Canonul biblic — model protosinodal şi protocalholic de unitate în pluralitate

Canonul biblic — model protosinodal şi protocalholic de unitate în pluralitate Răspunsul Bisericii l-a reprezentat fixarea unui sistem de norme/canoane — scripturistic, doctrinar, instituţional şi etic — care să delimiteze clar contururile creştinismului ortodox/catholic (sinonime în Biserica vcchc) faţă de exterior şi faţă de derivele heterodoxe asigurând totodată consensul, unitatea şi continuitatea prin păstrarea, dar şi limitarea pluralităţii celor patru curente misionare ale creştinismului apostolic: iudeo-creştin (Iacob), iudeo-păgân (Pavel), păgâno-iudeo-creştin (Petru, sinopticii) şi ioaneic. Afară dc cel petrin-sinoptic, deliberat centrist, toate aceste curente au cunoscut atât versiuni moderate, ortodoxe, cât şi radicale, heterodoxe, deviind în gnosticism sau apocalipticism. Cu excepţia celor radicale, gnostice, toate aceste curente şi mişcări au fuzionat în Biserica postapostolică protoortodoxă/catholică, mărturia acestei unificări, a refuzului antitezelor şi confruntărilor în favoarea integrărilor, fiind chiar canonul Bibliei creştine. Acesta este, cum arată Theissen, produsul a patru decizii deliberat antimarcionite: 1. de a pune la un loc scrierile sacre ale iudaismului în versiunea greacă a Septuagintei cu scrierile apostolilor, dar nu plasându-le pe acestea din urmă ca pe un simplu apendice al celor dintâi, ci grupându-le într-o colecţie nouă, distinctă, plasată potrivit unui model de tipul promisiune/profeţie-împlinire ca Noul Testament, în urma unui Vechi Testament, într-o Biblie în acelaşi timp unitară, dar bipartită; 2. de a avea un Nou Testament la rândul său bipartit, divizat într-o culegere de evanghelii narative şi alta de epistole parenetice cu un apendice profetic; 3. de a reţine nu o singură evanghelie, ci patru, şi de a nu le armoniza artificial (cum va face în a doua jumătate a secolului II Taţian Sirianul în Diatessaron-ul său); şi Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 199 4. de a contrabalansa corpusul paulin lărgit de 14 Epistole, cu alte 7 Epistole „Catholice” ale „stâlpilor” Bisericii din Ierusalim şi ai creştinismului apostolic: Iacob, Petru (cu apendicele lui Iuda) şi Ioan; dacă se adăugau şi cele 7 epistole din Apocalipsa lui Ioan, numărul Epistolelor „Catholice” se ridica la 14 şi îl echilibra astfel perfect pe cel al corpusului epistolar paulin. Cele patru Evanghelii pot fi citite în modelul teoretic propus de Theissen şi ca etapele unei tot mai mari delimitări de iudaism: delimitarea rituală la Marcu, etică la Matei, narativă la Luca, totală la Ioan, unde Hristos Logosul întrupat este Alfa şi Omega întregii creaţii. Delimitarea creştinismului faţă de iudaismul rabinic a fost acompaniată însă atât de refuzul dizolvării în mitologia gnostică şi angajării în ruptura şi ostilitatea gnosticismului faţă de cosmos şi istorie, cât şi de rezerva faţă de radicalismul etic apocaliptic care l-ar fi pus într-un conflict permanent cu realitatea. Fără o bună doză de radicalism şi fără un simţ al integrităţii, separaţiei şi distanţei, dar şi al confruntării profetice la nevoie cu lumea ostilă sau pur şi simplu în derivă morală, creştinismul şi-ar fi pierdut cu siguranţă identitatea asimilându-se mediului cultural antic; iar fără o doză consistentă de realism şi fără un simţ al moderaţiei şi echilibrului, al reconcilierii şi integralităţii, creştinismul şi-ar fi pierdut viabilitatea şi relevanţa socială, culturală şi umană. Pentru a se impune, Biserica a avut nevoie atât de entuziasmul mărturisitor al martirilor (şi, ulterior, al