şi continuitatea ei de-a lungul vremii. Avem aici un mod destul de formal in ce priveşte alcătuirea teologiei patristice şi se poate spune că ea decurge din chiar modul cum a fost folosită. Este insă evident că această manieră mai mult istorică de a aborda pe Sfinţii Părinţi urmărea păstrarea amintirii lor căci, dacă n-au fost uitaţi eroii, martirii şi călugării, la fel de natural era să nu fie uitaţi nici marii dascăli, aceia care au ilustrat opera de predare a invăţăturii creştine36. Autorii patristici nu voiau să treacă drept literaţi sau simpli scriitori teologi. Ei se simţeau reprezentanţi ai adevărului divin, purtători ai acestuia in folosul comunităţilor creştine, avand misiunea să-l propovăduiască intregii lumi. Orgoliul retorilor şi al savanţilor nu ii atrage, ba chiar e respins cu hotărare. Ei se consideră invăţători legitimi ai Bisericii, filosofi creştini, comentatori competenţi şi luminaţi ai Bibliei, care cuprinde revelaţia mantuitoare a lui Dumnezeu. In acest sens trebuie să-i inţelegem pe ei şi seriozitatea intreprinderii lor. Altminteri, le-am nesocoti in mod arbitrar intenţia, lăsand să ne scape adevăratul scop al operei şi al acţiunii lor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre judecata aplicată contribuţiei lor la istoria mondială^1 . Părinţii Bisericii nu se mai simt martori direcţi ai revelaţiei lui Hristos, ca generaţiile epocii apostolice şi imediat postapostolice. Mai mult, ei pornesc in toate operele lor de la mărturia fermă şi desăvarşită a apostolilor. Nu scriu Evanghelii, Apocalipse şi Epistole apostolice, ci compun comentarii şi disertaţii, tratate polemice şi apologetice cu caracter edificator, sistematic, uneori şi istoric (...) Vor să işi pună intregul talent personal şi toate insuşirile in slujba Bisericii38. Mai mult decat atat, Părinţii sunt autorii regulei de credinţă, dezvoltată in sim- boale şi in hotărari ale Sinoadelor ecumenice, baza trinitară şi hristologică a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (...) Părinţii au creat teologia prin increderea intr-o coeziune internă intre har şi raţiune, adică printr-o opţiune apărută din intalnirea dintre credinţa creştină şi spiritul grec, inaugurand un dialog căruia toţi creştinii ii răman tributari. Părinţii ne invaţă fidelitatea faţă de Evanghelie, plenitudinea vieţii duhovniceşti, care operează o transformare profundă a spiritului faţă de toate aspiraţiile şi cercetările de azi, schimbandu-le in credinţă39. 34. Vincenţiu de Lerin, Commonitorium, cap. XXVIII, Migne, PL, 50, col. 675, apud Părintele Mitropolit Nicolae, op. cit., pp. 10-11. 35. Georges Florovsky, Gregoire Palamas et la patristique, in Istina, 1, 1961-1962, p. 116. 36. Părintele Mitropolit Nicolae, Farmecul scrierilor patristice..., pp. 10-11. 37. Hans Frciherr von Campenhausen, Părinţii greci ai Bisericii, traducere din germană de Maria-Magdalena Anghelescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 11. 38. Ibidem, p. 13. 39. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 15. INTRODUCERE 17 Aceşti neobosiţi luptători ai pietăţii care au ales viaţa liniştită şi lipsită de plăceri (lumeşti) ca un ajutor pentru păzirea dogmelor evanghelice40, a căror luptă pentru apărarea dreptei credinţe intrece toată puterea de mirare41, au propovăduit adevărul evanghelic după credinţa apostolică, precum inşişi mărturisesc. Pentru exemplificare, redăm cuvintele Sfantului Atanasie cel Mare: (...) (invăţăturile - n.a.) le-am scris după credinţa apostolică predată nouă de Părinţi, neadăugand nimic din afară, ci ceea ce am invăţat, am pus in scris in acord cu Sfanta Scriptură (...) spre intărirea adevărului din Sfintele Scripturi42. Sfinţii şi nemuritorii Părinţi erau convinşi că invăţăturile lor erau scrise sau rostite sub inraurirea inspiraţiei divine. Astfel, Sfantul Ioan Gură de Aur precizează: (...) nu sunt ale mele cuvintele ce le spun, nici nu rostesc de la mine cele ce grăiesc, ci de la Duhul, povăţuit fiind de iubirea de oameni a Stăpanului pentru folosul vostru şi pentru zidirea Bisericii lui Dumnezeu43. Sfantul Grigorie de Nyssa, referindu-se la cuvintele de invăţătură ale Sfantului Apostol Pavel, spune că acesta nu grăieşte cuvinte ale inţelepciunii omeneşti, ci cuvinte inspirate de la Duhul Sfant: In toate cate le grăia nu mai era cel ce le grăia, ci Capul lui le rostea, precum a arătat corintenilor pe Hristos grăind şi vorbind in sine (II Cor. 13, 3). Astfel traheia era bine glăsuitoare şi bine sunătoare, articuland prin Sfantul Duh cuvantul adevărului. Astfel laringele se indulcea totdeauna de cuvintele dumnezeieşti, hrănind prin sine tot trupul cu acele invăţături de viaţă făcătoare44. Aceşti bărbaţi divini, slujitori ai voinţei dumnezeieşti, eroi ai virtuţii, cu minţi agere şi pătrunzătoare, cu inimile incărcate de darurile Duhului, au primit de la Dumnezeu cel mai mare dar şi partea cea mai bună, anume pe acela de a inţelege lucrurile lui Dumnezeu, ca şi cand Dumnezeu le-ar vorbi, şi de a fi interpretul lor, de a le explica oamenilor, ca aceştia să le audă şi să le inţeleagă45. Sfinţii Părinţi - tâlcuitori inspiraţi al Sfintei Scripturi şi misionari destoinici ai Bisericii Sfinţii Părinţi nu au oferit doar lucrări de teologie dogmatică, pline de exprimări filosofice creştine sau opere cu un conţinut moralizator şi duhovnicesc, ci ne-au dăruit, tălmăcit şi transmis nealterată Sfanta Scriptură. invăţătura Mantuitorului Hristos nu poate fi inţeleasă corect fară ajutorul Părinţilor, care tălmăcesc şi, pană la un punct, intregesc cele cuprinse in Cartea Cărţilor sau in Biblie46. Din viaţa şi scrierile lor, putem conchide că Părinţii au cunoscut admirabil Sfanta Scriptură pe care au manuit-o cu pricepere şi artă. Ei cunoşteau nu numai textul Scripturii, ci şi adevăratul inţeles al acesteia, pe care o explică intr-un mod inegalabil. Păstrau in inimă atat de stransă aducerea aminte a textului Scripturii, incat nu aveau nevoie să-l 40. Sf. Vasile cel Marc, Omilia a ll-a la o parte din psalmul XIV, II, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, in PSB, voi. 17, Editura IBM BOR, Bucureşti, 1986, p. 216. 41.Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare. Traducere şi note de Radu Alexandrescu, in PSB, voi. 14, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 139. 42. Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intai către Serapion, Episcopul de Thmuis, XXXIII, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, in PSB, voi. 16, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 65. 43. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), Omilia XLIV, I, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, in PSB, voi. 22, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 118. 44. Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire la Cantarea Cantărilor, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, in PSB, voi. 29, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 219. 45. Sf. Grigorie Taumaturgul, Discursul adresat lui Origen, cap. XV, studiu introductiv, traducere, note şi indici de Pr. Prof. Const. Comiţescu, in PSB, voi. 10, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1984, p. 34. 46. Părintele Mitropolit Nicolae, Farmecul scrierilor patristice..., p. 10. 