Canonul şi canoanele creştinismului apostolic

Punctul de plecare Gândul din care s-a născut proiectul iniţial care a stat la baza lucrării de faţă datează din ultimii ani ai studenţiei mele sibiene, la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut. Pe parcursul celor două decenii care s-au scurs de la această primă intenţie şi până la forma lui actuală, acest program, realizat cu intermitenţe în anii 1983-1987 şi 2000-2002 şi reluat la sfârşitul lui 2005, a trecut prin trei faze de elaborare şi tot atâtea concepţii de ansamblu. Variantele şi metamorfozele lui oglindesc însă nu doar parcursul intelectual şi devenirea teologică a realizatorului său, ci s-au intersectat în mod inevitabil cu etapele prin care a trecut teologia ortodoxă, atât românească, cât şi a celorlalte spaţii culturale ortodoxe, în secolul XX pe fondul provocărilor şi convulsiilor care au marcat tragic şi dur istoria Europei şi a umanităţii contemporane în ultimul veac al celui de-al doilea mileniu creştin. Totul a plecat de la constatarea unei lacune resimţite în anii 1983-1984 în cadrul cursurilor de doctorat în teologie sistematică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu sub conducerea profesorului de dogmatică, preot Ioan Ică sn (n. 1932); studentul român interesat în teologia sistematică nu avea la dispoziţie o colecţie care să adune şi să facă accesibile în paginile unui volum principalele izvoare ale teologiei sistematice — simbolurile de credinţă, hotărârile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice şi principalele mărturisiri de credinţă ortodoxe elaborate de-a lungul ultimelor secole — pentru a-şi face o imagine succintă şi clară asupra esenţei doctrinare a Ortodoxiei în formulările autoritative şi definitorii. In ciuda dificultăţilor copleşitoare legate de ultimii ani, tot mai sumbri, ai regimului dictatorial naţional-comunist al lui Ceauşescu — ani de privaţiuni materiale, de demolări, îndoctrinare şi masifîcare — Biserica Ortodoxă Română reuşise performanţa de a obţine publicarea la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române a unor lucrări de referinţă pentru teologia ortodoxă. Toate erau legate de numele fostului profesor şi rector al Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu, transferat forţat din 1947 la Bucureşti, preotul profesor academician Dumitru Stăniloae (1903-1993): între 1975-1981 acestuia i se publicaseră volumele V-X ale Filocaliei româneşti (primele patru apăruseră la Sibiu în 1946-1948), iar în 1978, 1981, 1986 îi apăreau lucrările de sinteză teologică care alcătuiau o masivă trilogie compusă din Teologia dogmatică ortodoxă (3 volume în 1978), Spiritualitatea ortodoxă („Ascetica şi mistica” din 1947 editată cu modificări în 1981) şi Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă (1986). Prin eforturile susţinute ale unei echipe de teologi elenişti, animată de râvna părintelui Dumitru Fecioru (1905-1988) — care între anii 1938-1946 îngrijise cele opt volume din seria „Izvoarele Ortodoxiei” — în 1979 apărea şi primul volum al colecţiei „Părinţi şi scriitori bisericeşti” (PSB): în câţiva ani sub egida sa au apărut în româneşte operele Părinţilor Apostolici, ale apologeţilor, ale lui Clement Alexandrinul, Origen şi Eusebiu al Cezareii, dar şi ale Sfinţilor Grigorie al Nyssei, Atanasie cel Mare, Maxim Mărturisitorul şi Chirii al Alexandriei. Prin toate aceste monumentale realizări — ca şi prin prezenţa ei remarcată în cadrul dialogurilor ecumenice — teologia ortodoxă românească se afirma astfel ca o teologie viguroasă, în perfectă consonanţă cu inspiraţia fundamentală a mişcării „neopatristice” ca depăşire a scolasticismului, idealismului sau pietismului. Afirmate programatic în congresele internaţionale ale teologilor ortodocşi de la Atena din 1936 şi 1976, aceste exigenţe au fost în secolul XX motorul revitalizării întregii teologii ortodoxe (şi nu numai ortodoxe) intrate într-un vast program de înnoire, prin revenire la izvoarele vii ale credinţei cuprinse în tradiţia Sfinţilor Părinţi şi experienţa vie a credinţei Bisericii în