Canonul Scripturii
Canonul Scripturii
Sfântul Irineu al Lyonului (t 202) Tradiţia apostolică şi dovedirea ei împotriva falsificării gnostice (cca 180) Gnoza falsificatoare (Contra ereziilor, cartea I, prefaţă)1 pref. Respingând adevărul, unii introduc cuvinte mincinoase şi „genealogii nesfârşite, care produc mai degrabă discuţii decât zidirea lui Dumnezeu cea în credinţă”, cum zice Apostolul [1 Tim 1,4], şi printr-o verosimilitate încropită în chip viclean fură mintea celor mai lipsiţi de experienţă şi duc în captivitate, falsificând cuvintele Domnului; facându-se exegeţi răi ai lucrurilor spuse bine, îi răstoarnă pe mulţi abătându-i sub pretextul „gnozei” de la Cel care a alcătuit şi împodobit această lume, ca unii care pot să arate ceva mai înalt şi mai bun decât Dumnezeu Care a făcut pământul şi toate cele din el [/f 20, 11; Ps 145, 6; FA 4, 24; 14, 13]: îngrijindu-se de verosimilitate îi aduc prin meşteşugul cuvintelor pe cei simpli la mania cercetărilor şi discuţiilor, după care, nemaiîngrijindu-se de verosimilitate, îi dau pierzaniei facându-i să gândească blasfemii şi impietăţi la adresa Creatorului fiindcă nu pot distinge minciuna de adevăr. Fiindcă rătăcirea nu se arată pe ea însăşi aşa cum este, ca nu cumva fiind dezgolită să ajungă recunoscută, ci, împodobindu- se în chip viclean cu haina verosimilităţii, prin aparenţă exterioară se arată celor mai lipsiţi de experienţă — deşi e un lucru ridicol a spune acest lucru — mai adevărată decât adevărul. Căci aşa cum spunea cineva superior nouă; „Smaraldul care pentru unii e o piatră preţioasă e insultat drept o bucată de sticlă trucată printr-un meşteşug, atunci când nu e de faţă cel care e în stare să verifice şi să demaşte ceea ce e făcut în chip viclean printr-un meşteşug; dar atunci când în argint a fost amestecată aramă, care om simplu va putea să verifice uşor acest lucru?” Noi însă nu vrem ca din cauza noastră 1 IRËNÉE DE LYON, Contre les hérésies, Livre I (S o u rc e s C h ré tie n n e s 2 6 4 ), P a ris , 198 9 , p. 18-22. 4 7 8 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. Canonul apostolic unii să fie răpiţi ca nişte oi de lupi, necunoscându-i din pricina pieii de oaie pe care şi-o pun în afară [Mt 7, 15], ei, de care Domnul ne-a poruncit să ne păzim, pentru că deşi vorbesc ca şi noi, nu gândesc ca şi noi. Falsificarea gnostică a Scripturilor (Contra ereziilor, cartea I, cap. VIII. I ; 1X.4-5; X. I -3; XXII. I )2 VIII1 Ipoteza/tema [argumentum / hypothesis] nici profeţii n-au vestit-o, nici Domnul n-a învăţat-o, nici apostolii n-au predat-o, dar ei se laudă că o cunosc mai bine decât alţii; citind-o ei din texte nescripturistice şi sârguindu- se, după cum se spune, să împletească funii din nisip, pentru a fi credibili încearcă să potrivească cu cele spuse de ei fie parabole ale Domnului, fie ziceri profetice, fie cuvinte apostolice, pentru ca ficţiunea lor să nu pară că e lipsită de mărturie, trecând dincolo de ordinea şi înlănţuirea [ordinem et textwn] Scripturilor; şi, desfacând pc cât le stă în putinţă membrele [corpului] adevărului, transferă şi transformă, şi făcând un lucru din altul îi amăgesc pe mulţi prin aparenţa [fantasma] rău alcătuită a cuvintelor Domnului astfel potrivite. In felul în care cineva, atunci când un artist iscusit face cu grijă din pietricele icoana frumoasă a unui împărat, ar strămuta pietricelele acelea desfacând figura omului şi le-ar reasambla ca să facă din ele forma, şi ea rău alcătuită, a unui câine sau a unei vulpi, după care ar susţine sus şi lare şi ar spune că aceasta de acum e acea icoană frumoasă pc care a alcătuit-o iscusitul artist; şi arătând pietricelele puse la un loc frumos de primul artist în icoana împăratului, dar strămutate în chip rău de cel din umiă în forma unui câine, i-ar amăgi prin aparenţa [fantasma] pietricelelor pe cei mai simpli care n-au înţelegerea formei împăratului şi i-ar convinge că această figură ruşinoasă de vulpe e acea frumoasă icoană a împăratului; în acelaşi mod şi ei. cosând cap la cap poveşti de babe [cf. I Tim 4, 7] şi smulgând apoi de ici şi de acolo ziceri, expresii şi parabole, vor să potrivească astfel cuvintele lui Dumnezeu cu miturile lor. [...] IX 4. Căci după ce şi-au confecţionat ipoteza/tema lor, adunând expresii apoi şi nume risipite, le strămută, precum spuneam mai sus, din semnificaţia lor conformă naturii în cea care e contrară naturii, făcând lucruri asemănătoare cu cei care propun ce fel de teme ipotetice le vin în minte, după care încearcă să le mediteze prin versuri homerice, astfel încât celor simpli să li 2 I r é n ÉE DE L y o n , Contre les hérésies, Livre I (S o u rc e s C h ré tie n n e s 2 6 4 ), Paris, 1989, p . 