Cunoaşterea Lui Dumnezeu

Cunoaşterea Lui Dumnezeu „Cine dintre oameni a ştiut că este Dumnezeu, inainte de venirea Lui? Sau poţi primi cuvintele deşarte şi prosteşti ale acelor filosofi, pe cuvantul cărora se pune atata preţ? Unii din ei au spus că Dumnezeu este foc560 - au numit focul Dumnezeu, că in foc au să meargă! alţii au spus că este apa561, iar alţii, alta din stihiile create de Dumnezeu. Dacă ar fi primite aceste invăţături, s-ar putea spune la fel că fiecare din celelalte creaturi este Dumnezeu.” (Epistola către Diognet, cap. 8, in PSB, voi. 1, P- 415) „(...) Toţi cred că este un impărat pămantesc, deşi nu-i văzut de toţi; dar toţi il cunosc prin legile şi hotărarile lui, prin dregătorii şi puternicii lui slujbaşi, prin statuile lui. Pe Dumnezeu nu vrei tu să-L cunoşti oare prin lucrurile şi puterile Lui?” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, V, in PSB, voi. 2, p. 377) „De Acest Dumnezeu vorbeşti, omule! Duhul Acestuia il respiri, şi pe Acesta nu-L cunoşti! Iar aceasta ţi s-a intamplat din pricina orbirii sufletului tău şi din pricina impietririi inimii tale (Efes. 4, 18). Dar, dacă vrei, poţi să te vindeci. Dă-te pe mana doctorului şi-ţi va opera ochii sufletului şi ai inimii. - Cine-i doctorul? - Dumnezeu, Cel ce vindecă şi dă viaţă prin Cuvantul şi inţelepciunea Sa. (...) Dacă inţelegi acestea, omule, şi dacă trăieşti curat, cuvios şi drept, poţi vedea pe Dumnezeu. Dar, inainte de toate, să premeargă in inima ta credinţa şi frica de Dumnezeu. Atunci vei inţelege acestea, cand vei lepăda ceea ce este muritor şi vei imbrăca nestricăciunea (I Cor. 15, 53-54; II Cor. 5, 4), atunci vei vedea după vrednicie pe Dumnezeu. Că Dumnezeu inviază nemuritor trupul tău impreună cu sufletul. Atunci, ajungand nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor, dacă acum vei crede in El.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, VII, in PSB, voi. 2, pp. 378-379) 559. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Contemplaţia naturală este cunoaşterea lui Dumnezeu din creaţiune. Prin una din aceste contemplări se cunoaşte Dumnezeu ca făcător, prin alta ca proniator". (n. 219, p. 170). 560. Talcuirea Pr. D. Fecioru: "Heraclit, filosof grec din şcoala ioniană (540-480 inainte de Hristos)". (n. 30, p. 415). 561. Talcuirea Pr. D. Fecioru: "Tales din Milet, matematician şi filosof grec din şcoala ioniană (sfarşitul secolului VII - inceputul secolului VI, inainte de Hristos)". (n. 31, p. 415). 17-Părinţii Bisericii 130 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Pe Dumnezeu orice meşteşugar de rand dintre creştini L-a descoperit, il arată şi altora şi, prin felul său de viaţă, mărturiseşte tot ceea ce filozofii caută cu privire la Dumnezeu, deşi Platon declară că nu poate fi cunoscut uşor creatorul universului, şi chiar dacă ar putea fi cunoscut, este greu a-1 explica la toată lumea.” (Tertulian, Apologeticul, XLVI, in PSB, voi. 3, p. 101) „invăţătura noastră vine din inţelepciunea lui Solomon, care ne-a invăţat că Domnul trebuie căutat numai intru curăţia inimii noastre (Fapte 5, 12; inţel. Sol. 1, 1 sq.).” (Tertulian, Despre prescripţia contra ereticilor, VII, in PSB, voi. 3, p. 143) „Cine cunoaşte pe Dumnezeu fară Hristos? Cine-1 caută pe Hristos fără Duhul Sfant?” (Tertulian, Despre suflet, I, in PSB, voi. 3, p. 262) A ^ /\ „II preţuim indeajuns numai atunci cand 11 numim nepreţuit. (...) Căci cine incearcă să cuprindă cu gandul măreţia Lui, il micşorează.” (Minucius Felix, Dialogul Octavius, XVIII, 9, in PSB, voi. 3, p. 370) „Cu cat iubeşte cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atat mai mult pătrunde inlăun- trul lui Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Care bogat se va mantui?, 27.5, in PSB, voi. 4, p. 53) „(...) Hristos, singurul prin Care poate fi văzut Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 1, 10.3, in PSB, voi. 4, p. 77) O, Platone, unde trebuie să-L descoperim pe Dumnezeu? - Este mare lucru, răspunde Platon, să găseşti pe Tatăl şi pe Făcătorul acestui univers; iar dacă-L găseşti este cu neputinţă să-L explici tuturora (Platon, Timaios, p. 28 C).” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 6, 68.1, in PSB, voi. 4, p. 126) „iţi spuneam: Lucrează pămantul, dacă eşti plugar, dar cunoaşte pe Dumnezeu, cand lucrezi pămantul! Mergi cu corabia pe mare, dacă ţi-e drag călătoritul pe mare, dar roagă-L pe Cel ce carmuieşte cerul! Cunoştinţa562 te-a găsit slujind in armată? Ascultă de Generalul, care dă comenzile cele drepte!” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 10, 100.4, in PSB, voi. 4, p. 147) „Plata căutării este viaţa langă Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Cuvant de indemn către elini (Protrepticul), cap. 10, 1065, in PSB, voi. 4, p. 151) „Cea mai mare din toate invăţăturile era, după cat se pare, aceea de a te cunoaşte pe tine insuţi. Dacă cineva se cunoaşte pe el insuşi, cunoaşte şi pe Dumnezeu; şi cunoscand pe Dumnezeu va fl asemenea cu Dumnezeu (In. 3, 2.).” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea a IlI-a, cap. 1, 1.1, in PSB, voi. 4, p. 306) „Este cu neputinţă să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu cei care sunt conduşi incă de patimi.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, III, cap. 5, 43.1, in PSB, voi. 5, p. 205) „Pomul se cunoaşte după roade (Lc. 6, 44; Mt. 7, 16; 12, 33), nu după flori şi frunze. Cunoaşterea lui Dumnezeu se cunoaşte după rod şi după vieţuire, nu după 562. Talcuirea Pr. D. Fecioru: "Adică: credinţa in Dumnezeu, credinţa creştină", (n. 786, p. 147). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 131 cuvant şi după floare. Nu spunem că simplul cuvant este cunoaştere a lui Dumnezeu, ci ştiinţa aceea dumnezeiască şi lumina aceea care vine in suflet in urma ascultării de porunci; lumina aceea care face pe toate clare de la naşterea lor, care il pregăteşte pe om să se cunoască pe el insuşi, care il invaţă cum să ajungă la Dumnezeu. Da, ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este cunoaşterea pentru minte.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, III, cap. 5, 44.1-44.3, in PSB, voi. 5, p. 206) „Domnul vrea ca cei care doresc să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu să fie curaţi in ce priveşte poftele lor trupeşti şi sfinţi in gandurile lor, pentru ca puterea conducătoare a sufletului lor să nu fie impiedicată in acţiunea ei de ceva fals. Aşadar, cand cel care participă in chip gnostic la sfanta insuşire a dumnezeirii se indeletniceşte cu contemplaţia şi vorbeşte intr-un mod curat cu Dumnezeu, atunci ajunge mai aproape de dumnezeire, este intr-o stare de identitate lipsită de patimi, aşa că nu mai are ştiinţa, nici nu mai posedă gnoza, ci este insăşi ştiinţa şi gnoza.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, IV, cap. 6, 39.4, 40.1, in PSB, voi. 5, p. 254) „Cand vorbim de Tatăl, ştim că Tatăl este Tatăl Fiului, iar Fiul este adevăratul invăţător, Care ne vorbeşte despre Tatăl. Iar ca să crezi in Fiul, trebuie să cunoşti pe Tatăl, cu Care este in legătură şi Fiul. Şi iarăşi, ca să cunoaştem pe Tatăl, trebuie să credem in Fiul, pentru că Fiul ne invaţă despre Tatăl (In. 1, 18). Din credinţă, la cunoaştere; iar prin Fiul ni se face cunoscut Tatăl.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 1, 1.3-1.4, in PSB, voi. 5, p. 311) „Dacă cineva s-ar aştepta să inţeleagă pe toate prin simţuri, ar fi cu totul departe de adevăr. in chip duhovnicesc, apostolul scrie despre cunoaşterea lui Dumnezeu: Vedem acum ca prin oglindă, dar atunci faţă către faţă (I Cor. 13, 12.). La puţini li s-a dat vederea adevărului.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 1, 7.5-7.6, in PSB, voi. 5, pp. 314-315) ,JS!imeni nu va vedea faţa Mea şi va trăi (leş. 33, 20.); se arată aici lămurit că nimeni nu poate, in timpul vieţii, inţelege clar pe Dumnezeu. Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8.) cand vor ajunge la sfarşitul desăvarşirii.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 1, 7.7, in PSB, voi. 5, p. 315) „Şi Dumnezeu este dragoste (I In. 4, 16.); şi El poate fi cunoscut de cei care-L iubesc. Şi Dumnezeu este credincios (I Cor. 1, 9); şi El se dă spre cunoaştere credincioşilor prin invăţătură. Şi trebuie să ne imprietenim cu El prin dragostea cea dumnezeiască, ca să contemplăm prin cel asemenea pe cel asemenea, ascultand de Cuvantul adevărului (II Tim. 2, 15) fară vicleşug şi curat, ca şi copiii, care ne ascultă. Aceasta era ceea ce a vrut să spună acela - oricare ar fi fost el - care a scris la intrarea templului din Epidaur: Curat trebuie să fie acela care intră in templul cu miros de tămaie; Şi eşti curat, dacă ai ganduri sfinte563 ” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 1, 13.1-13.3, in PSB, voi. 5, p. 318) „A-ţi recunoaşte neştiinţa este cea dintai invăţătură pentru cel care merge potrivit invăţăturii Cuvantului. Cel care recunoaşte că nu ştie, caută; şi căutand, găseşte 563. Anthol. Palat., Append. 99. 132 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI pe invăţător; găsindu-L, crede in El; crezand in El, il iubeşte; şi iubindu-L, se aseamănă cu Cel pe Care-L iubeşte şi se grăbeşte să fie ceea ce a ajuns să iubească.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 3, 17.1, in PSB, voi. 5, p. 320) „Vistieriile lui Dumnezeu sunt bogăţie nesfarşită şi inţelepciune greu de dobandit.564” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 4, 23.2, in PSB, voi. 5, p. 324) „Necunoaşterea Tatălui este moarte, iar cunoaşterea Lui, viaţa veşnică (In. 17, 3), datorită participării la puterea cea nestricăcioasă.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 10, 63.8, in PSB, voi. 5, p. 347) „(...) şi Moisi spune: "Arată-mi-Tepe Tine!" (leş. 33, 13), arătand indirect, intr-un chip foarte lămurit, că omul nu poate vorbi despre Dumnezeu, nici nu poate da invăţături despre El, ci atat doar că Dumnezeu poate fi cunoscut numai prin puterea Lui. Dumnezeu este fără formă şi nevăzut. Harul cunoaşterii Lui ni l-a dat Fiul (Mt. 11, 27; Lc. 10, 22). Foarte lămurit ne va da mărturie Solomon, grăind aşa: "inţelepciunea omului nu este in mine, dar Dumnezeu imi dă inţelepciune; cunosc cele sfinte" (Prov. 30, 2-3)”. (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 11, 71.5-72.1, in PSB, voi. 5, p. 352) „Cel mai mare bun, deci, este cunoaşterea lui Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, VII, cap. VII, 47.3, in PSB, voi. 5, p. 505) „Dar şi inţelepţii noştri, Moise cel dintai şi proorocii după el ştiau că Binele Suprem este cu totul inexprimabil (...); Dumnezeu descoperă doar celor ce sunt vrednici de El şi gata să-L primească.” (Origen, Filocalia, XV, 6, in PSB, voi. 7, p. 362) ,J)umnezeu este lumină şi nici un intuneric nu este intru El. Căci tocmai această lumină este aceea care luminează toată inţelegerea celor care pot cuprinde adevărul despre care ni se vorbeşte in psalmul 30: intru lumina Ta vom vedea lumină. Dar ce altceva trebuie să subinţelegem prin această lumină a lui Dumnezeu, dacă nu lumina lui Dumnezeu care dă putere de vedere celui pe care ea il luminează cu adevărul asupra tuturor lucrurilor sau care ne dă puterea de a cunoaşte, chiar pe Dumnezeu insuşi, Care e numit Adevărul insuşi?” (Origen, Despre principii, Cartea intai, I, 1, in PSB, voi. 8, p. 45) „Vom spune cu tot adevărul că, in sinea Lui, Dumnezeu nu poate fi inţeles şi nici pătruns de mintea noastră omenească. Orice idee ne-am putea face despre El sau oricum ni L-am putea reprezenta, El este cu mult mai presus decat tot ce putem cugeta despre El. E ca şi cum am vrea să convingem despre strălucirea puternică a soarelui pe cineva care abia e in stare să suporte palpaitul unei scantei sau licărirea unui opaiţ, in ochii lui nemaifiind atata agerime ca să suporte vreo lumină. N-ar trebui oare să-i spunem acestui om că strălucirea soarelui nu se poate nici compara in tărie şi mărire cu ceea ce vede el? Aşa se prezintă lucrurile şi cu puterea noastră de inţelegere: cată vreme se află inchisă in temniţa trupului şi a sangelui, ea se năuceşte şi se trandăveşte in urma contactului cu această lume materială şi, cu toate că in comparaţie cu lumea pămantească ea e cu mult superioară, totuşi, atunci cand vrea 564. "Numai cel ce insetează după Dumnezeu, ajunge să-L cunoască. A-L găsi pe Dumnezeu inseamnă a-L căuta neincetat (...) il vezi pe Dumnezeu atunci cand eşti nesfarşit dornic de El". (Sf. Grigorie de Nyssa, Viaţa Sfintei Macrina, PG, XLVI, 97 A) - n.n. DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 133 să lumineze realităţile netrupeşti străduindu-se să le inţeleagă, ea abia are putere cat o scanteie sau cat un opaiţ. intr-adevăr, cine altcineva ar putea fi atat de desăvarşit intre fiinţele cugetătoare şi netrupeşti, incat să intreacă in chip nespus şi de nepătruns orice alte realităţi, dacă nu insuşi Dumnezeu? Dar adancul fiinţei dumnezeieşti nu-1 poate cerceta nici intr-un caz mintea omenească, oricat ar fi ea de ageră, de limpede ori de curată. Dar pentru a face lucrurile şi mai uşor de inţeles n-ar fi fară rost să folosim şi altă comparaţie. Uneori ochii noştri nu sunt in stare să sesizeze nici lumina insăşi, adică nu pot vedea nici globul soarelui insuşi, in schimb văzandu-i strălucirea şi razele răsfrante prin ferestre sau te miri in ce vase care au puterea să le reflecte, putem deduce cat de mare e puterea de incălzire a acestui focar din care ţaşneşte atata lumină. Tot aşa şi lucrările proniei dumnezeieşti şi măiestria intocmirii firii sunt şi ele ca nişte raze ale fiinţei dumnezeieşti, in comparaţie cu firea şi substanţa ei insăşi. Mintea noastră işi dă seama aşadar că prin puterile ei ea nu este in stare să vadă ce este Dumnezeu in Sine insuşi, aşa cum este El in fiinţa Sa; in schimb, din frumuseţea lucrării Sale şi din măreţia făpturilor, ea deduce pe Părintele lumii intregi. Drept aceea, nu trebuie să ni-L inchipuim pe Dumnezeu ca şi cum ar fi o fiinţă trupească ori ca şi cum ar locui intr-un corp oarecare, ci ca pe o fiinţă cugetătoare simplă, căreia nu i se mai poate adăuga absolut nimic şi aceasta pentru că nu putem crede că ar exista in El ceva mai mult sau ceva mai puţin, ci fiind in Sine ca un fel de monadă565 absolută sau, ca să zicem aşa, o unitate in sine, o raţiune absolută, care e izvorul oricărei fiinţe cugetătoare, insăşi raţiunea de a fi a lumii intregi. De aceea această fire, care e simplă şi numai raţiune, pentru ca să se mişte şi să acţioneze nu poate tolera nici o intarziere şi nici o ezitare; pentru că, dacă ar fi altfel, atunci ceea ce s-ar adăuga ar mărgini şi ar stanjeni cumva insăşi simplitatea firii divine: ceea ce e principiul tuturor lucrurilor ar fi atunci ceva compus şi diferit, multiplu şi unitar.” (Origen, Despre principii, Cartea intai, V-VI, 1, in PSB, voi. 8, pp. 48-50) „Descoperirea Lui se face prin aceea că insuşi Se face cunoscut.” (Origen, Despre principii, Cartea intai, VI, 2, in PSB, voi. 8, p. 61) „Toată cunoştinţa pe care o avem despre Tatăl prin descoperirea Fiului se face cunoscută in Duh Sfant. (...) Precum s-a zis despre Fiul că "nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decat numai Fiul şi cei cărora va voi Fiul să-i descopere" (Mt. 11, 27), tot aşa vorbeşte Apostolul şi despre Duhul Sfant: "nouă ni le-a dezvăluit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adancurile lui Dumnezeu" (I Cor. 2, 10). Şi tot aşa şi in Evanghelie, atunci cand Mantuitorul le aminteşte apostolilor invăţăturile dumnezeieşti cele mai adanci, pe care ei nu le puteau pricepe (In. 16, 12-13): "incă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar cand va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, că din al Meu va lua şi vă va vesti". Aşadar, trebuie să ne gandim că, după cum Fiul, Care singur cunoaşte pe Tatăl, il descoperă cui voieşte, tot aşa şi Duhul Sfant, Care e singurul in stare să cerceteze şi adancurile lui Dumnezeu, şi El il descoperă pe Dumnezeu cui va voi. Căci Vantul (Duhul) suflă unde voieşte566.” (Origen, Despre principii, Cartea intai, IV, 3, in PSB, voi. 8, p. 73) 565. Talcuirea Pr. Bodogae: "Monada” e o noţiune pitagoreică. A se vedea in această privinţă E. Zeller: Die Philo- sophie der Griechen, I (Leipzig, 1919), p. 464-481 (n. 92, p. 49). 566. Talcuirea Pr. T. Bodogae: In. 3, 8 (Traducerea Bibliei Sinodale din 1914). (n. 233, p. 73). 134 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Despre El vedem că e scris (I Cor. 11, 3): Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decat numai Fiul şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul decat numai Tatăl. Căci cine poate cunoaşte ce este inţelepciunea567 decat Cel care a născut-o? Sau cine poate şti limpede ce-i Adevărul decat Tatăl Adevărului? Cine poate adanci toată firea propriului Său Cuvant, Care este El insuşi Dumnezeu, fire care vine din Dumnezeu, la Care era Cuvantul? Aşa trebuie, dar, să recunoaştem cu toată convingerea că pe acest Cuvant, Căruia I se mai spune Logos, inţelepciune sau Adevăr, nu-L cunoaşte nimeni decat Tatăl, despre Care este scris că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris568, de bună seamă, despre strălucirea şi mărirea Fiului lui Dumnezeu. Căci e cu neputinţă să cuprinzi in scris tot ce ţine de mărirea Mantuitorului.” (Origen, Despre principii, Cartea a Il-a, I, 6, in PSB, voi. 8, p. 141) „Şi după cum ochiul umblă in chip firesc după lumină şi după vedere, după cum, la randul lui, corpul nostru işi doreşte in chip firesc mancare şi băutură, tot aşa şi cugetul nostru poartă in el o dorinţă firească şi specifică de a cunoaşte adevărul dumnezeiesc şi cauzele lucrurilor. Pe de altă parte, această dorinţă nu ni s-a dat de la Dumnezeu ca să nu ni se implinească niciodată sau să nu ni se poată implini niciodată, altfel s-ar putea afirma că in zadar ar fi sădit in noi Dumnezeu Creatorul acest dor după cunoaştere dacă omul niciodată n-ar putea să ajungă să dobandească ceea ce doreşte. Acesta e motivul pentru care cei care s-au silit, cu mari greutăţi, să cerceteze incă din această viaţă credinţa şi religia, nu inţeleg desigur decat puţine lucruri din comorile numeroase şi uriaşe ale cunoştinţei dumnezeieşti, şi totuşi, prin faptul că in continuu caută să cunoască, să inţeleagă şi să progreseze in această dorinţă, ei dobandesc incă de aici de pe pămant mult folos sufletesc, ca unii care s-au intors cu totul spre gustul şi dragostea de a căuta adevărul şi s-au făcut mai primitori pentru invăţătura viitoare. Lucrurile se petrec ca şi atunci cand ai vrea să pictezi un portret: inainte de a incepe să pictezi statura persoanei respective se face o schiţă uşoară a trăsăturilor şi a formelor corporale care urmează să se picteze, in chipul acesta fiind clar că pe urmele picturii schiţate se poate mai uşor executa portretul cerut; tot aşa se intamplă şi la cunoaşterea adevărului dacă schiţa sau planul au fost desenate pe tablele inimii noastre (II Cor. 3, 3) cu condeiul Domnului nostru Iisus Hristos. Poate de aceea s-a şi zis: Celui ce are i se va mai da şi-i va prisosi (Mt. 25, 29). E limpede, dar, că cei care au incă din această viaţă o schiţă oarecare a adevărului căutat şi a cunoaşterii, acelora li se va adăuga in viitor frumuseţea chipului desăvarşit.” (Origen, Despre principii, Cartea a Il-a, IV, 11, in PSB, voi. 8, p. 182) „(...) Din cauza aceea cele dumnezeieşti sunt ascunse de cei inţelepţi şi pricepuţi (Lc. 10, 21) pentru ca, după cum spune Apostolul, nici un trup să nu se laude inaintea lui Dumnezeu. Şi ele s-au descoperit pruncilor569, adică celor care, după vremea prunciei, au ajuns la locuri inalte, cand şi-aduc aminte că nu atat prin strădaniile proprii au atins un grad superior de fericire, ci in primul rand acest lucru se datoreşte bunătăţii negrăite a lui Dumnezeu.” (Origen, Despre principii, Cartea a IlI-a, XII, 1, in PSB, voi. 8, p. 200) 567. Talcuirea Pr. T. Bodogae: "Una din ideile de bază ale cugetării lui Origen: Tatăl cugetă pe Fiul şi e cunoscut de Fiul {Fragm. Ioan, XIII, GCS IV 495)". (n. 610, p. 141). 