sfinţenie şi în Liturghie. Izolată de societate de către partidul comunist, reprimată, umilită şi marginalizată, Biserica Ortodoxă Română îşi lua cu smerenie o splendidă revanşă în spirit, printr-o înflorire teologică fără precedent, care prin fastul ei dădea în sfârşit măsura teologică a Ortodoxiei româneşti. A. Ortodoxia românească — reperele teologice Teologie artistică, practică şi polemică Manifestată timp de secole drept creştinismul popular şi monahal al unor comunităţi repliate din faţa valurilor succesive ale invaziilor în forme de Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 15 existenţă rurale, atemporale, Ortodoxia românească a început să se manifeste istoric în veşmânt slavon şi bizantin în statele medievale, organizate începând cu secolul XIV la sud şi la est de Carpaţi, la răscrucea unor imperii în conflict. Specificitatea, forţa de sinteză şi rolul ei panortodox s-au manifestat iniţial în forme artistice prin înălţarea, după primele întruchipări de la Argeş (Sfântul Nicolae Domnesc) ori Cozia, a monumentelor unice din prima jumătate a secolului XVI — biserica lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş sau bisericile lui Ştefan cel Mare pictate în exterior sub Petru Rareş1 —, la care s-au adăugat remarcabile manuscrise împodobite cu miniaturi şi primele tipărituri slavoneşti. In secolul XVII, sub „monarhiile culturale” ale lui Matei Basarab (1632- 1654) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714) în Ţara Românească sau Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, sintezele arhitecturale şi picturale sunt dublate de rolul ecumenic jucat de reprezentanţii Ortodoxiei româneşti — domni, cărturari şi ierarhie din Ţările Române — în controversele interconfesionale ale epocii: sfinţii mitropoliţi Petru Movilă (1633-1646), Varlaam (1632-1653) şi Sinodul de la Iaşi (1642) iau poziţie ortodoxă faţă de Reformă, iar sub domnitorul martir Constantin Brâncoveanu şi mitropolitul sfânt Antim Ivireanu (1708-1716), Ţara Românească devine centrul rezistenţei teologice ortodoxe însufleţite de patriarhul Dositei II al Ierusalimului (1669-1707) împotriva propagandei romano-catolice şi uniate2. în polemici intervin şi umaniştii ortodocşi români de talia spătarului Nicolae Milescu ( f 1708, cu mărturisirea sa euharistică Stella Orientalis din 1667), sau a prin1 Descifrarea teologiei implicite în vizualul artistic al ctitoriilor moldovene a făcut paşi decisivi prin cercetările recente ale Ancăi Vasiliu (n. 1957), La traversée de l'image. Art et théologie dans les églises moldaves au XVIe siècle, Paris, 1994 şi Sorin Dumitrescu (η. 1946), Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc. O investigaţie artistică a bisericilor- chivot din nordul Moldovei, Anastasia, Bucureşti, 2001. 2 în intervalul 1680-1715, sub patronajul domnitorilor români care răspund iniţiativelor patriarhilor greci ai Ierusalimului Nectarie (1661-1669), Dositei II (1669-1707) şi Hrisant (1707-1731), în Moldova şi Ţara Românească sunt publicate următoarele volume de teologie polemică greacă patristică şi bizantină: Combaterea primatului papal a lui Nectarie (Iaşi, 1682), Dialogul pastoral pe teme dogmatico-liturgice al Sfântului Simeon al Tesalonicului (Iaşi, 1683), Manualul antilatin al lui Maxim Peloponezianul (Bucureşti, 1690), Manualul anticalvin al lui Dositei şi Combaterea mărturisirii calivinizante a lui Chirii Lukaris (Bucureşti, 1690), Combaterea hotărârii Conciliului de la Florenţa de Ioan Eugenicul (Iaşi, 1694), Tomul împăcării (antologie polemică antilatină împotriva lui „Filioque”; Iaşi, 1692), Tomul iubirii (antologie polemică antilatină în apărarea palamismului; Iaşi, 1698), Mărturisirea ortodoxă a sfântului mitropolit Petru Movilă (Snagov, 1699), Dogmatica ortodoxă a lui Sevastos Kymenites (Bucureşti, 1703), Tomul bucuriei (antologie polemică antilatină împotriva primatului papal; Râmnic, 1705), Panoplia dogmatică a lui Eftimie Zygabenos (Târgovişte, 1710) şi Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul (Iaşi, 1715).cipelui moldav Dimitrie Cantemir ( t 1723, cu