monahilor), cât şi de înţelepciunea culturală şi socială a apologeţilor şi a necunoscutului autor al Epistolei către Diognet. Or toate aceste atitudini deja anunţate în scrierile apostolilor au fost conjugate admirabil în tensiunea bine acordată pe care o atestă echilibrul nu doar teologic, dar şi etic, care se degajă din paginile Noului Testament. O armonie similară poate fi sesizată şi în ce priveşte diversele imagini şi viziuni apostolice despre Biserică care se luminează şi întrepătrund reciproc, unite de acolada canonului nou-testamentar243: operă a Duhului Sfânt la Luca şi în Faptele Apostolilor, dar şi la Pavel din primele sale epistole, Biserica este la Pavel din Epistolele captivităţii Trupul tainic al lui Hristos Domnul răstignit şi înviat, dar şi Casa bine organizată din Epistolele Pastorale; dacă pentru Ioan este o Comuniune mistică în Hristos Cel preamărit a unor persoane călăuzite de Duhul Sfânt, pentru Petru (şi pentru Apocalipsa) ea este un Popor sacerdotal şi un Templu viu al lui Dumnezeu; insistând pe modul evanghelic, paradoxal, de exercitare a autorităţii lui Iisus prin slujire şi martiriu, sinopticii arată modul concret în care trebuie practicată autoritatea în Biserică de apostoli în frunte cu Petru, care nu trebuie în nici un fel să se substituie lui Iisus însuşi. Noul Testament oferă o exemplară lecţie, mereu 243 Cf. Raymond E. Brown, The Churches the Apostles Left Behind, New York, 1984. 2 00 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c actuală, despre apostolicitatea şi catholicitatea Bisericii primare: modelul unei unităţi în diversitate, al unei armonii înţelese ca echilibru între tensiuni, ca integrare şi reconciliere a diversităţii, cu refuzul opţiunilor unilaterale, radical sau nivelatoare. Nu avem astfel ca la Marcion o singură evanghelie, ci patru, nici epistolele unui singur apostol, ci provenite de la cinci apostoli, fiindcă e Biserica Una şi catholică/ortodoxă a lui Iisus Hristos Domnul, Piatra unghiulară a unui unic edificiu susţinut de mai multe „coloane”. Geneza editorială a Noului Testament şi lecţiile ei canonice Dacă geneza literară a scrierilor Noului Testament e o temă complexă, viu şi îndelung dezbătută244, forma lui finală a făcut doar recent obiectul unei investigaţii speciale245 întreprinse de David Trobisch (n. 1958, fost asistent al lui Gerd Theissen, azi profesor la Bangor, SUA), ale cărei rezultate sunt demne de reţinut. Trobisch pleacă de la analiza directă şi sistematică a surselor manuscrise disponibile astăzi — şi care se ridică la un total de 5700 de manuscrise, dintre care 116 pe papirus şi 300 de codice scrise în unciale. Această analiză nu susţine însă modelul „clasic” al genezei Noului Testament (formulat de Hans von Campenhausen în 1968). Potrivit acestei din urmă teorii-standard, Noul Testament s-ar fi constituit timp îndelungat, în etape succesive, forma lui actuală apărând abia în secolul IV: în secolul 1 au apărut nenumărate scrieri creştine, care în secolele II-I1I au fost grupate în 244 Ultima contribuţie în materie îi aparţine lui Gerd Theissen însuşi, care în recentul volum: Die Entstehung des Neuen Testamentes ats literaturgeschiclitliches Problem. Universităts- Verlag Heidelberg, 2007, descrie geneza Noului Testament din punctul dc vedere al istoriei unei literaturi specifice, ca un proces desfăşurat în patru faze: harismatică - a tradiţiilor literare, legată nemijlocit de Iisus şi Pavel; pseudoepigrafică — a tradiţiilor evanghelice şi epistolare în care Iisus şi Pavel se autoexplică în texte redactate de alţii în numele lor; funcţională — în care