3-Părinţii Bisericii 18 Diac. Drd. LIVIU PETCU mai citească, fiind in stare să reproducă pe dinafară paragrafe intregi din orice carte biblică. Astfel, operele lor, ţesute cu texte biblice, au luminat şi luminează lumea cu adevărurile evanghelice trăite şi explicate cum nu se poate mai bine şi mai corect. Fără Părinţii Bisericii care au stat in imediata apropiere a Sfinţilor Apostoli, a ucenicilor Domnului şi a urmaşilor lor, ar fi cu anevoie de inţeles existenţa Evangheliilor, a epistolelor Sfinţilor Apostoli, intr-un cuvant a cărţilor Noului Testament. Ei le-au preluat şi le-au transmis cu fidelitate din generaţie in generaţie. Din multele cărţi puse in vechime sub numele unuia sau altuia dintre Apostoli, fie că era vorba de Evanghelii, Epistole sau Apocalipse, ei le-au arătat pe cele cu adevărat inspirate, deosebindu-se de celelalte numite apocrife, astfel ei au păstrat credinţa creştină genuină, explicand-o corect celor ce au imbrăţişat-o47. Unii din Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti au fost martiri, ca Sfantul Policarp, Sfantul Ignatie Teoforul, Sfantul Iustin Martirul şi Filosoful, Sfantul Ciprian, Pam- fil, Origen etc., pecetluind cu moartea lor viaţa şi misiunea Bisericii, după pilda marelui martir - Iisus Hristos. Moartea lor martirică subliniază sensul şi valoarea operelor lor scrise. Alţi autori patristici au fost şi ierarhi sau membri ai clerului obişnuit şi, in această calitate, s-au manifestat ca organizatori de biserici, de instituţii pentru asistenţa socială, de viaţă monahală, de mănăstiri, de educaţie şi cultură, ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Ioan Gură de Aur, Sfantul Ambrozie, Sfantul Chirii al Alexandriei, Sfantul Niceta de Remesiana etc. Alţii au strălucit prin invăţătura şi cultura lor bogată sau au fost creatori de ştiinţă teologică, ori de ramuri ale acesteia, ca Origen, Eusebiu, Părinţii capadocieni, Ieronim, Fericitul Augustin, Sfantul Maxim Mărturisitorul etc., dand Bisericii temelie doctrinară şi prestigiu intelectual. Alţii au imbinat uriaşa muncă intelectuală cu cea organizatorică şi administrativă, precum unii autori din Şcoala alexandrină, in frunte cu Origen, Părinţii capadocieni, Sfantul Chirii, sau din Şcoala antiohiană: Sfantul Efrem Şirul, Sfantul Ioan Gură de Aur, Teodoret al Cyrului, Sfantul Maxim Mărturisitorul, Sfantul Ioan Damaschin. Majoritatea scriitorilor patristici au fost misionari de inaltă clasă, convertind la creştinism diferite neamuri sau părţi din diferite neamuri, punandu-le in circuitul civilizaţiei greco-romane şi creştine-universale şi lăsand amintiri neşterse in istoria sau folclorul acestor popoare, ca, de exemplu, Sfantul Grigorie Taumaturgul in istoria popoarelor din Pont, Sfantul Vasile cel Mare in istoria capadocienilor, armenilor şi romanilor, urmaşi ai geto-dacilor, barbarii de la Istru, Sfantul Ioan Gură de Aur şi Sfantul Niceta de Remesiana, in istoria aceloraşi daco-romani, Ulfila in istoria goţilor, Sfantul Ilarie in aceea a Galiei, Sfantul Grigorie cel Mare in aceea a Angliei, Isidor de Sevilla in aceea a Spaniei etc. Un număr insemnat de autori ierarhi sau clerici de rand au participat la Sinoade Ecumenice şi locale. Unii au caştigat respectul şi preţuirea impăraţilor, impărăteselor şi a unor mari dregători, ca Origen, Eusebiu, Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Grigorie de Nyssa, Sfantul Ioan Gură de Aur etc., care au mijlocit cu folos pentru apărarea, ajutorarea sau promovarea credincioşilor lor sau chiar cruţarea unor cetăţi intregi precum Roma sau Antiohia in imprejurări grele sau chiar dramatice. Alţii au fost sfetnici ai impăraţilor, ca Sfantul Ambrozie, Sfantul Grigorie de Tours etc., cu rezultate cel mai adesea pozitive48. Toţi, fară excepţie, au semănat dragostea şi inţelegerea intre oameni, au cultivat prietenia la toate nivelurile, au militat cu căldură pentru pace, mama tuturor bunurilor, 47. Mitropolit Nicolae Comeanu, Studii Patristice - aspecte din vechea literatură creştină, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1984, pp. 10 şi 13. 48. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. I..., pp. 12-13. INTRODUCERE 19 impotriva războiului. Au luptat contra sclavagismului, pentru imbunătăţirea condiţiilor de muncă, pentru dreptatea socială, pentru ajutorarea socială, pentru progresul moral şi duhovnicesc al creştinilor şi al tuturor oamenilor. Mulţi s-au mistuit de dorul desăvarşirii in propriul lor mediu, in comunităţi monahale sau in singurătatea pustiurilor49. Asemenea Sfinţilor Apostoli, Părinţii sunt forţe in mers, pescari de oameni, călăuziţi de Duhul Sfant spre a cuceri mereu alte suflete, invăţand toate neamurile. Prin cuvant, cateheză, cult, Sfinte Taine, agape, corespondenţă, tratate variate şi mai ales prin puterea irezistibilă a dragostei, Părinţii au caştigat progresiv, prin stăruinţă, majoritatea populaţiilor aşa de variate ale Imperiului Roman, inclusiv o bună parte din barbarii de la hotare: goţi, huni, gepizi etc., pe care, de fapt, credinţa şi viaţa creştină i-a civilizat. in interior, misiunea se indreaptă asupra ereziilor şi asupra vieţii şi culturii păgane sau iudaice. Era o misiune predicatorială şi scrisă de inalt nivel, care exercită şi astăzi o deosebită atracţie50. Părinţii, uneori luptători din fire, intr-o continuă emulaţie admirabilă cu ei inşişi, impintenind ravna celor buni spre o epectază a binelui, deveneau mari luptători in numele frumosului, adevărului, binelui şi dreptăţii prin misiunea lor care era aceea de a determina lumea la biruirea răului, la o operă de purificare şi de armonie prin raţiune şi inimă, realizabilă graţie voinţei lucrătoare a omului şi a Logosului divin. Autorii patristici dispun de o minte sfinţită, de o raţiune dreaptă, de o libertate nesfarşită de iniţiative şi de acţiuni şi de o suveranitate blandă cu care pot schimba faţa pămantului instaurand aici impărăţia cerurilor51. Literatura patristică elogiază şi preţuieşte pe o intinsă gamă munca, dreptatea, demnitatea, libertatea, egalitatea şi progresul, cărora, prin Origen şi Părinţii capadocieni, Ioan Gură de Aur, Ambrozie şi alţii le-a dedicat pagini de o rară adancime şi frumuseţe, patos misionar şi actualitate; această literatură luptă aprig contra exploatării, a sclavagismului sau a robiei şi a injosirii omului sub toate formele, ea nu cunoaşte odihnă combătand discriminările şi ticăloşiile practicate de bogaţi sau de dregătorii timpului; unii Sfinţi Părinţi militează pentru viaţa de obşte, după pilda creştinilor din Faptele Apostolilor şi Didahie; toţi scriitorii patristici infierează războiul şi elogiază pacea ca pe „ mama ” sau „ capul tuturor bunurilor ”52. Sfinţii Părinţi - făuritori de cultură şi literatură Sfinţii Părinţi au pus inceputul unor culturi naţionale ca cea armeană, cea georgiană, cea coptă, cea slavă. Unii dintre ei au creat alfabete in limba ţării lor, au tradus Biblia şi opere aparţinand unor scriitori patristici cu renume, compuse in diferite limbi. Uneori, ei s-au constituit in echipe de traducători care au transpus in limba lor mari bogăţii de gandire, evlavie şi literatură rituală elaborate de alte popoare creştine. Unii scriu istoria propriei lor ţări, cum e cazul cu ataţia istorici armeni, precum Faust de Bizanţ, Lazăr de Farpi, Moise din Corene etc., sau cu Grigorie de Tours, autorul primei istorii a francilor53. Un Origen, un Eusebiu, un Sfant Vasile, un Iernii im, un Augustin sau un Sfant Ioan Damaschinul valorează ei singuri cat o intreagă cultură54. Puţine pagini ale literaturii mondiale sunt pătrunse de patosul şi zelul 49. Ibidem, p. 13.. 50. Ibidem, p. 22. 51. Idem, Valoarea literaturii patristice a primelor secole in cadrul culturii antice..., p. 7. 52. Ibidem, p. 7. 53. Ibidem, pp. 9-10. 54. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Spiritul critic in literatura patristică..., p. 64. 20 Drd. LIVIU PETCU misionar greu egalabil pe eare-1 aflăm in operele Sfantului Vasile cel Mare, Sfantului Ioan Gură de Aur, Sfantului Chirii al Ierusalimului, Sfantului Grigorie Teologul, Sfantului Ambrozie, Sfantului Niceta de Remesiana, Fericitului Ieronim, Fericitului Augustin etc. Literatura patristică a influenţat profund literatura Evului Mediu, care, in diferite privinţe, nu e decat o sistematizare sau un comentariu al celei patristice, mai ales in Răsărit. Părinţii au influenţat substanţial şi unele literaturi modeme de pildă, cea franceză, germană, rusă, italiană, engleză, scandinavă55. Toate aceste scrieri au un farmec propriu care incită la a fi citite, aprofundate şi studiate. Literatura patristică se poate felicita că lucrarea ei iniţiată acum 2000 de ani, perfecţionată fară incetare, continuă să se impună şi astăzi intr-o cultură mereu creştină, dar şi in culturi mai puţin creştine, care derivă sau numai se inspiră dintr-insa56. Cultura antică şi cultura patristică Un alt merit al Sfinţilor Părinţi este acela că au păstrat şi transmis lumii modeme literatura antică şi cuceririle spirituale ale lumii vechi. E meritul creştinismului, cu precădere al Părinţilor, de a fi salvat astfel ceea ce era mai preţios şi mai util din bunurile ei şi de a