o critică rămasă inedită a unui popular catehism rus). Contracarând şi neutralizând slavonismul cu ajutorul elenismului şi construind pe temeliile eforturilor transilvănene din secolul XVI (diaconul Coresi între 1560-1584), ierarhii şi cărturarii români din secolul XVII pun bazele culturii teologice ortodoxe româneşti majore anunţate în cele două Cărţi româneşti de învăţătură3 de la Iaşi: Cazania cu predici a mitropolitului Varlaam din 1641-16433 4 şi codicele de legi imperiale bizantine cu acelaşi titlu din 1646. Pregătită de Pravila Mică (Dreptătoriu de lege bisericească) de la Govora din 1640-1641, Pravila împărătească de la Iaşi din 1646 a lui Vasile Lupu va fi urmată de Pravila Mare (îndreptarea legii cu Dumnezeu) de la Târgovişte din 1652 a mitropolitului Ştefan (1648-1668) alcătuită pe baza Nomocanonului postbizantinului Mihail Malaxos (1561-1563) şi a altor surse. Explicabilă prin necesităţile de structurare a societăţii româneşti, dominanta juridică, omiletică şi polemică a acestor prime realizări teologice româneşti ilustrează faptul că, prin forţa împrejurărilor, preocupările epocii s-au menţinut pentru aproape două secole în zona teologiei practice. Traducerile cărţilor liturgice Pe primul loc pe agenda Ortodoxiei româneşti au stat imperativele legate de viaţa cultică şi liturgică; aceasta trebuia inculturată în limba vorbită de popor, depăşind prejudecăţile conservatoare legate de prestigiul mistic al trilingvismului sacru (potrivit căruia limbile liturgice ar fi doar greaca, latina şi slavona), precum şi temerile că folosirea limbii române în cult ar duce automat la abandonarea Ortodoxiei şi convertirea românilor la protestantism sau romano-catolicism. Rolul de pionier îl deţine aici sfântul mitropolit al Moldovei, Dosoftei (1671-1686, | 1693), care publică la Iaşi Dumnezăiasca Liturghie în 1679 şi 1683, Psaltirea dă-nţeles în 1680, un Molitvălnic dă-nţeles în 1683 şi o antologie în patru volume Viaţa şi petrecerea svinfilor între 1682-1686. Tot Dosoftei corectează în manuscris traducerea Vechiului Testament după Septuaginta, realizată de spătarul Nicolae Milescu între 1661-1664 la Constantinopol, înainte de plecarea la Berlin şi Stockholm; traducere care va sta la baza monumentalei Biblii de la Bucureşti din 1688, apărută sub patronajul domnitorului Şerban Cantacuzino — iniţiativă şi realizare laice, nu ale clericilor (pentru că Biblia nu e carte de cult în Ortodoxie). 3 Pentru referinţele exacte, a se vedea ION Bianu /N erva Hodoş, Bibliografia românească veche 1508-1830, 3 voi., Bucureşti: 1. 1508-1716, 1903; II. 1716-1808, 1910; III. 1809-1830, 1912. 4 Dublate de lucrările polemice anti-protestante: Şapte Taine ale Bisearicii, Iaşi, 1644 şi Răspuns împotriva Catehismului calvinesc, Iaşi, 1645. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 17 Ştafeta editării definitive în limba română a cărţilor de cult ortodoxe este preluată apoi în Ţara Românească de meşterul georgian Antim, adus aici în 1690 de domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi devenit în 1696 egumen la Snagov, în 1705 episcop al Râmnicului, iar între 1708-1716 mitropolit al Ţării Româneşti. în toate aceste centre Antim a îngrijit sub patronajul domnitorului Brâncoveanu publicarea a 63 de cărţi, dintre care 31 greceşti, dar şi un Liîurghier greco-arab în 1701, un Ceaslov greco-arab în 1702 (primele cărţi cu litere arabe din lume, ucenicul său Mihail Iştvanovici înfiinţând la Tbilisi prima tipografie gruzină în care a imprimat un Evangheliar şi un Liîurghier). Restul au fost cărţi slavono-române şi româneşti: în 1699, traducerea românească a faimoasei Mărturisiri ortodoxe din 1638-1642 a sfântului mitropolit Kievului Petru Movilă; în 1702, prima ediţie din Ţara Românească a Noului Testament; în 1706, Evhologhionul (Liturghierul şi Molitvelnicul într-un singur volum); în 1712, Octoihul; în 1713, Liturghierul şi Molitvelnicul, iar în 1714, Catavasierul; predicile originale ale mitropolitului Antim, faimoasele Didahii rămânând însă în manuscris până în 1886. Opera sfântului ierarh Antim a fost