texte parţiale au circulat ca forme literare autonome (predici, colecţii de ziceri, istorii, apocalipse); şi canonică — în care prin compromis şi delimitare s-a realizat o unitate de consens, pluralitatea fiind simultan recunoscută şi limitată, efectul fiind un enorm câştig de stabilitate. Ceea ce n-a împiedicat dezvoltarea unei extrem de flexibile şi complexe literaturi extracanonice produse fie de noi autori harismatici (oameni ai Bisericii, gen Clement, Policarp, Ignatie, sau dascăli apologeţi ori gnostici), prin alte scrieri pseudoepigrafe (bogata literatură apocrifă evanghelică, paulină, petrină, de tipul Faptelor Apostolilor) sau a genurilor funcţionale (predici, apocalipse, constituţii etc.). 245 David TROBISCH, Die Endredaktion des Neuen Testamentes. Eine Untersuchung zur Entstehung der christlichen Bibel (Novum Testamentum et Orbis Antiquus 31), Freiburg - Gottingen, 1996; cartea reprezintă teza de abilitare a Iui D. Trobisch, a cărui teză de doctorat, susţinută în 1988 la Heidelberg cu G. Theissen, fusese anterior o analiză a genezei corpusului epistolar paulin: Die Entstehung der Paulusbriefsammlung: Studien zu den Anfăngen der christlichen Publizistik (Novum Testamentum et Orbis Antiquus 10), Freiburg - Gottingen, 1998. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 2 0 1 diverse colecţii şi corpusuri; un imbold în direcţia canonizării a fost dat de reacţia la canonul restrâns al lui Marcion, dar canonizarea efectivă e un produs al secolului IV, când apar pe lângă marile codice biblice unciale şi prima descriere exactă a cuprinsului Noului Testament actual (în Epistola 39 a Sfântului Atanasie cel Mare din anul 367). Punctul de plecare de bun-simţ al lui Trobisch e acela că în cazul Noului Testament nu avem de-a face cu istoria formulării unei dogme, ci cu redactarea unei cărţi, canonul fiind în acest caz ediţia canonică a Noului Testament. Ideea că Noul Testament s-ar fi dezvoltat pe parcursul mai multor secole e contrazisă flagrant de manuscrise. Citite cu atenţie, ele trimit spre un grup de editori de la mijlocul secolului II care l-au publicat împreună cu versiunea creştină a Septuagintei într-un efort deliberat de a pune la dispoziţia creştinilor o primă ediţie a Bibliei Bisericii. Discuţiile din secolele II—IV despre paternitatea apostolică a unor scrieri {Evrei în Apus, Apocalipsa în Răsărit, sau Epistolele „Catholice” mici: 2 Petru, 2-3 loan, Iuda) presupun această ediţie canonică. Principalele indicii ale unei redactări finale sunt: faptul că toate manuscrisele biblice creştine au forma de codice, creştinii adoptând primii în mod deliberat această formă de carte atât pentru a se delimita de iudaism, care folosea doar suluri, cât şi din motive practice, nu doar economice (textul e scris pe ambele părţi), cât mai ales de fixare a unei anumite ordini precise a cărţilor; apoi faptul că toate manuscrisele biblice creştine folosesc un sistem propriu de prescurtare a numelor sacre (ΧΡΙΣΤΟΣ = ΧΣ, ΘΕΟΣ = ΘΣ etc.), titlurile standardizate ale grupurilor de scrieri (euangelion kata...; epistole Paulou pros...) şi titlul unitar dat întregii colecţii de „Nou Testament” (Kaine Diatheke), aluzie la 2 Corinteni 3, şi care implică limpede existenţa şi a unui „Vechi Testament” {Palaia Diatheke). Toate acestea sunt produsul unor intervenţii redacţionale, care nu aparţin în mod evident autorilor scrierilor, ci au rolul de a le lega într-o colecţie unitară, semnalând cititorilor unitatea literară a unei colecţii deliberat alcătuite de editori cu un concept precis în minte şi urmărind obiective teologice precise. Două din acestea sunt