fl evitat ca omenirea să reia de la capăt experienţa lungă, obositoare, a unei totale recivilizări, cu o superfluă imolaţie57. Astfel, cultura patristică o continuă pe cea antică, transmiţand din ea idei, probleme, texte şi chiar opere intregi in limbile greacă şi latină. Trei dintre profesorii timpului depăşesc cu mult pe ceilalţi şi ii implică in mod fermecător pe creştini. Foarte diferiţi unul de celălalt, ei reprezintă cele trei tendinţe principale ale gustului contemporan, exercitand o influenţă considerabilă. Noi am inţelege cu greu caracteristicile esenţiale ale elocinţei creştine dacă nu am cunoaşte maniera şi spiritul invăţămantului lor. Aceştia au fost Himerios, Themistios şi Liba- niu.58 Nu se pot tăgădui insă meritele reale ale anumitor capitole ale culturii păgane şi am fi nedrepţi dacă am subestima unele personalităţi de frumos relief.59 Dragostea pentru dialectică, pentru frumuseţea limbajului, aceste două caracteristici ale spiritului elen capătă o vigoare şi o formă nouă. La Atena, la Constantinopol, Nico- media, Antiohia şi-n alte multe oraşe, profesori cu reputaţie atrăgeau in jurul lor un număr impresionant de studenţi.60 Secolul al IV-lea reprezintă punctul culminant al contactului dintre literaturile elenă şi creştină. Performanţele intelectuale ale Părinţilor Bisericii şi excepţionalul lor talent oratoric au starnit admiraţia păganilor.61 Libanius bunăoară, il considera pe Sfantul Vasile cel Mare superior sieşi62, iar pe Sfantul Ioan Gură de Aur l-ar fi lăsat urmaş dacă nu l-ar fi furat creştinii63. Netul55. Idem, Patrologie, voi. I..., p. 25. 56. Idem, Spiritul critic in literatura patristică..., p. 57. 57. T. M. Popescu, Istoria creştinismului ca istorie a culturii, Bucureşti, 1927, p. 22; cf. pp. 22, 25, 26, 40. 58. Aime Puech, Histoire de la litterature grecque chretienne depuis Ies origines jusqu’ă la fin du IVe siecle, voi. I, Paris, 1930, p. 10. 59. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Sfanta Mănăstire Dervent..., p. 86. 60. Pierre de Labriolle, La reactionpayenne, Etude sur lapolemique antichretienne du Ier au Ve siecle, Paris, 1934, p. 424. 61. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Probleme de filosofic şi literatură patristică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1995, p. 17. 62. P. Petit, Les etudiants de Libanios, Paris, 1956, p. 206. 63. Sozomen, Church Histories, VIII, 11 in A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers of the Christian Church, Second Series, translated into English with prolegomena and Explanatory Notes under the editorial supervision of Philip Schaff, D.D., L.L.D., and Hemy Wace, D.D., Volume II, T&T Clark, Edinbourgh, 1989, p. 399. INTRODUCERE 21 buraţi insă de ambiţii profane, Părinţii Bisericii şi-au pus toată pregătirea in slujba credinţei şi a idealului creştin. Dacă nu ar fi fost Iisus Hristos, ei ar fi fost inchinători ai unor zei ai lăcomiei şi ai urii şi ai oricărui delict. Ar fi trăit pentru „ paine şi circ ”, insă, ei au predicat contemporanilor lui Iuvenal din Decalog şi din Predica de pe Munte. Printre astfel de bestii cu chip de om, ei au construit căminul sacru; au creat familia creştină; au dat un inţeles nou şi sfant numelor de marnă şi soţie; 'au răspandit idei noi despre demnitatea omului ca om; au venit cu o atmosferă de bunăvoinţă şi iubire, au redat libertăţile interzise prin lege; au sfinţit societatea umană prin proclamarea frăţiei universale a omului răscumpărat64. Cunoscători desăvarşiţi ai culturii păgane, ei citează din literatura elenă. Mai mult decat atat: graţie evoluţiei de cateva secole a literaturii creştine, graţie imitaţiei şi emulaţiei faţă de cea profană, dar mai ales graţie propriului lor geniu, Sfinţii Părinţi ai secolului al IV-lea au creat o literatură clasică in stare să infrunte mileniile şi să satisfacă spiritele cele mai alese. Din contactul celor două literaturi a ieşit cea mai frumoasă floare, aceea a umanismului creştin65. Spre deosebire de ceea ce s-a petrecut in mediile intelectuale ale limbii greceşti, in Orient, in care au existat adesea apărători hotăraţi ai păganismului pană spre sfarşitul secolului al Vl-lea, indeosebi prin neoplatonism, pe plan intelectual in Occident nu s-a produs in mod substanţial nici o rezistenţă la creştinism; in spaţiul latin se produce o epuizare a forţelor intelectuale ale păganismului66. Literaţii păgani nu s-au mărginit decat să citească, să copieze şi să-şi corecteze copiile din autorii favoriţi. La drept vorbind, nu sunt cine ştie ce marile ediţii ale clasicilor care ar fi fost realizate de aristocraţii păgani ai veacului al IV-lea şi care ar fi fost utile pentru cultura clasică. De altminteri a profesa idei păgane in epoca aceea după infrangerea definitivă a păganilor in lupta de pe fluviul Frigidus, operă a lui Theodosie (394 d.Hr.), ar fi fost extrem de inoportun. La distanţă de o generaţie de la Symachus, in Roma nu se mai aude vorbindu-se de păgani. Dimpotrivă, clasicii păgani erau citiţi in linişte de creştini, care dovedesc a avea despre ei o cunoaştere deloc inferioară celei a păganilor. Creştinismul asimilase de acum cultura păgană garantandu-i in interiorul său supravieţuirea67. Cultura patristică, apărută şi dezvoltată la izvoarele culturii antice, nu este o cultură restrictivă, ci este una eminamente selectivă {sunt folosiţi cu dozaj sobru Pla- ton, Aristotel, Porfiriu, Cicero68), ghidandu-se după principiul: să iei de la alţii cum ia albina nectarul din flori, după cuvintele memorabile ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul. Uneori se recomanda şi se practica, spre exemplu in şcoala catehetică de la Alexandria, principiul conform căruia, inainte de insuşirea Sfintei Scripturi şi primirea Botezului era necesară improprierea culturii profane, lucru implinit de aproape toţi Părinţii. Problemele culturii patristice erau numeroase şi complexe: teologie, antropologie, educaţie, sociologie, cult, istorie, misiune variată, oratorie sacră, filocalie, artă literară in proză şi versuri etc., dar operele de controversă şi de dialog sunt printre cele mai interesante şi atrăgătoare69. 64. A. Cleveland Coxe, Introductory notice, in Ante-Nicene Fathers, voi. I, Edited by Alexander Roberts & James Donaldson, revised and ehronologically arranged, with brief prefaces and occasional notes by A. Cleveland Coxe, 1884, p. VIII. 65. Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, op. cit., p. 17. 66. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, voi. II, De la Conciliul de la Niceea pană la inceputurile Evului Mediu, tom I, trad. de Elena Caraboi, Doina Cernica, Emanuela Stoleriu, Dana Zămosteanu, Polirom, Iaşi, 2004, p. 15. 67. Ibidem, p. 16. 68. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. I..., p. 32. 69. Idem, Valoarea literaturii patristice a primelor secole in cadrul culturii antice..., p. 9. 22 Drd. LIVIU PETCU In ce priveşte valorificarea culturii şi a ştiinţei vremii ca instrument de formulare şi exprimare a gandirii teologice, Sfantul Vasile cel Mare indeamnă pe cei ce se ocupă cu teologhisirea să culeagă nectarul tuturor florilor. El insuşi, ca şi cei doi colegi ai săi de triadă teologică, au folosit toate filosofiile vremii lor in care au găsit elemente ce se pretează teologhisirii. Prin aceasta, ei ne invaţă că trebuie să fim deschişi faţă de toate filosofiile, valorificand selectiv din fondul lor tot ceea ce poate folosi tălmăcirii Adevărului creştin in context viu cu epoca noastră. Este adevărat că Adevărul creştin este mai presus de concepte şi — ca atare - el nu poate fi formulat şi exprimat intru totul adevărat. Dar faptul acesta nu ne dispensează de efortul de a-l exprima cat mai corespunzător cu spiritul vremii noastre70. in mod inevitabil s-a ajuns la comparaţii intre valorile păganismului şi cele ale creştinismului. Realizate la inceput numai la nivel verbal, aceste comparaţii au fost dezvoltate şi aşezate in lucrări scrise, ajungandu-se la un adevărat gen literar apologetic, care prin numărul şi varietatea reprezentanţilor săi, prin diversitatea chestiunilor pe care le ridică, prin metodele folosite, prin nivelul la care erau duse discuţiile au pus bazele teologiei ca ştiinţă71. Deşi