1 1 3 -1 1 6 , 1 4 6 - 1 6 4 ,3 0 8 -3 1 0 . III. 1. Sfanţul Irineu al L y o n u lu i, T ra d iţia a p o s to lic ă şi d o v ed ire a ei 4 7 9 se pară că Homer însuşi a făcut versuri pe această temă ipotetică meditată de ei, şi mulţi se lasă seduşi de succesiunea bine compusă a versurilor şi ajung să se întrebe dacă nu cumva le-a făcut Homer însuşi. Iată cum — căci nimic nu ne împiedică de dragul exemplului să menţionăm şi acestea, întrucât în ambele cazuri e vorba de o întreprindere asemănătoare — se descrie prin versuri homerice trimiterea lui Heracle de către Euristeu la câinele din Hades: Astfel grăind l-a trimis neînvinsul Heracle pe de mari isprăvi făptuitorul, ce adânc suspina, Euristeu, fiul lui Steneleu Perseidul, să aducă din Ereb câinele crudului Hades. Iar el a plecat ca un leu hrănit în munţi încrezător în puterile sale trecând prin oraş; şi îl urmau prietenii toţi, copile, tineri şi bătrâni fără noroc, plângând şi jelind de parcă spre moarte mergea. Henncs îl însoţea şi Atena cu ochi azurii, căci ştiau în inimile lor câtă durere avea fratele lor3. Cine dintre cei mai simpli nu s-ar lăsa furat de aceste versuri şi n-ar socoti că Homer însuşi le-a compus pc această temă? Dar cel iscusit în cele homerice va recunoaşte versurile, nu însă şi tema, ştiind că unele din ele sunt spuse despre Odiseu, altele despre Heracle însuşi, altele despre Priam, iar altele despre Menclau şi Agamemnon; şi luându-le şi redându-le pe fiecare temei lui, va face să dispară tema propusă. Tot aşa şi cel ce ţine în el însuşi neclintit canonul Adevărului [regulam veritatis / kanona aletheias], pe care l-a primit prin Botez, va recunoaşte în acestea numele, expresiile şi parabolele din Scripturi, dar nu va recunoaşte tema/ipoteza blasfematoare [sistemul gnostic]; căci va recunoaşte pietricelele, dar nu va primi vulpea în locul icoanei împăratului: redând pe fiecare din cele spuse ordinii [taxis] lui şi potrivindu-1 cu corpul mic al adevărului, va dezgoli şi arăta inconsistenţa ficţiunii/plăsmuirii lor. 5 Iar pentru că acestei piese de teatru nu-i lipseşte decât deznodământul, şi anume ca cineva să pună capăt farsei lor adăugând cuvântul care să o destrame, am socotit potrivit să arătăm mai întâi în ce anume diferă între ei înşişi părinţii acestui mit, ca unii ce sunt din diverse duhuri ale rătăcirii; căci din acestea se va putea vedea foarte exact, chiar înainte de demonstrare, adevărul solid vestit de Biserică şi vorbirea mincinoasă confecţionată de ei. 3 înlănţuire de versuri din Odiseea 10, 76; 21,26; Iliada 14, 123; 8, 368; Odiseea 6, 130; lliada 24, 327; Odiseea 11, 38; Iliada 24, 328; Odiseea 11, 626; Iliada 2, 409. 4 8 0 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. Canonul apostolic Unitatea credinţei Bisericii X 1 Căci, deşi e risipită în întreaga lume până la marginile pământului, Biserica, aceea care a primit de la apostoli şi învăţăceii lor credinţa într-Unul Dumnezeu Atotţiitorul „Cel ce a făcut cerul, pământul, marea şi toate cele din ele” [/y 20, 11; Ps 145, 6; FA 4, 24; 14, 15] şi într-Unul Hristos lisus Fiul lui Dumnezeu întrupat [In 1, 14] pentru mântuirea noastră, şi în Duhul Sfânt Care a vestit prin profeţi economiile, venirea, naşterea din Fecioară, Pătimirea, învierea din morţi şi înălţarea la ceruri ale iubitului Hristos lisus Domnul nostru, precum şi venirea Lui din ceruri în slava Tatălui [Mt 16, 27] ca să recapituleze toate [Ef I, 10] şi să învie toată carnea întregii umanităţi, pentru ca în faţa lui Hristos lisus Domnul, Dumnezeul, Mântuitorul şi împăratul nostru potrivit bunăvoirii [Ef 1, 9] Tatălui Celui Nevăzut [Col 1, 15] „să se plece tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt şi toată limba să se mărturisească” [Flp 2, 10-11] Lui şi să se facă în toţi judecată dreaptă [Rm 2, 5], iar duhurile răutăţii [Ef 6, 12] şi îngerii călători ai poruncii şi ajunşi apostaţi, ca şi oamenii impioşi, nedrepţi, nelegiuiţi şi blasfematori să-i trimită în focul cel veşnic [Mt 18, 8; 25, 4], dar celor drepţi şi cuvioşi, care au păzit poruncile Lui şi au rămas în iubirea Lui [In 14, 15; 15, 10], unii de la început, alţii din pocăinţă, să Ic dăruiască nestricăciune şi slavă veşnică [2 Tim 2, 10; 7 Ptr 5, 10]. Acea Biserică deci, care a primit, cum spuneam, această vestire [predicationem / kerygma] şi această