Culion

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.


Culionul este un potcap mic sau înalt, rotund, de catifea și fără boruri, purtat pe cap de preoți, călugări și călugărițe. El este specific cultului creștin ortodox. Culionul face parte din hainele uzuale preoțești și nu are rol liturgic. Prezența sa pe cap semnifică smerenia, cuculiul' sau culionul reprezentând la origine căciulița pe care o purtau pe cap copiii [citare].

La monahi și monahii, peste culion se pune voalul, numit camilafcă, folosindu-se în mod special la slujbele bisericești. Monahii trebuie să stea tot timpul cu capul acoperit, iar la anumite momente ei trebuie să-și scoată doar acea pânză ce se îmbracă peste culion, adică camilafca. În tradiția rusă, camilafca și culionul poartă denumirea de „clobuc”.

Origini

Tipuri

Există mai multe tipuri de culioane, în funcție de densitatea materialului, formă, cusătură, culoare și modul de împodobire.

După tipul de material

Astfel, culionul poate fi realizat din material moale, ca o căciulă sau din material mai rigid, ca o pălărie de tip calotă.

  • Culionul din material moale, cunoscut și sub numele de fes, poate avea diferite forme - ca o căciuliță cilindrică, cu marginile ridicate [poză], ca o calotă închisă din material flexibil, ca o căciulă rotundă care acoperă (sau nu) urechile [poze], ca o căciulă cu colțuri sau cu partea superioară cusută în formă de floare (poză). Este acoperământul folosit în mod obișnuit de monahi și de unii preoți de mir, în afara slujbelor bisericești. Uneori monahii poartă în aceste ocazii, când vremea este mai friguroasă, o căciulă sau cușmă obișnuită, de obicei tot de culoare neagră.
  • Culionul 'tare' are forma unei calote de diferite dimensiuni și forme și este purtat de obicei la slujbele bisericești și în ocaziile formale.
  • O formă particulară a culionului este cuculiul schimonahilor din tradiția rusă. Este un acoperământ specializat, apropiat ca formă de o glugă, cu două 'aripi' înguste care coboară pe umeri, alcătuind astfel o cruce [poză], și este purtat doar de schimonahi și de unii ierarhi (Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, Catolicosul Bisericii Georgiei etc). Deși acest veșmând seamănă cu camilafca-văl (epanokameloukion), este considerat a fi distinct de aceasta. (În alte tradiții, schimonahii nu poartă acest tip de glugă cu 'aripi', ci un culion special, în formă de degetar, brodat) [poze].

După formă

Tot astfel, culionul poate fi clasificat și după stil, formă și mărime. Astfel, culionul poate fi:

  • de stil rusesc - este înalt, conic (cu baza în partea de sus) și nu are boruri [poze]
  • de stil grecesc - este mai jos, cilindric, are boruri și un mic vârf în centrul părții de sus [poze]
  • de stil românesc - este comparativ îngust, fără boruri de obicei tronconic (cu baza în jos). [poze]

Atașat vs. detașat de văl

În funcție de tipul de culion (potcap) și de tradiția locală, acesta poate avea vălul (camilafca) detașat și mobil (practica grecească) sau atașat de potcap (frecvent în prctica românească, este numit și klobuk în Bisericile slave).

De diferite culori

Culionul poate fi și de mai multe culori:

  • culion negru - purtat de către călugări și de preoții de mir
  • culion roșu, ciclamen sau violet. Acesta poate fi în întregime colorat astfel sau doar parțial (cu o bordură colorată sau cu partea de sus colorată). Acestea sunt purtate de preoții de mir și de monahi pentru a marca rangul administrativ sau rangul monahal, și uneori de episcopi. În practica Bisericii Ortodoxe Române, în ceea ce îi privește pe clericii de rang inferior celui episcopal, aceștia pot purta: culion roșu - protopopii pe durata funcției; culion ciclamen - vicarul administrativ eparhial, consilierii eparhiali și ins-

pectorii eparhiali cu funcþii de conducere de la eparhii și inspectorii cu funcții de conducere de la Patriarhia Românã; culion violet - vicarul administrativ patriarhal, consilierii patriarhali și inspectorul general bisericesc de la Patriarhia Românã. [1]

  • culion alb - purtat de către patriarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, Bisericii Ortodoxe Române (îmbrăcat integral în alb), Bisericii Ortodoxe Sârbe și Bisericii Ortodoxe Bulgare, de mitropoliții Bisericii ortodoxe Ruse, de mitropolitul Varșoviei și al întregii Polonii, de mitropolitul Cehiei și Slovaciei, de mitropolitul Bisericii Ortodoxe din America și de arhiepiscopul Kareliei și al întregii Finlande.

