Contemplarea Iul Dumnezeu

Contemplarea Iul Dumnezeu „Platon zice (...) că in felul acesta este puterea de a vedea a minţii şi că ea ne-a fost dată pentru a putea privi, prin curăţia ei, insăşi fiinţa aceea care este cauza tuturor celor intelectuale, care nu are culoare, nici formă, nici mărime, nici altceva care se poate vedea cu ochiul, fiinţa aceea, zice tot el, care este mai presus de orice fiinţă, care nu se poate spune, nici povesti şi care este numai frumuseţe şi bunătate, găsin- du-se deodată in sufletele cele bune de la natură, printr-o inrudire oarecare şi prin iubirea lor de a o vedea.” (Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, Partea intai, IV, in PSB, voi. 2, p. 124) „(...) Cuvantul lui Dumnezeu izgoneşte vorbăria deşartă şi hotărăşte să ne insuşim contemplaţia, care intăreşte credinţa.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, I, cap. 11, 51.4, in PSB, voi. 5, p. 40) „(...) Dumnezeiescul apostol scrie despre noi: "Că vedem acum ca prin oglindă" (I Cor. 13, 12); că ne cunoaştem pe noi inşine aşa cum ne cunoaştem chipul cand este reflectat de oglindă; tot aşa contemplăm, atat cat ne este cu putinţă, cauza creatoare din ceea ce este dumnezeiesc in noi.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, I, cap. 19, 94.4, in PSB, voi. 5, p. 67) „Şi, după invăţătura lui Iisus, nădăjduim să incapă in noi rauri de contemplaţie şi să fim impreună cu ceea ce Scriptura numeşte "apele cele mai presus de ceruri, care laudă numele Domnului" (In. 7, 31; Ps. 148, 4-6).” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vl-a, cap. 20, in PSB, voi. 9, p. 387) 557. Talcuirea Pr. D. "Stăniloae: Distincţia pe carc o face Sfantul Maxim intre glas şi adevăr, considerand glasul ca inainte-mergător al adevărului, ne indreptăţeşte să constatăm că raţiunile implică in concepţia lui şi sensul de cuvinte comunicate de glasul care totdeauna e al unei persoane. Chiar cand conţinutul raţiunilor sau al cuvintelor spuse nu e deplin clar, sesizăm realitatea persoanei care le comunică. Astfel in revelaţia inainte-mergătoare a Vechiului şi Noului Testament, deşi nu avem decat in mod neclar inţelesul bunătăţilor viitoare, sau pe Hristos ce Se va arăta deplin la a doua venire, sesizăm in mod clar glasul sau actul Lui personal dc comunicare, unit cu cel ce comunică ca glas al Lui", (n. 293, pp. 225-226). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 125 „Ajutaţi de o putere iluminatoare, contemplăm frumuseţea lui Dumnezeu Celui nevăzut şi de la Acesta ne ridicăm (cu ochii minţii) la spectacolul răpitor al arhetipului, Duhul cunoaşterii este undeva de faţă. Duhul Sfant dă celor ce iubesc adevărul puterea de a contempla chipul, nu le arată din afară chipul, ci ii conduce să-l cunoască prin (intermediul vieţii) in El”. (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfantul Duh, cap. 18, in PSB, voi. 12, pp. 61-62) „Cum trebuie să-L socotim şi cum să-L cinstim după cuviinţă pe Cel pe Care lumea nu-L incape şi numai sfinţii il contemplă, datorită curăţiei inimii lor?” (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfantul Duh, cap. 22, in PSB, voi. 12, p. 69) „Cand inalţi, deci, privirea şi priveşti frumuseţea, măreţia şi folosul cerului, urcă-te atunci de la cer la Creator - aşa precum spunea un inţelept: 'Din măreţia şi frumuseţea făpturilor se cunoaşte in chip asemănător Făcătorul" (inţel. Sol. 13, 5) - şi vezi şi din crearea acestor stihii cat e de mare puterea Stăpanului tău! Un om cu suflet ales, dacă ar vrea să cerceteze pe fiecare din cele văzute - dar pentru ce spun eu pe fiecare din cele văzute? - dacă ar vrea să cerceteze bine trupul lui, va vedea chiar in cele mai mici organe ale trupului lui puterea nespusă şi nepovestită a lui Dumnezeu. Dacă aceste lucruri văzute sunt indestulătoare să ne arate măreţia puterii Creatorului, ei bine, dacă te-ai urca la puterile cele nevăzute, dacă ai inălţa gandul nostru la oştile ingerilor, ale arhanghelilor, ale puterilor celor de sus, ale tronurilor, ale domniilor, ale incepătoriilor, ale stăpaniilor, ale heruvimilor, ale serafimilor, care minte, care cuvant ar fi in stare să ne spună măreţia Lui nepovestită?