credinţă [/idem / pistin], deşi e risipită în întreaga lume, le păzeşte cu grijă ca şi cum ar locui într-o singură casă şi crede în chip asemănător în ele ca şi cum ar avea un singur suflet şi o singură inimă [FA 4, 32] şi le vesteşte, învaţă şi predă cu un glas ca având o singură gură. 2 Căci deşi graiurile din lume nu sunt asemănătoare, sensul predaniei/tradiţiei [virtus traditionis / dynamis tes paradoseos] este unul şi acelaşi. Şi nici Bisericile întemeiate în Germania nu cred altfel sau au o altă predanie/tradiţie, nici cele dintre iberici sau celţi, nici cele din răsărit, nici cele din Egipt şi din Libia, nici cele întemeiate în mijlocul lumii. Ci aşa cum soarele, făptura lui Dumnezeu, e unul şi acelaşi în toată lumea, tot aşa şi lumina, vestirea Adevărului, străluceşte pretutindeni [In 1,5] şi luminează pe toţi oamenii [In 1,9] care vor să vină la cunoaşterea adevărului [I Tim 2, 4]. Şi nici cel mai puternic în cuvânt dintre întâi-stătătorii din Biserici nu va spune altele decât acestea — căci nimeni nu este mai presus decât învăţătorul [Mt 10, 24], — nici cel slab în cuvânt nu va putea micşora această predanie/tradiţie, căci credinţa e una şi aceeaşi; aşa cum nici cel care poate spune multe despre ea nu o va înmulţi, nici cel care spune puţin n-o va împuţina. I I I .I . S f a n ţu l I rin e u a l L y o n u lu i, T r a d iţ ia a p o s to l ic ă şi d o v e d ir e a ei 4 8 1 Chestiuni de cercetat 3 Faptul că unii ştiu mai mult sau mai puţin potrivit priceperii nu apare în schimbarea temei [argumentum / hypothesin] înseşi şi născocind un alt Dumnezeu pe lângă Creatorul, Făcătorul şi Hrănitorul acestui univers, ca şi cum Acesta nu ne-ar mai fi de ajuns, nici născocind un alt Hristos sau alt Unul-Născut, ci în analizarea celor spuse în parabole şi armonizarea lor cu tema adevărului, în expunerea planului şi a economiei lui Dumnezeu pentru umanitate; în a arăta că Dumnezeu a avut îndelungă răbdare pentru apostazia îngerilor călcători ai poruncii şi neascultarea oamenilor; în a vesti de ce anume Unul şi Acelaşi Dumnezeu a făcut cele vremelnice şi cele veşnice, cele cereşti şi cele pământeşti; în a înţelege de ce anume Dumnezeu fiind nevăzut S-a arătat profeţilor nu într-o singură formă, ci altora într-altfel; în a înştiinţa de ce anume s-au făcut mai multe testamente/legăminte cu umanitatea, şi a învăţa care e caracterul fiecăruia din testamente/legăminte; în a cerceta de ce anume „Dumnezeu a închis în neascultare toate, ca să-i miluiască pe toţi” [Rm 11, 32]; în a da mulţumire pentru ce anume „Cuvântul” lui Dumnezeu „S-a făcut trup” [In 1, 14] şi a pătimit; şi a vesti de ce anume venirea Fiului lui Dumnezeu S-a făcut la sfârşitul veacurilor, adică de ce anume începutul S-a arătat la sfârşit; în a desfăşura câte zac în Scripturi cu privire la sfârşit şi la cele viitoare; şi în a nu trece sub tăcere de ce pe neamurile păgâne lipsite de nădejde Dumnezeu le-a făcut „comoştenitoare, concorporale şi copărtaşe” [Ef 3, 6] ca pe sfinţi; în a vesti cum anume „ceea ce e muritor — această carne — se va îmbrăca în nestricăciune şi ceea ce e stricăcios, în nestricăciunc" [/ Co 15, 54], în a proclama cum anume „a ajuns popor cel care nu era popor şi iubită cea care nu era iubită” [Os 2, 25; Rm 9, 25] şi cum anume „au ajuns mai mulţi copiii celei părăsite decât ai celei care are bărbat” [/î 54, 1; Ga 4, 27]. Fiindcă despre acestea şi unele ca acestea a strigat Apostolul: „O, adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoaşterii lui Dumnezeu; cât de necercetate sunt judecăţile Lui şi neadulmecate căile Lui” [Rm 11, 33]. Canonul Adevărului XXII1 Noi însă să ţinem canonul/regula Adevărului, şi anume că există Un singur Dumnezeu Atoateţiitor Care prin Cuvântul Său a creat toate, a întocmit şi făcut din nimic toate ca să fie, după cum spune Scriptura: „Prin Cuvântul lui Dumnezeu s-au întărit cerurile, şi prin Duhul gurii Lui toată puterea lor” [Pi 32, 6] şi iarăşi: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” [In 1, 3]. Şi nimic nu face excepţie din aceste „toate”, ci Tatăl a făcut prin El toate, fie văzute, fie nevăzute [Col 1, 16], fie simţite, fie gândite, 4 8 2 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. C a n o n u l a p o s to lic fie vremelnice — în vederea unei economii —, fie veşnice [2 Co 4, 18]. Nu le-a făcut prin îngeri sau puteri separate de voinţa Lui, pentru că Dumnezeu n-are nevoie de nimic, ci prin Fiul şi Cuvântul Său face, orânduieşte, guvernează şi dă existenţă Ia toate. El