568. Talcuirea Pr. T. Bodogae: In, 21, 25. Desigur, nu e vorba de mulţimea cărţilor ce s-ar fi scris, ci de bogăţia nesfarşită a cuvintelor şi faptelor, (n. 611, pp. 141-142). 569. Talcuirea Pr. T. Bodogae: I Cor. 1, 29. "Desigur, potrivit concepţiei lui, Origen nu uită de pruncii duhovniceşti, aşa cum am văzut intre altele şi mai sus": 2, 10, 7. (n. 963, p. 200). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 135 „Trebuie să avem indrăzneală şi să spunem că nici oştirile sfinţilor ingeri, nici sfintele Tronuri, Domniile, incepătoriile şi nici Puterile nu sunt in stare să cunoască inceputul tuturor lucrurilor şi nici sfarşitul lumii570. Şi trebuie să inţelegem că aceste sfinte duhuri şi puteri acum amintite sunt apropiate de acele inceputuri şi reuşesc să zărească mai multe decat pot alţii. Dar oricat ar inţelege aceste puteri din descoperirea Fiului sau a Duhului Sfant, la oricată cunoaştere vor fi ajuns - desigur mult mai bogată la puterile superioare decat la cele inferioare - totuşi nici lor nu le este cu putinţă să inţeleagă totul, pentru că este scris: Cele mai multe lucruri ale lui Dumnezeu sunt ascunse (Intel. Sir. 16, 22).” (Origen, Despre principii, Cartea a IV-a, XIV, 3, in PSB, voi. 8, pp. 295-296) „Prin puterea Sa Dumnezeu cuprinde toate lucrurile, in schimb El nu este cuprins de mintea nici unei făpturi create. Natura Lui n-o cunoaşte decat El insuşi, intr-adevăr, numai Tatăl cunoaşte pe Fiul şi numai Fiul cunoaşte pe Tatăl şi numai Duhul Sfant pătrunde pană in adancurile lui Dumnezeu.” (Origen, Despre principii, Cartea a IV-a, VIII, 4, in PSB, voi. 8, p. 307) „Doar Dumnezeu nu urmăreşte nici o glorie deşartă cand doreşte ca noi să inţelegem şi să cuprindem cu mintea măreţia Lui, ci vrea să ne facă numai să simţim fericirea ce creşte in suflete din cunoaşterea Lui, de aceea lucrează prin Hristos şi, prin neincetata petrecere la noi a Cuvantului ne ridică la comuniunea cu El.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IV-a, cap. 6, in PSB, voi. 9, p. 234) „Sunt oarecum diferite aspectele in care Cuvantul Se face cunoscut fiecăruia dintre cei care inaintează in cunoaştere, după starea celui care abia işi incepe ucenicia, după cum a inaintat, dacă este mai aproape de virtute sau chiar şi-a insuşit virtutea.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IV-a, cap. 16, in PSB, voi. 9, p. 241) „Şi necunoaşterea lui Dumnezeu face parte din rău...571” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IV-a, cap. 65, in PSB, voi. 9, p. 286) „Printr-o figură de stil ebraică se zice despre Dumnezeu in Psalmul 17: Şi Şi-a pus Dumnezeu intunericul acoperămant (Ps. 17, 13). Psalmistul vrea să arate că cele gandite de Dumnezeu, in calitatea Sa dumnezeiască, sunt nearătate şi necunoscute, căci El S-a ascuns, ca să zicem aşa, in intuneric de cei ce nu suportă strălucirea cunoaşterii Lui şi nici nu pot să-L vadă fie din pricina minţii lor intunecate, care le este imbrăcată intr-un trup al smereniei (Filip. 3,21) omeneşti, fie din cauza miopiei omului in inţelegerea lui Dumnezeu. Iar ca să reiasă şi mai limpede că cunoaşterea lui Dumnezeu a ajuns foarte rar la toţi oamenii, ea arătandu-se doar la caţiva dintre ei, este scris că: a stat tot poporul departe, iar Moise a intrat in intunericul in care era Dumnezeu (leş. 20, 21). Şi tot despre Moise zice Scriptura: Numai Moise singur să se apropie de Dumnezeu, ceilalţi să nu se apropie (leş. 24, 2). Şi iarăşi, ca să infăţişeze adancimea dogmelor despre Dumnezeu, care erau de neinţeles pentru cei ce 570. Talcuirea Pr. T. Bodogae: "Chiar şi cetele ingereşti, oricat de apropiate ar fi de Dumnezeu, sunt totuşi neştiutoare cand e vorba de tainele Providenţei: C. Cels. VI, 62; Exort. Mart. 13" etc. (n. 1527, p. 295). 571. Sfanţul Antonie cel Mare, in acelaşi sens, spune: "Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu, Care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvantul. ("invăţătură despre viaţa morală", cap. 97, Filocalia, voi. I). Necunoştinţa de Dumnezeu este o nesimţire şi o nebunie a sufletului". (ibidem, cap. 119) - n.n. 136 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI nu au Duhul care cercetează toate, chiar şi adancurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 10), a zis proorocul: adancul ca o haină este imbrăcămintea Lui (Ps. 103, 10). Dar Mantuitorul nostru şi Domnul, Cuvantul lui Dumnezeu, arătand cat de mare importanţă are cunoaşterea lui Dumnezeu-Tatăl - fiindcă Tatăl nu este cuprins şi cunoscut cum s-ar cădea decat numai de insuşi Domnul şi, in al doilea rand, de cei luminaţi la minte de către Domnul - zice: Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decat numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni, decat numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere (Mt. 11, 27; Lc. 10, 22). Căci nimeni nu poate cunoaşte pe Cel nenăscut, cel mai intai născut decat toată făptura (Col. 2, 15), precum il cunoaşte Tatăl, Care L-a născut, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte nimeni cum il cunoaşte Cuvantul cel viu, inţelepciunea şi Adevărul Său. Prin impărtăşirea de Sine, Cuvantul inlătură din jurul Tatălui aşa-zisul intuneric, pe care şi l-a pus acoperămant, şi adancul care este numit haina Sa, şi il descoperă, aşa că oricine este in stare să cunoască pe Fiul il cunoaşte şi pe Tatăl.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vl-a, cap. 17, in PSB, voi. 9, pp. 384-385) „Nu ochiul trupesc cunoaşte pe Dumnezeu, ci cel al sufletului,...” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vll-a, cap. 33, in PSB, voi. 9, p. 470) „Părerea noastră e că firea omenească nu este in stare să caute pe Dumnezeu şi să-L descopere in toată curăţenia Lui, dacă nu este ajutată de Cel pe care-L caută. El se lasă insă aflat de cei care mărturisesc că după ce-au făcut tot ce le-a stat in putere, doresc după El, ingăduind a fi cunoscut de cei pe care-i socoteşte vrednici, atat cat poate un om să cunoască pe Dumnezeu şi in măsura in care e in stare un suflet să cunoască pe Dumnezeu, atata vreme cat e legat incă de trup572.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vll-a, cap. 42, in PSB, voi. 9, p. 479) „Este cu neputinţă firii omeneşti să descopere pe Dumnezeu aşa cum o merită El...” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vll-a, cap. 42, in PSB, voi. 9, p. 479) „(...) Afirmă el (Sf. Teotim, episcop de Tomis - n.a.), nu este fericire mai mare pentru un creştin, decat cunoaşterea lui Dumnezeu.” (Actele martirice, Sfantul Teotim, episcop de Tomis, in PSB, voi. 11, p. 343) „Drumul cunoaşterii lui Dumnezeu porneşte de la Duhul cel unul, (trece) prin Fiul cel unul (şi ajunge) la Tatăl cel unul.” (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfantul Duh, cap. 18, in PSB, voi. 12, p. 62) „Cel care se laudă că ar cunoaşte toate să ne explice mai intai firea furnicii şi abia după aceea să discute despre natura puterii dumnezeieşti, care depăşeşte orice inţelegere. Dar dacă tu n-ai inţeles nici măcar alcătuirea unei biete furnici, cum te poţi lăuda că poţi cuprinde in mintea ta puterea cea neinţeleasă a lui Dumnezeu?” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 16, in PSB, voi. 12, p. 150). „Din lucrări il cunoaştem pe Dumnezeu, pe cand de fiinţa Lui nu suntem in stare să ne apropiem, pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi, pe cand fiinţa Lui rămane inaccesibilă.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 234,1, in PSB, voi. 12, p. 483) 572. Talcuirea Pr. T. Bodogae: "Deci ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu (Luca 18, 27). El a venit şi in ajutorul cunoaşterii, trimiţand nu numai pc prooroci, ci şi pe insuşi Fiul Său", (n. 192, p. 479). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 137 „Cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti constă tocmai in simţămantul că fiinţa lui Dumnezeu n-o putem cunoaşte.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 234, II, in PSB, voi. 12, p. 483) „Aşadar cunoaşterea izvorăşte din lucrări, iar din cunoaştere s-a născut inchinarea. Crezi că Eu pot face aceasta? (Mt. 9, 28.) Cred, Doamne, şi s-a inchinat Lui (In. 9, 38). in chipul acesta inchinarea urmează credinţei, iar credinţa se intăreşte prin putere. Şi dacă susţii că oricine crede aceea şi cunoaşte, şi anume cunoaşte din ceea ce crede cu adevărat, tot aşa poţi spune şi invers: prin ce cunoşti, prin aceea să crezi. Or noi cunoaştem pe Dumnezeu după puterea Lui, iar dacă credem in Cel pe Care-L cunoaştem, atunci şi inchinarea o aducem tot Celui in Care credem.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 234, III, in PSB, voi. 12, p. 484) „Ceea ce, insă, mărturisim e faptul că de fapt cunoaştem despre Dumnezeu atata cat se poate cunoaşte, dar că e cu neputinţă să ştim ceea ce trece dincolo de puterea noastră de judecată. Aşa incat dacă mă intrebi ce-i nisipul şi eu voi răspunde că ştiu, atunci desigur că vei rade de mine dacă ai cere să-ţi spun indată şi cate fire de nisip sunt, pentru că prima ta intrebare s-a referit la aspectul sub care se prezintă nisipul, pe cata vreme cealaltă intrebare era in legătură cu numărul firicelelor de nisip. Această sofismă seamănă cu ceea ce intreba cineva in felul acesta: Cunoşti pe Timo- tei? Ei bine, dacă-1 cunoşti, atunci ii cunoşti şi firea, căci doar ai recunoscut că-1 cunoşti. in realitate, eu pot spune şi că-1 cunosc şi că nu-1 cunosc pe Timotei, dar in amandouă aceste feluri cunoaşterea mea e diferită. Căci felul in care-1 cunosc nu-i acelaşi cu felul in care nu-1 cunosc, ci unul e aspectul sub care pot spune că-1 cunosc şi cu totul altul e cel sub care nu-1 cunosc. Cu alte cuvinte, pe Timotei il cunosc numai după infăţişare şi după alte note similare, fiinţa lui lăuntrică insă n-o cunosc. Căci, pană la urma urmei, tot in acelaşi fel spun că şi pe mine intr-un fel mă cunosc, dar in alt fel nu.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 235, II, in PSB, voi. 12, p. 485) „Despre neamul, vrednicia, fiinţa şi natura lui Hristos nimeni n-ar putea fi in stare să dea lămuririle cele mai potrivite, după cum ne-o spune insuşi Duhul Sfant prin glasul proorocului: "neamul Lui cine-l va spune?". Şi aceasta pentru că Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decat numai Fiul, nici pe Fiul nu-L cunoaşte nimeni după vrednicia Lui decat Tatăl, Cel ce L-a născut pe El.” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea intai, II, 2, in PSB, voi. 13, p. 31) „La intrebarea guvernatorului, cine este Dumnezeul creştinilor, el (fericitul episcop Potin - n.a.) a răspuns: Dacă vei fi vrednic, II vei cunoaşte!™.” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a V-a, I, 31, in PSB, voi. 13, p. 185) „(...) Mă gandesc, deci, la Cel aflat mai presus de toate, la impăratul suprem, la Cel nemăsurat, şezand pe scaunul de domnie al bolţilor cereşti, Care a făcut pămantul scăunel la picioarele Sale. Nimeni nu-L poate inchipui intr-un fel vrednic de El. De jur-imprejurul Său lumina străluceşte ca fulgerul, făcandu-L - prin puterea574 străluminărilor ei - de nevăzut privirilor noastre, ale tuturor.” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, Cuvantare, Prolog, 1.1, in PSB, voi. 14, p. 190) 573. Talcuirea Pr. T. Bodogae: "intalnim şi la martirii din Palestina refuzul de a-şi da numele, locul de origine ori de a declara ce cunosc ei despre Dumnezeu. Acest refuz nu poate avea decat o singură motivare: neputinţa omului de a cunoaşte pe Dumnezeu altfel decat intru putere", (/ Cor. 2, 5). (n. 31, p. 185). 574. Talcuirea D-lui Radu Alexandrescu: Textual: prin ascuţimea (n. tr.). (n. 288, p. 190). 18-Părinţii Bisericii 138 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Voiesc să-ţi infăţişăm, o, fericite, cateva lucruri din invăţătura despre Hristos. Tu poţi s-o afli pe aceasta şi din cuvintele dumnezeieşti, dar o poţi auzi, cu iubirea ta de bine575, şi de la alţii. Ajung sfintele şi de Dumnezeu insuflatele Scripturi spre vestirea adevărului. Dar sunt şi multe scrieri alcătuite despre acestea de fericiţii noştri dascăli şi cel ce le citeşte pe acestea va cunoaşte talcuirea Scripturilor şi va putea dobandi cunoştinţa pe care o doreşte.” (Sf. Atanasie cel Mare, Cuvant impotriva elinilor, I, in PSB, voi. 15, p. 29) „Cunoştinţa şi credinţa despre El este mai de preţ decat toate.” (Sf. Atanasie cel Mare, Cuvant impotriva elinilor, I, in PSB, voi. 15, p. 31) „Iar dacă (creaţiunea - n.n.) a fost făcută prin Fiul şi toate subzistă in El, urmează numaidecat că cel ce priveşte in chip drept creaţiunea vede şi pe Cuvantul care a facut-o şi prin El incepe să cunoască şi pe Tatăl. Dar şi Mantuitorul a zis: Nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decat Fiul şi cel căruia Fiul i-L descoperă (Mt. 11, 27). Iar lui Filip care I-a cerut: Arată-ne nouă pe Tatăl, nu i-a spus: Priveşte creaţiunea, ci cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl (In. 14, 9). De aceea pe drept cuvant Pavel - mustrand pe elini că, deşi privesc armonia şi buna intocmire a creaţiunii, nu cunosc pe Cuvantul făcător din ea (căci făpturile vestesc pe Făcătorul lor), ca prin El576 să cugete şi pe Tatăl şi să oprească de la inchinarea la făpturi - a spus veşnica Lui putere şi dumnezeire, ca să arate pe Fiul. Iar sfinţii spunand: Cel ce este inainte de veci şi prin Care a făcut veacurile, vestesc nu mai puţin veşnicia Lui, prin care arată şi pe Tatăl.” (Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, Cuvantul intai, XII, in PSB, voi. 15, p. 168) „insăşi zidirea e indestulătoare spre cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu şi a proniei Lui. Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor, se vede ca printr-o asemănare (analogic) Făcătorul lor (inţel. Sol. 13, 5)577. Nu invăţăm aceasta cerand cuvinte de la ele, ci credem auzind Scripturile. Căci privind randuiala şi armonia tuturor, cunoaştem că El este Făcătorul, Stăpanul şi Dumnezeul tuturor şi inţelegem pronia minunată şi călăuzirea minunată a tuturor de către El578.” (Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, Cuvantul al II-lea, XXXII, in PSB, voi. 15, p. 267) „Nu este Dumnezeu ca omul, ca să indrăznească cineva să intrebe omeneşte despre El.” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intaia către Serapion, Episcopul de Thmuis, impotriva celor care hulesc şi spun că Duhul Sfant este creatură, XV, in PSB, voi. 16, p. 41) „(...) Cele predate prin credinţă, se cuvine să fie judecate nu cu inţelepciunea omenească, ci primite prin auzirea credinţei. Căci ce cuvant va putea talcui după 575. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "(<l>tA,OKOcX.coq). Deci desi se poate cunoaşte Dumnezeu şi Hristos şi direct, totuşi cunoştinţa aceasta se confirmă şi se inmulţeşte cand e auzită şi de la alţii".( n. 2, p. 29). 576. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "in textul din PG e prin ele (8i’ concav), dar cred că e prin El (Si’ ounou). Căci Sfantul Atanasie a negat mai sus şi va nega mai jos că din creaţiune poate fi cunoscut in mod direct insuşi Tatăl. Tatăl poate fi cunoscut din Subiectul raţionalităţii creaţiei", (n. 19, p. 168). 577. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Cunoaşterea analogică nu exclude apofaticul lui Dumnezeu. De aceea, Sfantul Atanasie nu contrazice aci ceea ce spusese mai inainte că Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin analogie. E ceva analogic in Dumnezeu cu raţionalitatea creaţiei. Dar in acelaşi timp in schema largă a analogiei se află adancul de taină mai presus de analogie", (n. 88, p. 267). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 139 cuviinţă cele ce sunt mai presus de firea creată? Sau ce auz va putea pricepe tot ceea ce nu e ingăduit oamenilor nici a auzi, nici a grăi? Aşa a spus Pavel despre cele ce le-a auzit, adică despre Dumnezeu: Cat de neurmate sunt căile Lui! Căci cine a cunoscut mintea Domnului? Sau cine s-a făcut sfetnicul Lui? (Rom. 11, 33). Iar Avraam nici n-a iscodit, nici n-a judecat pe Cel ce grăia, ci a crezut şi s-a socotit lui spre dreptate (Rom. 4, 3). De aceea a fost chemat Moise slujitor credincios (Evr. 3, 5).” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intaia către Serapion, Episcopul de Thmuis, impotriva celor care hulesc şi spun că Duhul Sfant este creatură, XVII, in PSB, voi. 16, p. 43) „Să indrăznească, de pot, să răspundă cei ce grăiesc cu uşurinţă despre toate, cum s-a intemeiat cerul şi din ce substanţă şi din ce amestec? Sau cum s-a constituit soarele şi fiecare dintre stele? Şi ce e de mirare dacă işi văd neinţelegerea lor privitoare la cele de sus, cand nici firea pomilor de jos şi alcătuirea apelor şi formarea şi alcătuirea animalelor nu se cunoaşte. Oare nu vor spune ca şi Solomon, părtaş de inţelepciune mai mult decat toţi, văzand neputinţa oamenilor de a le afla acestea: Şi tot veacul l-a dat in inima lor, ca să nu afle omul făptura pe care a făcut-o Dumnezeu de la inceput pană la sfarşit (Eccl. 3, II)579. Oare pentru că nu le pot afla vor declara că nici nu sunt? Da, vor spune aceasta avand mintea stricată. Deci cu dreptate le-ar putea spune cineva: O, lipsiţilor de minte şi prea indrăzneţilor, pentru ce nu incetaţi cu atat mai mult să iscodiţi cele Despre Sfanta Treime, ca să credeţi numai că este, avand despre aceasta invăţătura Apostolului, care zice: ≪Trebuie să creadă intai lui Dumnezeu că este şi celor ce II caută le este dătător de plată≫ (Evr. 11, 6)580? Căci n-a spus cum este, ci numai că este. De nu se vor lăsa convinşi nici de aceasta, să spună cum este Tatăl, ca să afle astfel cum este şi Cuvantul Lui. Dar e lucru nebunesc, vor zice, a intreba astfel despre Tatăl. Să audă atunci că e lucru nebunesc şi a intreba astfel despre Cuvantul. Fiind de prisos deci şi nebunească această incercare, să nu mai intrebe cineva despre acestea, sau să primească numai cele din Scripturi. Căci sunt de ajuns pildele aflătoare in Scripturi despre acestea.” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intaia către Serapion, Episcopul de Thmuis, impotriva celor care hulesc şi spun că Duhul Sfant este creatură, XVIII-XIX, in PSB, voi. 16, p. 44) 578. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Cunoaşterea lui Dumnezeu din natură e insuficientă chiar pentru o cunoaştere analogică a lui Dumnezeu. Ea trebuie completată cu cea prin cuvintele Scripturii. Căci natura nu grăieşte. Dar nici cuvintele Scripturii n-ar ajunge fară exemplificarea lui Dumnezeu ca realitate personală raţională şi inţeleaptă şi de incomparabilă putere, cu ajutorul naturii. Prin amandouă il cunoaştem pe Dumnezeu, nu numai ca existent, ci şi ca Făcător şi Pronia- tor". (n. 89, p. 267). 579. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Toate timpurile le au oamenii la dispoziţie ca să vadă că, şi cu tot progresul lor in cunoaştere, nu ajung să cunoască totul", (n. 43a, p. 44). 580. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "E de observat că Sfantul Atanasie nu spune numai de Dumnezeu in general, că nu ştim altceva decat că este, ci de Sfanta Treime şi de faptul că in ea este un Tată, un Fiu şi un Duh Sfant. Deci nu ne lasă intr-un intuneric total. E mare lucru a şti că in Dumnezeu e un Tată iubitor al unui Fiu iubitor şi un Duh Sfant al comuniunii intre Ei, căruia fiecare ii comunică dragostea Sa faţă de celălalt şi Care ni se comunică şi nouă, aducandu-ne dragostea Tatălui şi a Fiului şi intărind dragostea intre noi. E mare lucru să ştiu că eu ca persoană mă deosebesc de un obiect şi că am relaţii cu alte persoane fără să mă confund cu ele. Sunt nişte mistere intr-un fel cunoscute şi folositoare mie. E mare lucru să ştiu că sunt şi că sunt deosebit de alţii şi in acelaşi timp in legătură conştientă cu ei, chiar dacă nu pot pătrunde tot misterul acestui fapt. Misterul e unit cu experienţa folosului ce-l am din el. Chiar in spusa lui Socrate: Ştiu că nu ştiu nimic e implicată o anumită cunoştinţă. El ştie că nu ştie. Deci nu e drept a spune că nu ştiu chiar nimic. Cunoaşterea şi necunoaşterea sau cunoaşterea a ceea ce e mister sunt mereu impreunate. Şi mereu se inaintează in cunoaşterea misterului, fără să fie epuizat vreodată. Chiar Apostolul o spune aceasta prin cuvintele: intai să creadă ca apoi Să-L caute. Sfantul Atanasie cere aci numai să nu se iasă, prin voinţa dc cunoaştere, din misterul de care se ştie că este", (n. 44, pp. 44-45). 140 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Totuşi această nepricepere o poate cineva vindeca mai intai prin credinţă, apoi şi prin cele spuse inainte, adică prin chipul şi strălucirea şi izvorul şi ipostasul (substanţa) şi pilda581.” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intaia către Serapion, Episcopul de Thmuis, impotriva celor care hulesc şi spun că Duhul Sfant este creatură, XX, in PSB, voi. 16, p. 47) „Poţi admira pe arhitect după opera sa, precum şi pe făurar sau pe ţesător.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia I, VII, in PSB, voi. 17, p. 78) „Din frumuseţea celor văzute să inţelegem pe Cel Care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia I, XI, in PSB, voi. 17, p. 83) „Şi de pe pămant şi din văzduh şi din cer şi din apă şi din noapte şi din zi şi din toate cele văzute să luăm evidente dovezi despre Binefăcătorul nostru. Nici păcatelor să nu le dăm timp, nici duşmanului să nu-i lăsăm loc in inimile noastre, ca Dumnezeu să locuiască in noi, prin o necontenită aducere-aminte de El.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a IlI-a, X, in PSB, voi. 17, p. 109) „Că de la nici una din creaturi nu putem dobandi o idee vrednică de măreţia Dumnezeului universului; ne dau doar mici şi slabe imagini, aşa precum ne dă şi fiecare din cele mai mici vietăţi şi plante.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilia a Vl-a, XI, in PSB, voi. 17, p. 146) „Oamenii fac cele spuse in chip omenesc despre Dumnezeu, inchipuindu-şi pe Dumnezeu după felul in care trăieşte fiecare din ei.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXIX, II, in PSB, voi. 17, p. 237) „Frumuseţea cea adevărată, cea mai plăcută, adică firea cea dumnezeiască şi fericită, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce are curăţită mintea.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXIX, V, in PSB, voi. 17, p. 242) „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Ps. 33, 8). (...) Psalmistul a spus: Gustaţi; n-a spus: Imbuibaţi-vă; pentru că acum cunoaştem in parte şi vedem adevărul ca prin oglindă şi ghicitură (I Cor. 13, 12), dar va veni vremea cand arvuna de acum şi gustarea aceasta a harului ne va duce la desfătarea cea desăvarşită. După cum pe cei care sufăr de stomac, care n-au poftă de mancare şi resping mancărurile, doctorii ii vindecă de boala lor deşteptandu-le pofta prin vreun condiment pus in mancăruri, incat simţul gustului este excitat de acest condiment şi face să le sporească pofta de mancare tot mai mult, tot aşa şi cu Cuvantul adevărului. Insăşi experienţa Cuvantului adevărului, spune psalmistul, vă indeamnă ca pofta să vă fie mereu fără saţiu. De aceea gustaţi, ca să fiţi fericiţi, 581. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Pe de o parte, cele dumnezeieşti, şi cu deosebire Sfanta Treime şi mantuirea prin cruce, sunt mai presus de inţelegere, pe de alta sunt accesibile unei inţelegeri a inimii capabile de credinţă şi prin folosirea unor imagini din lume, in care ele şi-au imprimat urmele. Credinţa sau inima trăitoare a legăturii cu Dumnezeu işi dă seama mai mult decat speculaţia care schematizează, care se depărtează de viaţă, că Dumnezeu, originea vieţii, nu poate fi decat iubitor, iar ca atare un Tată, un Fiu şi un Duh prin care Se odihneşte Tatăl in Fiul; şi că fară suferinţă nu poţi depăşi egoismul propriu, deci nu te poţi mantui intrand in viaţă şi nu poţi ajuta nici la mantuirea altora", (n. 51, p. 47). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 141 flămanzind şi insetand pururi de dreptate.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXVI, VI, in PSB, voi. 17, p. 270) „Nu oricine poate ajunge la desăvarşirea dragostei, nici nu poate cunoaşte pe Cel cu adevărat iubit, ci numai cel ce s-a dezbrăcat de omul cel vechi, cel stricat de poftele inşelăciunii şi s-a imbrăcat in omul cel nou, cel reinnoit intru cunoştinţă, după chipul Ziditorului (Efes. 4, 22-24). Cel care iubeşte banii şi rămane uimit in faţa frumuseţii stricăcioase a trupurilor, cel care iubeşte nespus de mult slava aceasta mică a lumii, cel care-şi cheltuieşte puterea dragostei in lucrurile care nu se cuvin, acela a rămas orb pentru privirea Celui Care este in realitate Cel iubit” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLIV, II, in PSB, voi. 17, p. 285) „După cum ochii trupului, cand stau departe, inţeleg puţin din cele văzute; dar dacă se apropie de obiectele la care se uită inţeleg clar pe cele ce le văd, tot aşa şi cu privirea cu ochii minţii; cel care nu-i apropiat, prin fapte, de Dumnezeu nu poate vedea lucrurile lui Dumnezeu cu ochii curaţi ai minţii.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLV, VII, in PSB, voi. 17, p. 306) „Atata vreme cat ne indeletnicim cu lucrurile din afara lui Dumnezeu, nu putem cuprinde cunoaşterea lui Dumnezeu. Care om, ingrijindu-se de cele ale lumii şi afundandu-se in ispitele trupului, poate să fie cu luare aminte la cuvintele despre Dumnezeu şi să fie indestulător de pregătit pentru contemplarea unor lucruri atat de mari? Nu vezi că este inăbuşit de spini cuvantul care a căzut intre spini? (Mt. 13, 7) Spini sunt plăcerile trupului, bogăţia, slava şi grijile lumeşti! Cel ce simte nevoia cunoaşterii lui Dumnezeu va trebui să fie in afară de toate acestea, să se scape de patimi şi aşa să primească cunoaşterea lui Dumnezeu. Cum poate intra ideea de Dumnezeu intr-un suflet care-i stramtorat de gandurile care-1 stăpaneau mai dinainte?” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XLV, VIII, in PSB, voi. 17, pp. 306-307) „Luarea aminte şi studierea atentă a propriei tale persoane te va conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dacă iei aminte la tine insuţi nu mai ai nevoie să descoperi pe Creator in celelalte creaturi; vei contempla in tine insuţi, ca intr-un microcosmos, marea inţelepciune a Creatorului tău. Din sufletul tău necorporal vei cunoaşte că şi Dumnezeu este necorporal; că nu e circumscris in spaţiu, pentru că nici mintea ta nu avea mai inainte şedere in spaţiu, ci ajunge in spaţiu prin unirea sa cu trupul. Vei crede că Dumnezeu este nevăzut, gandindu-te la sufletul tău; că şi el nu poate fi văzut cu ochii trupului. Da, sufletul n-are nici culoare, nici formă, nici nu poate fi definit prin vreo caracterizare materială, ci se cunoaşte numai din funcţiunile sale. Tot aşa şi Dumnezeu; nu căuta să-L inţelegi cu ajutorul ochilor, ci, ingădu- indu-i minţii credinţa, caută să ai o inţelegere spirituală despre El!” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvantări, Omilia a IlI-a la cuvintele: "Ia aminte de tine insuţi”, VII, in PSB, voi. 17, pp. 373-374) „Oile Mele, spune Domnul, ascultă glasul Meu (In. 10, 27). Iată cum se cunoaşte Dumnezeu! Din ascultarea poruncilor Lui; din săvarşirea poruncilor, pe care le-am auzit. Cunoaşterea lui Dumnezeu e aceasta: păzirea poruncilor lui Dumnezeu!” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvantări, Omilia a XXIII-a, IV, in PSB, voi. 17, p. 587) 142 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Ţi-i de ajuns să ştii că Hristos este păstor bun (In. 10, 11), că şi-a pus sufletul Său pentru oi (In. 10, 15). Aceste margini are cunoaşterea lui Dumnezeu. A căuta să cunoşti cat este de mare Dumnezeu, care este măsura Lui, in ce fel este fiinţa Lui şi altele asemenea este primejdios pentru cel ce intreabă şi cu neputinţă de răspuns pentru cel intrebat. Tăcerea este leacul unor astfel de intrebări.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvantări, Omilia a XXIII-a, IV, in PSB, voi. 17, p. 587) „Şi după zile, Cain a adus Domnului jertfa din rodurile pămantului (Fac. 4, 3). Vezi cum Creatorul firii a pus in conştiinţa omului cunoştinţa de Dumnezeu! Spune-mi, cine l-a dus pe Cain la această idee? Nimeni altul decat cunoştinţa de Dumnezeu din conştiinţa lui. A adus Domnului jertfă din rodurile pămantului. Ştia şi cunoştea că se cuvenea să-I aducă, ca unui Stăpan, ceva din cele ce avea. Nu pentru că Dumnezeu avea nevoie de ele, ci ca să-şi arate recunoştinţa sa pentru nişte binefaceri ca acelea de care se bucurase. Da, Dumnezeu n-are nevoie de nimic şi nu-I trebuie nici unul din lucrurile noastre; dar pentru nespusa Lui iubire de oameni, coborandu-Se pană la noi, primeşte pentru mantuirea noastră să-I aducem jertfe, pentru ca să ne fie cunoaşterea lui Dumnezeu o şcoală de virtute”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia XVIII, III, in PSB, voi. 21, pp. 214-215) „Iar numele de noapte inseamnă contemplarea celor nevăzute, după asemănarea lui Moise, care a ajuns in tenebrele in care era Dumnezeu, Care a pus, cum zice Proorocul, intunericul, ascunzătoare a Lui, in jurul Lui (Ps. 17, 13). Iar ajungand in intunericul acesta, află că e aşa de departe de a se fi urcat la desăvarşire, cum sunt cei ce n-au atins nici măcar inceputul. Căci după ce m-am invrednicit, zice, de cele desăvarşite, odihnindu-mă in inţelegerea celor cunoscute ca pe un pat, am ajuns in lăuntrul celor nevăzute, părăsind simţurile. Dar, inconjurat de noaptea dumnezeiască, căutand pe Cel ascuns in negură, am simţit iubirea faţă de Cel dorit, totuşi Cel iubit a scăpat cuprinderii cugetărilor mele. Căci L-am căutat pe patul meu, nopţile, ca să cunosc care e fiinţa Lui, de unde incepe şi unde sfarşeşte şi in ce işi are esenţa. Dar nu L-am aflat.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Vl-a, in PSB, voi. 29, pp. 195-196) „(...) inconjură (sufletul - n.n.) cu mintea firea inteligibilă şi mai presus de lume, pe care o numeşte cetate, in care sunt incepătoriile, Domniile, Tronurile aşezate pe seama Stăpaniilor şi adunarea celor cereşti, pe care o numeşte targ, şi mulţimea necuprinsă de număr, pe care o indică cu numele de piaţă. Că doar va afla in ele pe Cel dorit. Deci a inconjurat cercetand tot soborul ingeresc şi fiindcă nu a văzut pe Cel căutat in bunurile aflate, a socotit intru sine: oare nu cumva poate fi cuprins de ei Cel iubit de mine? Şi zice către ei: Nu L-aţi văzut oare pe Cel pe care L-a iubit sufletul meu?582 Aceia tăceau la această intrebare, prin tăcere arătand că şi pentru ei Cel căutat e necuprins ...” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Vl-a, in PSB, voi. 29, p. 196) „(...) Părăsind toată calea inţelegerii, am aflat, prin credinţă pe Cel dorit. Şi nu voi mai lăsa din legătura credinţei pe Cel aflat, pană nu va fi in lăuntru cămării mele. Iar cămara este, desigur, inima, care se va face primitoare a sălăşluirii dumnezeieşti, 582. Talcuirea Pr. Stăniloae: A străbătut toate cetele ingereşti şi nu L-a văzut pe Dumnezeu intre ele. Şi atunci, sufletul s-a intrebat: deşi nu-L văd pe Dumnezeu intre ele poate că ele il văd totuşi, fără ca eu să-mi dau seama de aceasta. De aceea le intreabă: Nu L-aţi văzut oare pe Dumnezeu, pe Care sufletul meu II simte odată ce II iubesc? (n.s. 131, p. 196). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 143 atunci cand va reveni la starea aceea, in care a fost la inceput, cand a fost plăsmuită de cea care a zămislit-o. Şi desigur de va inţelege cineva prin maică, prima cauză a alcătuirii ei, nu va greşi583.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Vl-a, in PSB, voi. 29, pp. 196-197) „Şi mişcand toate gandurile şi toată puterea de cercetare a inţelesurilor şi stră- duindu-se să cuprindă ceea ce caută, işi face hotar al cuprinderii lui Dumnezeu lucrarea ce coboară pană la noi, pe care o simţim prin viaţă584. Şi precum sufletul ce apare de jos, ca apa din pămant, nu rămane acolo, şi precum apa nu rămane in fundul lacului, ci, făcandu-se bulboană, se ridică in sus spre ceea ce ii este inrudit şi de-abia cand a străbătut suprafaţa cea mai de sus a apei şi s-a amestecat cu aerul, se opreşte din mişcarea in sus, la fel se intamplă şi cu sufletul care caută cele dumnezeieşti. Căci, după ce s-a inălţat de la cele de jos spre cunoştinţa celor de deasupra, cuprinzand minunile săvarşite in zidire prin lucrarea lui Dumnezeu, nu mai poate inainta mai departe prin străduinţa iscoditoare, ci se minunează de El şi I se inchină Celui cunoscut numai in aceea că este, prin cele ce le lucrează cu adevărat prin frumuseţea cerului, prin strălucirile luminătorilor, prin repedea mişcare in cerc a osiei, prin invartirea regulată şi bine oranduită a stelelor, prin fiecare intoarcere la fel in cerc a celor patru anotimpuri, prin pămantul oranduit potrivit cu atmosfera care il cuprinde şi care işi schimbă lucrările sale după felurimea mişcărilor celor de deasupra, prin firile felurite ale vieţuitoarelor, ale celor ce petrec in ape, ale celor ce au primit mişcarea in aer şi ale celor cu viaţa pe pămant, prin pomii de tot felul, prin ierburile ce se deosebesc intre ele după calitate, putere şi formă, prin insuşirile fructelor şi sucurilor şi prin toate celelalte, prin care se arată lucrarea lui Dumnezeu. Pe toate acestea văzandu-le, din minunea celor văzute, sufletul trage prin cugetare invăţătura, despre Cel inţeles din faptele Lui că este.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Xl-a, in PSB, voi. 29, p. 267) „Sufletul cheamă pe Cuvantul cum poate, dar nu poate cum voieşte. Căci voieşte mai mult decat poate. Şi totuşi nu voieşte atat cat este Acela, ci cat poate voia lui liberă să voiască.585 Fiindcă, deci, Cel chemat nu poate fi ajuns de străduinţa celui ce-L cheamă, de aceea zice: L-am chemat şi nu m-a auzită” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănuntită la Cantarea Cantărilor, Omilia a XH-a, in PSB, voi. 29, p. 280) 583. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Cămara maicii mele e inima aşa cum a fost plăsmuită la inceput de Maică sau de cauza ei, adică de Dumnezeu. Deci sufletul poate prinde şi introduce pe Dumnezeu in inima sa, in simţirea sa, revenită la starea curată de la inceput, numai cand va inţelege că El e mai presus de orice inţelegere. Aşadar, această neinţelegere nu e ceva cu totul negativ, ci e insoţită de o experienţă a lui Dumnezeu prin primirea Lui in inimă sau in simţirea curată. Dumnezeu e mai presus de inţelegerea conceptuală, dar nu in afară de orice trăire a Lui. El e inţeles de inimă, care il experiază, dar nu-L defineşte. Pentru că inima insăşi se lărgeşte mereu pe măsura nesfarşirii dumnezeieşti şi se incălzeşte la atingerea ei de căldura dragostei dumnezeieşti, (n. 133, p. 197). 584. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Hotarul pană unde ajunge cunoaşterea noastră de Dumnezeu prin cele văzute e pus de lucrarea lui Dumnezeu prin ele. Dincolo de această cunoaştere incepe cunoaşterea Lui in intuneric sau cunoaşterea simţită directă a nevăzutului şi necuprinsului Lui. (n. 233, p. 267). 585. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Omul voieşte mai mult decat poate, voieşte să cunoască pe Dumnezeu mai mult decat poate. Dar şi voia lui e limitată in privinţa cunoaşterii de Dumnezeu. Dar şi in faptul că voieşte mai mult decat poate, se arată că e făcut pentru infinitate. Omul voieşte să cunoască pe Dumnezeu atata cat işi inchipuie că Dumnezeu este infinit, chiar dacă felul infinităţii lui Dumnezeu inchipuite de el e mai prejos de infinitatea reală a lui Dumnezeu. De aceea, omul voieşte, pe fiecare treaptă mai inaltă a creşterii sale spirituale, mai mult in cunoaşterea sa de Dumnezeu, pentru că inchipuirea lui despre infinitatea lui Dumnezeu a crescut şi ea. (n. 252, p. 280). 586. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Din aceste randuri se vede că voinţa omului de a chema pe Dumnezeu nu constă numai in voinţa de a-I da un nume cat mai potrivit, ci şi de a-L chema pe numele adevărat. Propriu-zis, de aceea dă omul credincios lui Dumnezeu diferite denumiri: ca să-L cheme prin ele intr-ajutor, intrucat crede că El are puterile exprimate prin numiri. El voieşte să cunoască deci, pe Dumnezeu, ca să-l poată chema in ajutor pe numele Lui adevărat. Iar Dumnezeu nu numai că nu-i răspunde intr-un mod inţeles de el, pentru că orice răspuns al Lui intrece toate inţelesurile ome- 144 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „(•••) Cam ceea ce se poate intampla celui care atinge cu varful piciorului colţul ieşit al stancii aplecate spre valuri, dar nu ajunge pe ce să-şi poată aşeza piciorul şi nici de ce să se prindă cu mainile, acelaşi lucru poate păţi sufletul celui care, căutand să străbată prin spaţiile de timp dintre veacuri, vrea să ajungă la Fiinţa de dincolo de veacuri, cale care nu poate fi măsurată prin intervale de timp şi care nu se poate sesiza nici in spaţiu, nici in timp, nici prin măsură, nici prin altceva de acest fel, ceea ce insemnează că Fiinţa de dincolo de spaţiu şi de timp nu poate fi cuprinsă de cugetarea noastră, care, nereuşind să sesizeze nici o cale de cunoaştere, ameţeşte, se incurcă şi se tulbură, negăsind in acest scop alt mijloc decat să se intoarcă la ceea ce este apropiat firii ei, socotindu-se mulţumită doar cu constatarea că Cel ce este mai presus decat firea noastră e cu totul altceva decat lucrurile care pot fi cunoscute.