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia IV, V, in PSB, voi. 21, p. 62) „Ai văzut că Scriptura spune că Dumnezeu, la fiecare creaţie, a lăudat ceea ce a creat? Aceasta, pentru că mai tarziu omenirea, instruită de aceste cuvinte, să se urce cu mintea de la creaturi la Creator. Dacă făpturile lui Dumnezeu sunt de aşa fel incat depăşesc firea omenească şi nimeni nu le poate lăuda după vrednicie, ce mai poţi spune de Creatorul lor?” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia V, V, in PSB, voi. 21, pp. 73-74) „Privind cerul, te minunezi de frumuseţea lui, de felurimea stelelor, de covarşitoarea lui strălucire! Dar nu te opri aici, ci du-te cu mintea la Creatorul lor! Te uimeşte iarăşi lumina soarelui, te minunezi cand vezi cat ţi-i de folos şi-i admiri frumuseţea lui cand vezi că razele lui iţi luminează faţa? Dar nu te opri aici, ci gan- deşte-te că, dacă făptura aceasta este atat de frumoasă şi de minunată, incat depăşeşte orice minte omenească, apoi cat de frumos şi de minunat trebuie să fie Cel ce a adus-o la fiinţă numai prin poruncă şi cuvant! La fel gandeşte şi despre pămant. Cand il vezi impodobit cu flori, ca şi cum ar fi impodobit cu o haină inflorată, cand vezi că se aşterne pe toată faţa lui covorul de verdeaţă, nu te gandi că prin puterea pămantului s-au născut din el acestea, nici la ajutorul soarelui sau al lunii, ci gandeşte cu cap şi judecată că, chiar inainte de crearea acestora, a spus Dumnezeu atat: "Să răsară pămantul iarbă verde" (Fac. 1, 11) şi indată s-a impodobit faţa pămantului. Dacă vom frămanta in mintea noastră in flecare zi aceste ganduri, vom fi nişte oameni inţelepţi şi vom inălţa Stăpanului cuvenita doxologie, dar mai bine spus, doxologia cea după putere.” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia VI, VI, in PSB, voi. 21, pp. 85-86) 126 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Căci nici vederea (contemplaţia) nu desăvarşeşte sufletul prin sine, de nu vor fi de faţă şi faptele, prin care se agoniseşte viaţa morală ...” (Sf. Grigorie de Nyssa, Talcuire amănuntită la Cantarea Cantărilor, Omilia a XlII-a, in PSB, voi. 29, p. 296) „Marta, pe cand slujea cu multă pietate, grijă şi osteneală, văzand că singură nu poate face faţă unei sarcini aşa de mari, a cerut de la Domnul ajutorul surorii sale zicand: "Nu vezi că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Spune-i să mă ajute!" Ea işi chema sora la un lucru lăudabil, nu fară insemnătate: şi totuşi, iată ce răspuns i-a dat Domnul: "Marto, Marto, de prea multe lucruri te ingrijeşti şi te ocupi; dar este nevoie de puţine, sau chiar numai de unul. Maria şi-a ales partea bună, care nu se va lua de la ea". Vedeţi dar, Domnul a socotit ca temei al bunului principal teoria, ceea ce insemnează contemplaţia divină. De aci rezultă că, oricat ni s-ar părea de necesare şi de utile celelalte virtuţi, trebuie să le socotim totuşi secundare, pentru că toate sunt subordonate acesteia din urmă. Cand zice Domnul: "De prea multe lucruri te ingrijeşti şi te ocupi, dar este nevoie de puţine, sau chiar numai de unul", inseamnă că El a considerat ca bun suprem nu partea practică, oricat ar fi de lăudabilă şi de plină de roade, ci contemplaţia divină, care intr-adevăr este simplă şi unică, adică acea teorie, care este păstrată mai intai in atenţia catorva oameni sfinţi. De la contemplarea acestora coborandu-se, cel ce vrea să inainteze va ajunge şi la ceea ce este unic, adică la contemplarea lui Dumnezeu, cu ajutorul acestuia putand să se inalţe mai presus de