s-au arătat adversari neinduraţi ai păganismului, Părinţii au incercat totuşi unele apropieri intre doctrina creştină şi cea elenică - intai pentru că analogiile erau uneori izbitoare, in al doilea rand pentru motive de tactică misionară. Din contactul celor două culturi, reieşea limpede viitorul creştinismului. Dacă totuşi cultura creştină a triumfat, faptul se datorează mai ales originii ei divine. Sfinţii Părinţi prezintă imaginea clară a culturii convertite. Ei sunt un model de legătură firească, recuperatorie, intre bibliotecă şi biserică. Fără a deforma şi fară a ignora efortul cultural, mărturisitorii patristici fac din acesta un adevărat efort de cunoaştere deoarece pun la capătul drumului cunoaşterea lui Dumnezeu72. Părinţii Sfinţi au luptat pentru certitudine, forţă morală şi frumuseţe spirituală şi n-au repudiat propriu-zis idealul grecesc precreştin al kalokagathiei73, ci numai au corectat-o in perspectiva cea nouă, inlocuind-o treptat cu ceea ce s-a numit filocalia, in inţelesul de iubire pentru frumuseţea netrecătoare, neveştejită şi veşnică, deci făcand trecerea de la kalokagathia, in etapa următoare, de fiu al lui Dumnezeu, iar de aici, in stadiul indumnezeirii (theosis), aceasta din urmă constituind incununarea unui sinergism divino-uman sau continua colaborare dintre har şi voinţa omului. Se ştie că Sfantul Grigorie de Nazianz a alcătuit impreună cu Sfantul Vasile cel Mare prima filocalie din texte culese din operele lui Origen. Literatura patristică apreciază insă şi frumosul estetic, ori de cate ori acesta contribuie la intensificarea frumosului moral sau la preamărirea lui Dumnezeu. Părinţii descriu adesea in pagini clare de proză sau in versuri luminoase frumuseţile naturii, armonia şi farmecul infăţişării trupului omenesc, splendorile construcţiilor şi ale grădinilor, ordinea legilor şi a fenomenelor naturii. Distincţia ţinutei conducătorilor, starea de mizerie cumplită a săracilor şi bolnavilor vremii, bucuriile afecţiunii văzute pe chipul prie70. Pr. Dr. Comeliu Sirbu, Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan, indrumători ai teologiei actuale, in rev. Mitropolia Ardealului, XVIII (1973), nr. 1-2, p. 43. 71. J. Geffcken, Das Christentum im Kampf und Ausglach mit der griechisch - romischen Welt, 3-e Aufl., Leipzig- Berlin, 1920, pp. 26-28. 72. Radu Preda, Mărturia patristică, in rev. Studii Teologice, Seria Il-a, XLV (1993), nr. 5-6, p. 88. 73. Omul era considerat stăpanul lumii, regele ei, iar idealul era o imbinare perfectă intre frumosul fizic şi binele moral (KaXoKayadia) - B. Pouderon, J. Dore ed., Les apologistes chretiens et la culture grecque, Beauchesne, Paris, 1998, p. 92 -n.a. INTRODUCERE 23 tenilor, al copiilor şi al părinţilor, desfătările unei intalniri neaşteptate, deliciile raiului inainte de cădere etc. Frumuseţea literară deşi uneori criticată ca venind de la idololatri e in general apreciată şi cultivată de scriitori ca Sfantul Ciprian, Lac- tanţiu, Fericiţii Ieronim şi Augustin, Scrisoarea către Diognet, Sfinţii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur etc74. Lăsand la o parte aspectele strict negative ale filosofiei, aceasta venea şi cu lucruri pozitive: afirmarea existenţei unui singur Dumnezeu, apariţia lumii şi a omului sub egida unui Demiurg, dorinţa de cunoaştere a adevărului, binelui şi frumosului etc. Apologeţii au subliniat faptul că ceea ce a obţinut filosofia nu sunt adevăruri absolute, ci deschideri şi perspective pentru cunoaşterea lui. Iată de ce filosofia are nevoie de superioritatea creştinismului. Ca urmare, apologeţii au incercat să realizeze o impletire a adevărurilor raţionale cu revelaţia75. Şi Sfantul Ioan Gură de Aur subliniază uneori laudativ rezultatele filosofiei naturale: evitarea celor de prisos, mulţumirea cu cele necesare, stăpanirea de sine, răbdarea, liniştea sufletească, rezolvarea tuturor situaţiilor pe calea raţiunii; dar el critică pe filosofii naturali sau păgani, pentru patima slavei deşarte şi pentru lipsa generală de acord intre teoriile şi viaţa lor. Filosoful creştin care imbină in el inţelepciunea naturii, cu aceea a credinţei şi a harului, urmăreşte atingerea stării de puritate ingerească, de redobandire integrală a chipului lui Dumnezeu76. imbogăţiţi şi impodobiţi cu tot ce a avut cultura antică mai preţios şi mai frumos, cu dragostea de ştiinţă, de filosofie, de artă literară, de spirit critic, ei au incercat s-o trăiască pe cat posibil la nivelul Revelaţiei, adică al apostolilor, al martirilor, al celor ce aspiră la desăvarşire. Dacă unele din elementele de fond proveneau din izvoare păgane ori iudaice, regruparea şi reorganizarea acestor elemente se faceau pe bază nouă şi cu orientare nouă. Noutatea principală in fondul apologiilor era credinţa, invăţătura şi viaţa nouă a creştinilor77. Preluand tot ceea ce era imbibat de bine şi frumos din lumea antică, căci este bine cunoscut faptul că acest cult al frumosului era prea inrădăcinat in acea lume, au augmentat acestea in mod fericit şi aşa le-au pus la indemana tuturor, neomiţand insă a indrepta, a face unele corecturi şi precizări atunci cand situaţia reclama acest lucru. Gandirea acestor luceferi ai ştiinţei, instrumentată variat şi cuvantul lor ca mijloc de comunicare urmăresc progresul, epectaza, in cunoaşterea deplină a puterii divine şi a primirii harului. Răsărită mai ales din Evanghelie, literatura patristică vrea să modeleze creştinul după chipul şi măsura lui Hristos. Ea cultivă un frumos şi larg umanism, bazat pe iubirea de oameni a Logosului, dar reţinand şi elemente substanţiale ale umanismului greco-latin, precum: preţuirea raţiunii, armonia fiinţei umane, valoarea virtuţii. Umanismul patristic urmăreşte dăltuirea creştinului drept chip al lui Hristos79. in felul acesta, ei au valorificat pozitiv cultura şi ştiinţa vremii lor in folosul teologiei, au izbutit să facă o „sinteză vie” intre credinţa creştină şi cultura vremii lor. Efortul lor de elaborare ne edifică in sensul că fondul teologiei autentice şi vii este Revelaţia divină transpusă in miezul vieţii creştine, tălmăcită şi formulată in haina culturii şi ştiinţei din vremea respectivă^. 74. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Valoarea literaturii patristice a primelor secole in cadrul culturii antice..., p. 10. 75. Pr. Dr. Teodor M. Popescu, Primii didascăli creştini, in rev. Studii Teologice, anul II, (1932), nr. 2, pp. 154-155. 76. Louis Meyer, Saint Jean Chrysostome, Maitre deperfection chretienne, G. Beauchesne, Paris, 1933, p. 185. 77. B. Critterio, La polemica antichristiana nei primi sei secoli delle Chiessa, in „La scuola cattolica”, LXIV, (1936), pp. 53-55. 78. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Autobiografia in literatura patristică, in rev. Studii Teologice, Seria a Il-a, XXVI (1974), nr. 9-10, p. 666. 79. Idem, Valoarea literaturii patristice a primelor secole in cadrul culturii antice..., p. 7. 80. Pr. Dr. Comeliu Sirbu, art. cit., p. 41. 24 Diac. Drd. LIVIU PETCU Părinţii Bisericii - apologeţi al credinţei creştine şi fervenţi combatanţi împotriva imoralităţilor şi învăţăturilor greşite Citind operele patristice, indeosebi cele ale apologeţilor, se poate lesne observa atitudinea critică a Părinţilor faţă de o parte a culturii profane, din care combat şi infierează unele idei, principii şi manifestări care nu erau in concordanţă cu textul evanghelic, ba chiar se opuneau acestuia. Acest spirit critic patristic era, in parte, preluat din insăşi cultura greco-latină, dar el era mai ales expresia atitudinii severe a Bisericii faţă de păcatele lumii antice şi libertinaj ele acesteia, din perioada decadentă a culturii greco-romane profane. In acest sens, Părintele Profesor Ioan G. Coman precizează: Critica patristică combătea cu deosebire politeismul şi imoralitatea umană, apoi păcatul sub orice formă, inegalităţile şi nedreptăţile sociale cu tot cortegiul de rele ale sclavagismului, in fine contradicţiile sistemelor filozofice şi morale etc. dar această critică releva, nu o dată, şi ce era pozitiv in cultura greco- latină81. Critica indreptată spre păganism era extrem de dură şi de mari proporţii, deşi nu totdeauna inflexibilă. Ea opera in toate