este Cel care a făcut lumea — căci lumea face parte din toate —, El este Cel care l-a plăsmuit pe om [Fc 2, 7]; El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacob [/ş 3, 6; Mt 22, 29], şi deasupra Lui nu există alt „Dumnezeu”, nici „început”, nici „Putere”, nici „Pleromă”; acesta este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos [Ef\, 3]. Ţinând deci această regulă/ acest canon, putem dovedi uşor că aceştia s-au abătut de la adevăr, chiar dacă spun lucruri foarte multe şi variate. Apostoli, Scriptură, Tradiţie şi Biserică (Contra ereziilor, cartea III, cap. I -IV, XI.7-9, XXI şi XXIV. 1—2)J Cum a primit Biserica Evanghelia I 1 Stăpânul a toate a dat apostolilor Săi puterea dc a vesti Evanghelia şi prin ei am cunoscut Adevărul, adică învăţătura Fiului lui Dumnezeu; lor le-a zis Domnul: „Cine ascultă de voi, de Mine ascultă, şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte” [Lc 10, 16]. Căci nu prin alţii am cunoscut economia mântuirii noastre, ci prin aceia prin care a ajuns la noi Evanghelia, pe care mai întâi au vestit-o, iar apoi ne-au predat-o după voia lui Dumnezeu în Scripturi, ca să fie temelie şi stâlp al credinţei noastre [cf. / Tim 3, 15]. Căci nu este îngăduit să spunem că au vestit înainte de a fi avut cunoaşterea desăvârşită, cum îndrăznesc să spună unii, lăudându-sc că sunt corectorii [emendatores] apostolilor. Căci după ce Domnul nostru a înviat din morţi şi ei s-au îmbrăcat cu putere de sus [Lc 24, 49] prin venirea Duhului Sfânt [FA 1, 8], dobândind certitudinea şi cunoaşterea desăvârşită privitoare la toate, au ieşit la marginile pământului [FA 1, 8], binevestindu-ne lucrurile bune care ne vin de la Dumnezeu şi vestind oamenilor pacea cerească, toţi şi fiecare având Evanghelia lui Dumnezeu [Rm 1, 1 ş. a.]. Astfel, Matei a publicat la evrei în graiul lor o formă scrisă a Evangheliei, pe când Petru şi Pavel evanghelizau la Roma şi întemeiau aici Biserica. Iar după moartea acestora, Marcu, învăţăcelul şi tălmaciul lui Petru, ne-a predat şi el în scris cele vestite de Petru. Iar Luca, următorul lui Pavel, a pus într-o carte Evanghelia vestită de acela. După care Ioan, învăţăcelul Domnului care 4 I r é N É E DE L Y O N , Contre tes hérésies, Livre II! ( S o u r c e s C h r é t i e n n e s 2 1 1 ) , P a r i s , 1 9 7 4 , p . 2 0 - 5 2 , 1 5 8 - 1 7 4 , 3 9 8 - 4 1 0 . III. 1. S f a n ţu l I rin e u a l L y o n u lu i, T r a d i ţ i a a p o s to l ic ă şi d o v e d ir e a e i 4 8 3 şi-a plecat capul la pieptul Său [In 13, 23], a publicat şi el o Evanghelie pe când petrecea în Efesul Asiei. ' Şi toţi aceştia ne-au transmis Un Singur Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului vestit de Lege şi Profeţi, şi Un Singur Hristos Fiul lui Dumnezeu. Dacă nu e de acord cineva cu aceştia, acela îi dispreţuieşte pe cei care sunt părtaşii Domnului [Evr 3, 14], dispreţuieşte pe însuşi Domnul, dispreţuieşte şi pe Tatăl [Lc 10 16], şi se condamnă pe sine însuşi [Tit 3, 11], împotrivindu-se şi luptând contra mântuirii lui, ceea ce fac toţi ereticii. Ereticii nu primesc nici Scripturile, nici Tradiţia I I ' Fiindcă atunci când li se argumentează din Scripturi, aceştia se întorc spre acuzarea Scripturilor înseşi, ca şi cum ele n-ar fi corecte, nici n-ar avea autoritate, pentru că ar vorbi în diverse moduri şi pentru că adevărul n-ar putea fi găsit plecând de la ele de cei care nu cunosc „tradiţia” [traditio / paradosis]. Fiindcă aceasta nu e transmisă prin litere, ci prin viu grai, din care pricină şi Pavcl zicea: „Vorbim şi noi o înţelepciune între cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea lumii acesteia” [/ Co 2, 6]. Şi această „înţelepciune” fiecare din ei spune că c cca pe care a găsit-o el însuşi, adică o plăsmuire [ficţiune], astfel că e normal ca după ei adevărul să fie uneori la Valentin, alteori la Marcion, alteori la K.erinth. după care a fost la Vasilide şi în alt contrazicător care nu poate grăi nimic mântuitor. Căci stricând canonul Adevărului, fiecare din ci s-a ticăloşit/pervertit până într-atât, încât nu se ruşinează să se vestească pc sine însuşi. " Dar atunci când îi chemăm la acea Predanie/Tradiţie care vine de la apostoli şi care se păstrează în Biserici prin succesiunile prezbiterilor, ei se împotrivesc acestei Predanii/Tradiţii, spunând că, întrucât ei sunt mai înţelepţi nu numai decât prezbiterii, ci chiar decât apostolii, au găsit adevărul curat; fiindcă apostolii au amestecat în cuvintele Mântuitorului cele ale Legii [Vechi], şi nu