faptele şi slujbele sfinţilor, impărtăşindu-se numai din frumuseţea şi cunoaşterea lui Dumnezeu Cel unic. "Maria şi-a ales partea bună, care nu se va lua de la ea". Şi această observaţie trebuie s-o privim cu atenţie. Cand zice: "Mariapartea bună şi-a ales", deşi despre Marta tace şi nu pare a o dojeni, lăudand-o totuşi pe cea dintai, reiese că o consideră inferioară pe aceasta din urmă. De asemenea, cand spune: care nu se va lua de la ea, arată că partea acesteia (a Martei - n.a.) ii va putea fi luată (căci ajutorul trupesc nu poate rămane permanent cu omul), dar ne invaţă că slujba celei dintai nu se poate sfarşi niciodată.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea intai, „intaia convorbire cu Părintele Moise”, cap. 8, 2-4, in PSB, voi. 57, pp. 312-313) „Ghermanus: Dar cine, cată vreme trăieşte in trup, va putea fi intotdeauna dedicat acestei contemplări divine, incat să nu se gandească la intalnirea cu un frate, la vizitarea unui infirm, la lucrul mainilor, la omenia pe care trebuie s-o arate faţă de călători, sau faţă de cei ce vin să-l vadă? Cine este scutit de grijile impuse de propriul său corp? Dorim să fim invăţaţi in ce chip şi pe ce cale poate mintea să fie impreună cu Dumnezeu Cel nevăzut şi necuprins. Moise: Nu este cu putinţă omului, cată vreme el trăieşte in trup, să fie in permanentă contemplare a lui Dumnezeu, aşa cum spuneţi voi. Dar suntem datori să ştim incotro trebuie să ne fie incordate gandurile, in ce direcţie trebuie să ne indreptăm privirea sufletului nostru. Să se bucure mintea cand poate dobandi acest lucru şi să simtă durere atunci cand rătăceşte in altă parte, să suspine ori de cate ori se surprinde că i-a alunecat privirea in altă parte, să considere uşurătate şi decădere despărţirea de contemplaţia faţă de Hristos. Ori de cate ori a deviat cat de cat privirea noastră, intorcandu-ne iarăşi ochii minţii către El să aşezăm din nou pe linia cea dreaptă cugetul nostru.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea intai, „intaia convorbire cu Părintele Moise”, cap. 12, cap. 13, 1-2, in PSB, voi. 57, p. 315) DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 127 „Sunt insă nenumărate feluri de a contempla pe Dumnezeu, pe care simţurile noastre le realizează in raport cu calitatea vieţii şi cu curăţia inimii noastre. Dar Dumnezeu este perceput numai de cei cu simţuri fară prihană şi nu de cel in care trăieşte vreunul din simţurile trupului. Fiindcă nu poţi, zice Domnul, să vezi faţa Mea; nu Mă va vedea omul care va trăi robit adică acestei lumi şi patimilor pămanteşti.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea intai, „intaia convorbire cu Părintele Moise”, cap. 15, 3, in PSB, voi. 57, pp. 319-320) „(...) Contemplarea lui Dumnezeu, merit care este mai presus de toate drepturile faptelor bune, de toate ostenelile virtuţilor (...), după cum de exemplu, metalul numit staniu, care era socotit de oarecare folosinţă şi frumuseţe, devine fără cine ştie ce preţ dacă-1 priveşti alături de argint, la fel şi meritul argintului se spulberă in comparaţie cu aurul. Şi aurul insuşi nu mai inseamnă mare lucru in raport cu pietrele preţioase, iar acestea, oricat de multe şi de scumpe, sunt invinse de strălucirea mărgăritarului. Astfel că toate acele merite ale sfinţeniei, chiar dacă sunt bune şi folositoare nu numai pentru prezent, ci işi dobandesc chiar darul veşniciei, totuşi, dacă se compară cu meritele contemplaţiei divine, vor fi socotite ieftine şi, ca să zic aşa, bune de vanzare.