domeniile vieţii, incepand cu materia şi istoria şi sfarşind cu ideile şi cu artele. Prezentă in apologii, in tratate antielenice şi antieretice, in replici la opere anticreştine, in comentarii, in cursuri de şcoală şi in tot felul de publicaţii, de cuvantări şi conferinţe, această critică nu avea numai o valoare formală, pur logică, ci şi una ontologică, de perspectivă, de orizonturi noi care puneau in evidenţă sau care ingăduiau apariţia de noi realităţi spirituale şi culturale (...) Lucrul s-a petrecut la fel cu critica aplicată ereziilor^2. Autorii patristici au criticat pe larg şi iudaismul, pentru că acesta a osandit şi răstignit pe Iisus Hristos, pentru că a respins creştinismul şi a interpretat stramt Legea. Mintea iudeilor era slabă precum ochii Liei83 şi răpusă de poftele trupului84, aşa incat deşi aveau Legea, ei au atins culmea stupidităţii renegandu-L pe Dumnezeu cel adevărat şi judecand a fi cu mult mai avantajos să slujească idolilor85. Aşadar, Israel va trebui să facă toată noaptea istoriei experienţa că acest Om nu poate fi biruit, deci nu e numai om. Numai la sfarşitul nopţii istoriei, după ce va vedea că nu poate birui pe Omul - Hristos, şi după ce va inţelege că umanitatea poate fi ridicată pe tronul lui Dumnezeu Cel mai presus de toate, il va accepta pe Hristos şi-I va cere binecuvantarea. Pană atunci, va fi tare cu Dumnezeu, nelăsandu-se biruit de Hristos.86 Cenzori ai moravurilor veacului lor şi ai slăbiciunilor omeneşti de totdeauna, Sfinţii Părinţi au arătat drumul care duce spre dobandirea perfecţiunii. Prin cuvant, dar mai ales cu exemplul imbunătăţitei lor vieţi, ei au devenit indrumătorii şi dascălii intregii creştinătăţi. Sfinţii Părinţi nu sunt oamenii unui timp şi ai unui loc. Nu sunt ceva dus cu trecutul din urma noastră, ingropaţi cu strămoşii. N-au generaţie; sunt actuali şi universali, chipul lor este prezent şi viu, real şi valabil azi ca şi ieri şi maine şi cat va fi lumea. Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au ridicat peste locul şi peste timpul in care au trăit, au depăşit contingenţele care ne constrang pe noi a fi ceva 81. Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 11. 82. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Spiritul critic in literatura patristică..., p. 59. 83. Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, PSB, voi. 39, Scrieri, partea a Il-a, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 138. 84. Ibidem, p. 312. 85. Cyrille d'Alexandrie, Lettres Festales, tom I, 5, introduction generale par Pierre Evieux; introduction critique, texte grec par W.H. Bums; traduction et annotation par Louis Arragon, Marie-Odile Boulnois, Pierre Evieux, Marguerite Forrat, Bernard Meunier, col. Sources Chretiennes, no.372, Les Editions du Cerf, Paris, 1991, p. 175. 86. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, notă explicativă nr. 300, la Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire ..., p. 180. INTRODUCERE 25 doar azi şi aici, s-au eliberat de creativitatea momentului vieţii pămanteşti, supravieţuiesc aevea, ca mari realizatori de viaţă superioară, care nu stă sub semnul unui timp şi nu este roabă condiţiilor lui (...) Aşa fiind, ei ne cheamă azi şi totdeauna la menirea noastră dintru inceput, la ascultarea care fericeşte, la cetăţenia paradisului pierdut, la ceea ce am fost făcuţi să fim şi să voim, la gandul firii noastre celei dintai, stricate de noi şi refăcute de Iisus Hristos, la faptele vieţii celei noi,, din apă ^ şi din Duh ”, la cugetul curat al celui renăscut şi mantuit, la destinul nostru dumnezeiesc, la asemănarea cu Dumnezeu^. Atunci cand au fost chemaţi să conducă Biserica, au părăsit pustiul şi au venit in lume, manaţi de insistentele rugăminţi ale credincioşilor şi de dragostea acestora. Sufletele lor inţelepte, curate ca fecioarele, pricepand că lumea se găsea in neştiinţă, vin in mijlocul ei şi aprind lumina, deşteaptă minţile multora, luminează intunericul, alungă neştiinţa şi arată adevărul88. O altă problemă capitală abordată de Părinţi in operele lor a fost combaterea ereziilor. Apologeţii erau nu numai apărători calificaţi ai creştinismului faţă de păga- nism, ci şi ocrotitorii cei mai fireşti ai ortodoxiei in faţa atacurilor ereziilor89. Spre exemplu, pericolul ereziilor gnostice a fost sesizat de Părinţii Apostolici, iar apologeţii, realizand şi ei marele pericol al acestor erezii, au scris tratate intregi impotriva acestora, luaţi in grup sau priviţi individual90. Unii dintre eretici sau dintre potrivnicii credinţei, inşelători cu faţă de şarpe şi falsificatori ai adevărului, care simulau virtutea şi-şi ascundeau răutatea, hotărand a fi duşmani Părinţilor Bisericii, acestor /// ai Adevărului şi copii ai Luminii91, nu s-au căpătat cu nimic acei eretici, decat cu intunecarea propriilor suflete, alergand de fapt impotriva mantuirii lor. Nici chiar puterile diavoleşti nu lăudau ereziile sau sacrilegiul lor, căci acestea se feresc să spună cuvantul de blasfemie contra Fiului lui Dumnezeu92. Părinţii au anatematizat opiniile eretice şi au respins invăţăturile nelegiuite, insă faţă de oameni au arătat inţelegere şi s-au rugat pentru mantuirea lor93. Sfinţii Părinţi au manifestat un dor nestăvilit pentru cunoaşterea adevărului, zbucium neobosit pentru dobandirea lui; dispoziţie nestrămutată pentru propovă- duirea lui94. Instruiţi in tot adevărul95, ei au iubit mai mult ca orice unitatea Bisericii şi ortodoxia invăţăturilor de credinţă. Pentru ei, acestea erau bunurile cele mai de preţ şi tot ceea ce punea in pericol aceste bunuri trebuia combătut vehement. in acest sens, evreii, păganii, dar mai ales ereticii sunt trataţi intr-un mod destul de caustic. Ei constituiau intr-adevăr un pericol. Intelectualii păgani incercau adesea să pună Biserica intr-o lumină nefavorabilă, iudeii erau duşmani declaraţi ai Mantuitorului Iisus Hristos, iar ereticii şi schismaticii puteau ruina creştinătatea din interiorul ei. Dragostea faţă de Biserică nu le ingăduia să tacă. Lupta era acerbă şi trebuia dusă 87. Prof. Teodor M. Popeseu, La şcoala sfinţilor. Ce este şi ce ne invaţă un sfant, in rev. Fantana darurilor, Bucureşti, an. IX, nr. 3, martie 1937, pp. 106-107. 88. Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. III, 17.3., traducere, cuvant inainte, note şi indici de Pr. D. Fecioru, in PSB, voi. 5, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 321. 89. Aime Puech, Les Apologistes grecs du 2-e siecle de notre ere, Paris, 1912, p. 15. 90. G. Bareille, Apologistes (Les Peres), in „Dictionnaire de Theologie Catholique”, tome I, 2, Paris, 1923, col. 1580-1602. 91. Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, cap. 8, traducere, introducere şi note de Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, in PSB, voi. 41, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 264. 92. Teodoret Episcopul Cirului, op. cit., p. 31. 93. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie asupra anatemei, 4, PG, XLVIII, col. 952. 94. Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Introducere, la Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Apologiile, in Apologeţi de limbă greacă..., p. 9. 95. Sf. Iustin, Dialogul cu iudeul Trifon, cap. XL, in Apologeţi de limbă greacă..., p. 177. 