numai apostolii, ci însuşi Domnul a rostit cuvinte venite uneori de la „Demiurg”, alteori de la „Intermediere”, iar alteori de la „Puterea supremă”, dar ei cunosc fără nici o îndoială, în chip neîntinat şi pur taina ascunsă [E fi, 9; Col 1, 26]! Ceea ce este cea mai neruşinată blasfemie la adresa Creatorului. Şi aşa s-a ajuns că ei nu mai sunt de acord nici cu Scripturile, nici cu Predania/Tradiţia. Tradiţia apostolică a Bisericii I I I ' Dar Predania/Tradiţia apostolilor care s-a arătat în toată lumea poate fi văzută în orice Biserică de cei care vor să vadă adevărul, şi putem să-i numărăm pe cei care au fost aşezaţi de apostoli episcopi în Biserici, şi pe 4 8 4 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic urmaşii lor până la noi, şi care n-au învăţat, nici n-au cunoscut ceva asemănător cu cele delirate de ei. Căci dacă apostolii ar fi cunoscut mistere/taine pe care le-ar fi învăţat pe cei „desăvârşiţi” separat şi în ascuns de ceilalţi, atunci le-ar fi transmis mai ales celor cărora le-au încredinţat înseşi Bisericile; pentru că ei voiau ca aceia pe care i-au lăsat urmaşi şi cărora le-au predat însuşi locul de învăţătură al lor să fie desăvârşiţi şi ireproşabili în toate, căci dacă aceştia procedau corect, mare era folosul, dar dacă eşuau, era cea mai mare nenorocire. Succesiunea apostolică în Biserica Romei 2 Dar pentru că ar fi foarte lung ca într-un astfel de volum să enumerăm succesiunile tuturor Bisericilor, o vom lua aici chiar pe cea a Bisericii celei foarte mari şi foarte vechi şi cunoscute de toţi, întemeiate şi aşezate în Roma de cei doi preaslăviţi Apostoli Petru şi Pavel: arătând că Predania/Tradiţia pe care aceasta o are de la apostoli şi credinţa pe care o vesteşte oamenilor ajung prin succesiunile episcopilor până la noi, îi ruşinăm pe toţi cci care în orice fel, fie prin aroganţă, fie prin slavă deşartă, fie prin orbire şi rea gândire fac adunări paralele; căci cu această Biserică, în care s-a păstrat totdeauna pentru cei de pretutindeni Predania/Tradiţia care vine de la apostoli, e necesar să se pună de acord orice Biserică, cu alte cuvinte credincioşii dc pretutindeni, din pricina originii sale mai puternice5. 3 Deci după ce fericiţii apostoli au întemeiat şi zidit această Biserică, au încredinţat slujirea/liturghia episcopiei lui Linus [67?- 76/80], pe carc-l menţionează Pavel în Epistolele sale către Timotei [2 Tim 4, 21]. Acestuia îi urmează Anaclet [76/80-88/90]. După care, pe locul al treilea dc la apostoli, episcopia îi este hărăzită lui Clement [88/92-97/101] care i-a văzut pe apostolii înşişi şi a fost în legătură cu ei: propovăduirea apostolilor îi răsuna încă în urechi şi avea sub ochi Predania/Tradiţia lor. Nu era singurul, căci mai trăiau încă mulţi care fuseseră învăţaţi de apostoli. Sub acest Clement s-a făcut o dezbinare nu mică între fraţii care erau în Corint, şi Biserica din Roma a scris o foarte puternică scrisoare corintenilor adunându-i în pace şi înnoind credinţa lor în Predania/Tradiţia pe care o primiseră recent de la apostoli, şi care vesteşte Un Singur Dumnezeu Atotputernic, Făcător al ceru- 5 „Sed quoniam valde longum est omnium Ecclesiarum enumerare succesiones, maximae et antiquissimae et omnibus cognitae, a gloriossisimis duobus apostolis Petro et Paulo Romae fundatae et constituitae Ecclesiae, eam quant habet ab apostolis traditionem et adnuntiatam hominibus fidem per succesiones episcoporum pervenientem usque ad nos [...] ad hanc enim Ecclesiam propter potentiorem principalitatem necesse est omnem convenire Ecclesiam, hoc est eos qui sunt undique fideles, in qua semper ab his qui sunt undique conservata est ea quae est ab apostolis traditio.” III. 1. S f a n ţu l I rin e u a l L y o n u lu i, T r a d i ţ i a a p o s to l ic ă ş i d o v e d ir e a e i 4 8 5 Iui şi al pământului, Plăsmuitor al omului, Care a adus potopul şi l-a chemat pe Avraam, Care a scos poporul din pământul Egiptului, Care a vorbit cu Moise, Care a dat Legea şi i-a trimis pe profeţi, Care a gătit foc diavolului şi îngerilor lui. Cei care vor pot învăţa din această scriere că Acest Dumnezeu e vestit de Biserici drept Tată al Domnului nostru Iisus Hristos şi pot înţelege Predania/Tradiţia apostolică a Bisericii, fiindcă această scrisoare e mai veche decât aceştia care învaţă mincinos că există un alt Dumnezeu deasupra Creatorului şi Făcătorului tuturor celor ce sunt. Acestui Clement i-a urmat Evarist [97/100-105?], lui Evarist Alexandru [105/107-115/116], după care al şaselea de la apostoli a fot aşezat Xist [115/116-1252], după el Telesfor [1257-136?] care a dat mărturie [martirică] în chip slăvit, apoi Hyginus [1367-140?], apoi Pius [1407-155?], după el Anicet [1557-166?], lui Anicet i-a urmat Sotir [1667-174?], iar acum pe locul al doisprezecelea de la apostoli deţine episcopatul Eleutheriu [1747-198?]