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a IlI-a, "A treia convorbire cu Părintele Theonas", cap. 3, 1-2, in PSB, voi. 57, p. 705) „(...) Meritele tuturor virtuţilor (...), chiar dacă prin sine sunt bune şi preţioase, totuşi puse in lumina contemplaţiei ele se intunecă. Pe sfinţii ocupaţi cu cercetări pămanteşti, oricat ar fi ele de bune lucrări, ii trag inapoi şi-i intarzie de la contemplarea binelui ceresc. Cine liberand pe cel nenorocit din mana celor puternici ai lui şi pe cel sărac şi lipsit de cei ce-l jefuiesc, cine zdrobind fălcile celor nedrepţi şi scoţandu-le prada dintre dinţi poate privi cu minte liniştită, in timpul lucrărilor lui, slava măreţiei dumnezeieşti? Cine, impărţind pomană săracilor, sau găzduind cu bunăvoinţă mulţimile celor sosiţi, priveşte nesfarşitul fericirii cereşti tocmai in timpul in care este preocupat de trebuinţele fraţilor şi se gandeşte la viaţa viitoare cu inima ferită de atingerile celor pămanteşti cand este hărţuit de grijile şi neliniştile vieţii prezente? De aceea, fericitul David doreşte să fie necontenit alături de Dumnezeu, socotind că singur acest lucru este bun pentru om şi zicand: Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune in Dumnezeu nădejdea mea. Iar Ecclesiastul, spunand că acest lucru nu se poate săvarşi de nimeni dintre sfinţi fară greşeală, zice: "Nu este un om drept pe pămant, care să facă binele fără să greşească”. Cine vreodată, oricat de deosebit printre toţi cei drepţi şi sfinţi, este de crezut că atata vreme cat trăieşte in acest trup, a putut in aşa măsură stăpani binele cel mai inalt incat, nedespărţindu-se niciodată de contemplarea dumnezeiască, se socoteşte că nici pentru o clipă nu l-au sustras gandurile pămanteşti de la Cel ce singur este bun? Cine este acela care n-a avut niciodată grijă de mancare, de imbrăcăminte şi de alte lucruri trupeşti, care nu s-a ingrijit niciodată de primirea fraţilor, de schimbarea locului, de clădirea chiliei, care n-a dorit niciodată un lucru de ajutor omenesc şi, chinuit de lipsa celor trebuincioase, n-a căzut in această dojană a Domnului: "Nu vă ingrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi manca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi imbrăca!" Constatăm că nici Apostolul Pavel, care intrecuse pe toţi sfinţii prin numărul muncilor şi pătimirilor, n-a putut indeplini intr-adevăr aceasta, fiindcă el insuşi, in Faptele Apostolilor, spune ucenicilor: ”Voi inşivă ştiţi că mainile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor care erau cu mine”. Şi, scriind către Tesaloniceni, spune: "Am lucrat 128 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI zi şi noapte in osteneli şi trudă!" Chiar dacă-şi dobandea mari merite prin aceste lucrări, totuşi, mintea lui, oricat de sfantă şi de inaltă, nu se putea să nu fie uneori despărţită de contemplarea cerească, din cauza lucrării celei pămanteşti. in sfarşit, pe cand vedea că se imbogăţeşte de atatea roade prezente şi cantărea de partea cealaltă in inimă binele contemplaţiei, punand intr-o parte a cumpenei roadele atator osteneli, iar in cealaltă bucuriile contemplaţiei divine, se dojenea in adancul inimii că de aici il desfată marile caştiguri ale muncii, iar de dincolo il invită la despărţirea de trup dorul unităţii şi al tovărăşiei de nedespărţit cu Hristos. Pană la urmă, neliniştit el grăieşte: Nu ştiu ce voi alege. Sunt strans din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu impreună cu Hristos, şi aceasta este cu mult mai bine. De altă parte, insă, este mai de trebuinţă pentru voi să răman in trup. Aşadar, deşi in multe chipuri punea mai presus de toate roadele predicii sub inălţimea binelui ceresc, totuşi se supunea indatoririlor de dragoste faţă de oameni, fară de care nimeni nu-L merită pe Domnul. Pentru cei in al căror folos mulgea incă din ugerul evanghelic laptele cel hrănitor n-a refuzat despărţirea de Hristos, primejdioasă pentru el, dar trebuincioasă celorlalţi. A fost impins la alegerea acestei căi mai ales de marea lui virtute a dragostei de oameni pentru mantuirea cărora, dacă era cu putinţă, dorea să ajungă la răul din urmă al anatemei. Aş fii dorit, zice el, să fiu eu insumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israe- liţi. Aceasta insemnează: aş vrea să mă supun nu numai pedepselor vremelnice, ci chiar veşnice, numai pentru ca toţi oamenii să se bucure, dacă s-ar putea, de tovărăşia lui Hristos; căci sunt sigur că pentm Hristos şi pentru mine este mai folositoare mantuirea tuturor decat a mea. Aşadar, Apostolul, ca să poată dobandi bunul cel mai inalt in mod desăvarşit, adică să se bucure de contemplaţia lui Dumnezeu şi de unirea pentru totdeauna cu Hristos, doreşte să se despartă de acest corp care, trecător şi impiedicat de multele legături ale slăbiciunii sale, nu poate să nu fie smuls din tovărăşia lui Hristos. Căci este peste putinţă ca mintea, care este hărţuită de griji atat de dese, impiedicată de nelinişti atat de felurite şi de impovărătoare, să se bucure intotdeauna de privirea lui Dumnezeu.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a IlI-a, „A treia convorbire cu Părintele Theonas”, cap. 4, 4, cap. 5, 1-7, in PSB, voi. 57, pp. 707-708) „Iar propriu contemplaţiei este să hotărască alegerea cuminte a celor bine cugetate şi buna judecată ce arată, prin cunoştinţa adevărată, adevărul insuşi, ca pe o lumină atotstrălucitoare.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 10, in PSB, voi. 80, p. 106) „(...) (Contemplaţia - n.a.) ca una ce răpeşte de la materie şi formă, ca pe Ilie căruţa de foc, şi conduce la Dumnezeu şi uneşte cu El prin cunoştinţă pe cei neimpovăraţi nicidecum de trup, datorită inlăturării legii lui, sau pe cei ce nu sunt deloc arşi de mandrie pentru faptele lor, avand roua sărăciei cu duhul unită cu virtuţile adevărate558.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 46, in PSB, voi. 80, p. 160) 558. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Cuvantul lui Dumnezeu Se află de asemenea in vecinătatea făptuirii şi a contemplaţiei. Prin făptuire virtuoasă se taie afecţiunea faţă de lume, cum a despărţit Moise pe Israel de Egipt. Contemplarea ridică sufletul peste materie şi formă, adică peste conţinutul material şi chipurile lucrurilor, sau peste opoziţia trupului faţă de suflet, cum l-a ridicat pe Ilie căruţa dc foc, unindu-1 cu Dumnezeu printr-o cunoştinţă superioară. Ei sunt inălţaţi pentru că trupul nu-i mai trage in jos, iar căruţa de foc sau contemplarea nu-i arde, pentru că nu e in ei nici o mandrie pentru faptele lor, ci sunt răcoriţi dc roua smereniei. Numai unde este smerenia sunt virtuţile adevărate, care subţiază pe om şi-l fac străveziu pentru Dumnezeu, sau il inalţă. Virtuţile sunt aripi de ncars de focul mandriei, dar totuşi aripi care inalţă sufletul, nelăsandu-1 ars de mandrie sau ingreuiat de afecţiunea faţă dc cele pămanteşti", (n. 199, p. 160). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 129 „Deci sfinţii - inţelegand astfel creaţiunea şi buna ei intocmire şi proporţia şi folosul pe care fiecare parte il oferă intregului univers şi că desăvarşite sunt toate cele create cu inţelepciune şi purtare de grijă, după raţiunea după care au fost create, şi cele ce s-au făcut, că nu e cu putinţă să fie in alt chip bune, decat aşa cum sunt, neavand trebuinţă de adaos sau de micşorare spre a fi in alt chip bune - au cunoscut pe Făcător din făpturile Lui. Apoi privind persistenţa, ordinea şi poziţia lucrurilor create, randuiala după care stau toate in specia lor, neamestecate şi libere de orice confuzie, mişcarea stelelor săvarşită in acelaşi mod neabătandu-se nicidecum niciodată şi ciclul anului care se săvarşeşte regulat prin revenirea lor de la acelaşi la acelaşi loc, egalitatea nopţilor şi zilelor in cursul anului crescand şi micşorandu-se intr-o măsură mai mare sau mai mică, au invăţat că Cel pe care L-au cunoscut ca Dumnezeu şi Făcător al tuturor este şi Proniatorul lucrurilor559.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 57, in PSB, voi. 80, p. 170)