Simplu sau ornamentat

În sfârșit, culionul poate fi simplu sau ornat (brodat sau împodobit). Culionul preoților de mir poate fi brodat cu diferite modele, dar de obicei de aceeași culoare cu reverenda sau cu rasa (în general negru). În unele tradiții, culionul monahal și mai ales cel al schimonahilor este împodobit cu cusături (una sau mau multe cruci, frecvent de culoare roșie) sau broderii cu diferite însemne corespunzătoare rangului sau treptei monahale respective.

Patriarhii, arhiepiscopii și/sau mitropoliții, în funcție de tradiție, poartă o cruce atașată de klobuk (în practica românească, doar mitropoliții și patriarhul).

Particularități locale și probleme terminologice

Veșmintele liturgice și neliturgice folosite de clerici și de monahi sunt în general aceleași pentru toate Bisericile Ortodoxe. Există însă unele particularități locale, unele veșminte având forme diferite în tradiții diferite. Tradițiile liturgice cele mai dezvoltate sunt respectiv cea greacă și cea rusă, însă fiecare Biserică Ortodoxă are unele specificități. În ceea ce privește tradiția românească, aceasta s-a dezvoltat la intersecția între cea greacă și cea slavă, ținând seama și de contextul istoric și bisericesc românesc.

Traducerea termenilor în limba română (alternativ sau simultan din greacă și din slavonă) a dus la unele deplasări de sens care fac relativ dificil de urmărit echivalența termenilor în diferitele tradiții, mai ales în privința veșmintelor monahale și a veșmintelor neliturgice ale clerului de mir.

Astfel, scufia, fesul, culionul sau coiful și în sfârșit potcapul (învechit: comănacul) par să fie sinonime în tradiția românească, însă fiecare termen are conotații diferite.

  • Scufia desemnează de obicei 'coiful' (calota tare) purtat de călugărițe și uneori coiful împreună cu vălul. *Culionul' (arh. comănac) poate desemna și scufia monahiilor, dar este mai frecvent folosit pentru acoperământul bărbătesc, dar care îmbracă el însuși mai multe forme. Culionul din material moale mai primește și numele de fes.
  • Potcapul, în fond o formă a culionului-calotă, este în schimb folosit mai specializat, pentru a desemna acoperământul (culionul) înalt, fie cel grecesc, cilindric, cu boruri ușor teșite, fie cel slav, tronconic, fără margini, fie pur și simplu așa-numitul klobuk slav (culionul înalt cu vălul atașat/fixat de el, purtat de monahi și de ierarhi).

În tradiția rusească, un acoperământ cu funcție similară are o formă diferită, anume:

  • Cuculiul schimonahilor (deși are o funcție similară cu cea a culionului și cu toate că terminologic provine din același termen grecesc care a dat șu cuvântul culion sau cuculion în română) este în tradiția slavă

Tot astfel, în tradițiile slavă și greacă acoperământul destinat surorilor de mănăstire și călugărițelor are un aspect diferit față de cel cunoscut în tradiția românească. În tradițiile slavă și greacă, acoperământul obișnuit purtat de la novice până la maici (stavrofore) este așa-numitul epimandylion sau apostolnik, care acoperă capul (lăsând o deschizătură rotundă pentru față) și umerii, similar cu acoperământul feminin antic, așa cum este el zugrăvit în iconografie. În funcție de particularitățile locale, acesta poate fi purtat împreună cu o scufie (de tip calotă sau de tip degetar), dar scufia/coiful se poartă de obicei peste văl.

În tradiția românească novicele poartă o simplă basma legată astfel încât să încadreze strict fața, petrecută strâns pe după gât (de obicei o basma neagră, uneori o basma albă, alteori basmaua neagră petrecută peste cea albă), iar rasoforele și stavroforele poartă în general scufia de tip românesc, în care basmaua neagră este prinsă de capătul din spate al calotei, apoi petrecută pe după gât în așa fel încât să acopere capul și gâtul. [2] La slujbele bisericești și în contexte mai protocolare, de obicei acestea poartă și basmaua albă prinsă pe sub cea neagră, astfel încât o margine albă este vizibilă pe sub basmaua neagră. În contexte neprotocolare sau pentru diferite ascultări, acestea pot însă purta doar basmaua.

În schimb, termenul grecesc pentru potcap, kamilavkion (καμιλαύκιον) sau kalimavchion (καλυμμαύχιον) - camilafcă - a fost transferat în tradiția românească vălului subțire care acoperă calota/potcapul și respectiv vălului pe care îl poartă călugărițele peste scufie și rasă (și care în tradiția greacă poartă numele de epanokameloukion, „peste camilafcă”).

Note

  1. Statutul Bisericii Ortodoxe Române.
  2. Retragerea temporară a dreptului de a purta scufia poate fi aplicată în mănăstirile de maici ca o formă de sancțiune disciplinară.

Surse

A se vedea și