. Prin această ordine şi succesiune [ordinalione el succesione] a ajuns până la noi Predania/Tradiţia [traditio / paradosis] care sc găseşte în Biserici, şi vestirea \praeconatio / kerygma] Adevărului. Iar aceasta e o dovadă foarte deplină că una şi aceeaşi e credinţa făcătoare de viaţă care e păstrată şi predată în adevăr în Biserică de Ia apostoli până acum. Succesiunea apostolică în Bisericile din Asia 4 Dar şi Policarp, nu numai că a fost învăţăcel şi a trăit împreună cu mulţi din cei care au văzut pe Domnul, dar a fost şi aşezat de apostoli episcop în Asia, în Biserica din Smyrna; pe acesta l-am văzut şi noi în prima noastră tinereţe, fiindcă a trăit multă vreme şi a ieşit din viaţă la adânci bătrâneţi dând mărturie [martirică] în chip slăvit şi strălucit. Şi el învăţa mereu pe alţii acestea pe care le-a învăţat de la apostoli şi pe care Ie predă şi Biserica, şi care sunt singure adevărate. Martore pentru acestea sunt toate Bisericile din Asia şi cei care au urmat până acum lui Policarp, care e un martor al adevărului mai demn de crezare şi mai sigur decât Valentin şi Marcion şi ceilalţi rău gânditori. Venind la Roma sub Anicet, acesta [Policarp] a întors pe mulţi de la ereticii mai sus-zişi la Biserica lui Dumnezeu, propovăduind că a primit de la apostoli unul şi acelaşi adevăr, cel predat de Biserică. Sunt unii care l-au auzit spunând că Ioan, învăţăcelul Domnului, ducându-se în Efes la baie să se spele, văzându-1 înăuntru pe Kerinth a ieşit din baie fără să se spele, ci strigând: „Să fugim! Ca nu cumva să cadă peste noi baia, căci înăuntrul ei e Kerinth, duşmanul adevărului.” Iar însuşi Policarp, atunci când Marcion l-a văzut şi a spus: „Recunoaşte-nel”, le-a răspuns: „Te recunosc drept întâinăscut al Satanei!” Atât de mare temere aveau apostolii şi învăţăceii lor să 4 8 6 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l aposloiic n-aibă comuniune nici măcar în cuvânt cu cei ce falsifică adevărul, cum spune şi Pavel: „Pe omul eretic după prima şi a doua mustrare evită-1, bineştiind că unul ca acesta e rătăcit şi păcătuind se condamnă pe sine însuşi” [77/ 3, 10-11]. Există şi o scrisoare foarte puternică a lui Policarp scrisă către filipeni, din care cei ce vor şi se îngrijesc de mântuirea lor pot să afle caracterul credinţei lui şi vestirea/propovăduirea [kerygma] Adevărului. Dar şi Biserica din Efes, întemeiată de Pavel, şi în care Ioan a rămas până pe vremea lui Traian, e o martoră adevărată a Predaniei/Tradiţiei apostolilor. Rolul şi conţinutul Tradiţiei apostolice IV 1 Atât de puternice fiind aceste dovezi, nu mai trebuie căutat Ia alţii Adevărul care e uşor de primit de la Biserică, întrucât apostolii au adunat în ea în chipul cel mai deplin ca într-un hambar bogat toate cele ale Adevărului, pentru ca oricine vrea, să primească din ea băutura vieţii [Ap 22, 17]. Fiindcă ea este intrarea în Viaţă, iar toţi ceilalţi sunt furi şi tâlhari [In 10, 8]. De aceea, pe aceia trebuie să-i evităm [777 3, 10], dar cele ale Bisericii trebuie iubite cu cea mai mare sârguinţă, iar Predania/Tradiţia Adevărului trebuie primită. Căci ce? Dacă s-ar ivi vreo controversă pentru vreo chestiune măruntă, oare n-ar trebui să alergăm la Bisericile mai vechi în care au petrecut apostolii, primind de la ele învăţătura exactă despre chestiunea ce stă înainte? Şi dacă apostolii nu ne-ar fi lăsat Scripturi, n-ar trebui oare să urmăm Prcdaniei/ Tradiţiei pe care ei au predat-o celor cărora le-au încredinţat Bisericile? ' Acestei rânduieli [ordinationi] i se supun multe neamuri păgâne ale barbarilor care au crezut în Hristos şi care, având mântuirea scrisă fără hârtie şi cerneală [2 In 12] prin Duhul în inimile lor [2 Co 3, 3] şi păzind cu grijă Predania/Tradiţia veche, cred într-Unul Dumnezeu Făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor celor din ele [Iş 20, 11 ş. a.], şi în Hristos Iisus Fiul lui Dumnezeu Care, din pricina iubirii covârşitoare faţă de plăsmuirea Lui [Ef 3, 19], a răbdat naşterea din Fecioară, unindu-1 pe om prin El însuşi cu Dumnezeu, a pătimit în zilele lui Ponţiu Pi lat, a înviat, S-a înălţat întru slavă şi va veni întru slavă ca Mântuitor al celor mântuiţi