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, Omilia VII, in PSB, voi. 30, p. 266) „O! Ce minune! Cat de mult s-a temut cugetul să se apropie să vadă mărirea firii dumnezeieşti, incat n-a putut pricepe nici măcar minunea celor contemplate in afara flintei Lui! Căci n-a zis că El nu există dincolo de flinta lui Dumnezeu, intrucat a 5 5 7 socotit că aşa ceva ar fi o indrăzneală prea mare sau să fi spus că fiinţa Lui s-ar putea cuprinde intr-o definiţie oarecare, ci s-a mulţumit să admire doar slava şi mărirea de care s-a putut convinge. Şi tot astfel nici despre mărirea Lui n-a putut spune in ce constă, ci a rămas fără de glas minunandu-se de mărirea sfinţeniei Lui. Iată, aşadar, cat de departe a fost el de acea căutare curioasă şi ambiţioasă prin care să declare ce este in fond Fiinţa cea nesfarşită, pe care nici cea din urmă dintre făpturi nu s-a săturat să o admire! Propriu-zis el n-a preamărit nici sfinţenia şi nici mărirea sfinţeniei Lui (Dumnezeu - n.a.), ci intrucat işi propusese doar să preamărească mărirea Lui, şi-a dat seama că pentru aceasta puterile sale sunt prea slabe, neputand pricepe cu mintea lui cat de nesfarşite sunt graniţele şi dimensiunile a ceea ce preamăreşte, după cum spune psalmistul: Măririi slavei şi sfinţeniei Lui nu este margine.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, Omilia VII, in PSB, voi. 30, p. 267) „Vorbind despre fiinţa cea mai presus din fire, Sfantul Apostol Pavel ne-a spus că cele ce se pot privi in jurul acesteia sunt: pacea, puterea, viaţa, dreptatea, lumina, adevărul şi altele de felul acesta. Totuşi, el a declarat că ceea ce formează adancul fiinţei celei mai presus de fire este mai presus de orice inţelegere, zicand că Dumnezeu nici nu a fost văzut, dar nici nu va fi văzut vreodată. Căci spune: Pe care nimeni nu L-a văzut şi pe care nici nu poate să-L vadă (I Tim. 6, 16)” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvarşire, către monahul Olimpiu, in PSB, voi. 30, p. 463) „După cum este cu neputinţă ca peştele să trăiască fără apă, sau să meargă cineva fară picioare, să vadă lumina fără ochi, să vorbească fără limbă, sau să audă fară urechi, tot aşa este cu neputinţă să cunoască cineva tainele şi inţelepciunea lui Dumnezeu, să fie bogat (in har) şi creştin, fără Domnul Iisus şi fără lucrarea puterii neşti, ci uneori nu-i răspunde deloc, pentru că omul nu-L cheamă pc numele Lui adevărat. Dacă il chemăm cu un nume care nu e la inălţimea Lui, El nu Se simte chemat, pentru că ne adresăm unui idol care nu e numai infinit mai puţin decat El, ci şi arată că nu vrem să-L cinstim pe Dumnezeu insuşi. De aceea, Dumnezeu trebuie chemat cu un sentiment de extremă smerenie, cu conştiinţa că nu e din planul lumii, că nu e in esenţă egal cu noi cci lipsiţi de putere, cu conştiinţa că dacă nu-I dăm numele adevărat nu e pentru că nu voim, ci că nu ştim, sau nu putem să-L chemăm pe numele corespunzător Lui, pentru că nu-1 cunoaştem cuV se cuvine, deşi voim aceasta şi ne silim să ne ridicăm mereu mai sus in cunoaşterea Lui. De aceea e bine să-I cereimmai mult mila, cu simţirea că avem intr-adevăr nevoie de mila Lui, intru neputinţele noastre, (n. 253, p. 280). J DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 145 divine. Pentru că aceia sunt cu adevărat inţelepţi, luptători, curajoşi şi filosofi ai lui Dumnezeu, care sunt conduşi şi păstoriţi după omul (lor) lăuntric de puterea divină. Filosofii păganilor predau retorica, insă alţii, care sunt mai puţin meşteri la cuvant, bărbaţi cucernici, se bucură şi tresaltă de bucurie din cauza harului lui Dumnezeu.” (Sf Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XVII, 10, in PSB, voi. 34, p. 181) „Creştinismul, (Evanghelia), este hrană şi băutură. Cu cat se infruptă cineva din el, cu atat mai mult i se inflăcărează mintea de dulceaţa lui. infmptandu-se (din el, mintea) nu i se mai satură şi il caută cu nesaţ. Atunci cand cuiva, insetat fiind, i se oferă o băutură dulce, indată ce gustă din ea, mai tare este ars (de sete) şi mai vartos doreşte să bea. La fel stau lucmrile (intm cele duhovniceşti); setea de Duhul este neincetată. Acestea nu sunt vorbe goale. (Setea aceasta este urmarea faptului că) Duhul lucrează in suflet, in chip tainic.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XVII, 13, in PSB, voi. 34, p. 182) „Domnul este infinit şi nu poate fi cuprins cu mintea. De aceea, creştinii (adevăraţi), nu indrăznesc să spună că L-au cuprins deplin, ci sunt smeriţi, ziua şi noaptea. Ştiinţa, in domeniul celor văzute, este infinită, de aceea o cuprinde doar cel ce s-a instmit şi a buchisit destul. Tot aşa (stau lucmrile) şi aici. De nimeni nu poate fi cuprins şi estimat Dumnezeu afară de cei ce L-au gustat, L-au primit şi işi cunosc slăbiciunea lor.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XXVI, 17, in PSB, voi. 34, p. 210) „După cum ochiul cel tmpesc, fiind, sănătos, priveşte direct către razele soarelui; tot aşa şi aceştia, avand mintea curată, privesc fără oprelişti splendorile cele mai presus de cuvant ale Duhului.” (Sf. Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, „Despre inălţarea minţii”, 13, in PSB, voi. 34, p. 320) „După cum este lucru imposibil să vedem fără ochi, să vorbim fară gură, să auzim fară urechi şi să umblăm fără picioare, tot aşa este imposibil să ne impărtăşim de Sfintele Taine, să cunoaştem inţelepciunea lui Dumnezeu şi să ne imbogăţim in Duhul, fără Dumnezeu şi fără puterea dată de El.” (Sf. Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, „Despre inălţarea minţii”, 15, in PSB, voi. 34, p. 321) „Cunoştinţa despre Dumnezeu e inaltă şi mai presus de toate şi nu poate fi ajunsă decat in parte de cei ce se străduiesc să zboare in inălţimi. Puii vulturului zboară la inălţime, cum s-a scris (Iov, 5, 7).” (Sf. Chirii al Alexandriei, inchinare in duh şi adevăr, Cartea a Vll-a, in PSB, voi. 38, p. 225) „(...) S-a coborat Domnul pe muntele Sinai, pe varful muntelui. Şi a chemat Domnul pe Moise pe varful muntelui. Şi s-a suit Moise. Şi a zis Dumnezeu către Moise: Coborandu-te, mărturiseşte poporului, să nu se apropie de Dumnezeu ca să-L vadă şi să cadă mulţime dintre ei. Şi preoţii care se apropie de Dumnezeu să se sfinţească, ca nu cumva să se depărteze de la ei Domnul (leş. 19, 20-22). Se coboară pe munte Dumnezeu Cel mai presus de toate, apoi chemat, urcă Moise. Căci nu se intamplă să se poată ridica cineva la inălţimea adevăratei vederi a lui Dumnezeu, dacă nu s-a coborat mai intai Dumnezeu insuşi şi nu S-a făcut in aşa fel ca să fie accesi19- Părinţii Bisericii 146 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI bil minţilor noastre. Şi numai chemandu-ne El, urcăm spre varful suprafiresc şi ridicat peste toate, adică spre cunoştinţa adevărată. Iar aceasta o va face Hristos, des- coperindu-ne nouă pe Tatăl şi Dumnezeu587. Dar de munte nu se vor apropia cei din mulţime. Căci harul cunoştinţei celei preainalte rămane inaccesibil celor mulţi. El e accesibil numai celor ce pot străbate la ea, mai bine zis celor ce au fost chemaţi la aceasta de Dumnezeu, cum a fost Moise, dacă deci este cineva slujitor credincios şi devotat in casa lui Dumnezeu, va fi şi el ales ca acela şi in stare să fie aproape de Dumnezeu, prin petrecerea lui in sfinţenie şi cunoştinţă. Vom fi astfel impreună cu El, care zice: Iar tu stai aici cu Mine (Deut. 5, 31).” (Sf. Chirii al Alexandriei, inchinare in duh şi adevăr, Cartea a Vll-a, in PSB, voi. 38, p. 227) „(...) Legea cunoştinţei de Dumnezeu e sădită in noi.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea intai, 2, in PSB, voi. 39, p. 21) „Şi cunoştinţa despre El e pe măsura inţelegerii fiecăruia. E mică in cei mici şi mare in cei mari. De fapt proorocii spun că mare şi infricoşător este peste cei dimprejurul Lui (Ps. 88, 8), adică pentru cei ajunşi aproape de El pentru marea lor pătrundere588. ii naşte şi Pavel pe unii pană ce ia Hristos chip in ei (Gal. 4,19), adică pană ce marile şi dum- nezeieştile trăsături ale dumnezeirii Lui se intipăresc pe incetul in mintea lor589.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a IlI-a, 2, in PSB, voi. 39, p. 92) „Căci a zis (...) dumnezeiescul Pavel: Mulţumire lui Dumnezeu Celui ce ne face pururea biruitori in Hristos şi arată prin noi mireasma cunoştinţei Lui in tot locul (II Cor. 2, 14)590.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a IlI-a, 5, in PSB, voi. 39, p. 113) „Căci a cunoaşte pe Hristos, cine este şi de unde a venit şi S-a făcut ca noi, sau care e modul iconomiei Lui cu timpul, inseamnă a primi in minte lumina adevărată a cunoaşterii dumnezeieşti591. Iar că cunoştinţa despre Dumnezeu e mai mare, mai 587. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: La orice inălţime ni s-ar descoperi Dumnezeu, inălţimea aceasta reprezintă o treaptă coborată a Sa la putinţa omului de a-L cunoaşte. in Sine insuşi e mai presus de orice inălţime la care s-ar fi ridicat cunoştinţa noastră. Dumnezeu este mai presus de orice munte pe care se poate ridica omul. De altfel şi lucrurile in starea in care le cunoaştem. Nu le cunoaştem in ele inseşi (Ding an sich). E o stare in care punem ceva din noi. (n.s. 241, p. 227). 588. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Cine e departe de un om cu spirit mare, spiritul acestuia nu se vede. Şi cu cat il inţelege cineva mai mult, apropiindu-se de el spiritual, cu atat i se descoperă mai mult din mărimea lui. De altfel orice om ii apare cu atat mai indefinit, cu cat te apropii mai mult de el cu inţelegere. Cu atat mai mult se intamplă aceasta cu Hristos. (n. 152, p. 92). 589. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Unii sunt abia copii faţă de Hristos, născuţi de curand de cineva care-L cunoaşte mai mult. Creşterea in cunoaşterea lui Hristos echivalează cu creşterea chipului Lui in ei sau cu conformarea persoanei lor cu chipul Lui. E o cunoaştere pentru care Hristos nu rămane exterior, ci se intipăreşte tot mai mult in cel ce-L cunoaşte. E o cunoaştere egală cu pătrunderea tot mai accentuată a lui Hristos in cel ce-L cunoaşte, pe măsură ce cunoaştem mai mult pe Hristos, creştem spiritual; şi pe măsură ce creştem spiritual, il cunoaştem mai mult. Căci prin amandouă ne facem tot mai mult asemenea Lui, umpluţi de El, reflectandu-L pe El. (n. 153, p. 92). 590. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Cunoştinţa lui Dumnezeu se răspandeşte ca o bună mireasmă. Căci ea nu e o cunoştinţă teoretică, ci e trăirea bunătăţii lui Dumnezeu de către noi şi răspandită din noi, iar in noi din Iisus Hristos. Bunătatea se cunoaşte prin trăirea şi curăţia ei, care are un miros bun la fel. (n. 192, p. 113). 591. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: A vedea că Hristos e Fiul lui Dumnezeu făcut om, că nu e deci dintre noi, şi că prin aceasta ne-a putut scăpa de moarte definitiv, inseamnă a da minţii lumina unui sens al existenţei. Altfel totul e fără sens, rămanand inchişi in legile unei existenţe in care oamenii se nasc ca să moară definitiv. in acest caz nu vedem o urmare a faptului existenţei lui Dumnezeu, sau nu avem o dovadă reală a existenţei Lui. (n. 307, p. 183). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 147 de folos şi neasemănat mai bună decat vieţuirea după lege, ne va incredinţa El insuşi, zicand printr-unul dintre prooroci: Milă voiesc şi nu jertfă; şi cunoştinţa de Dumnezeu in locul arderilor de tot (Osea, 6, 6). Iar Pavel care a fost după dreptatea din lege strălucitor şi fară pată, socoteşte acestea pagubă faţă de inălţimea cunoaşterii lui Hristos (Filip. 2, 6-8).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a V-a, 4, in PSB, voi. 39, p. 183) „(...) Cei ce urcă spre cuprinderea lui Hristos trebuie să fie fierbinţi cu duhul592. Şi Pavel le porunceşte să fie fierbinţi cu duhul (Rom. 12, 11).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Ieşire, Cartea a Il-a, 2, in PSB, voi. 39, p. 290) „(...) E propriu celor foarte aleşi să fie aproape de cinstea şi slava lui Dumnezeu care se află in depăşirile cele mai inalte593.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Ieşire, Cartea a IlI-a, 1, in PSB, voi. 39, p. 345) „De fapt dumnezeirea e cu totul mai presus de gen şi de deosebirile de specie. Dar dacă ar trebui să refuzăm cele prin care cineva e călăuzit desăvarşit la o cunoştinţă a fiinţei mai presus de toate, vom fi necredincioşi şi neştiutori, neputand invăţa prin nimic ce este prin fire şi cu adevărat Dumnezeu, rămanand bătuţi şi purtaţi incoace şi incolo de orice vant, după cum s-a scris (Efes. 4, 14). inspăimantaţi, negand orice vedere şi cunoştinţă, fie măcar ca in oglindă şi ghicitură şi din parte (I Cor. 13, 19), toţi am fi egali cu nişte pietre surde şi nesimţitoare povară deşartă a pămantului, cum zice un poet elin594”- (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul I, in PSB, voi. 40, p. 17) „De fapt, nu ne putem apropia de Dumnezeu Tatăl decat prin Hristos.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul I, in PSB, voi. 40, p. 28) 592. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Cunoaşterea persoanei nu e despărţită de căldura comuniunii cu ea. O cunoaştere rece desparte persoana celuilalt de mine, mi-o face obiect. Dar aceasta mă goleşte şi pe mine de ceea ce e propriu persoanei: de căldura comuniunii. Cu atat mai mult nu cunosc pe Hristos fără căldura iubirii. Nu poţi să-L cunoşti fără să te minunezi de El, sau fără să-L iubeşti pentru bunătatea Lui. Dacă nu le ai pe acestea, nu L-ai cunoscut cu adevărat. De aceea tumandu-se in potir inainte de impărtăşire apa fierbinte, preotul spune: Căldura credinţei pline de Duhul Sfant. Dacă voim ca impărtăşirea noastră de Hristos să fie o adevărată cunoaştere a Lui, trebuie să ne impărtăşim de El cu căldura credinţei plină de Duhul Sfant, cu căldura duhovnicească, sfantă şi curată, nu cu căldura pătimaşă a plăcerii trupeşti" (n. 503, p. 290). 593. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu depăşeşte toate. Dar aceasta nu inseamnă că se află in afară de orice putinţă de acces prin inţelegere şi trăire a omului. Omul se bucură de putinţa unei apropieri de Dumnezeu care depăşeşte toate. Dar pentru aceasta trebuie să depăşească şi El toate cele ale naturii create neinţelegătoare şi chiar alipirea exclusiv de semenii Săi. Aşa se intalneşte cu Dumnezeu pe varful muntelui. Şi omul e capabil de această depăşire. Prin aceasta se intreţine conştiinţa că Dumnezeu nu face parte din componentele lumii acesteia, ci e transcendent ei. Ceea ce s-a petrecut pe muntele Sinai, a fost un ajutor dat poporului Israel de a depăşi religiile şi filosofiile panteiste. Faptul că sunt aleşi cei ce ajung la această intalnire a lui Dumnezeu dincolo de toate, trebuie să facă nişte eforturi de viaţă curată şi faptul că sunt aleşi de Dumnezeu insuşi ca să se intalnească cu El, accentuează şi el că Dumnezeu e transcendent naturii, sau lumii acesteia" (...). (n. 616, p. 345). 594. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Fără să cunoaştem exact pe Dumnezeu, ceva tot cunoaştem despre El: că e mai presus de toate cele ale noastre şi ale lumii. Dacă refuzăm şi acest fel de socotinţă a Lui, rămanem ca nişte pietre, fără nici o judecată şi simţire. Deci aceasta o putem şti, aceasta e raţional să o ştim: că există un Dumnezeu de o fire deosebită de a lumii şi de a noastră, sau mai presus de ea. Adică e raţional să nu confundăm pe Dumnezeu cu firea lumii şi cu a noastră, ci ca fiind de o fire care e mai presus de aceasta şi o stăpaneşte atat de mult, că i-a putut da şi existenţă din nimic. E logic să socotim că lumea aceasta cu mizeriile ei nu poate fi unica realitate; şi e tot aşa de logic faptul că această complexitate a ei, atat de bogată şi intr-un fel constituită din componente atat de armonizate, nu poate fi prin ea. Deci e logic să admitem un Creator al ei. Dar puterea Lui şi bogăţia Lui sunt o taină. E raţional deci să cugetăm existenţa unei taine supreme. Raţiunea postulează o taină supremă. intre raţiune şi credinţa intr-o supremă ţintă, nu e o contradicţie. Raţiunea fără admiterea credinţei intr-o taină supremă este iraţională. La taina supremă ne ridicăm prin raţiune. Taina supremă insăşi se cere admisă prin raţiune" (n. 5, p. 17). 148 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Obişnuim, socotesc, să indicăm in mod indoit insuşirile fiinţiale superioare ce aparţin firii dumnezeieşti. Căci ele sunt cunoscute de noi fie din cele ce este, fie din cele ce nu este595. Astfel spunand că e viaţă şi numind-o lumină, vorbim in chip adevărat despre ea, pornind de la ceea ce este. Iar spunand că nu este stricăcioasă, nici văzută, vorbim despre ceea ce nu este, căci nu e adevărat că sensul cuvintelor nu arată că este mai presus de stricăciune (corupţie) şi de putinţa de-a fi văzută de cineva?” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul I, in PSB, voi. 40, p. 44) „Căci firea supremă este o realitate indivizibilă şi necunoscută de nici o existenţă (creată), ceea ce este cu adevărat prin ea insăşi. Că subzistă şi că este Dumnezeu, credem. Dar ce este prin fire, este absurd a cerceta, fiindcă nu se poate, fiind de necuprins. Căci firea lui Dumnezeu este dincolo de orice minte (inţelegere).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul IV, in PSB, voi. 40, p. 146) „Lumea ne face deci să cunoaştem pe Cuvantul drept Creator şi să simţim clar puterea şi dumnezeirea Lui. Căci văzand o creatură, nu admirăm drept creatură pe Cuvantul, Creatorul ei, ci cinstindu-L prin inţelesuri mult superioare acesteia, II venerăm in mod cuvenit pe El, crezand că e Dumnezeu prin fire şi că S-a arătat din Dumnezeu ca Unul Născut596.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul IV, in PSB, voi. 40, p. 165) „Mintea care nu e luminată de inţelepciunea de sus, adică de cea care se revarsă din Părintele luminilor (Iacov 1, 17), este groasă şi neagră şi neputincioasă să străbată prin ceaţa neştiinţei. Şi mie mi se pare că această boală atat de neplăcută il ţinea in somnolenţă pe dumnezeiescul David, facandu-1 să grăiască astfel către Dumnezeu: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm spre moarte (Ps. 12, 4)597.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul IV, in PSB, voi. 40, p. 172) „Nu e mai bine a cugeta că firea Fiului, oricare ar fi, este cu totul inaccesibilă vederii minţii noastre şi mai presus de puterea cuvantului nostru de-a o exprima? Căci slava Domnului ascunde cuvantul, după cum s-a scris (Prov. 25, 2). Or, suind de la o mulţime de contemplaţii, nu fară sudoare şi greutate, adunăm o cunoştinţă ca intr-o oglindă, şi din urmele unor reprezentări delicate caştigăm in minte vederea ca in ghicituri, dobandind neclintirea in credinţă. Dar deoarece in creaturi şi in toate cele supuse facerii şi corupţiei nimic nu e structurat exact şi unic spre asemănarea cu firea şi slava supremă, inţelegem de abia cele din jurul ei, atrăgand spre aceasta cu folos tot ce ne arată fiecare existenţă. E ca şi cum am măsura cerul cu palma. 595. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: insuşirile firii dumnezeieşti le cunoaştem fie in mod catafatic, sau prin afirmare, fie in mod apofatic, sau prin negare. Catafatic il numim spunand că e atotputernic; apofatic, spunand că e nestricăcios. insuşirile pozitive (catafatice) I le atribuim pornind de la unele insuşiri pozitive din lume, cele negative, pornind de la unele aspecte negative din lume. ii zicem viaţă, pornind de la viaţa din lume, ii zicem nestricăcios, pornind de la stricăciunea din lume. Dar şi prin atributele negative, ii atribuim ceva pozitiv. Nestricăcios arată puterea Lui de-a nu se corupe, (n. 50, p. 44). 596. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Vedem că lucrurile şi persoanele lumii sunt dependente şi supuse unor legi pe care nu şi le-au dat ele. Aceasta ne face să ne gandim la un Creator care le-a impus aceste legi şi le-a dat existenţa supusă lor. Mai mult, văd pe Creatorul ei că a făcut-o dintr-o iubire pe care o are in El, deci că nu e o unică Persoană, ci Fiul unui Tată pe care il iubeşte şi care il iubeşte. Căci ne cere şi nouă iubirea, (n. 236, p. 165). 597. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Lipsa cunoştinţei lui Dumnezeu ţine pe om intr-un somn care nu-1 lasă să cunoască sensul vieţii şi care e ca o moarte spirituală anticipată, ce-l va duce la moartea totală, sau la intunericul total din iad, care-1 va ţine intr-o deplină neinţelegere a sensului existenţei sale. Aceasta este şi o plictiseală chinuitoare, ingrozitoare, (n.s. 245, p. 172). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 149 Mintea noastră e prea scurtă pentru a se deschide faţă de cele mai presus de orice minte.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul V, in PSB, voi. 40, p. 199) „Era obiceiul Mantuitorului Hristos să lucreze cu Sfinţii Săi ucenici astfel: de intrebau ceva care părea că merită să cunoască, dar care nu cerea o cercetare prea dezvoltată, le dăruia o explicare exactă, dar cat mai scurtă. Dar dacă voiau să cunoască in grad mai mare ceea ce intrecea capacitatea lor, ii aducea la linişte şi-i convingea să se hotărască să se ocupe cu lucruri mai convenabile şi să facă cele ce ii vor ajuta să fie mai inţelegători şi să caştige o mai mare strălucire de la Dumnezeu prin săvarşirea celor bune. Deci cand ii vedea porniţi, nu ştiu de ce, să pună intrebări pentru a afla ceea ce intrecea capacitatea lor, ii convingea să se liniştească, potolindu-i prin raţionamente constrangătoare: spunandu-le că Tatăl nu le-a descoperit nici ingerilor, şi că nu le-a făcut cunoscute nici un răspuns; că pe Duhul nu erau in stare să-L cunoască deplin decat prin Fiul insuşi, pentru că El nu era numai un om simplu şi ca ei de pe pămant, ci că era prin fire Dumnezeu (Mc. 13, 32). "Iar pe cei stăpaniţi de dorinţa stăruitoare de-a cunoaşte (ziua sfarşitului), ii invaţă zicand: Nu este al vostru să cunoaşteţi anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus in stăpanire Lui, ci veţi lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, şi veţi fi Mie martori in Ierusalim şi in toată ludeea şi Samaria şi pană la marginea pămantului” (Fapte 1, 7-8). Vezi cum le porunceşte să nu se ocupe cu cele mai presus de ei, ci ii strămută, aşa zicand, spre cele ce le sunt sub puterea minţii şi potrivite trebuinţei lor? Acesta era modul obişnuit de comportare al Lui. De aceea dumnezeieştii ucenici I-au adus pe orbul din naştere cand a ieşit din pridvoarele templului şi, urmand părerilor iudaice, au făcut din bolnav un prilej de-a invăţa ceva şi L-au intrebat: "invăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, ca să se nască orb?” (In. 9, 2). Şi fiindcă erau copleşiţi de judecăţile lui Dumnezeu şi le era cu neputinţă ca oameni să cunoască ceea ce depăşea inţelegerea lor, venind la El, L-au rugat să le explice ceea ce intrecea puterea lor. Iar El i-a făcut incă o dată să cugete la ceea ce le era mai familiar, atrăgan- du-i de la voinţa unei cunoaşteri care e deasupra omului şi lăsand curiozitatea să se intereseze mai departe de facerea celor bune. Astfel a zis: "Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate lucrările lui Dumnezeu in el. Noi trebuie să facem lucrările Celui ce ne-a trimis pe noi pană este ziuă. Căci vine noaptea, cand nimenea nu poate lucra” (In. 9, 3-4). Auzi cum, inlăturand părerea lor ca greşită şi potrivită cu neştiinţa iudeilor, le porunceşte să facă mai degrabă binele care intrece inţelegerea oamenilor.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul VI, in PSB, voi. 40, pp. 273-274) „Am cunoscut pe Tatăl şi Dumnezeul tuturor prin Fiul in Duhul598.” (Sf. Chirii ;il Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul VII, in PSB, voi. 40, p. 292) „Slava Domnului e mai presus de cuvinte. Căci e mică toată tăria cuvintelor in exprimarea intocmai a slavei negrăite a lui Dumnezeu. De aceea, nu trebuie să ne smintim de smerenia cuvintelor, ci trebuie să credem mai degrabă că prin firea negrăită se biruieşte tot inţelesul cuvantului şi orice ascuţime a minţii. Iar prin aceasta 598. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Am cunoscut pe Dumnezeu ca Tată prin Fiul in Duhul Sfant. Suntem in Duhul, care a venit in noi de la Tatăl prin Fiul. Pană nu vine la noi Duhul, Se află Fiul in Duhul, Care ii vine de la Tatăl. Mai departe de Duhul nu se merge in Treime. Din Fiul priveşte Fiul spre Tatăl, şi noi, in care vine, ne aflăm in El, privim prin Fiul spre Tatăl, după ce ne-a venit de la Tatăl prin Fiul, nu ca născuţi impreună cu Fiul din flinta Tatălui, ci din harul Sfantului Duh. (n.s. 415, p. 292). 150 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI suntem ridicaţi la o nu mai mică evlavie.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea intai, cap. 5, in PSB, voi. 41, pp. 61-62) „Căci Fiul luminează, dar creaţia acoperă harul. I s-a dăruit puterea să vadă, ca să inţeleagă pe Dumnezeu cel după fire, dar şi-a cheltuit nebuneşte ceea ce i s-a dat. Oprind măsura vederii făpturilor, a acoperit drumul către ele, a scufundat lumina in nepăsare, a neglijat darul. Ca să nu pătimească aceasta, Pavel cere trezvie ucenicului său. (...) Căci, precum lumina soarelui se dăruieşte tuturor, dar orbul n-are nici un folos din ea - insă pentru aceasta nu invinovăţim strălucirea soarelui, ci invinovăţim mai degrabă boala văzului (căci una luminează, iar cealaltă nu primeşte luminarea) - aşa socotim că trebuie să cugetăm şi despre Unul-Născut că este Lumina adevărată, dar zeul lumii acesteia, cum zice Pavel, a orbit gandurile celor necredincioşi ca să nu se mai prindă in ele luminarea cunoştinţei lui Dumnezeu.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea intai, cap. 9, in PSB, voi. 41, p. 104) „Căci precum din frumuseţea făpturilor se contemplă in mod proporţional şi comparativ puterea Creatorului, şi cerurile povestesc fară glas slava lui Dumnezeu, iar tăria vesteşte facerea mainilor Lui (Ps. 18, 1), la fel Se va arăta mai mare in slavă şi mai strălucitor Unul-Născut, inţelegerea Lui ca Dumnezeu urcand, cat e potrivit cu puterea ochiului, iar din cele prin care biruieşte creaţia Se inţelege şi Se slăveşte ca fiind mai presus599.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea intai, cap. 10, in PSB, voi. 41, p. 124) „(...) Nu pot veni vreunii la Dumnezeu fără să fie invăţaţi şi fără cunoştinţă, ci trebuie să fie călăuziţi la cunoaşterea celor ce le caută, prin invăţătură600. Căci prin Moise trebuie inţeleasă Legea, potrivit cu ceea ce s-a spus: Au pe Moise şi pe prooroci (Lc. 16,29). Iar faptul de-a sta sub munte, după ce S-a pogorat Dumnezeu in mod real in el, arată hotărarea şi ravna spre slujire a celor chemaţi, care nu refuză in vreun fel oarecare să se apropie de cele mai presus de putere şi mai inalte, aflandu-Se langă ei şi Dumnezeu. Aşa sunt cei ce se impărtăşesc de Hristos.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IlI-a cap. II, in PSB, voi. 41, p. 296) 599. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Precum din bogata, uriaşa şi minunat organizata creaţie se cunoaşte Creatorul ei ca fiind cu mult mai presus de ea, aşa din Persoana lui Iisus Hristos se cunoaşte Fiul lui Dumnezeu, Care a imbrăcat trup şi a venit intre noi. Ba se poate spune că din Hristos se poate cunoaşte şi mai clar că El e Dumnezeu mai presus de creaţie, căci El săvarşeşte lucruri care depăşesc cele ce se fac prin legile şi puterile lumii. Admiri pe Dumnezeu care a făcut marea, din mărimea şi rostul ei. Dar il vezi mai direct ca superior ei, din Cel ce umbla cu picioarele pe ea, fără să se scufunde, in ambele cazuri, Dumnezeu nu se cunoaşte aşa cum este in Sine, ci numai prin cele create, din lumea aşa cum este, sau străbătand cu lumina şi puterea Lui la niveluri tot mai inalte, prin marginile ei transfigurate, arătandu-ni-se sau din trupul lui Hristos, sau din viaţa Lui apropiată de a noastră, sau din lumina care-L copleşeşte ca pe Tabor, dar nu-L face cu totul invizibil. Dar aceasta nu inseamnă că in aceste feluri are loc o inţelegere a lui Dumnezeu. Nu se poate despărţi inţelegerea aceasta de trup şi de imaginile lumii şi nici acestea, de o inţelegere spirituală a minţii. in aceasta stă marea taină a unirii spiritului omenesc cu trupul, care e o anumită spiritualizare sau transfigurare a materiei, incepand de la treptele cele mai de jos şi infăptuindu-se la nesfarşit, (n. 212, p. 124-125). 600. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Nimeni nu ajunge la cunoştinţa despre Dumnezeu şi la experierea Lui, dacă nu e invăţat sau informat de un alt om. De aceea S-a făcut Fiul lui Dumnezeu om. De aceea sunt randuiţi in orice religie invăţători. De aceea au fost randuiţi in Biserica creştină preoţi. Chiar dacă aceştia pot pune pe cei invăţaţi de ei prin cuvantul lor in relaţie nemijlocită cu Dumnezeu, calea spre Dumnezeu pentru un om este un alt om. Iar Calea prin excelenţă este Fiul lui Dumnezeu făcut om. (n. 534, p. 296). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 151 „Iar spunandu-se despre Dumnezeu că S-a pogorat, aceasta nu inseamnă că El vine in vreun loc de jos, ci Se arată iarăşi sus in munte601, ca să-L inţelegi in tine astfel că, deşi coboară firea dumnezeiască la inţelegerile noastre, ridicandu-ne la inţelegerea ei, este in acelaşi timp in raţiunile şi inţelesurile cele mai presus de noi. inălţimea şi superioritatea dogmelor despre ea sunt indicate prin munte, de care spune că e şi acoperit de fum. Căci raţiunile referitoare la Dumnezeire, fiind in oarecare măsură intunecate şi nu foarte luminoase pentru noi, acoperă ca un fum duhul inţelegerii noastre602. De aceea, preainţeleptul Pavel a mărturisit că noi vedem ca in oglindă şi ghicitură (I Cor. 13, 12). Iar Psalmistul zice că Dumnezeu a pus intunericul acoperămant al Său (Ps. 17, 13), indicand prin intuneric neinţelegerea Lui, care s-ar putea numi fumul din jurul focului din munte603. Iar in acea vreme, in mod potrivit şi necesar firii ei in chipul focului pogora Dumnezeirea604.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IlI-a, cap. 2, in PSB, voi. 41, pp. 296-297) „(...) Cele ce sunt mult mai presus de noi sunt necunoscute inţelegerii noastre şi aş sfătui pe cei inţelepţi, şi inainte de toate m-aş indemna pe mine insumi, să renunţăm la cercetarea acestora. Căci trebuie să cugetăm mai degrabă la cele ce ni s-au poruncit, şi să nu cercetăm cele mai adanci, nici să nu iscodim cele mai grele, nici să incercăm a descoperi in chip periculos cele ascunse in sfatul dumnezeiesc şi negrăit, ci să lăsăm cu evlavie să cunoască numai Dumnezeu cele cuvenite Lui şi mai presus de noi, admiţand şi crezand cu adevărat că, fiind El izvorul a toată dreptatea, nu face şi nu voieşte altceva din cele ce ne privesc pe noi şi toată creaţia, decat ceea ce socoteşte cuvenit şi nu Se abate de la raţiunile dreptăţii adevărate.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Vl-a, capitol unic, in PSB, voi. 41, pp. 661-662) „Căci ce vom spune că e lucrul cel mai bun, dacă nu cunoaşterea lui Dumnezeu?” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Vl-a, capitol unic, in PSB, voi. 41, p. 713) „Căci cuvintele ce se rostesc de către noi cand grăiesc despre Dumnezeu resping o pătrundere exactă şi nu trebuie inţelese după cum ne este obiceiul, ci cum se potrivesc firii dumnezeieşti supreme. Şi ce-i dacă limba omului nu are cuvinte de ajuns pentru explicarea slavei dumnezeieşti? Deci este absurd ca, din pricina slăbiciunii 601. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Dumnezeu ne vine aproape, dar rămane totuşi mereu deasupra noastră. Chiar sălăşluind in noi, Hristos ne e sursă de putere. El, Cel mai presus de toate, este in acelaşi timp mai aproape de noi, prin iubire, decat orice semen al nostru, (n. 536, p. 296). 602. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: E necesar să il inţelegem pe Dumnezeu, căci numai prin El inţelegem toate. Raţiunile tuturor le avem in El, dar El insuşi e mai presus de toate aceste raţiuni, in care se află El. Este raţional, şi infinit supraraţional. in aceste interpretări ale unor fapte şi porunci din Legea lui Moise se arată că lumea e creată, pe de o parte, ca mijloc de intreţinere a noastră ca fiinţe trupeşti, dar, pe de altă parte, toate ale lumii sunt şi chipuri ale insuşirilor şi puterilor dumnezeieşti. Dumnezeu le-a făcut pe toate cu un rost pentru om, dar şi in legătură cu Sine, ca să-L cunoaştem şi să urcăm prin ele spre El. Dumnezeu e mai presus de tot ce e mai inalt in lumea noastră, reprezentat prin munte. Iar Dumnezeu, coborat la tot ce e mai inalt in lumea noastră, acoperă şi această inălţime cu fumul neinţelegerii Lui, dar face să se simtă prezent chiar in această neinţelegere a Lui. (n. 537, p. 297). 603. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: intunericul este şi el o formă a neinţelegerii sau trezeşte in noi dorinţa de-a pătrunde dincolo de el. El indică o existenţă de care ştim, dar pe care n-o putem sesiza, (n. 538, p. 297). 604. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Unde cobora Dumnezeu, se simţea o căldură fierbinte, chiar dacă nu se vedea El insuşi ca existenţă spirituală. in mod necesar Dumnezeirea e simţită că infierbantă ca un foc. Faptul acesta e potrivit ei. Ea trezeşte flacăra iubirii. Dar focul mai şi luminează pe cei ce fac bine şi pedepseşte, arzand, pe cei ce fac rău. Şi acestea le face in gradul suprem Dumnezeu, (n. 539, p. 297). 152 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI limbii omeneşti şi a sărăciei de cuvinte, să nedreptăţim superioritatea slavei supreme ce depăşeşte toate605. Adu-ţi aminte de Solomon, care zice: Slava lui Dumnezeu ascunde inţelesurile (Pilde 25, 2). Căci, căutand cu curiozitate606 slava lui Dumnezeu, suntem asemenea celor ce voiesc să măsoare cerul cu palma. Deci cand se zice ceva din cele omeneşti despre Dumnezeu, să se inţeleagă intr-un mod potrivit lui Dumnezeu. Căci ce vei face cand auzi pe David cantand: Cel ce şezi pe heruvimi, arată-Te (...) deşteaptă puterea Ta şi vino să ne măntuieşti pe noi (Ps. 79, 2-3; Is. 7, 2)607. Dar cum stă Cel netrupesc? Şi unde este Dumnezeul tuturor, pe Care il cheamă să vină la noi, o dată ce zice candva prin Prooroci: Oare nu umplu Eu cerul şi pămantul?, zice Domnul (Ier. 23, 24) ? Deci unde va veni la noi Cel ce umple toate? Dar iarăşi s-a scris că unii au pregătit un turn pană la cer. Şi a zis Domnul: Haidem, dar, şi pogo- randu-Ne, să amestecăm limbile lor (Fac. 11,7). Unde S-a pogorat Domnul? Sau in ce mod Sfanta Treime Se indeamnă pe Sine spre pogorare? Şi spune-mi, cum Tatăl insuşi a făgăduit că ne va trimite nouă din cer pe Mangaietorul? Căci unde şi de unde se trimite Cel ce umple toate? Căci Duhul Domnului a umplut lumea, precum s-a scris (inţel. Sol. 1, 7). Deci cuvintele potrivite nouă indică cele mai presus de noi, cand se spun despre Dumnezeu. Dacă voieşti să inţelegi ceva din aceste greutăţi, nu observi că mintea e neputincioasă să le cuprindă? Şi nu simţi cum ţi se intamplă aceasta? Să nu-ţi fie greu, omule, să mărturiseşti slăbiciunea firii tale. Adu-ţi aminte de Cel ce zice: Nu cerceta cele mai tari ca tine (Eccl. 3, 21). Cand iţi indrepţi ochii trupului spre cercul soarelui, indată ii intorci, copleşit de puterea luminii. Trebuie ştiut deci că firea dumnezeiască locuieşte in lumina neapropiată. E neapropiată minţilor curioase. Deci şi cand se vorbeşte despre cele dumnezeieşti prin cuvinte omeneşti, nu trebuie să cugetăm nimic smerit, ci, in sărăcia cuvintelor noastre, să oglindim bogăţia slavei dumnezeieşti.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Fragmente din Cărţile VII şi VIII, in PSB, voi. 41, pp. 733-734) „Căci firea dumnezeiască este in Sine cu totul necuprinsă de nici o inţelegere. Şi a indrăzni să cercetăm ce este după fiinţă Făcătorul tuturor e o dovadă a lipsei de judecată. Dar putem dobandi oarecare cunoştinţă, ca in umbre şi ghicituri, privind cu mintea ca intr-o oglindă inşiruirea prerogativelor pe care le are Fiul prin fire. Iar din cunoaşterea a ceea ce este El in Sine, deci şi inainte de inomenire, şi a celor pe care le-a lucrat odată făcut om, poate urca cineva spre insăşi inţelegerea Celui ce L-a născut608.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, Introducere, in PSB, voi. 41, p. 842) 605. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Deşi cuvintele omeneşti nu pot reda exact infinitatea dumnezeiască, totuşi ele o sugerează in oarecare fel. Deci, in caracterul lor de imagini, cuvintele redau intr-un anumit fel realitatea originalului, aşa cum insuşi omul ca chip, sau ca imagine a lui Dumnezeu, il sugerează in oarecare fel, prin legătura lui cu Dumnezeu cel infinit, prin setea de infinit trăită de el. Infinitul omenesc nu e inchis in sine, ci e deschis infinitului şi e insetat de el şi intr-o continuă inaintare in el. Iar in exprimarea trăirii lui Dumnezeu se resimte prezenţa Lui. (n. 1372, p. 733). 606. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Chiar in curiozitatea omului de-a cunoaşte pe Dumnezeu se arată setea de El, deci o legătură cu El. (n. 1373, p. 734). 607. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Omul gandeşte şi spune lui Dumnezeu-Cuvantul: Fă activă in altă formă puterea Ta; fă-o activă intr-o relaţie cu mult mai interesantă, mai iubitoare, mai intimă cu noi, creaturile Tale, create spre a fi parteneri ai dialogului cu Tine, insuşindu-Ţi modurile pilduitoare ale unei omenităţi inălţate spre Tine. (n. 1374, p. 734). 608. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Fiul lui Dumnezeu, venit prin umanitatea asumată aproape de noi, işi face prin aceasta cunoscute unele insuşiri superioare creaturii, deci proprii firii Sale dumnezeieşti. Dar intrucat le face cunoscute numai prin manifestări omeneşti, ele ni se fac transparente numai ca printr-o oglindă. Formele omeneşti prin care se arată sunt un fel de imagini ale lor, dar imagini pline de realitatea acelora. Din cele dumnezeieşti implinite prin umanitate, cunoaştem ca prin oglindă cele făcute inainte de intrupare. Din ele cunoaştem deci şi unitatea Lui de fiinţă cu Tatăl. (n.s. 1603, p. 842). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 153 „Căci cunoaşterea inseamnă contemplarea prin inţelesuri, pe care o poate caştiga cineva despre Firea negrăită, Cea peste toate, prin toate şi in toate. Iar a vedea Adevărul inseamnă a-L afla prin fapte minunate. N-am cunoscut numai că Tatăl este Viaţa prin fire, nici n-am aflat ştirea despre El prin simple inţelesuri, ci, prin Fiul, Care invie morţii şi aduce iarăşi la existenţă pe cei corupţi, nu numai că am cunoscut că Dumnezeu-Tatăl are toată zidirea sub picioare şi stăpaneşte impărăteşte peste cele făcute de El, ci şi că toate lucrurile se mişcă şi tremură din pricina Lui, precum s-a scris. L-am cunoscut fiind astfel şi in Fiul, cand, certand marea şi vantul, a spus cu multă putere: Taci, linişteşte-te!. (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, in PSB, voi. 41, p. 845) „Iar cei ce şi-au luminat mintea prin toată virtutea609 şi au ajuns in stare să afle tainele dumnezeieşti şi ascunse, primind lumina Duhului şi pe Domnul insuşi sălăşluit in ei, il vor privi cu ochii inţelegerii. Deci cunoaşterea Sfinţilor nu e comună cu a altora, ci este excepţională şi deosebită, distingandu-se mult de a acelora.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a X-a, in PSB, voi. 41, p. 898) „Deşi vedem acum ca prin oglindă şi in ghicitură şi cunoaştem in parte, după cuvantul lui Pavel (I Cor. 13, 12), dacă nu rătăcim in afara scumpătăţii dogmelor, ci urmărim ţinta Sfintei şi de Dumnezeu insuflatei Scripturi, vom avea o cunoştinţă care nu este nedesăvarşită, pe care nu o poate dobandi cineva decat dacă il luminează Sfantul Duh610.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Xl-a, cap. 2, in PSB, voi. 41, p. 998) „Dar socotesc că trebuie să cercetăm cu iubire de invăţătură in ce mod ne-a spus Hristos că implineşte in noi desăvarşita cunoaştere a singurului şi adevăratului Dumnezeu. Observă cum cunoaşterea nu se implineşte fără privirea la El (Fiul) şi, deci, fară Sfantul Duh611; monada (unitatea) dumnezeiască se cunoaşte şi se crede in Treime, potrivit Scripturilor. Iudeii, călăuziţi de poruncile lui Moise spre despărţirea de mulţii zei mincinoşi, au fost indemnaţi să se apropie şi să slujească singurului şi adevăratului Dumnezeu: Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, zice Legea, şi numai Lui să-I slujeşti (Deut. 6, 13). Dar cei ce se inchinau şi erau alipiţi singurului Dumnezeu, ca unii ce incă nu aveau cunoaşterea Celui inchinat, sunt chemaţi acum prin cuvintele Mantuitorului nostru la El, ca să inveţe că El nu e numai Unul şi adevăratul Creator al tuturor, ci că e şi Tată, şi să afle pe Cine a născut, mai bine- zis să-L şi vadă pe El intocmai in chipul Lui neschimbat, adică in Fiul. Căci prin 609. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Virtutea luminează mintea, pentm că o scapă de pasiunile care o ingustează şi o alipesc exclusiv de cele trupeşti şi de cele ale lumii acesteia. in general, cunoaşterea lui Dumnezeu este rodul iubirii dovedite prin faptele implinirii poruncilor Lui, care sunt fapte ale binelui. Din iubirea practică vine cunoaşterea lui Dumnezeu, căci ca ii aduce omului iubirea lui Dumnezeu şi prin aceasta simţirea, sau trăirea Lui" (n. 1708, p. 898). 610. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "in invăţătura Despre Sfanta Treime, chiar dacă nu o putem pătrunde in toată bogăţia ei nesfarşită, este adevărul fundamental. Numai primind-o pe aceasta rămanem in cadrul Adevărului. Din ea se explică toate cele bune, se explică toate aşa cum trebuie. Cand admitem Sfanta Treime, admitem şi pe Duhul, care nu poate să nu lucreze in noi. Faptul că ne simţim ridicaţi in cunoaştere şi simţire peste cele ale naturii este o dovadă a unei legături cu un plan personal mai presus de lume, la care nu ne poate ridica decat Persoana Duhului, prin care se susţine comuniunea intre alte două Persoane mai presus de lume" (n. 1878, p. 998). 611. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Cunoaştem pe Dumnezeu privind spiritual la Iisus Hristos, la cuvintele, la faptele, la viaţa Lui pilduitoare, care nu are loc fără lucrarea Lui in noi. Numai trăindu-L ca Persoană desăvarşită, arătată ca atare şi in umanitatea Lui, cunoaştem pe Dumnezeu in mod concret şi prin experienţă vie. Cunoaşterea unei relaţii impersonale nc lasă intr-o cugetare teoretică, in catcva formulări abstracte" (n. 1916, p. 1016). 20-Părinţii Bisericii 154 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI chip trece cineva foarte uşor la vederea intocmai a arhetipului.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Xl-a, cap. 5, in PSB, voi. 41, p. 1016) „Căci cea mai deplină cunoaştere a lui Dumnezeu şi a stăpanirii Lui peste toate nu constă numai in a şti că Dumnezeu există, ci că e şi Tată şi al cui Tată este, ştiin- du-se şi de impreună-existenţa Sfantului Duh. Căci numai a şti că este Dumnezeu nu ne este potrivit nouă, ci celor de sub Lege. Aceasta nu intrece măsura inţelegerii iudaice612. Şi precum Legea n-a desăvarşit nimic, dandu-ne o invăţătură pregătitoare şi neputand să ne ducă la evlavia virtuţii, aşa a dat şi o cunoştinţă nedeplină despre Dumnezeu, despărţind numai de iubirea faţă de zeii cu nume necunoscute şi indemnand la inchinarea adusă Dumnezeului Cel Unul şi adevărat: "Să nu ai, zice, alţi dumnezei afară de Mine! Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi numai Lui să-I slujeşti" (leş. 20, 3; Deut. 6, 13).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Xl-a, 7, in PSB, voi. 41, p. 1024) „Căci n-a terminat Unul-Născut să ne descopere inţelesul tainei Sale, descope- rindu-L la inceput celor ce L-au urmat intai613, ci săvarşeşte aceasta pururea, semănand in fiecare luminarea prin Duhul şi călăuzind spre cunoaşterea celor mai presus de minte şi cuvant pe cei ce-L iubesc pe El614.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Xl-a, 12, in PSB, voi. 41, pp. 1070-1071) „Dumnezeu nu este cunoscut numai prin acea admiraţie a substanţei Sale de necuprins, (...) ci El se manifestă şi prin măreţia creaţiei Sale, prin judecata Sa dreaptă şi prin ajutorul şi asistenţa acordate zilnic. Constatăm acestea cand cercetăm cu mintea foarte limpede ce face El pentru sfinţii Săi de-a lungul veacurilor, cum guvernează, oranduieşte şi conduce cu puterea Sa tot universul, cand admirăm cu cutremurul inimii nemărginirea ştiinţei Sale, şi pătrunderea privirii Lui, căreia nu-i poate scăpa nici un secret al inimilor.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, „intaia convorbire cu părintele Moise”, XV, 1, in PSB, voi. 57, p. 319) „(...) Prin dragoste şi stăruinţă era (Pafnutie - n.a.) mai presus de toţi şi in cunoaşterea ştiinţei dumnezeieşti.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, „Convorbirea cu Părintele Pafnutie”, I, 3, in PSB, voi. 57, p. 345) „Nu-L cunoaşte pe Dumnezeu cine-L tăgăduieşte născut in trup.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, „Despre intruparea Domnului”, Cartea a IlI-a, X, 6, in PSB, voi. 57, p. 798) 612. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "A cunoaşte doar in general că există un Dumnezeu e potrivit celor ce cugetă un dumnezeu care ne lasă supuşi unei legi nepăsătoare. Un astfel de dumnezeu n-a putut face lumea decat dintr-o necesitate, ordinea ei reflectand o anumită ordine căreia ii este supus şi el" (n. 1928, p. 1024). 613. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Hristos va continua in veci să ne descopere taina Sa, ca Cel născut din Tatăl. Teologia, sau invăţătura despre Dumnezeu, poate progresa astfel in veci. Ea va putea aduce veşnic ceva nou, dar rămanand aceeaşi, intrucat taina naşterii Fiului din Tatăl, taina iubirii Tatălui faţă de Fiul şi a Fiului faţă de Tatăl, deci şi a cunoaşterii de către noi a Tatălui şi a Fiului, nu se epuizează niciodată. Aşa-zisa modernizare a credinţei creştine nu constă in părăsirea invăţăturii despre deofiinţimea Tatălui şi a Fiului, ci in adancirea ei. O părăsire a acestei invăţături, cum fac sectele neoprotestante, nu e o inaintare continuă in inţelegerea ei, ci o părăsire a misterului care face posibilă o inaintare veşnică in cunoaştere" (n. 2022, p. 1070). 614. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Numai cei ce iubesc pe Fiul şi pe Tatăl, ca pe Cei ce-i iubesc pe ei, Ii pot cunoaşte in calitatea Lor adevărată, ca Tată şi Fiu: pe Tatăl, iubind pe Fiul şi, in El, pe oameni, şi pe Fiul, ca Cel ce il iubeşte pe Tatăl, fiind şi El iubit de Tatăl, pentru ca să se intample aceasta prin El şi cu oamenii", (n. 2023, p. 1071). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 155 „(...) Dumnezeu n-ar fi putut fi cunoscut de om, dacă nu i-ar fi atribuit El insuşi cunoaşterea.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, „Despre intruparea Domnului”, Cartea a IV-a, cap. 2, 3, in PSB, voi. 57, p. 807) „Să Te caut, Doamne, invocandu-Te şi să Te invoc, crezand in Tine. Căci ne-ai fost predicat nouă. Te invocă, Doamne, credinţa mea, pe care mi-ai dat-o, mi-ai inspirat-o, prin umanitatea Fiului Tău, prin servirea predicatorului Tău (Ps. 138, 8).” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea intai, 1,(1), in PSB, voi. 64, p. 63) „Ai lovit inima mea cu cuvantul Tău şi Te-am iubit. Dar cerul şi pămantul şi toate cate sunt in ele, iată din toate părţile imi spun să Te iubesc şi nu incetează de a grăi tuturor, ca să nu aibă cuvant de apărare (Rom. 1, 20.).” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea a X-a, VI, (8), in PSB, voi. 64, p. 208) „Şi ce este acest Dumnezeu? Am intrebat pămantul şi mi-a răspuns: Nu sunt eu şi cele ce sunt pe pămant mi-au răspuns acelaşi lucru. Am intrebat marea şi străfundurile şi sufletele vii ale taratoarele şi mi-au răspuns: Nu suntem Dumnezeul tău, caută deasupra noastră. Am intrebat adierile care suflă şi a zis tot aerul cu locuitorii săi: Se inşeală Anaximenes, eu nu sunt Dumnezeu. Am intrebat cerul, soarele, luna şi stelele şi imi răspund: Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care-L cauţi. Şi am zis tuturor acestora care inconjoară uşile trupului meu: spuneţi-mi despre Dumnezeul meu, ceea ce nu sunteţi voi, spu- neţi-mi ceva despre El. Şi au exclamat cu voce mare: El ne-a făcut pe noi. intrebarea mea era cercetarea mea şi răspunsul lor era frumuseţea lor.” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea a X-a, VI, (9), in PSB, voi. 64, p. 209) „Tarziu Te-am iubit, Frumuseţe atat de veche şi atat de nouă, tarziu Te-am iubit. Şi iată, Tu erai inlăuntrul meu şi eu eram in afară şi acolo Te căutam şi dădeam năvală, eu cel urat, in aceste lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine acele lucruri care, dacă nu ar fi in Tine, nu ar exista. M-ai chemat şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea, ai strălucit şi ai alungat orbirea mea, Tu ai răspandit mireasmă şi am respirat şi suspin după Tine, Te-am gustat şi mi-e foame şi sete, m-ai atins şi ard de dorinţă după pacea Ta.” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea a X-a, XXVII, (38), in PSB, voi. 64, pp. 224-225) „Unul dintre filosofi s-a apropiat de dreptul Antonie, zicand: Cum faci faţă, părinte, lipsit cum eşti de mangaierea tăbliţelor? La care Antonie spuse: O, filoso- fule, tăbliţa mea este natura creaturilor şi este prezentă cand vreau şi imi reciteşte cuvintele lui Dumnezeu.” (Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea a VUI-a, cap. 1, in PSB, voi. 75, p. 316) „Iar Vasile din Capadocia, această culme a dreptăţii, spune: meditaţia repetată şi exerciţiul fac ştiinţa umană mai bună, aceea care este acordată prin harul lui Dumnezeu, adică dreptatea, răbdarea şi mila. Ştiinţa omenească vor putea să o primească şi cei pătimaşi, dar de cea divină sunt capabili numai cei nepătimaşi.” (Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, Cartea a VUI-a, cap. 1, in PSB, voi. 75, p. 318) „(...) Dacă inaintăm drept, conform raţiunii şi firii, spre ceea ce reprezentăm prin liinţă şi raţiune, vom cunoaşte şi noi printr-o atingere simplă (cxtcXti 7ipoapo>of|) fără 156 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI nici o iscodire, care singură prilejuieşte greşeala şi rătăcirea, toate in mod divin, atat cat ne e cu putinţă, nemaipersistand din pricina neştiinţei in mişcarea in jurul lor, ca unii ce ne-am unit mintea şi raţiunea noastră cu Mintea cea mare, cu Raţiunea (Logosul) şi Duhul, mai bine zis pe noi intregi cu Dumnezeu intreg, ca un chip cu modelul lui615. Aceasta o dezvoltă şi in cuvantarea despre grindină, zicand: Şi atunci, pe aceia ii va primi lumina negrăită şi contemplarea Sfintei şi impărăteştii Treimi, Care ii va lumina mai limpede şi mai curat şi se va uni intreagă cu mintea intreagă. Pe aceasta singură o şi numesc eu impărăţia Cerurilor (Sf. Grigorie Teologul, PG 35, 945 C).” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 7h-i, in PSB, voi. 80, p. 89) „Urmand lui Dumnezeu care-1 chema şi ridicandu-se peste toate cele de aici, (Moise - n.n.) a intrat in intunericul unde era Dumnezeu, adică in vieţuirea cea fară formă, nevăzută şi netrupească, cu mintea eliberată de orice legătură cu altceva afară de Dumnezeu616. Şi aflandu-se in aceasta, pe cat era cu putinţă firii omeneşti să se invrednicească de ea, primeşte, ca pe o cunună vrednică de acea fericită urcare, cunoştinţa care depăşeşte (circumscrie) inceputul (devenirea) timpului şi al firii, facandu-şi chip şi pildă a virtuţilor pe Dumnezeu insuşi. Şi modelandu-se frumos după Acela, ca o scrisoare care păstrează imitaţia arhetipului, coboară de pe munte arătand, insemnat pe faţa sa, şi a celorlalţi semeni harul slavei de care s-a impărtăşit, oferindu-se şi infa- ţişandu-se cu imbelşugare ca unul ce s-a intipărit de chipul dumnezeiesc.617” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 15, in PSB, voi. 80, p. 117) „Ei (sfinţii - n.n.) nu au privit ca noi nici creaţiunea, nici Sfanta Scriptură, in chip material şi coborat. Ei nu s-au folosit numai de simţire, de suprafeţe şi de figuri spre dobandirea cunoştinţei fericite a lui Dumnezeu, de litere şi de silabe, din care vine greşeala şi inşelăciunea in aprecierea adevărului, ci numai de mintea singură, atotcurăţită şi izbăvită de toată ceaţa materială. Dacă deci voim să judecăm cu bună credincioşie, cercetand mintal raţiunile celor sensibile, să privim la ei cum inaintează corect pe cărarea dreaptă, spre cunoştinţa fără greşeală a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 44, in PSB, voi. 80, pp. 157-158) 615. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Atat raţiunea cat şi firea noastră sunt chipuri ale lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este şi esenţă şi gandire. Prin amandouă trebuie să inaintăm spre Dumnezeu, adică nu numai printr-o cugetare dreaptă, ci şi prin intreaga conformare a fiinţei noastre cu modelul divin. Făcand astfel, ajungem in atingerea directă şi simplă a lui Dumnezeu, nu-L mai deducem prin complicate operaţii raţionale in mod indirect din creaturi. Vom pătrunde cu mintea, cu raţiunea şi cu duhul nostru in Mintea cea mare, in Raţiunea şi Duhul, ca o icoană in model. in viitoarea odihnă fericită in Dumnezeu vom rămane veşnic necăzuţi. Prin aceasta, sfantul Maxim respinge mitul origenist despre căderile şi suişurile alternative din şi in acea odihnă" (n. 59, p. 89). 616. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "incă Aristotel a susţinut că orice lucru cunoscut dă o formă minţii. Dacă mintea se inalţă la contemplarea lui Dumnezeu cel nemărginit, părăsind legătura cu orice lucru definit, ea nu se mai modelează după nici un chip definit, ci trăieşte simplu sentimentul prezenţei infinite a lui Dumnezeu. Astfel, după Sfantul Maxim, intunericul divin are un caracter pozitiv, nu unul negativ, deşi e o vieţuire in nevăzut şi netulburată de simţirile trupului. O pildă de depăşire a formelor avem in comuniunea cu orice persoană" (n. 108, p. 117). 617. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Caracterul pozitiv al intunericului divin in care intră Moise (şi orice sfant) il arată sfantul Maxim şi prin afirmarea că in acel intuneric sau in acea stare fără formă a minţii, el primeşte cunoştinţa care depăşeşte timpul şi devenirea sau uită de inceputul firii şi nu mai are conştiinţa sfarşitului ei. Tot o notă pozitivă a acestei stări este că in ea sufletul se intipăreşte, prin virtuţi, de Dumnezeu insuşi, aflandu-se in intimă comuniune cu El. Aceasta o putem inţelege dacă ţinem seama de faptul că virtuţile sunt deprinderi contrare strangerii egoiste in noi inşine; ele sunt imbrăţişări generoase ale tuturor. Cine este mai prezent in toate şi mai susţinător al tuturor decat Dumnezeu? in măsura in care nu ne mai strangem in noi inşine, ci ne lărgim in Dumnezeu prin comuniunea cu El, adică in măsura in care nu ne mai ingustăm in forme definite, lc imbrăţişăm pe toate, după pilda lui Dumnezeu şi impreună cu El, adică dobandim virtuţile. Se conciliază aci structurile iubirii cu infinitatea neingustată de egoism in forme (Sf. Grigorie Palama, Cuv. III triada post., Filoc. rom., VII, p. 340). (n.s. 109, p. 117-118). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 157 „Căci socotesc că cele petrecute la Schimbarea la Faţă, pe munte, arată in chip tainic cele două moduri generale ale teologiei: şi anume cel dintai şi simplu şi necauzat care prin tăcere afirmă cu adevărat dumnezeirea prin singura şi totala negaţie şi lauda cuvenită a transcendenţei ei, şi cel următor acestuia şi compus, care o descrie in chip măreţ prin afirmare din cele cauzate. Prin acestea, pe cat e cu putinţă oamenilor să primească cunoştinţa inălţată despre Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, ne duce, prin simbolurile potrivite nouă, spre amandouă modurile, dezvăluindu-ne, prin inţelegerea binecredincioasă a lucrurilor, raţiunile amandurora şi invăţandu-ne că simbol al celui dintai e tot ce e mai presus de simţire, iar al celui de al doilea este ansamblul măreţelor opere supuse simţurilor. Căci din simbolurile mai presus de simţuri credem numai că adevărul mai presus de raţiune şi minte există, neindrăznind nicidecum să cercetăm, sau neputand să inţelegem ce şi cum şi care este şi unde şi cand, evitand impietatea iscodirii. Iar din cele supuse simţurilor, pe cat ne e cu putinţă, primind numai prin cugetare raţiunile descărnate, ca trepte ale cunoştinţei despre Dumnezeu, spunem că El e toate cate L-am cunoscut din făpturile Lui in calitate de cauză618.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 46b, in PSB, voi. 80, pp. 162-163) „Fericita şi sfanta dumnezeire este după fiinţă supranegrăită şi supranecunos- cută şi infinit mai presus de toată infinitatea, nelăsand celor de după ea nici urma cea mai subţire de cuprindere şi nedand vreuneia din existenţe nici o idee de cum sau in ce măsură este tot ea şi unime şi treime. Căci nu poate fi necreatul cuprins de creatură, nici infinitul inţeles de cele mărginite.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 48, in PSB, voi. 80, p. 164) „El este cunoscut numai prin credinţă, şi aceasta din făpturile Lui; este cunoscut numai că este, nu ce este; şi că este Făcător şi Ziditor a tot veacul (eonul) şi a tuturor celor din veac (din eon) şi din timp.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 62, in PSB, voi. 80, p. 177) „Dumnezeu este infinit, ceea ce inseamnă că nu are margine619. Căci marginea e proprie celui ce se diferenţiază prin patru margini: prin centru, linie, suprafaţă şi 618. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Schimbarea la faţă mai reprezintă şi cele două moduri ale cunoaşterii de Dumnezeu: cea afirmativă şi cea negativă. Teologia afirmativă cunoaşte pe Dumnezeu din zidirile Lui, atribuindu-I intr-un grad mare, in calitate de cauză, toate insuşirile făpturilor. Făpturile sunt astfel simboluri de care se foloseşte modul afirmativ de cunoaştere a lui Dumnezeu. intrucat acest mod de cunoaştere vrea să cunoască ceea ce este Dumnezeu, el se bazează mai mult pe raţiunile descărnate ale cugetării.. Teologia negativă sau modul negativ al cunoaşterii lui Dumnezeu renunţă la toate atributele imprumutate din făpturi. Se precizează aici insă că renunţarea aceasta se referă numai la atributele deduse din cele supuse simţurilor. Deci poate folosi ca simboluri cele mai presus de simţuri. Dar intrucat şi ideile despre Dumnezeu ne vin din lucrurile sensibile, renunţarea la tot ce e sensibil inseamnă de fapt renunţarea la aceste idei. Dacă totuşi ceva superior simţurilor poate servi ca simbol al lui Dumnezeu, aceasta e ceva superior ideilor despre El, e o realitate neconstruită şi nededusă de minte, ci apărand spiritului in mod apofatic din trăirea lui Dumnezeu insuşi. Deci modul acesta al teologiei nu e un mod intelectual, ci experimental duhovnicesc, nici nu foloseşte alte făpturi superioare celor sensibile, ca mijloace ale cunoaşterii lui Dumnezeu, ci cunoaşte pe Dumnezeu din Dumnezeu insuşi, din experierea negrăită a prezenţei Lui. Dar intrucat această prezenţă e pe măsura receptivităţii omului, ea e numită de sfantul Maxim tot simbol. Aceasta e lumina dumnezeiască. De fapt, atat din ceea ce a spus sfantul Maxim mai inainte, cat şi din faptul că pe Tabor s-au arătat pe de o parte chipurile sensibile ale lui Moise şi Ilie, pe de alta, o lumină mai presus de simţuri, se poate spune că Dumnezeu S-a făcut cunoscut sau Se poate face cunoscut atat din formele sensibile ale luminii, cat şi din lumina mai presus de simţuri. Ambele sunt simboluri ale lui Dumnezeu, pentru că El nu Se arată cu totul descoperit. Lumina aceea, fiind fără forme, ne face cunoscut pe Dumnezeu in mod simplu, sau ca simplă prezenţă supremă, neprecizat prin atribute, care nu pot reda nici ele exact pe Dumnezeu cel mai presus de toate atributele. Un Dumnezeu ascuns in apofaticul Său mai presus de raţiuni e un Dumnezeu infinit şi indefinit, cum nu e Dumnezeul lui Origen" (n.s. 208, p. 163). 619. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Deşi Sfantul Maxim, urmand Sfantului Grigorie, afirmă că, in mod natural, nu cunoaştem decat faptul că Dumnezeu există, nu şi ce este El, totuşi, urmand aceluiaşi Sfant, adaugă faptul că in cunoştinţa 158 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI soliditate, ba incă şi prin trei dimensiuni: lungime, lăţime şi adancime, care şi ele se diferenţiază prin şase margini, fiecare adică fiind circumscrisă de două, de pildă lungimea prin cea de sus şi cea de jos, lăţimea prin cea de-a dreapta şi cea de-a stanga, adancimea prin marginea dinainte şi dindărăt. Şi iarăşi, aceleaşi noţiuni comune prezintă pe Dumnezeu indefinit, adică neprimitor de o dezvoltare ce trece prin stări proprii noi entitatea şi neavand nici poziţia in spaţiu, nici inceput sau sfarşit in timp620. Apoi il socotesc fără figură, ca unul ce nu e un chip exterior, nu e nici in patru unghiuri, nu stă nici drept, nu e nici povamit in jos. In sfarşit, e nepipăit şi nevăzut, ca unul ce nu cade sub simţuri (căci acestea sunt proprii trupurilor). Aşa fiind, in urma celor arătate e absurd să se considere că Dumnezeu e trup şi e silit să Se impartă in părţi, din care Se compune iarăşi ca trup. Căci Dumnezeu e cu totul fără părţi, pentru că e cu desăvarşire fără cantitate; şi e cu desăvarşire fără cantitate, pentru că e cu desăvarşire fără calitate; şi e cu desăvarşire fără calitate, pentru că e cu totul simplu; şi e cu totul simplu, pentru că e cu totul nesupus distanţelor; şi e cu totul nesupus distanţelor, pentru că e cu totul infinit; şi e cu totul infinit, pentru că e cu totul nemişcat (căci nu se mişcă niciodată Cel ce nu are unde să Se mişte); şi e cu totul nemişcat, pentru că e cu desăvarşire fără de inceput (căci nu are ceva inainte de El şi mai mare, nici ceva impreună cu El şi egal, nici ceva după El şi care ar putea să fie pe măsura Lui şi să-L incapă); şi e cu totul fără de inceput, pentru că e cu totul nefăcut; şi e cu totul nefacut, pentru că e cu desăvarşire unul şi atotsingur; şi e cu totul unul şi atotsingur, pentru că e cu desăvarşire in afară de relaţie şi de aceea e cu totul negrăit şi necunoscut şi marginea atotsingură a toată cunoştinţa celor ce se mişcă spre El bine şi in chip demn de Dumnezeu, fiind posibilă o unică cunoaştere adevărată cu privire la El: faptul de a nu fi cunoscut621.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 79b, in PSB, voi. 80, pp. 205-206) „Bine a spus deci dascălul (Sf. Grigorie Teologul -n.n.) că, pe de o parte, sensurile cuvantului despre dumnezeire sunt multe, dar din ele invăţăm numai că este că Dumnezeu există, este implicată şi cunoştinţa că Dumnezeu este infinit. Căci cand se spune Dumnezeu, sau Dumnezeu există, se spune că există o fiinţă infinită. Totuşi Sfantul Grigorie şi Sfantul Maxim răman şi prin aceasta consecvenţi cu ei inşişi. Căci a şti de infinitatea lui Dumnezeu incă nu inseamnă a cunoaşte pe Dumnezeu in fiinţa Lui, infinitatea fiind ceva din cele ce sunt in jurul fiinţei lui Dumnezeu, nu insăşi fiinţa lui Dumnezeu. Dar chiar infinitatea il arată pe Dumnezeu ca neputand fi cuprins cu mintea, ca fiind mister mai presus de cuprinderea noastră. E o cunoştinţă in necunoaştere" (n.s. 257, pp. 205-206). 620. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Sfantul Maxim, urmand iarăşi Sfantului Grigorie, face o distincţie intre infinitatea lui Dumnezeu şi caracterul Lui indefinit. Dacă infinitatea inseamnă lipsa de margini, indefinitul constă in lipsa de dezvoltare, de stări succesive definite, de poziţia in spaţiu şi de inceputul şi sfarşitul in timp. Indefinitul este deci una cu neschimbabilitatea, nespaţialitatea şi eternitatea. Afirmand infinitatea apofatică a lui Dumnezeu, Sfantul Maxim, ca şi Sfantul Grigorie, se opunea nu numai lui Eunomie, ci şi lui Origen, care defineau pe Dumnezeu raţionalizindu-L" (n.s. 258, p. 206). 621. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu este cunoscut nu numai că este şi că este infinit, indefinit şi etern, ci şi că e in afară de relaţie, fiind unul şi atotsingur, neatamător de ceva, neimplicand altceva. Dar chiar prin aceasta e totodată necunoscut, fiind in afară de orice legătură cu altele prin care ar putea fi cunoscut. Oricine este in relaţie nu e singur, nici numai unul, ci se află fără voia lui in legătură cu toate cele ce există şi nu e unul in sens absolut. Dar dacă e in afara oricărei relaţii, nu poate fi cunoscut, căci cunoaşterea celui in relaţie implică cunoaşterea lui impreună cu cele in relaţie. Totuşi se cunoaşte cu privire la El acest fapt: că nu poate fi cunoscut. O spusese aceasta Sfantul Grigorie de Nyssa in Viaţa lui Moise: cu cat urcă mintea in cunoaştere, urcă in a cunoaşte că nu cunoaşte. Cunoaşterea că Dumnezeu nu poate fi cunoscut e şi ea o cunoaştere. Ea implică o maturizare a spiritului uman. Dar ea implică cunoaşterea că Dumnezeu există şi că e dincolo de orice relaţie. intr-un fel tainic spiritul işi dă seama că Dumnezeu există şi că e mai presus de orice relaţie şi de orice cuprindere. Dacă ar fi in relaţie, ar avea ceva deasupra Lui, in afara relaţiei, căci trebuie să fie ceva care e mai presus de toate, care nu depinde de nimic, ci de care depind toate. Toate cele cunoscute trimit la existenţa Lui ascunsă. insăşi aspiraţia celui ce cunoaşte, care nu incetează după ce le-a cunoscut pe toate, ii dă convingerea existenţei Lui ca a Celui ce e mai presus de puterea noastră. Sfantul Maxim dezvoltă ideea apofatismului lui Dumnezeu pentru a combate pe eunomien". (n. 259, pp. 206-207). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 159 Dumnezeu, pe de alta, că inţelegerile lor sunt dificile şi din ele invăţăm ce nu este Dumnezeu. Aceasta pentru a potoli curiozitatea nefolositoare şi păgubitoare a celor ce socotesc că Dumnezeu poate fi cuprins in plăsmuirile goale ale cugetării lor, care nu poate cuprinde cu adevărat nici măcar unul dintre lucruri, după raţiunea după care este şi există.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 84, in PSB, voi. 80, p. 227) „Dumnezeu nu este cunoscut niciodată ce este din cele ce sunt fiinţa Lui, adică din fiinţa insăşi. Căci o noţiune care să exprime ce este e imposibilă şi la fel de inaccesibilă intregii zidiri văzute şi nevăzute. Dumnezeu Se face cunoscut celor ce văd din cele din jurul fiinţei, insă numai că este, şi aceasta, cand sunt bine şi binecre- dincios contemplate. Căci toate cele din jurul fiinţei arată nu ce este, ci ce nu este, ca, de exemplu, insuşirea de a fi nefacut, de a nu avea o origine, infinitatea, necorpora- litatea şi toate cele asemenea cate sunt in jurul fiinţei şi infăţişează ce nu este ea, nu ce este ea. Dar raţiunile proniei şi ale judecăţii, după care toate cu inţelepciune se chivernisesc, ca şi infăţişarea armonioasă a firii in legătură cu Dumnezeu, care e impreunată cu acelea, arată pe Creatorul in mod proporţional, insă numai că este. Deci negaţiunile opuse afirmaţiunilor se conciliază cu acestea şi se substituie intre ele. Astfel, negaţiunile, indicand nu ce este Dumnezeu, ci ce nu este, se unesc cu afirmaţiile in jurul faptului că e ceva Acel ce nu este aceasta sau aceea; iar afir- maţiunile, indicand numai că este, dar nu şi ce este Acela, se unesc cu negaţiunile in jurul faptului că nu e ceva cunoscut Acel ce este ceva. Ele indică prin ele contradicţia ca opoziţie, dar aplicate la Dumnezeu indică unirea extremelor prin coincidenţă622.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 99, in PSB, voi. 80, pp. 248-249) „Căci ca să dobandeşti virtutea, cauţi să cunoşti prin raţiune natura lucrurilor, iar ca să ajungi la unirea nerătăcitoare circumscrii cu mintea mişcarea a tot veacul şi timpul623. Iar odată cu acestea se iveşte in tine dorinţa tot mai fierbinte după Dumnezeu, care te indeamnă să te intinzi spre Cel dorit pe măsura infinităţii lui şi ţi se face necuprinsă pe măsura necuprinsului Celui dorit. Căci sfarşitul ei este Dumnezeu, care este implinirea dorinţei celor vrednici, ca bucuria de sine existentă de toate bunătăţile624.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Il-a, Către Prea Cuviosul presbiter Marin, in PSB, voi. 81, p. 176) 622. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Fără intruparea Cuvantului, intipăririle Lui in creaţiune ne-ar da numai o cunoştinţă a celor din jurul Lui, iar despre fiinţa Lui, numai cunoştinţa faptului că este, nu şi ce este. Astfel, din creaţiune adunăm numai negaţiuni şi afirmaţiuni referitoare la cele din jurul fiinţei şi la faptul că ea este. Combinandu-le in ele insele, afirmaţiunile şi negaţiunile par să se contrazică; dar dacă le referim la Dumnezeu, ele se armonizează, intrucat coincid spunandu-ne că Dumnezeu este, dar nu ce este, in fiinţa Lui. Fiinţa Lui e mai presus şi de unele şi de altele, dar le uneşte şi pe unele şi pe altele" (n. 319, p. 249). 623. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: Cunoştinţa deplină e cea care circumscrie mişcarea tuturor, cea care le vede pe toate in diversitatea lor unitară. Prin cunoştinţă şi virtute se intreţine dorul nesfarşit de Dumnezeu. Vreau să fiu tot mai bun. Voiesc să cunosc tot mai mult. (n. 349, p. 176). 624. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu este bucuria de sine, autoipostatică a bunătăţii, intrucat pe de o parte nu le are pe acelea de nicăieri de altundeva, iar pe de alta, le trăieşte in mod personal, sau El este insăşi personificarea lor. Căci numai o persoană poate avea bucuria de ele. Avem un dor infinit, sau un dor de infinitate. Dar in acelaşi timp acest dor infinit ne e satisfăcut de Dumnezeu. El e dorul nostru satisfăcut. Bucuria Lui de bunătăţi devine bucuria noastră. in El ne săturăm setea de infinitate. Sfantul Maxim consideră pe Dumnezeu ca Persoană, ca ipostas de infinitate ori mai presus de infinitate. Infinitatea nu există decat in Persoana lui Dumnezeu (Capete gnostice II, 49). Ajunşi in El, am ajuns la capătul dorului. Dar in acest capăt aflăm totodată infinitul. Persoana Iui Dumnezeu este izvorul infinitului veşnic viu. Nu infinitatea este izvorul Persoanei, ci invers. Căci infinitatea in afara Persoanei e monotonă, e o repetiţie inconştientă, supusă aceloraşi legi definite şi in număr finit, repetate la infinit" (n. 350, p. 176). 162 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI prin alergare.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a V-a, in PSB, voi. 29, p. 185) „Căci totdeauna binele prezent, oricat ar părea că e de mare şi de desăvarşit, e inceput al unuia mai presus de el şi mai mare.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Vl-a, in PSB, voi. 29, pp. 191-192) „Se cuvine să fericim sufletul pentru acestea, ca pe unul ce a ajuns in urcuşul spre inălţime la treapta cea mai de sus intre cele dorite. Căci ce fericire mai mare s-ar putea cugeta, decat a vedea pe Dumnezeu? Dar şi aceasta fiind un sfarşit al celor străbătute inainte, se face inceput al nădejdii celor aflate mai sus.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Vl-a, in PSB, voi. 29, p. 194) „Măreţia firii dumnezeieşti nu e hotărnicită de nici o margine şi nu e vreun hotar in cunoaşterea celor cercetate, la care ar trebui să se oprească din mersul inainte cel ce urmăreşte cele inalte; ci că cel ce aleargă, printr-o inţelegere mai inaltă, spre mintea (inţelesul) de sus, trebuie să se poarte astfel ca toată desăvarşirea cunoaşterii, la care poate ajunge firea omenească, să i se facă inceput al poftirii celor mai inalte634.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Vl-a, in PSB, voi. 29, pp. 194-195) „Mult e totdeauna ceea ce se află in firea fericită a bunătăţilor, dar e nesfarşit mai mult ceea ce-i mai presus de ceea ce se apucă mereu; şi aceasta se intamplă pururi celui ce se impărtăşeşte, pricinuindu-li-se celor ce se impărtăşesc, in toată nesfarşirea veacurilor, o creştere prin cele necontenit mai mari. Căci cel curat cu inima, după cuvantul nemincinos al Stăpanului, vede pe Dumnezeu necontenit, după măsura puterii lui, primind atata inţelegere cat poate cuprinde. Iar lipsa de hotar şi necuprinsul dumnezeirii rămane dincolo de cuprindere. Căci Cel a cărui măreţie şi slavă nu are margini e totdeauna la fel, privirea contemplandu-L la aceeaşi inălţime. Aceasta a strigat-o şi marele David, care a săvarşit urcuşurile cele bune in inimă şi a mers din putere in putere, zicand: Tu eşti Prea inalt in veci, Doamne (Ps. 144, 5). Prin aceasta a indicat, socotesc, că in toată eternitatea veacului nesfarşit, cel ce aleargă spre Tine se face pururi mai mare şi mai inalt ca sine insuşi, crescand necontenit, in mod proporţional, prin urcuşul in cele bune. Dar Tu, acelaşi eşti, Prea inalt, neputand să apari niciodată mai coborat celor ce urcă, prin aceea că eşti totdeauna in mod egal mai presus şi mai inalt de puterea celor ce se inalţă. Aceasta am socotit, aşadar, că le statorniceşte Apostolul despre firea bunătăţilor negrăite, cand zice că binele acela nu l-a văzut vreun ochi, chiar dacă priveşte pururea. Căci nu vede cat este, ci cat este cu putinţă ochiului să privească. Şi urechea nu a auzit cat este Cel de Care se vorbeşte, chiar dacă primeşte pururea cuvantul in auz. Şi la inima omului nu s-a suit, chiar dacă cel curat cu inima vede cat poate. Căci ceea ce se cuprinde mereu e totdeauna mai mult decat cele ce s-au cuprins inainte, dar nu hotărniceşte in sine ceea ce se caută, ci marginea a ceea ce s-a aflat se face, celor ce urcă, inceput 634. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "E o invăţătură proprie Sfantului Grigorie de Nyssa aceea că orice ţintă la care ajunge sufletul in cunoaştere şi bunătate se face inceputul unei porniri spre altă ţintă, pe care ţinta atinsă o face să se arate. Aceasta e doctrina epectazelor. Această inălţare de la o ţintă la alta ţine veşnic. Ea implică nesfarşirea oceanului dumnezeiesc, la a cărui margine nu ajungem niciodată, pentru că nu are margine" (n. 127, p. 195). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 163 spre aflarea celor mai inalte. Şi nici cel ce urcă nu se opreşte vreodată, primind inceputul din inceput, nici inceputul celor pururea mai mari nu se desăvarşeşte in sine. Căci niciodată dorinţa celui ce urcă nu se opreşte la cele cunoscute, ci sufletul urcand printr-o altă dorire mai mare spre alta de mai sus, intr-o urcare necontenită, inaintează pururea, prin cele mai inalte, spre Cel nehotămicit635.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a VUI-a, in PSB, voi. 29, pp. 222-223) „Pururea Izvorul bunătăţilor atrage spre Sine pe cei ce insetează, precum zice Izvorul in Evanghelie: De insetează cineva, să vină la Mine să bea (In. 7, 37). Căci in aceasta nu a dat un hotar nici setei, nici pornirii spre El, nici plăcerii de a bea, ci cu intinderea poruncii in veci, uneşte şi indemnul de a inseta, şi de a bea, şi de a avea pornirea spre El.636 Iar celor ce au apucat să guste şi au aflat că bun e Domnul, gustarea li se face ca un indemn spre impărtăşire de şi mai mult. De aceea, niciodată nu lipseşte celui ce urcă indemnul ce i se face, care il atrage necontenit spre ceea ce e mai mare.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a VUI-a, in PSB, voi. 29, pp. 223-224) „Vezi cum drumul celor ce urcă spre Dumnezeu e fără hotar? Cum ceea ce cunoaşte se face necontenit inceput spre ceea ce e, potrivit celor spuse, deasupra?637 Cand nădăjduim o oprire din urcuşul spre cele inalte? Ce-ar mai căuta cineva după ce i se recunoaşte desăvarşirea? O vedem aflandu-se incă inăuntru şi neieşită incă in afara uşilor ei, nici desfatandu-se de arătarea feţei Lui, ci bucurandu-se incă prin auz de impărtăşirea de bunătate. Deci această invăţătură am aflat-o prin cele spuse, că intotdeauna li se potriveşte celor ce inaintează spre cele mai mari, cuvantul Apostolului, care zice: Dacă i se pare cuiva că a cunoscut, incă n-a cunoscut cum trebuie să cunoască (I Cor. 8, 2). Căci L-a cunoscut pe El sufletul in cele dinainte, atat cat a cuprins. Dar fiindcă ceea ce a rămas necuprins e de nesfarşite ori mai mult decat ceea ce s-a cuprins, de aceea Mirele i S-a arătat de multe ori sufletului, şi ca şi cand nu i-a stat incă inaintea ochilor, făgăduieşte prin glas că i Se va arăta miresei. Ca să ni se facă lucrul acesta mai lămurit, voi adăuga cuvantului o icoană, spre pilduire. Dacă s-ar apropia cineva de izvorul acela, de care a spus Scriptura că a ieşit la inceput din pămant şi care avea atata mulţime de apă, că uda toată faţa pămantului, apropiindu-se de izvor s-ar minuna de nesfarşitul acela de ape care ţaşneşte şi se revarsă necontenit din pămant, dar n-ar spune că vede toată apa. Căci cum ar vedea 635. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Sfantul Grigorie expune vestita sa invăţătură despre epectaze. Orice ţintă atinsă in urcuşul spre Dumnezeu se face inceput al unui nou urcuş. Orice sfarşit e un inceput. Nici un inceput nu se desăvarşeşte in sine, căci, după acest inceput, va ajunge la alt inceput. Orice inceput deschide drumul spre alt inceput. Fiecare treaptă ajunsă face cu putinţă urcuşul la o altă treaptă. Fiecare e un alt inceput, căci nici o treaptă nu mulţumeşte sau nu e ultima. Aceasta e / 'eternei commencement al lui Charles Peguy. Acest proces se petrece cu sufletul cunoscător, pentru că Cel in Care inaintează nu e hotărnicit. Acest suflet creşte mereu in Cel nehotămicit" (n. 164, p. 223). 636. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Porunca şi indemnul Domnului: să vină la Mine şi să bea e dată pentm veşnicie. Deci nici setea nu se va potoli vreodată. Ci in cel ce bea, sau in cel ce gustă, se trezeşte dorinţa de a bea şi de a gusta mai mult. Şi izvorul e nesecat şi mereu dă ceva nou din el" (n. 165, p. 224). 637. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Urcuşul spre Dumnezeu nu se isprăveşte niciodată; el nu ajunge la un hotar, pentm că Dumnezeu insuşi nu are hotar in fiinţa Lui, in iubirea Lui. De altfel, chiar inaintarea in unirea cu o persoană omenească nu are hotar. Tubirea creşte din ea insăşi in măsura in care se afirmă, intmcat este o relaţie de la persoană la persoană, apropierea unei persoane de alta. Iubirea creşte la nesfarşit pentru că persoana care se apropie de o altă persoană este indefinită in setea ei de a iubi, şi persoana pe care o iubeşte este indefinită in vrednicia ei de a fi iubită şi in capacitatea ei de a răspunde la iubire, stimuland iubirea celeilalte persoane. Iubirea este nesfarşită pentm că este actualizarea indefinitului a două persoane in relaţia dintre ele. in iubire se activează indefinitul persoanelor ce sunt prin fiinţa lor legate şi orientate una spre alta. Dar in activarea iubirii intre ele, persoanele se impărtăşesc de Dumnezeu, de Persoana infinită prin Sine din veci, de interesul Ei pentm persoanele omeneşti la nesfarşit. De aceea orice treaptă nouă in unirea cu Dumnezeu e un 164 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI ceea ce e ascuns in sanul pămantului? Deci chiar dacă ar rămane mult timp langă apa ce ţaşneşte, ar fi pururi la inceputul vederii apei.638 Căci nu incetează apa de a curge pururi şi de a incepe să ţaşnească. La fel, cel ce priveşte frumuseţea cea dumnezeiască şi fară hotar, fiindcă ceea ce află mereu se arată mai nou şi mai minunat, decat ceea ce a cuprins inainte, se minunează de ceea ce apare necontenit, dar niciodată nu se opreşte din dorinţa de a vedea, pentru faptul că ceea ce aşteaptă e mai măreţ şi mai dumnezeiesc, decat tot ce se vede. (...) minunandu-se şi uimindu-se necontenit de ceea ce cunoaşte, niciodată nu-şi opreşte in cele văzute dorul de cel văzut.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Xl-a, in PSB, voi. 29, pp. 258-260) „Nu incetează să intre (sufletul - n.n.) prin inaintare la cele mai inalte şi să iasă necontenit din cele ajunse639.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a Xl-a, in PSB, voi. 29, p. 277) „Căci cine nu ştie treptele acelea pe care a urcat Moise, care mereu se făcea mai mare şi niciodată nu se oprea de a creşte mai mare? A crescut la inceput, cand a pus mai presus de impărăţia egiptenilor ocara pentru Hristos, alegand mai bine să fie necăjit cu poporul lui Dumnezeu, decat să se bucure de gustarea vremelnică a păcapunct de plecare pentru pornirea mai departe spre o nouă treaptă de unire cu El, pentru că El insuşi ne atrage cu iubirea Lui mereu mai aproape de Sine şi ne umple de o tot mai mare iubire faţă de El, care se revarsă nu numai spre noi, ci şi spre semenii noştri. in iubirea lui Dumnezeu faţă de mine simt şi iubirea Lui faţă de alţii şi deci iubirea Lui umplandu-mă pe mine, ea se indreaptă şi spre semenii mei. E o invăţătură pe care a pus-o cel mai larg in lumină Sfantul Grigorie de Nyssa, unnand sfantului apostol Pavel (Filip. 3, 13: Cele dinapoi uitandu-le, la ţintă alerg). E invăţătura epectazelor, a intinderilor nesfarşite mai sus, care nu sunt numai intinderi intelectuale, ci ale intregii mele fiinţe, care cuprinde in sine nu numai setea mea de cunoaştere, ci setea de a fi intreg tot mai aproape de Dumnezeu. Aceasta nu inseamnă că sufletul nu are pe Dumnezeu, sau nu e unit cu El şi pe treptele de mai jos. Căci şi cu o persoană omenească eşti mereu unit in iubire, deşi cu cat eşti mai unit cu ea, cu atat doreşti mereu să te uneşti şi mai mult. Urcuşul e făcut necesar nu numai de nesfarşirea lui Dumnezeu, ci şi de firea noastră făcută pentru infinitate, neimpăcată cu viaţa in ingustime, in repetiţie, in monotonie, in nelibertate. De aceea, nu ne putem opri la nimic din cele multe, care se ingustează unele pe altele. Tot ce atingem pe pămant fiind finit, iar firea noastră fiind făcută pentru infinitate, nu se poate mulţumi cu nimic finit. Aceasta face necesar progresul şi schimbarea, dar schimbarea spre aceeaşi infinitate. Dar in viaţa viitoare, ajunşi in infinitatea lui Dumnezeu, ne vom odihni in ea, vom ajunge Ia o stabilitate in ea. Dar nici stabilitatea aceea nu va fi o incremenire, ci o lărgire. Pe cand in timp şi in viaţa pămantească trecem de la una la alta. in eternitate va fi o lărgire in aceeaşi. De altfel, in parte, experiem această lărgire in infinitatea lui Dumnezeu incă de aici. Apoi insuşi faptul că trebuie să ne mişcăm mereu, pentru a cuprinde altceva şi altceva, trecand uneori de la un conţinut la altul, cu totul contrar (teză-antiteză), ne arată că timpul e făcut pentru eternitate, că in timp tindem să ajungem la cuprinderea totului infinit, fară să ajungem vreodată să-l cuprindem in intregime, (n. 221, pp. 258-259). 638. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Cunoscand pe Dumnezeu sau avand simţirea bunătăţilor Lui, suntem pururi la inceputul acestei cunoaşteri sau simţiri, cum cunoscand o persoană omenească sau gustand prin iubire farmecul comuniunii cu ea, suntem pururi la inceputul acestei cunoaşteri sau comuniuni. Fiecare nouă cunoaştere, prin trăirea in această comuniune, ne starneşte, dată fiind fericirea gustată in ea, la o altă cunoaştere şi comuniune mai bogată, mai substanţială. Toate cunoaşterile, toate comunicările dinainte le-am uitat sau, dacă nu le-am uitat, ele işi capătă de fiecare dată noi inţelesuri, noi adancimi, noi puteri de a ne ferici, mai ales dacă suntem in contact viu cu persoana respectivă şi ea ne descoperă mereu din farmecul ei unic şi nesfarşit. Urcuşul in intimitatea cu ea nu se sfarşeşte niciodată, dar e un urcuş in intimitatea aceleaşi persoane, pe care am cunoscut-o pană acum, care ne este familiară şi ne intreţine bucuria prin această familiaritate. E un progressus in idem. E o inaintare, care e totodată o stabilitate, o rămanere in aceeaşi casă. E un motus sta- bilis, un status mobilis. E o adancire in acelaşi indefinit familiar, sau infinit inepuizabil, in aceeaşi bucurie pe care ne-o intreţine. E o imbogăţire a noastră, dar nu o instrăinare, ci dimpotrivă, nu e o risipire in noutăţile fară adancime, de suprafaţă, in care nu ne regăsim niciodată pe noi inşine, in care rămanem mereu străini de identitatea noastră" (n. 222, pp. 259-260). 639. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Tot urcuşul spre Dumnezeu este o ieşire şi o intrare continuă. E o ieşire din starea in care ne aflăm şi o intrare in alta mai inaltă. Nu e simplă inaintarea in aceeaşi stare, deşi faptul că stările se continuă spre acelaşi bine tot mai inalt dă celui ce intră şi iese şi o statornicie. intr-un fel suntem nemulţumiţi cu starea in care ne aflăm de catva timp, pentm că, cunoscandu-i marginile, nu ne mai este satisfăcută setea noastră de nemărginire. Voim ceva nou, voim să ieşim din mărginire. Dar noul in care intrăm e din alt punct de vedere inrudit cu starea in care am fost. Binele, iubirea, e mereu nou şi mereu acelaşi. E un nou paradox: schimbarea şi stăruinţa. Omul e mereu nou şi mereu acelaşi in inaintarea vieţii lui, mai ales cand inaintează in cele bune. Numai cel rău e monoton, sau in el monotonia copleşeşte noutatea" (n. 248, p. 277). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 165 tului. A crescut iarăşi cand egipteanul, asuprind pe evreu, a omorat pe cel de alt neam, luptand pentru israelit. Şi vei inţelege, fară indoială, felul creşterii, de vei lua istoria ca chip al unui inţeles mai inalt. Şi iarăşi s-a făcut mai mare ca sine, păzin- du-şi viaţa netulburată de zgomote, prin indelungata inţeleaptă petrecere in pustie. Apoi se luminează de focul din rug. Pe langă acestea, işi goleşte tălpile de invelişul mort. Pierde şerpii egipteni cu toiagul. Scoate de sub tirania lui faraon neamul său şi il conduce prin nor. Desparte marea. Acoperă sub mare tirania. indulceşte Mera. inmoaie piatra. Se hrăneşte cu mancarea ingerilor. Aude trambiţele, indrăzneşte să se urce pe muntele ce arde. Atinge varful. Ajunge sub nor. Intră in intunericul in care era Dumnezeu. Primeşte legămantul. Se face soare neapropiat celor ce se apropie, fulgerandu-i faţa de lumină. Dar cine ar putea infăţişă prin cuvant toate faptele lui şi feluritele arătări ale lui Dumnezeu? Şi totuşi cel ce s-a făcut atat de mare şi a ajuns la aşa de mari trepte şi s-a inălţat aşa de mult spre Dumnezeu, incă nu şi-a săturat dorinţa de mai mult şi se roagă să vadă pe Dumnezeu la faţă, cu toate că Scriptura a mărturisit incă dinainte că s-a invrednicit de convorbirea cu Dumnezeu, faţă in faţă. Dar nici faptul de a fi vorbit lui Dumnezeu ca unui prieten, nici convorbirea ce a avut-o cu Dumnezeu, gură către gură, nu-i potoleşte dorinţa după cele mai inalte, ci De am aflat, zice, har inaintea Ta, arată-mi-Te, ca să Te cunosc. Şi Cel ce făgăduieşte să-i dea harul cerut, Cel ce a zis: Te-am cunoscut pe tine mai mult decat pe toţi (leş. 33, 17), trece de el in locul sfant, pe piatră, acoperit fiind de mana dumnezeiască, cand sta, incat de abia ii vede spatele Lui, după ce a trecut.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a XlI-a, in PSB, voi. 29, pp. 277-278) „Sufletul care vede pe Dumnezeu şi primeşte in sine dorul cel bun după frumuseţea nestricăcioasă are necontenit o poftă nouă spre ceea ce e deasupra, neslă- bindu-şi niciodată dorul prin săturare640. De aceea nu incetează de a se intinde spre cele dinainte şi de a ieşi din aceea in ce este şi de a pătrunde mai inăuntru, unde incă nu a fost. Şi ceea ce i se arată lui mereu mai minunat şi mai mare, socoteşte mai prejos de ceea ce urmează, pentru faptul că ceea ce se află in chip necontenit este neindoielnic mai frumos decat ceea ce a atins inainte. E ceea ce se intamplă şi lui Pavel, care murea in fiecare zi (I Cor. 15, 11), fiindcă mereu trecea la o viaţă nouă, făcandu-se necontenit mort faţă de ceea ce a trecut şi dand uitării cele străbătute inainte641.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a XlI-a, in PSB, voi. 29, p. 284) „Sufletul, ieşind după cuvantul Lui şi căutand pe Cel neaflat, apoi chemand pe Cel neajuns de inţelesul numirilor, află de la păzitori că iubeşte pe Cel neajuns şi doreşte pe Cel necuprins. Prin aceasta e bătut şi rănit intr-un fel oarecare de deznă- 640. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "De inaintarea in bine nu se satură sufletul niciodată. Numai de săvarşirea răului se satură. Ba chiar ii pare rău de săvarşirea lui, pe cand de săvarşirea binelui nu-i pare rău niciodată. Aici e vizată teoria pla- tonic-origenistă despre săturarea sufletelor de bine in preajma lui Dumnezeu şi despre coborarea de acolo pentru a ieşi din plictiseala acelei săturări, ceea ce le pricinuieşte o nouă incorporare. Binele este nesfarşit. E nesfarşit pentru că el constă in comuniunea iubitoare dintre persoane şi in primul rand intre persoana noastră şi Persoana dumnezeiască de nesfarşită bunătate şi nesfarşit nouă in formele de manifestare ale bunătăţii Ei dăruitoare" (n. 257, p. 284). 641. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Un nou sens al morţii. Nu trebuie omorat numai omul vechi odată pentru totdeauna, ci cel ce urcă in Hristos moare mereu faţă de starea la care a ajuns, uitand dc ca, pentru a trece mereu la o stare nouă", (n. 258, p. 284). 166 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI dej dea de a nu ajunge pe Cel dorit, socotind dorinţa sa fară implinire şi sortită să nu se poată bucura de Cuvantul. Dar i se smulge vălul tristeţii, prin aceea că află că adevărata bucurie de Cel dorit e să inainteze pururea in căutarea Lui şi să nu inceteze niciodată din urcuş, dorinţa implinită născand totdeauna altă dorire a Celui ce se află deasupra642. Deci după ce i s-a luat vălul deznădejdii şi a văzut frumuseţea nesperată şi necircumscrisă a Celui dorit643, ce e aflată in toată eternitatea veacurilor mereu mai mare644, se intinde cu un dor şi mai infocat şi vesteşte Celui iubit (...) simţirea inimii sale, că adică primind săgeata aleasă a lui Dumnezeu in sine, a fost rănită, prin varful credinţei, in inimă, primind in rană săgeata iubirii. Iar iubirea, după cuvantul lui Ioan, este Dumnezeu.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănunţită la Cantarea Cantărilor, Omilia a XlI-a, in PSB, voi. 29, pp. 285-286) „Cei ce urcă pe o scară oarecare, spre cele mai inalte, cand păşesc pe prima treaptă, prin ea sunt ridicaţi spre cea aşezată deasupra şi iarăşi, a doua duce pe cel ce urcă la a treia şi aceasta, la cea următoare şi aceasta, la cea de după ea645. Şi astfel, cel ce urcă de la treapta in care este, inălţandu-se mereu spre ceea ce e deasupra, ajunge la cel mai inalt varf al urcuşului.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Cuvantul al II-lea, in PSB, voi. 29, p. 342) „Nu e cu putinţă să se inalţe cineva spre Dumnezeu astfel, decat privind mereu la cele de sus şi avand dorinţa nesfarşită a celor inalte, incat să nu iubească şi să rămană la cele dobandite, ci să socotească drept pagubă neridicarea la ceea ce e mai presus.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, Cuvantul al V-lea, in PSB, voi. 29, p. 368) „Graniţa binelui nici măcar n-o putem intrezări, aşa că iubirea nu se sfarşeşte decat o dată cu binele. La urma urmei, marginea binelui este numai contrariul (răul). Cel a cărui fire nu acceptă răul, va inainta mereu spre binele nelimitat şi nesfarşit.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet şi inviere, in PSB, voi. 30, p. 382) „Căci participarea la bunătatea dumnezeiască il face pe participant mai mare şi mai primitor de bunătăţi, fiindcă ii dă spor in forţă şi mărime, aşa incat cel ce este hrănit cu bunătatea dumnezeiască creşte mereu şi niciodată nu incetează de-a creşte. 642. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Un alt inţeles al bătăilor şi rănilor primite de mireasă de la ingeri şi al smulgerii vălurilor ei este că află de la ei că nu poate să ajungă să cuprindă pe Cuvantul cel necuprins. Căci nici ei nu pot să-L cuprindă. Aceasta pune un văl de tristeţe pe suflet. Dar vălul acesta e smuls de ingeri, prin cunoştinţa ce i-o dau că insăşi căutarea neincetată a Lui şi urcuşul neoprit spre El este o cunoaştere a Lui şi deci un motiv de bucurie. Căci nu ar căuta sufletul neincetat pe Dumnezeu, dacă nu ar şti de El, dacă, intr-un fel oarecare, El nu S-ar face simţit. in acest urcuş, sufletul simte deci că trăieşte şi cunoaşte necuprinsul lui Dumnezeu. intr-un fel, il cunoaşte in mod continuu nou, ca intr-o descoperire continuu nouă. Dar dacă L-ar cunoaşte cineva deplin, n-ar mai avea bucuria să-L simtă ca pe Cel continuu nou, deci ca pe Cel niciodată deplin inţeles. Simţindu-i pe ingeri, şi simţindu-i ca mărginiţi işi dă seama de nemărginirea lui Dumnezeu", (n. 261, p. 286). 643. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Avem aici o altă expresie paradoxală: A văzut frumuseţea nesperată şi necircumscrisă a Celui dorit. A văzut, cu alte cuvinte, o frumuseţe pe care nu speră să o mai vadă şi a văzut necircumscrierea Lui sau a cuprins faptul că e necuprins. Simţirea frumuseţii pe care nu speră să o privească e mai mare decat toate frumuseţile, intr-un fel iţi dai seama de ea, dar in altul nu speri să o poţi sesiza. Orice frumuseţe are, de altfel, ceva din acest caracter paradoxal: o vezi şi nu o poţi defini, sau vedea in intregime; o vezi şi nu o poţi circumscrie nici cu simţirea directă, nici in conceptele care traduc această sesizare directă, dar insuficientă", (n. 262, p. 286). 644. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu numai in viaţa pămantească, ci in eternitatea veacurilor frumuseţea dumnezeiască şi necircumscrierea ei se arată mereu mai mare, dar şi lipsa speranţei de a o vedea intreagă sporeşte", (n. 263, p. 286). 645. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Se pare că aici avem ideea de Scară a virtuţilor, care a devenit apoi atat de folosită in spiritualitatea răsăriteană. in scară, Sfantul Grigorie concretizează şi mai mult ideea epectazelor, a urcării necontenite a sufletului de la o treaptă atinsă la alta, a cărei vedere o deschide treapta atinsă", (n. 24, p. 342). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 167 Deoarece izvorul de bunătăţi curge fară incetare, firea primitorului devine mai capabilă să-l primească şi să-l cuprindă, fiindcă nimic din ce primeşte nu este aici de prisos, nici fară folos, tot ceea ce curge in sufletul primitor apărandu-i propria-i mărime. Căci amandouă cresc impreună: puterea hrănitoare sporeşte şi mai mult belşugul de bunătăţi, iar izvorul de hrană curge şi mai imbelşugat prin lărgirea sufletului, care se face din ce in ce mai mare. Aşadar sufletul trebuie să se ridice la atata sporire, incat nimeni să nu-i mai poată stăvili creşterea.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Dialogul despre suflet şi inviere, in PSB, voi. 30, p. 385) „Cu cat au in ele (sufletele -n.n.) sentimentul duhovniceştii sporiri, cu atat mai mult sunt infometate şi insetate după impărtăşirea şi creşterea (lor) in har. Şi cu cat se imbogăţesc duhovniceşte, cu atat se socotesc mai sărace şi tanjesc de darul cel duhovnicesc, după Mirele cel ceresc. Că spune Scriptura: Cei ce mă mănancă vor flămanzi incă (,mai mult), iar cei ce mă beau, vor inseta incă (mai mult) (Inţel. Sir. 24, 23). ” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia a X-a, 1, in PSB, voi. 34, p. 133) „Desfătarea cu Dumnezeu este fără saţ şi cu cat mai mult gustă cineva şi mănancă (din El), cu atat este mai flămand. Astfel de oameni au o dorinţă şi o iubire nepotolită faţă de Dumnezeu şi cu cat se silesc ca să crească şi să sporească (in această stare) cu atat mai mult se socotesc săraci şi lipsiţi, ca unii care nu posedă nimic.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia a XV-a, 37, in PSB, voi. 34, p. 165) „După cum cel lacom după bogăţie, oricat de multe averi ar strange, niciodată nu se satură, ci din contră, pofta (după ele) ii creşte şi mai mult; şi după cum cineva, sfaşiat de sete, band băutură dulce, tot mai insetat devine, tot aşa, gustand cineva (din bunurile oferite de Dumnezeu) nu se satură de ele niciodată şi avand din belşug bunurile Sale, se consideră pe sine sărac.” (Sf Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, "Cuvant despre iubire", 2-3, in PSB, voi. 34, p. 324)