continuată de vrednicii episcopi ai Râmnicului Damaschin (1708-1725) şi Chesarie (1773-1780), cărora li se datorează realizarea şi tipărirea în oraşul reşedinţă al episcopiei lor a versiunii româneşti a cărţilor liturgice bizantine din ciclurile imnografice ale cultului ortodox: Triodul în 1731, Antologhionul (Minei selectat) în 1737, Octoihul în 1742 şi Penticostarul în 1743, Mineiele publicate prima dată la Râmnic în 1775-1779 (octombrie-martie) şi 1780 (aprilie-septembrie) reprezentând ediţii postume ale traducerilor realizate de învăţaţii episcopi râmniceni Damaschin, Chesarie şi Filaret (1780-1792) (ele vor fi reeditate în 1894-1805 la Buda, iar în 1830-1832 la Neamţ). Şcoli de traduceri patristice în paralel cu aceste eforturi de a edita în limba română tot corpusul cărţilor liturgice din cultul ortodox bizantin, au fost publicate şi primele traduceri româneşti din bogatul tezaur al literaturii patristice şi bizantine: în 1691 apăreau la Bucureşti în traducerea fraţilor Ştefan şi Radu Greceanu Mărgăritarele, o antologie din omiliile Sfântului Ioan Hrisostom; după o pauză de câteva decenii, în 1765 viitorul episcop Chesarie al Râmnicului publica la Bucureşti, sub titlul Voroavă de întrebări şi de răspunsuri, traducerea importantului Dialog dogmatico-liturgic al lui Simeon al Tesalonicului ( | 1429); în 1775 era publicată tot la Bucureşti traducerea Omiliilor duhovniceşti ale Sfântului Macarie Egipteanul realizată de învăţatul ieromonah Macarie Dascălul (f 1810), autorul primei Gramatici româneşti şi a unui considerabil corpus de traduceri hagiografice şi patristice rămase însă în manuscris; iar 18 Canonul Ortodoxiei 1. Canonul apostolic în 1784 episcopul Filaret al Râmnicului publica traducerea din neogreacă a Cuvintelor Awei Dorotei şi ale Sfântului Teodor Studitul. Realizările cele mai consistente pe linia traducerilor româneşti din operele Sfinţilor Părinţi au venit însă din partea faimoasei „şcoli ascetico-filologice”5 care a funcţionat în cadrul marii comunităţi monahale româno-slave sub conducerea sfântului stareţ Paisie Velicikovski (1722-1794) la mănăstirile de la Dragomima (1673-1775), Secu (1775-1779) şi Neamţ (din 1779 încolo). Dascălii români Macarie, Ilarion, Isaac, Gherontie, Ştefan şi alţii au înfăptuit aici imensa operă de transpunere în limba română a, practic, întregii literaturi duhovniceşti patristice şi bizantine începând cu Filocalia editată în 1782 la Veneţia de mitropolitul Macarie al Corintului ( | 1807) şi tânărul monah Nicodim Aghioritul ( t 1809). „Luminilor” raţionaliste ale civilizaţiei occidentale, al cărei antropocentrism culmina politic în violenţa revoluţiei franceze, Răsăritul filocalic ortodox le opunea Lumina necreată a Taborului şi antropologia transfigurării ascetice şi spirituale a omului prin asceză, smerenie şi rugăciunea inimii. Această experienţă, aflată în inima tradiţiei şi vieţii Bisericii, ar fi putut deveni fermentul unui umanism duhovnicesc şi al unui alt tip de societate şi cultură, care ar fi evitat ciocnirea dramatică şi polarizările între tradiţie şi modernitate soldate cu mutilarea spirituală a fiinţei umane. Din păcate pentru teologia şi cultura din Principatele Române, intrate începând cu 1821-1829 în proces accelerat, necesar, dar unilateral, de europenizare şi modernizare, traducerile scrierilor duhovniceşti ale Filocaliei realizate de dascălii paisieni n-au văzut lumina tiparului, circulaţia lor rămânând limitată la mediile monahale care şi le-au transmis pe cale manuscrisă6. 5 Şcoala ortodoxă „paisiană” de la Neamţ care dubla teologic şcolile superioare greceşti reprezentate de Academiile Duhovniceşti de la Iaşi şi Bucureşti — precursoarele viitoarelor Universităţi româneşti din secolul XIX — avea un echivalent de tip iluminist şi patriotic în activitatea contemporană a şcolii „ardelene” greco-catolice de la Blaj, unde ieromonahul Samuil Micu (1745-1806) din Sadul Sibiului a realizat alături de remarcabila traducere a Bibliei după Septuaginta (Blaj, 1795) şi traducerea românească, rămasă însă şi ea în manuscris, a unui important corpus de scrieri patristice (între ele, „Opera ascetică” a Sfântului Vasile cel Mare, „Catehezele” Sfântului Chirii al Ierusalimului, „Cuvinte” ale Sfântului Grigorie Teologul, „Omilii” ale Sfântului loan Hrisostom, „Scara” Sfântului Ioan Scărarul etc.), precum şi o versiune a corpusului canoanelor Bisericii răsăritene, un fel de „Pidalion” greco-catolic („Canoanele săboarelor a toată lumea şi a acelor nemeasnice şi ale Sfinţilor Părinţi cele primite în Biserica Răsăritului”, 1804), rămas şi el însă nepublicat. 