şi Judecător al celor judecaţi şi va trimite în foc veşnic pe cei care falsifică adevărul şi dispreţuiesc pe Tatăl Său şi venirea Lui. Cei care, lipsiţi de carte, au această credinţă sunt, în ce priveşte graiul, barbari, dar în ce priveşte gândirea, obiceiurile şi conduita sunt prin credinţa lor preaînţelepţi şi bine-plac lui Dumnezeu vieţuind în toată dreptatea, curăţia şi înţelepciunea. Iar dacă cineva le-ar vesti cele născocite de eretici vorbindu-le în graiul lor, îndată astupându-şi urechile, fug departe nesuportând nici măcar să audă cuvinte blasfematoare. Astfel, prin acea Predanie/Tradiţie veche a apostolilor, nu primesc în minte nimic din H M . S f a n ţu l I rin e u a l L y o n u lu i, T r a d iţ ia a p o s to l ic ă şi d o v e d ir e a e i 4 8 7 monstruozităţile acestora, fiindcă la aceştia nu este nici o adunare, nici o învăţătură aşezată; 3 căci înainte de Valentin n-au existat valentinieni, înainte de Marcion nu erau marcioniţi, şi nici ceilalţi rău-gânditori înregistraţi aici n-au existat defel înainte să fi apărut iniţiatorii şi inventatorii distorsiunii lor. Fiindcă Valentin a venit la Roma pe vremea lui Hyginus, a înflorit pe vremea lui Pius şi a rămas până pe vremea lui Anicet. Kerdon, predecesorul lui Marcion, a fost şi el pe vremea lui Hyginus, care a fost al optulea episcop; el a venit la Biserică şi făcând mărturie/penitenţă publică a petrecut astfel: când învăţând în ascuns, când făcând mărturisire/penitenţă publică, când fiind mustrat pentru cele pe care le învăţa rău şi depărtat din tovărăşia fraţilor. Iar Marcion, care i-a urmat, a înflorit pe vremea lui Anicet, care a fost al zecelea episcop [al Romei]. Iar ceilalţi numiţi gnostici îşi trag obârşia de la Menandru, ucenicul lui Simon [Magul], fiecare din ei arătându-se însă părinte şi iniţiator al gândirii pe care o împărtăşea. Dar toţi aceştia s-au răsculat la apostazia lor mult mai târziu, abia la jumătatea timpului de când exista Biserica. Evanghelia telramorfă XI începuturile Evangheliei vestesc Un Dumnezeu Meşter al acestui univers, pe Cel ce a fost propovăduit de profeţi, a dat Legea prin Moise, vestindu-L Tată al Domnului nostru lisus Hristos şi afară de Acesta nemaiştiind alt Dumnezeu şi alt Tată. Atât de mare e certitudinea în jurul acestor Evanghelii, încât înşişi ereticii dau mărturie de ele şi fiecare din ei smulge din ele ceva în încercarea de a-şi întări învăţătura proprie. Căci ebioniţii, care se folosesc doar de Evanghelia după Matei, sunt demascaţi tocmai de ea că nu gândesc corect despre Domnul. Marcion o amputează pe cea după Luca, dar din cele păstrate din ea de el se dovedeşte că blasfemiază împotriva Singurului Dumnezeu care este. Cei ce separă pe „lisus” de „Hristos” şi spun că „Hristos” a rămas nepălimitor, dar „lisus” a pătimit, o preferă pe cea după Marcu, dar dacă ar citi-o cu iubire de adevăr ar putea să se îndrepte. Iar cei ai lui Valentin, folosindu-se din plin de cea după Ioan pentru dovedirea „perechilor” [syzygiai] lor, sunt demascaţi de ea că nu spun nimic corect, cum am arătat în cartea I. Aşadar, întrucât cei ce ne contrazic dau mărturie de ele şi se folosesc de ele, demonstraţia noastră plecând de la ele e sigură şi adevărată. 8 Nu se poate admite că Evangheliile sunt într-un număr nici mai mare, nici mai mic decât acestea. Fiindcă există patru regiuni ale lumii în care suntem şi patru vânturi principale, şi întrucât Biserica e răspândită peste tot pământul, iar stâlpul şi postamentul Bisericii sunt Evanghelia şi Duhul Vieţii, e potrivit ca ea să aibă patru stâlpi care suflă din toate părţile nestricăciunea şi fac vii pe oameni. De unde se arată că, atunci când S-a arătat oamenilor, 4 8 8 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o sto lic Logosul, Meşterul a toate, Care şade pe heruvimi şi ţine la un loc toate [cf. Sol 1,7], ne-a dat o Evanghelie tetramorfâ ţinută la un loc de Un Singur Duh. Precum spune şi David care cere venirea lui: „Arată-Te Cel ce şezi pe heruvimi” [Pi 79, 2]. Căci heruvimii au patru feţe [Iz 1, 6. 