'I l’rtrinţii Bisericii 26 Diac. Drd. LIVIU PETCU pe toate planurile. Părinţii scriu febril tratate voluminoase pentru apărarea Bisericii şi pentru edificarea credincioşilor, ca să nu se găsească in ei nici un fel de iarbă a diavolului96, pentru ca aceştia să dobandească moştenirea cu care au fost miluiţi97. Ei au meritul de a fi sesizat şi de a fi combătut orice rătăcire. Cand unii dintre ei au suferit exiluri, prigoniri sau orice fel de cazne din partea impotrivitorilor credinţei creştine, au arătat că nu se incovoaie sub greutatea durerii, ci sunt mai presus de mahniri, răbdători in suferinţe, veseli in nădejdi98. Au ieşit puternici din slăbiciune (Evr. 11, 34); nu aşteptau momelile plăcerilor cei pe care-i in- grăşa foamea. Nu-i ardea fierbinţeala verii, fiindcă-i răcorea nădejdea harului veşnic. Nu-i dobora frigul şi gerul pe cei ce iernau incălziţi duhovniceşte de credinţa lor. Nu se temeau de cătuşele oamenilor, fiindcă-i descătuşa Iisus. Nu doreau să fie răscumpăraţi de la moarte, fiindcă ştiau că vor fi inviaţi de Hristos99. Desfătarea acestei vieţi le era in pacea sufletească, răbdarea morţii se insoţea in cugetul lor cu nădejdea nemuririi, ideea invierii cu harul lui Hristos, adevărul cu simplitatea, credinţa cu increderea, infranarea cu sfinţenia, hărnicia cu cumpătarea, felul de trai cu viaţa măsurată, invăţătura fără infumurare, temeinicia in ştiinţă, credinţa fără ameţeala ereziei100. Nu se gandeau la ostenelile virtuţii, ci la răsplăţile ei101, nu se sfiau să-şi bată joc de cele pămanteşti, fiindcă nădăjduiau premii cereşti102. Părinţii Sfinţi nu au dorit decat liniştea Bisericii, pe care au apărat-o cu o insufleţire aprinsă, arătandu-se mai presus de orice oboseală, incinşi fiind cu braul dăruirii de sine. Hotărarile lor au fost acceptate de intreaga creştinătate. Ei s-au impus ca mari autorităti ecleziastice, invăţăturile lor fiind considerate normative de către 5 " 9 Biserică, căci au unit implinirea virtuţilor cu inţelegerea dogmelor dumnezeieşti, susţinută de bogăţia cunoaşterii şi de puterea dovedirii103 şi aşa i-au hrănit pe toţi cu cuvantul adevărului şi cu inţelegerea tainelor104. Astfel, invătăturii lor şi dacă ii adaugi ceva e imprudent, şi dacă ii inlături ceva e primejdios10^. Conţinutul scrierilor patristice şi valoarea artistică a acestora in scrierile lor, in care expun invăţături de credinţă, formulează canoane, norme de conduită, reguli tipiconale etc., Sfinţii Părinţi, aceşti oameni divini, cu minţi agere şi pătrunzătoare, au tratat şi probleme morale dintre cele mai variate, despre care vorbesc şi Sfintele Evanghelii şi care fac referire la viaţa creştină in general şi indeosebi la: prietenie, relaţiile dintre creştini şi necreştini, relaţiile dintre Biserică şi Stat, muncă şi bunuri materiale, război şi pace, inegalitate socială şi economică, sclavie, căsătorie, familie, atitudinea in faţa vieţii, a morţii, a naturii, a educaţiei, a dragostei, a ştiinţei etc. Aproape in flecare pagină, Părinţii elogiază binele moral sau virtutea, recoman- dandu-le nu pe un ton hegemonie, ci raţional, prietenesc şi frăţesc, folosindu-se de forţa argumentelor corecte şi de iubire. Aceste valori se impun parcă de la sine, nu 96. Sf. Ignatie Teoforul, Epistole, Către efeseni, cap. X, 3, in Scrierile Părinţilor apostolici..., p. 193. 97. Sf. Ignatie Teoforul, Epistole, Către filadelfreni, cap. V, 1, in Scrierile Părinţilor apostolici..., p. 215. 98. Sf. Vasile cel Mare, Epistole, epistola 206, in PSB, voi. 12..., p. 423. 99. Sf. Ambrozie, Scrisori, scrisoarea a LXIII-a, traducere şi note de Prof. David Popescu, in PSB, voi. 53, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 261. 100. Ibidem, scrisoarea a LXIIl-a, p. 270. 101. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere (II), omilia XXXVI, VI..., p. 38. 102. Sf. Ambrozie, op. cit., scrisoarea a LXIII-a, p. 261. 103. Sf. Maxim Mărturisitorul, Către prea cuviosulpresbiter Marin, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, in PSB, voi. 81, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 177. 104. Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvantări, Omilia a Xll-a, in PSB, voi. 17..., p. 471. 105. Casiodor, Istoria bisericească tripartită, cap. XXI, traducere de Liana şi Anca Manolache, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Ştefan Alexe, in PSB, voi. 75, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 185. INTRODUCERE 27 numai datorită autorităţii Părinţilor, ci a acelei autorităţi divine care conferă acestor valori tărie şi perpetuitate. intrupate in creştinii dedicaţi asemănării cu Hristos, aceste valori morale perene, dreptatea, adevărul, modestia, jertfirea pentru aproapele, prietenia, curajul, cumpătarea, cinstea, dragostea etc., care ni le imbie orice scriere patristică, nu sunt prezentate ca nişte simple noţiuni abstracte, ci ca forţe vii ce işi au izvorul in Logosul divin şi care impodobesc pe creştini cu frumuseţe netrecătoare. v in acest fel, creştinii dobandesc, prin strălucirea faptelor lor, slava neveştejită la Dumnezeu, iar in viaţa aceasta, frumuseţea lor iradiază prin toată infăţişarea virtuţilor, umj)landu-i de lumină. in epoca primară a creştinismului, cartea fost intotdeauna auxiliarul sau suplinitorul cuvantului. Părinţii Sfinţi au scris cand au fost impiedicaţi să vorbească sau cand predicile lor orale nu puteau să atingă mediile pe care zelul lor voia să le convertească. De asemenea, Părinţii nu cultivă genurile literare in esenţă; nu au epopee, nici tragedie; insă, ei au auzit chemarea poeziei, sufletul lor fiind atins de forţa creatoare a divinităţii; chiar şi istoria apare la ei doar sub forma unui argument apologetic. in schimb, scriu scrisori, multiplică discursuri, predici sau omilii, redactează apologii impotriva păganilor, evreilor, ereticilor; compun expuneri de credinţă sau de morală; explică, mai mult sau mai puţin pe larg, cărţile sfinte pe care se fundamentează convingerile lor. Astfel se formează, incetul cu incetul, o literatură practică in principal106. Toate cărţile sunt acte şi servesc la edificare. Fără indoială, pe măsură ce Biserica se dezvoltă şi cuceririle sale se extind la clasele inalte ale societăţii, ea invaţă să vorbească şi să scrie cu mai multă eleganţă, incă din secolul al III-lea, cel puţin unii dintre credincioşii săi inţeleseseră forţa pe care o dă uneori unui argument o redactare armonioasă. in secolul al IV-lea, mulţi dintre cei mai mari episcopi ai săi sunt discipolii oratorilor şi aduc cu ei preocupările pe care le-au invăţat la şcoală. incă de atunci, creştinismul are literaţii săi, preocupaţi de un vocabular cizelat şi de o sintaxă ireproşabilă. Dar aceştia nu sacrifică niciodată fondul pentru formă. Nepreocupaţi de măiestria expunerii, nu scriu decat atunci cand au ceva de invăţat; nu au timp de pierdut pentru simpla plăcere a urechilor sau a ochilor. De asemenea, ei realizează perfecţiunea artei literare: un veşmant minunat, o limbă aleasă, imbelşugată, imbogăţită prin experienţa secolelor anterioare şi devenită capabilă să exprime fără efort cele mai dificile idei ale metafizicii creştine, ii ajută să exprime exhaustiv sentimentele ce le umplu sufletele. Unii ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Hrisostom, nu sunt doar demni de menţionat printre cei mai admirabili creştini pe care i-a cunoscut istoria, ci sunt demni de a figura in fruntea unei liste a marilor scriitori din care omenirea işi face o onoare^. Fiecare dintre marile provincii creştine păstrează totuşi fizionomia sa proprie: scriitorii din Roma se disting intre toţi prin spiritul lor practic, prin simţul responsabilităţilor, prin fermitatea preocupărilor morale. Egiptenii, mai idealişti, incearcă sinteze vaste; vor să explice lumea, sau cel puţin să dea imagini de ansamblu asupra invăţămantului creştin. Asiaticii ţin, inainte de toate, să transmită tradiţia pe care au primit-o de la Sfinţii Apostoli şi luptă cu indarjire contra ereziilor. in sfarşit, sirienii şi palestinienii se fac de bunăvoie cronicari sau istorici, numai că nu redactează coduri liturgice sau morale108. Cand se vorbeşte despre literatură, este bine să se 106. G. Bardy, Litterature Grecque Chretienne, Bibliotheque Catholique des sciences religieuses, pp. 11-12. 107. Ibidem, pp. 13. 108. Ibidem, p. 26. 28 Diac. Drd. LIVIU PETCU ţină cont şi de geografie. Africanul Ciprian nu reacţionează ca Ilariu de Poitiers; grecii au o sensibilitate aparte, o deosebită vigoare filosofică, care le permite să-i intreacă pe majoritatea latinilor. Să nu mai vorbim de emoţia şi lirismul sirienilor, cum ar fi, de exemplu, Sfantul Efrem109. Stilul apologiilor diferă şi el după ethosul şi cultura fiecărui autor. Dacă simplitatea şi originalitatea stilului Părinţilor apostolici se explicau prin cercul aproape ermetic in care se elaborau operele lor, apologeţii au fost, aproape toţi, instruiţi in şcolile păgane ale secolului lor, pe care, mai tarziu, după convertire, au pus-o in slujba noii lor credinţe110. 