clar antimarcionite. Astfel, în Scripturile canonice ale creştinilor, Noul Testament al apostolilor este obligatoriu precedat de Vechiul Testament al patriarhilor, înţelepţilor şi profeţilor în canonul grec lărgit al Septuagintei încreştinate în succesiunea: Pentateuhul — cărţi istorice — sapienţial-poetice — profetice. Canonul Septuagintei creştine a fost luat drept model şi pentru Noul Testament, pe care editorii îl vor organiza într-o secvenţă similară: Evanghelii — Faptele Apostolilor — Epistole — Apocalipsa. Obligatorii pentru creştinii Bisericii catholice ortodoxe apostolice sunt însă, spre deosebire de Marcion, patru Evanghelii şi mai multe culegeri de epistole apostolice, însă şi aici ordinea lor este decisivă. Aşa cum arată ma202 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to l i c nuscrisele, în ediţia canonică Noul Testament se prezenta ca o culegere în patru volume sau părţi cu următorul cuprins: Evangheliile — aşa-numitul „Praxapostolos” alcătuit din Faptele Apostolilor şi Epistolele „Catholice” — Epistolele Pauline — Apocalipsa. Nu există nici un manuscris care să grupeze Evangheliile cu Faptele Apostolilor. Faptele sunt întotdeauna combinate cu Epistolele „Catholice” apărând astfel întotdeauna drept introducerea istorică la scrisorile „stâlpilor” Bisericii din Ierusalim: Iacob, Petru (şi luda) şi Ioan. Corpusul Epistolelor Pauline urmează aşadar corpusului epistolelor apostolilor din Ierusalim. Din raţiuni probabil liturgice, nemaiînţelegând miza teologică antimarcionită a ordinii canonice iniţiale, realizatorii ediţiei bizantine a Noului Testament, aflată şi la baza celei moderne, au schimbat-o intercalând Epistolele Pauline îndată după Faptele Apostolilor şi înainte de Epistolele „Catholice”. Tot ei au schimbat şi ordinea epistolelor din corpusul paulin integral, plasând Epistola către Evrei pe ultimul loc, după Epistola către Filimon şi înainte cea a lui Iacob. în timp ce în ediţia princeps şi în marile codice unciale Epistolele Pauline sunt ordonate după adresanţi şi în ordinea descrescătoare a lungimii lor în două grupe distincte: către Biserici — Romani, 1-2 Corinteni, Galateni, Filipeni, Coloseni, ! -2 Tesaloniceni — şi către persoane — 1-2 Timotei, Tit, Filimon —; intercalată ulterior, fiindcă în manuscrise există şi colecţii de doar 13 Epistole Pauline, Epistola către Evrei este plasată între aceste două grupe, respectiv între 2 Tesaloniceni şi 1 Timotei246. Selecţia atentă a celor 8 autori prezenţi cu 27 de scrieri în paginile Noului Testament şi ordinea lor reflectă o preocupare atentă din partea editorilor de a atenua conflictul dintre Pavel şi „stâlpii” Bisericii din Ierusalim cu care sc deschide Epistola către Galateni, prima din canonul marcionit, în sensul indicat de Faptele Apostolilor, care prezintă modul „sinodal" de conciliere a diverselor tendinţe şi curente din sânul Bisericii apostolice. Pavel nu este aici nici singurul, nici primul apostol, ci, deşi cel mai activ şi important misionar, e totuşi ultimul venit şi asociat ca al patrulea celor trei stâlpi ai Bisericii apostolice din Ierusalim; ca atare, el nu poate fi citit împotriva acestora, ci doar împreună cu aceştia. Modelul care trebuie urmat e acela al acceptării fiecăruia dintre aceştia, unul de către celălalt, şi al recomandării unuia de către altul, pe care l-au dat efectiv între ei toţi aceştia patru, atât Iacob şi Ioan la Ierusalim, cât şi, ulterior, Petru şi Pavel la Roma, iar după mutarea sa la Efes Ioan şi Petru în episodul final al Evangheliei a Patra (Ioan 21), adăugat 246 Dezordinea este şi mai mare în traducerea germană a Noului Testament făcută de Martin Luther, care, aplicând criteriul .justificării prin credinţă” considerat „canon în canon”, a împins Epistola către Evrei împreună cu cele ale lui Iacob şi Iuda, socotite secundare, pe penultimul loc din Noul Testament, înainte de Apocalipsa. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 203 clar ulterior, finalul iniţial al Evangheliei fiind Ioan 20, 30-31. în ultimul verset al Evangheliei după Ioan de azi, de după episodul petrino-ioaneic din final, Trobisch vede astfel nota redacţională a editorilor Noului Testament; în timp ce autorul evangheliei spune în Ioan 20, 30: „şi alte minuni a făcut Iisus care nu sunt scrise în cartea aceasta”, editorii celor patru evanghelii precizează că „mai sunt şi multe alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea întreagă n-ar cuprinde cărţile scrise. Amin” (/«21,25). Grija de a-i prezenta unul după altul şi unul lângă altul pe Petru şi Ioan, pe Petru şi pe Pavel, pe lacob şi pe Pavel, pe fundalul itinerarului Apostolilor Pavel şi Petru de la Ierusalim la Roma, sugerează247 identitatea romană a editorilor Noului Testament, foarte probabil un cerc de prezbiteri anonimi, dar extraordinar de perspicace, ai Bisericii Romei de la mijlocului secolului II. După Iisus, figurile centrale ale Noului Testament sunt Petru şi Pavel, cei doi „stâlpi” ai Bisericii din Roma devenită, după abandonarea Ierusalimului, centrul de referinţă (nu şi de guvernare administrativă) al creştinismului apostolic. Noul Testament reţine de la ambii apostoli-corifei şi câte o ultimă epistolă cu valoare de testament: 2 Petru şi 2 Timotei; ambele sunt scrise în Roma puţin înainte de martiriul autorilor lor şi ambele sunt adresate unor comunităţi din Asia: Efes şi Pont. Or, la mijlocul secolului II, Pontul însemna Marcion, iar Efesul însemna vechea tradiţie ioaneică a celebrării Paştelui creştin odată cu iudeii pe 14 nissan, în orice zi a săptămânii, tradiţie diferită de cea a restului creştinilor, care-1 sărbătoreau deja în zi de duminică. Disputa dintre cele două tradiţii liturgice — care la sfârşitul secolului II n-a degenerat în schismă în confruntarea dintre episcopii Policrat al Efesului şi Victor al Romei doar datorită intervenţiei pacificatoare a sfântului episcop Irineu al Lyonului — se putuse observa deja anterior. Cu ocazia vizitei făcute în jurul anului 154 de bătrânul episcop Policarp al Smymei Bisericii Romei conduse de Anicet nici una din cele două părţi n-a reuşit să o convingă pe cealaltă să renunţe la practica sa fără însă ca dezacordul lor să împiedice comuniunea euharistică deplină248. Cvartodecimanii invocau mărturia Evangheliei după Ioan, iar ceilalţi pe cea a Evangheliilor sinoptice. Evangheliile sinoptice — în centrul cărora se află Evanghelia petrină, comună, după Marcu — sunt plasate înaintea Evanghe- 247 Dincolo de ceea ce spune teologul luteran Trobisch, care nu pare a recunoaşte aceasta, editorii Noului Testament par să facă într-adevăr parte dintr-o „şcoală a lui Petru de la Roma”, preocupată atât de ortodoxia credinţei, cât şi de menţinerea unităţii Bisericii apostolice; cf. OTTO KNOCH, Die Erste und Zweite Petrusbrief der Judasbrief (Regensburger Neues Testament), Regensburg, 1990, p. 193-196: „Exkurs. Die Petrusschule in Rom”. 