10] şi feţele lor sunt icoane ale lucrării Fiului lui Dumnezeu. Pentru că „primul animal, asemenea unui leu” [Ap 4, 7], arată caracterul Său puternic, conducător şi imperial, „al doilea, asemenea unui viţel” [ibid], arată rânduiala Lui jertfitoare şi preoţească, „al treilea, având o faţă ca de om” [ibid.], evocă limpede venirea Lui ca om, iar „al patrulea, asemenea unui vultur” [ibid], arată darea Duhului ce zboară peste Biserică. Evangheliile sunt, aşadar, în acord cu aceste [animale] între care şade Hristos lisus. Căci cea după loan relatează naşterea Lui de conducător, puternic şi slăvit, spunând: „întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” [In 1, I] şi: „Toate prin El s-au făcut şi fără El nu s-a făcut nimic” [In 1, 3]. De aceea, această Evanghelie e plină de toată îndrăznirea, căci aşa este faţa ei. Cea după Luca, având un caracter preoţesc, începe cu preotul Zaharia care aduce tămâie lui Dumnezeu [Lc 1,9] căci era deja pregătii Viţelul cel îngrăşat ce urma să fie jertfit pentru regăsirea fiului cel tânăr [Lc 15, 23. 30]. Matei însă povesteşte naşterea Lui ca om, căci zice: „Cartea generaţiei lui lisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” [Ml 1, 1] şi iarăşi: „Iar naşterea lui Hristos a fost aşa" [Ml 1, 18]; această Evanghelie are o formă umană, dc aceea în toată Evanghelia El rămâne un om smerit şi blând [Ml 11,29]. Marcu însă pleacă de la Duhul profetic Care coboară peste oameni de sus şi a tăcut acest început: „început al Evangheliei, cum stă scris în Isaia profetul” [Mc 1, 1-2], arătând o icoană zburătoare a Evangheliei; de aceea îşi face vestirea scurt şi rapid, fiindcă aceasta e o caracteristică profetică. Şi însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a vorbit cu patriarhii dinaintea Iui Moise potrivit dumnezeirii şi slavei Lui; celor din Lege le-a acordat o rânduială preoţească şi liturgică; după care, fâcându-Se om pentru noi, a trimis peste tot pământul darul Duhului ceresc Care ne acoperă cu aripile Lui [ft· 16, 8; 60, 5]. Aşadar, după cum e lucrarea Fiului lui Dumnezeu, aşa e şi forma animalelor, iar aşa cum e forma animalelor, aşa e şi caracterul Evangheliei: animalele sunt tetramorfe, şi Evanghelia este tetramorfâ; tetramorfâ e şi lucrarea Domnului. De aceea patru legăminte au fost date umanităţii: unul înainte de potop pe vremea lui Adam, al doilea după potop pe vremea lui Noe, al treilea e darea Legii pe vremea Iui Moise, iar al patrulea e cel care înnoieşte şi recapitulează toate în el însuşi, cel care prin Evanghelie învie şi înaripează pe oameni spre împărăţia cerească. 9 Aşa stând deci lucrurile, zadarnici şi neînvăţaţi, încă şi îndrăzneţi sunt toţi cei care nesocotind forma Evangheliei introduc fie mai multe, fie mai puţine feţe ale Evangheliilor decât cele spuse, unii ca să pară că au găsit mai III. 1. S f a n ţu l I rin e u a l L y o n u lu i, T r a d iţ ia a p o s to l ic ă şi d o v e d ir e a ei 4 8 9 mult adevăr, iar alţii ca să poată nesocoti economiile lui Dumnezeu. Căci Marcion, care respinge întreaga Evanghelie sau, mai bine zis, se taie pe el însuşi de la Evanghelie, se laudă că are o parte a Evangheliei. Alţii, ca să nesocotească darul Duhului revărsat cu bunăvoirea Tatălui peste umanitate în vremurile de pe urmă, nu primesc forma Evangheliei după Ioan, în care Domnul a făgăduit să trimită pe Mângâietorul [In 15, 26], ci resping în acelaşi timp Evanghelia şi Duhul profetic. Cu adevărat nenorociţi sunt cei ce, pe de o parte, vor să existe profeţi mincinoşi, dar, pe de altă parte, resping din Biserică harisma profetică, pătimind lucruri asemănătoare celor care vin cu făţărnicie, dar se abţin de la comuniunea cu fraţii. Se înţelege că unii ca aceştia nu-1 primesc nici pe Apostolul Pavel, căci în Epistola către Corinteni acesta a vorbit în mod exact despre harismele profetice [/ Co 14, 1-40] şi cunoaşte bărbaţi şi femei care profeţesc în Biserică [1 Co 11, 4-5]. Prin toate acestea păcătuiesc împotriva Duhului lui Dumnezeu şi cad într-un păcat neiertat [Ml 12, 31 -32]. Iar cei ai lui Valentin, fiind în afara oricărei frici şi publicând scrieri proprii, se laudă că au mai multe evanghelii decât sunt, dacă au ajuns până la o atât de mare îndrăzneală, încât să numească „evanghelie a adevărului” pe cea compusă de ci nu de mult şi care nu are nimic în acord cu Evangheliile apostolilor, pentru ca nici Evanghelia să nu fie la ei neblasfemiată. Căci dacă „evanghelia” publicată de ei e „a adevărului”, dar ea nu seamănă cu cele predate nouă de către apostoli, atunci cei ce vor pot să afle, cum se arată din Scripturile însele, că aceea predată de către apostoli nu mai este Evanghelia Adevărului. Dar că numai acelea sunt adevărate şi solide şi că Evangheliile nu pot fi nici mai multe, nici mai puţine decât cele spuse mai înainte am dovedit deja prin atâtea lucruri. Căci dacă Dumnezeu a făcut toate cu bună ordine şi bună armonie, atunci trebuia să fie cu bună ordine şi bună armonie şi forma Evangheliei.