5 Efortul teologic al Părinţilor Bisericii este dominat de grija de a teologhisi in conformitate cu nevoile şi aspiraţiile vremii lor, de a elabora o teologie cat mai actuală, in fapt, mai necesară şi mai folositoare epocii lor. in ce priveşte forma, ei s-au străduit să-şi imbrace - pe cat posibil - gandirea in categoriile filosofice şi ştiinţifice ale epocii lor. Cu alte cuvinte, ei au fost teologi ai epocii lor, atat in ce priveşte fondul problemelor abordate, cat şi in ce priveşte sistemul conceptual şi verbal pe care l-au folosit. Prin ceea ce scriu, Părinţii trimit nu la rodul gandirii proprii, ci la ceea ce li se descoperă. Aceasta nu inseamnă că personalitatea lor e subordonată, anulată, ci ea primeşte valenţa de purtătoare a unui adevăr care o depăşeşte. Neincadrandu-se in categoria auctorială, a operei, ci in cea a mărturiei, textul patristic e cel mai puţin susceptibil de falsitate; el nu vine să alimenteze orgolii sau dorinţe ascunse, ci se face oglindă a unor experienţe creştine care, in cele din urmă, sunt compatibile cu traiectoria oricărui creştin111. Părinţii se străduiau mai puţin să placă şi mai mult să fie folositori. Ei nu urmăreau fala numelui, nici adulaţiile levantine ale celor ce parcurgeau textele lor. Popularitatea şi laudele oamenilor, le erau total străine. Urmăreau in toate doar un singur scop: mantuirea. in operele lor, nimic nu se conformează vanităţii stilului, căutării limbajului elevat, armoniei frazelor cizelate. N-au de gand să prezinte material de poliloghie. Nu caută să placă; vor să instruiască şi să educe, şi reuşesc asta. Sfarşesc chiar prin a plăcea din momentul in care vrem să acordăm atenţie operelor lor. in loc de elocvenţa artificială şi savantă a şcolilor, ei deţin darul vorbirii din inimă, cel care vine din credinţă, zel şi entuziasm. Nici unul din ei nu ar pierde timpul să redacteze, precum Fronton, elogiul fumului, folosind cuvinte alese şi cizelate cu artă112. insă, Părinţii scriau frumos cu tot protestul lor impotriva frumuseţilor literare113. Prin urmare, literatura patristică are şi o valoare artistică de netăgăduit. Părinţii Bisericii - modele de vieţuire creştină Teologia patristică nu cuprinde numai cunoştinţe, ci şi credinţă caldă, trăire evanghelică şi dorul impărăţiei lui Dumnezeu114. Starea spre care aspiră Părinţii nu este departe de viaţa ingerilor. Şi această asemănare dă un sens particular ascezei din ajunuri, din posturi, in castitate; in viaţa ingerească nu dormi, nici nu mănanci, eşti neintinat. Spre această veşnică şi sublimă contemplare tinde rugăciunea lor. insă un 109. Adalbert Hamman, Părinţii Bisericii, traducător Preot Ştefan Lupu, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2005, p. 7. 110. W.H. Carslaw, The Early Christian Apologists, London, 1911, pp. 106-107. 111. Radu Preda, art. cit., p. 87. 112. G. Bardy, op. cit., pp. 11-12. 113. Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, voi. I..., p. 30. 114. Ibidem, p. 21. INTRODUCERE 29 asemenea ţel intalneşte multe ispite: chiar in natura alterată de păcat şi dezechilibrată de greutatea tiranică a trupului, Sfinţii Părinţi şi-au menţinut sufletele in această slujire in care Hristos i-a ales. Viaţa lor, ca oşteni ai lui Hristos, este deci o luptă pe care nu au putut-o caştiga fară stricteţea şi armele ascezei115. Această viaţă jertfelnică şi de renunţare totală la tot ce e lumesc este o moarte mai degrabă, acceptată prin devotamentul faţă de stricteţea credinţei creştine şi avand, ca şi cea a martirilor, valoare de mărturie. Fără indoială, este cuprinsă de seninătate şi bucurie: in apropierea de Dumnezeu, cugetarea este mai obişnuită şi se iluminează de trăiri sublime; dar această tactică strictă cere o putere excepţională, dobandită prin trezvie şi inţelepciune116. Această moarte inalţă sufletul către ceruri şi duce la dobandirea adevăratei vieţi veşnice. Părinţii Sfinţi nu se temeau de moartea trupească, pentru că ei nădăjduiau in Bunul Mantuitor cu trupul, cu sufletul, cu duhul, cu credinţa, cu dragostea şi cu unirea J17 Acesta fiind nădejdea lor comună. Nutreau nădejdi că mila Lui ii va acoperi la judecata ce va să fie118. Nu au avut in vedere plăcerea de moment, ci desfătarea viitoare. impodobiţi cu o vieţuire virtuoasă şi sfantă, insufleţiţi de o neţărmurită dragoste, aveau intipărite pe lespedea inimii lor poruncile şi indreptările Domnului. in ochii lor, nimic nu preţuia aşa de mult ca ascultarea de Hristos, spre Care şi-au indreptat necontenit privirile minţii şi pe Care L-au iubit fară măsură. in relaţia cu aproapele, se bucurau cu negrăită bucurie de chipurile creştinilor luminate de raza Dumnezeirii, iar in momentele in care aceştia aşteptau unele sfaturi in materie de doctrină sau purtare, Părinţii, care şi-au intărit puterea sfatului prin autoritatea vieţii lor proprii, pentru ca vorbele să nu roşească de lipsa faptelor119, ei realizand astfel o simfonie intre vorbele şi faptele lor, se rugau la Dumnezeu ca să le dea putere de a grăi, pentru ca acei ce le ascultă sfaturile, să ajungă mai buni şi să primească de la Dumnezeu puterea de a asculta şi de a le intrupa in faptă, aşa incat să nu mahnească pe cei care le grăiesc120. Ei ştiau că binele lor se află in binele aproapelui121 şi că, dacă lipseşte lucrarea faptelor, nu ne poate fi de nici un folos numele de creştin122. Nu cereau nimic in schimb, decat numai un bob de rugăciune de care se bucurau nespus. Şi aşa, se veseleau de fericita şi slăvită vieţuire duhovnicească a creştinilor, atenţi ca nici cu un gand necurat să nu primejduiască cineva impărtăşirea din viaţa de vecz123. Simpli in nevinovăţie şi nevinovaţi in simplitate124, cu chipuri senine ce radiază de bucurie creştină, respirand pe Dumnezeu şi trăind impreună cu Dumnezeu125, ii sprijineau pe cei ce se clătinau in credinţă şi purtare şi-i ridicau pe cei neputincioşi, schimband totul in ceea ce ii place Dom115. M. Viller, F. Cavallera, J. De Guibert, Dictionnaire de Spiritualite, (Ascetique et Mistique, Doctrine et Histoire), Beauchesne, Paris, 1960, pp. 955-956. 116. Ibidem, pp. 955-956. 117. Sf. Ignatie Teoforul, Epistole, Către fdadelfieni, cap. X, traducere, note şi indici de Preot Dumitru Fecioru, in Scrierile Părinţilor apostolici, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 218. 118. Sf. Clement Romanul, Epistola către corinteni (I), cap. XXVIII, 1, in Scrierile Părinţilor apostolici..., p. 68. 119. Tertulian, Despre răbdare, cap. I, traducere de Prof. Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu, introducere, note şi indici de prof. Nicolae Chitescu, in PSB, voi. 3, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 182. 120. Epistola către Diognet, I, 2, in Scrierile Părinţilor apostolici..., p. 409. 121. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 16, 11 la Matei, PG, LVII, col. 253. 122. Idem, Despre pocăinţă, omilia 9, 1, PG, XLIX, col. 343. 123. Atenagora Atenianul, Solie in favoarea creştinilor, cap. XXXII, traducere, introducere, note şi indici de Pr. Prof. Dr. T. Bodogae, Pr. Prof. Dr. Olimp Căciulă, Pr. Prof. Dr. D. Fecioru, in Apologeţi de limbă greacă, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 501. 124. Sf. Ciprian, Despre unitatea Bisericii ecumenice, cap. I, in PSB, voi. 3, p. 434. 125. Clement Alexandrinul, Care bogat se va mantui?, 26.6, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, in PSB, voi. 4, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 52. 