248 Cf. Eusebiu al Cezareh, Historia Ecclesiastica V.XXIV. 204 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. Canonul apostolic liei efesene după Ioan pusă însă pe acelaşi plan cu ele. Această dispunere sugerează aşadar că editorii Noului Testament au avut în vedere în soluţionarea crizei dintre Efes şi Roma aceeaşi soluţie integratoare folosită în rezolvarea crizei marcionite prin plasarea Epistolelor Pauline în urma celor „Catholice”, în al căror centru se află iarăşi cele două Epistole ale lui Petru. Centralitatea şi prioritatea lui Petru apar astfel atât în grupul Evangheliilor, cât şi în acela al Epistolelor, dar ea este una perfect colegială şi funcţionează după modelul sinodal descris în Faptele Apostolilor 15, nu ca reducere şi nivelare a pluralităţii, cât ca o moderare, echilibrare şi centrare a diverselor direcţii şi curente ale misiunilor apostolice. Ediţia canonică princeps a Noului Testament poate fi aşadar datată şi localizată cu destulă certitudine, ea apărând cu destulă probabilitate la mijlocul secolului II, realizată de un cerc de prezbiteri din Biserica Romei susţinută de cei doi „stâlpi” ai apostolilor, Petru şi Pavel. Dacă prioritatea şi centralitatea lui Petru este evidentă în modul de organizare şi aranjare a scrierilor apostolice, lui Pavel i se datorează titlul ediţiei lor canonice: „Noul Testament” e o trimitere clară la 2 Corinteni 3, 6, singurul loc în care apare această expresie şi unde Apostolul neamurilor păgâne afirmă, cu referire la Scripturile ebraice, principiul metodologic general: „Dumnezeu ne-a făcut capabili de a-I fi slujitori/diaconi ai unui nou testament, nu ai unei litere, ci ai unui Duh/Sens; căci litera ucide, dar Duhul/Sensul face viu.” Noul iudaism apostolic, care e creştinismul, refuză aşadar să devină o „diaconie a literei moarte”, o religie pur scripturistică, pentru că este o „diaconie a Duhului/Sensului/Vieţii”, care este libertate şi aduce slava transfigurării (2 Co 3, 6-18). Aşa se explică şi de ce, spre deosebire dc TaNaK-\i\ ebraic sau Coranul arab, textul grec al Noului Testament arc nenumărate variante, este viu şi deschis traducerilor. Dincolo de libertatea duhovnicească faţă de text în litera lui (şi faţă de tirania filologiei), acest text paulin central exprimă şi conştiinţa de sine a editorilor romani ai Noului Testament că adevăratul autor al arhitecturii şi armoniei de tipul unităţii în diversitate propriu Bisericii apostolice şi canonului Bibliei creştine este de fapt Duhul Sfânt. Există astfel o diferenţă esenţială între canonul biblic rabinic al Scripturilor sfinte şi cel apostolic al Bisericii: dacă pentru rabini important este textul scris în literalitatea lui, transmiterea şi interpretarea lui exactă, de aceea Tora scrisă e receptată în interiorul Torei orale fixată scriptic în Talmud, în schimb pentru creştini Biblia trimite dincolo de textul ei final sau original spre personajele despre care vorbeşte ea şi în primul rând spre Persoana vie a lui Hristos, Care vorbeşte prin ea — Canonul ultim. Biserica n-a fost preocupată să aibă un text scripturistic perfect (ca rabinii), nici chiar un canon biblic perfect şi inspirat, definitiv (ca protestanţii) — dovada e atât Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 205 canonul Septuagintei, cât şi precizarea din editorialul final al redactorilor Noului Testament, cuprins în Ioan 21, 25 —, pentru că nici textul, nici canonul biblic nu se interpretează pe ele însele. Pentru a interpreta adecvat corpusul de texte cu autoritate permanentă şi publică, menite lecturii şi predicii în biserici, e nevoie, dincolo de simpla lor listă, de înţelegerea principiului teologic care comandă organizarea şi interpretarea lor autentică. Iar acest principiu sau „canon intern” este de fapt unul extratextual: un eveniment istoric ori o succesiune de evenimente sau o doctrină ori un set de doctrine centrale, despre care se consideră că vorbesc textele canonice" .