Despre Clement

Despre Clement Excurs despre Clement Origen vedea în Clement pe colaboratorul lui Pavel din Filipeni 4, 3. Literatura pseudoclementină face din Clement un nobil roman înrudit cu Cezarii (plecând de la cazul consulului Flavius Clemens, executat de Domiţian în 95 pentru „ateism’Vcreştinism), care, întâlnindu- se la Roma cu Bamaba, a plecat cu acesta în Iudeea, fiind prezentat la Cezareea lui 233 Cei şapte împăraţi ai Romei de la Augustus la Vitelius, după care se aştepta revenirea Fiarei persecutoare 666 (Neron Kaisar) ca „Nero redivivus”. 188 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic Petru; după această întâlnire l-a însoţit fidel pe Petru în toate misiunile sale, inclusiv la Roma, unde acesta l-a hirotonit episcop. Această literatură clementină apocrifă se cuprinde în cele 20 de aşa-zise „omilii” clementine greceşti şi în cele 10 cărţi ale „recunoaşterilor” clementine (păstrate doar în traducerea latină a lui Rufin, după care s-au făcut şi două „rezumate” greceşti). Ele alcătuiesc variante ale unui vast roman religios-filozofic — precedat de două scrisori ale lui Petru şi Clement adresate lui Iacob — şi descriu călătoriile lui Clement în Orient, întâlnirea sa cu Petru, conflictul acestuia cu gnosticul Simon Magul, la care a fost martor, şi multe legende despre vicisitudinile membrilor familiei lui Clement. La baza acestui roman stă prelucrarea de către redactori cu simpatii ariene a unei scrieri iudeo-creştine ebionite filopetrine şi antipauline (Kerygmata Pelrou). Hristos e un eon divin revelat anterior lui Adam şi Moise; Iisus e adevăratul Profet, şi un accent puternic e pus pe Biserica din Ierusalim şi pe Iacob, care apare superior lui Petru şi drept adevăratul cap al Bisericii. Celibatul e respins, dar Petru e vegetarian strict şi în Euharistie se foloseşte doar apă. Literatura pseudoclementină are o culoare heterodoxă clară, fiind principala expresie literară a iudeo-creştinismului radical, eretic şi preislamic, care ne-a parvenit. Pe lângă această literatură pseudoclementină heterodoxă, există şi o literatură pseudoepigrafică clementină ortodoxă — ilustrată de Constituţiile Apostolice prin Clement — în care Clement apare drept secretarul colegiului Apostolilor, cel care transmite Bisericii învăţătura şi tradiţia apostolică. Alături de acestea mai există o tradiţie hagiografică nu mai veche de secolul IV, care ne spune că, din pricina convertirilor făcute în aristocraţia romană. Clement a fost exilat in Crimeea pe timpul lui Traian, condamnat la muncă forţată în mine şi din cauza succeselor sale misionare a fost legat de o ancoră şi aruncat în Marea Neagră. După executarea ordinului, marea s-a retras trei mile, iar creştinii au descoperit în locul unde fusese înecat sfântul un templu de marmură construit de îngeri, în care se afla un sarcofag cu trupul acestuia; în fiecare an, de ziua martiriului său (24 noiembrie), marea se retrăgea şapte zile pentru ca creştinii să se închine sfântului. în 867, Sfântul Constantin/Chiril, apostolul slavilor, a adus trupul sfântului Clement la Roma, unde se păstrează până azi; după care minunea anuală nu s-a mai repetat. Cel mai aproape de adevăr este însă Păstorul lui Herma (Vedenia II, 4, 3), care ne prezintă un Clement prezbiter roman, secretar al colegiului prezbiterilor, însărcinat ctt corespondenţa Bisericii Romei şi relaţiile ei cu celelalte Biserici. Faimosul Codex Alexandrinus din secolul V se încheie, după Apocalipsă, cu textul a două Epistole ale lui Clement Romanul (ceea ce atestă posibila lor lectură publică în Biserici), prima dintre ele, scrisă ca răspuns la criza din Corint, fiind cu siguranţă autentică. Cea de-a doua e cea mai veche omilie păstrată şi ar putea fi predica prezbiterilor restabiliţi după potolirea spiritelor234. împotriva răzvrătiţilor harismatici din Corint, Clement invocă principiul autorităţii, al ordinii ierarhice şi al succesiunii ei în Biserică de la Tatăl la Hristos, de la Hristos la apostoli, de la apostoli la prezbiteri-episcopi. Ca şi în Faptele Apostolilor cap. 20 sau în Epistolele Pastorale, ierarhia bisericească e compusă, pe lângă popor, din doar două slujiri: prezbiteri cu funcţii de liturghisire şi supraveghere (episkope) şi diaconi. în Epistola lui Clement se regăsesc, aşa cum arăta Raymond E. Brown în 1983, motive similare 234 Cf. KARL PAUL DONFRIED, The Setting o f Second Clement in Early Christianity (Novum Testamentum Supplements 38), Brill, 1974. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 189 celei din întâia Epistolă a lui Petru şi totodată atitudini specifice comunităţii iudeo-creştine din Roma: aceeaşi insistenţă, spiritualizată, pe tradiţia cultică iudaică a Templului, aceeaşi insistenţă pe supunerea şi loialitatea faţă de autorităţile statale, în ciuda persecuţiilor, precum şi aceeaşi atenţie acordată ordinii în Biserică. Şi pentru Clement cea mai gravă primejdie pentru creştini este dezordinea şi anarhia comunitară în numele pretinsei libertăţi spirituale a indivizilor. Acestei derive el îi opune, pe lângă ideea stoică a ordinii cosmice, două modele de ordine (taxis) ierarhică strictă, valabile analogic şi pentru Biserică: cel al preoţiei levitice a Vechiului Testament şi cel al armatei romane şi al organizării politico-militare a imperiului. Epistola lui Clement ne arată Biserica Romei refuzând să devină un simplu cult oriental de mistere, şi optând deliberat pentru transformarea într-o societate clar structurată, capabilă nu doar să reziste persecuţiilor, dar şi să-şi depăşească persecutorul pe propriu său teren instituţional-social.