30 Diac. Drd. LIVIU PETCU nului, prin clarul Duhului care petrecea in ei. Considerau o datorie a iubirii de frate să-i facă pe toţi inaccesibili răului. Pentru aceasta erau hotăraţi a nu cruţa nici o oboseală. Singurul lucru pe care l-au dorit era ca dragostea să conducă totul126. Ei au curăţit mai intai lumea-ntreagă de ura faţă de Dumnezeu, dovedindu-şi iubirea faţă de bine şi faţă de Dumnezeu127. O singură putere a Duhului trecea prin toate mădularele, un singur suflet pentru toţi, una şi aceeaşi credinţă arzandă, un singur imn de preamărire a lui Dumnezeu128. Mari indrăgostiţi de Hristos, pe care-L simt necontenit prezent in cugete, in inimi şi in toată fiinţa lor, morţi faţă de plăcerile lumii, bogaţi atat in cuvinte, cat şi in fapte, şi-au infranat simţurile şi propria voinţă pentru a ajunge pe culmile desăvarşirii, bineinţeles, nu fară ajutoml Lui, ajutor pe care nu au pregetat a-1 cere necontenit. Mari la suflet, fierbinţi cu duhul, plini de Dumnezeu, desăvarşiţi in evlavie, indrăgostiţi de sfinţenie, studioşi, cu ochii minţii luminaţi, cu chipuri senine ce radiază de neprihănită bucurie, hrăniţi cu dumnezeieştile cuvinte şi convinşi de adevăml creştin, versaţi in studiul Sfintei Scripturi, impodobiţi cu dogmele apostolice, luminători a toată lumea, stalpi ai Bisericii, păstori adevăraţi ai turmei lui Hristos, pedagogi iluştri, povăţuitori ai pocăinţei, mari filantropi, apărători ai celor necăjiţi, ageri, cu inaltă cugetare şi dexteritate de exprimare, tălmăcitori ai adevărului şi ai Tainelor dumnezeieşti, mari cunoscători ai sufletului omenesc, cu o inegalabilă experienţă a vieţii ascetice, liturgice, pastorale şi duhovniceşti, puternici in a-şi spune ştiinţa, neinduplecaţi şi vestiţi prin apărarea ortodoxiei, uniţi in sentimente, inţelepţi in deosebirea duhurilor, curaţi in fapte, bogaţi in bunătate, impodobiţi in purtări, modeşti in infăţişare, sinceri şi hotăraţi, cu pricepere in ale obştii, mulţi dintre ei cu o origine strălucită, cu o smerenie dumnezeiască şi inimă voioasă, inveşmantaţi cu veşmantul de aur al virtuţilor, bărbaţi minunaţi in toate privinţele, intm tot strădalnicii noştri Părinţi se prezintă ca personalităţi de prim rang şi de o energie inepuizabilă in toată activitatea şi ţinuta lor lineară fie in sinoade, fie in exiluri, fie in lucrările scrise. Avand Scriptura la bază şi intipărind cuvintele ei in tainiţele inimii lor, răman un model de conştiinţă mereu trează şi de luptă pentru convingerile de care erau purtaţi. Despre ei putem spune şi noi impreună cu Sfantul Ignatie Teoforul, următoarele: Cine dintre cei care au trecut pe la voi n-au lăudat virtutea şi credinţa voastră tare? Cine n-a admirat evlavia voastră in Hristos, inţeleaptă şi plină de bunătate? Cine n-a propovăduit chipul de mare cuviinţă al iubirii voastre de străini? Cine n-a fericit cunoştinţa voastră desăvarşită şi sigură?129 Vieţuiau in locul in care le-a fost randuit, implinindu-şi acolo posturile, rugăciunile şi celelalte bune deprinderi cu care erau obişnuiţi. Unii au ales pentru un timp ascunzişurile munţilor, campurile, deşertul pustiurilor, unde au făcut roditor pămantul cel nisipos şi neroditor, oferind lui Dumnezeu rod foarte plăcut şi foarte frumos, virtutea, pe care şi-au impus-o ca lege130. 126. Sf. Vasile cel Mare, Epistole, ep. 203..., p. 415. 127. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, cartea a zecea, traducere, studiu, note şi comentarii de Pr. Prof. T. Bodogae, in PSB, voi. 13, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 360. 128. Ibidem, p. 363. 129. Sf. Clement Romanul, Epistola către corinteni (I), cap. I, 2, in Scrierile Părinţilor apostolici..., p. 50. 130. Teodoret Episcopul Cirului, op. cit., p. 179. INTRODUCERE 31 Oriunde se aflau, Părinţii socoteau locul plăcut, fiindcă nu le lipsea nimic celor ce le prisosea credinţa131. Ţelul nădejdii lor era dragostea Lui132. Nu-şi tezaurizau fericirea in altă parte decat in Dumnezeu, căci El este veşnicul dătător de bună- tăţim, fantana sfantă a bucuriei134. Astfel, s-au făcut cunoscuţi oriunde şi prin toate că sunt ucenicii lui Hristos: prin impodobirea cu aleasa cunună a iubirii faţă de Dumnezeu Căruia I se dăruiau şi prin sarguinţa de a oglindi iubirea de oameni a lui Dumnezeu in lume. Adevăraţii Sfinţi nu vor nimic altceva decat cea mai mare cinste a iubirii lui Dumnezeu, doar aceasta le şi indrumă faptele. Ar insemna să-i contrazicem pe faţă dacă am vedea in aceasta o căutare a propriei lor faime. Sunt adanciţi şi ascunşi in dumnezeire. Viaţa lor nu se invarte in jurul propriului eu, ci doar in jurul lui Dumnezeu, a Cărui bunăvoinţă de neinchipuit, neaşteptată, este de a-şi lăsa creatura cat mai mult liberă faţă de El (...) Sfinţii sunt oameni care au incercat să trăiască doar in funcţie de dragostea lui Hristos135. Parafrazandu-1 pe Sfantul Ioan Gură de Aur, putem spune că, de am vrea să le vedem răbdarea, vom vedea că se urcă pe cea mai inaltă culme a ei; de-am vrea să le vedem smerenia, vom vedea iarăşi că nici aici nu răman in urma nimănui, ci pe toţi ii depăşesc; de-am vrea să le vedem credinţa, vom vedea că şi aici au strălucit mai mult decat toţi. Sufletele lor sunt ca nişte icoane insufleţite, care arată pe chipurile lor feluritele culori ale virtuţii136. inflăcăraţi de cuvantul chemării Lui137, Părinţii primeau cu ravnă in inimile lor cuvintele lui Hristos iar patimile Lui erau inaintea ochilor lor. impletind studiul cu mgăciunea şi cu meditaţia, socoteau fiecare zi cea din urmă a vieţii pămanteşti şi fiecare clipă cea mai scumpă pentru viaţa de vec/138. Cat de mare trebuie să fi fost ardoarea iubirii lor, ne putem convinge din inseşi cuvintele Sfantului Grigorie Taumaturgul: (...) nu este nici o părticică de plăcere care să nu fie infranată de noi, dar mai ales alungăm orice vedere ruşinoasă de la ochii noştri şi de la urechile noastre orice cuvant al ispitirilor, pentru ca inima noastră să rămană curată139. Şi se purtau aşa, răspandind prin toate mişcările sufleteşti şi trupeşti strălucirea razelor dumnezeieşti. Au fost răniţi de frumuseţea divină şi au purtat in ei dorinţa vieţii veşnice140. Şi ca să spunem simplu, s-au făcut incăpători ai lui Dumnezeu intreg şi cu totul intregi dumnezei după har aşa de mult, incat au fost socotiţi că sunt prin toate alt El141. Trăind aşa, pace adancă şi minunată li se dădea tuturora şi dor nesăturat pentru facerea de bine, iar revărsarea Duhului Sfant era deplină peste ei toţi142; totul pentru ei era credinţa şi dragostea, căci mai ales dragostea ii arată pe oamenii sfinţi143 şi nimic nu-i mai mare decat ea144. Viaţa ne131. Sf. Ambrozie, op. cit., scrisoarea a LXIII-a, p. 261. 132. Ibidem, scrisoarea a LXXVI-a, p. 302. 133. Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către eleni, 105.3., in Col. PSB., voi. 4..., p. 150. 134. Idem, Pedagogul, cartea a doua, 32.2., in PSB, voi. 4..., p. 248. 135. Hans-Urs von Balthasar, L’amour seul est digne de foi, traduit de l’allemand par Robert Givord, Parole et Silence, 1999, pp. 95-96. 136. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia XLII, I, p. 92. 137. Sf. Iustin, Dialogul cu iudeul Trifon, cap. CXVI, in Apologeţi de limbă greacă..., p. 302. 138. Prof. Nicolae Chiţescu, Introducere, la Tertulian, Despre pocăinţă, in PSB, voi. 3, p. 202. 139. Actele martirice, 26, studiu introductiv, traducere şi note de Preot Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 99. 140. Sf. Grigorie de Nazianz, Poeme dogmatice, 8, PG, XXXVII, col. 452 AB. 141. Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, 1, in Col. PSB., voi. 81..., p. 15. 142. Sf. Clement Romanul, op. cit., cap. II, 2, p. 51. 143. Sf. Ioan Gură dc Aur, Omilia 62, 3 la Ioan, PG, XLIX, col. 394. 144. Sf. Ignatie Teoforul, Epistole, Către smirneni, cap. VI, 1, in Scrierile Părinţilor apostolici..., p. 221. 32 Diac. Drd. LIVIU PETCU muririi cereşti a fost picurată in sufletul lor145 şi astfel au purtat prin toată vieţuirea lor, in sinea proprie, viu şi lucrător pe invăţătorul146. Dar cine ar putea după vrednicie a-i lăuda după merit? Cine ar putea măcar cu gandul să cuprindă mulţimea virtuţilor ce le-a impodobit şi le-a luminat sufletul? Cine ar putea număra mulţimea tuturor damrilor cu care i-a copleşit Dumnezeu? Dacă ar trebui să preţuim cu bani pe cei care se disting in viaţa virtuoasă, atunci, potrivit inţeleptului Solomon (Pilde, 17, 6), chiar dacă am aduna la un loc toate comorile lumii, ele nu preţuiesc atat cat strădania virtuţilor lor147. Nu e cu putinţă, aşadar, să se descopere prin puterea cuvantului ceea ce e negrăit148. De aceea, amintirea lor s-a imortalizat in mod firesc in minţile şi inimile credincioşilor Bisericii de pretutindeni. 145. Sf. Macarie Egipteanul, Cele 50 de omilii duhovniceşti, Omilia a V-a, 6, traducere Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu, in PSB, voi. 34, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 112. 146. Sf. Maxim Mărturisitorul, op. cit., 11, p. 63. 147. Sf. Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, in Col. PSB., voi. 29, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 15.