6 Publicarea în 1793 la Moscova a Filocaliei slavone realizată la Neamţ sub îndrumarea sfântului stareţ Paisie şi difuzarea „paisianismului” sub forma tradiţiei duhovniceşti a „stăreţismului” rus au avut în schimb în Rusia secolului XIX un profund impact asupra unor filozofi şi scriitori de primă mărime ai culturii ruse: Leontiev, Dostoievski şi alţii, determinând în a doua jumătate a intervalului o adevărată renaştere religioasă în sânul „intelighenţiei” din ultimul veac al imperiului ţarilor. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 19 „Paisianismul” a avut totuşi un impact benefic în viaţa Bisericii Ortodoxe din Principatele Române în prima jumătate a secolului XIX, înainte de revoluţia de la 1848, datorită faptului că în această perioadă au fost mitropoliţi ai Moldovei şi Ţării Româneşti doi monahi „paisieni” tipici: elenişti, oameni duhovniceşti şi de rugăciune, dar şi mari iubitori de şcoală şi cultură teologică: sfinţii mitropoliţi Veniamin Costache şi Grigorie Dascălul. Secolul XIX: dominanta practică şi exigenţele modernizării Ajuns episcop al Huşilor la doar 25 de ani, Veniamin Costache (1768-1846) a păstorit Biserica Moldovei ca mitropolit între anii 1803-1806 şi 1812-1842, ani agitaţi de războaie ruso-turce, de revolta eteristă din 1821 şi de ocupaţia rusă a Principatelor. In activitatea sa pe tărâmul culturii teologice, el s-a orientat după modelul enciclopedic popular pe care-1 contura prin traducerile şi ediţiile sale învăţatul şi sfântul monah isihast Nicodim Aghioritul (1749-1809) sau, mai înainte, erudiţii savanţi iluminişti, dar şi monahi şi ierarhi ortodocşi Evghenie Vulgaris (1720-1806) sau Nichifor Theotokis (1730-1800). în tipografia de la Iaşi, pe care a refacut-o, şi în cea de la Neamţ, pe care a înfiinţat- o în 1806, mitropolitul Veniamin a publicat 130 de cărţi de cult şi de teologie, multe din ele traduse de el însuşi. La Neamţ apare acum o parte din traducerile şcolii paisiene: între 1807-1815 sunt publicate aici cele 12 masive volume ale Vieţilor Sfinţilor (după versiunea rusă a sfântului episcop Dimitrie al Rostovului); în 1814, Scara Sfântului Ioan Sinaitul; în 1819, Cuvintele duhovniceşti ale Sfântului Isaac Şirul; iar între 1818-1823, cele trei volume ale Cuvintelor ce alcătuiesc corpusul grec al scrierilor atribuite Sfântului Efrem Şirul. în 1806, la Iaşi, apare traducerea românească a Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschinul, iar în 1816, la Neamţ, cea a Epitomei dogmelor realizată de învăţatul monah grec Atanasie din Păros ( | 1813). Tot în 1816, la Iaşi, mitropolitul Veniamin publica Tipicul mare al Sfântului Sava în traducere proprie, în realitate o prelucrare şi adaptare românească a celor două variante ale textului, grec şi slavon. Abia cu doi ani înainte de moartea sa, mitropolitul Veniamin, retras, a reuşit să publice la Neamţ, în 1844, revizuită de Neofit Scriban (1808-1884), mai vechea sa traducere a Pidalionului, monumentala ediţie comentată a canoanelor apostolice, sinodale (ecumenice şi locale) şi patristice, publicată în 1800 la Leipzig de învăţaţii monahi Agapie Leonardos şi Nicodim Aghioritul, şi devenită de atunci încoace colecţia canonică neoficială a Bisericii Ortodoxe. în prefaţă, cartea Pidalionului era recomandată stăruitor a fi primită de clerici şi credincioşi ca una „care este îndată şi cea dintâi după Sfintele Scripturi” (Veniamin Costache n-a editat şi Biblia, folosindu-se ediţia românească a Societăţii Biblice Ruse publicată la Sankt-Peterburg în 1819, care reedita Biblia de la Blaj, 1795). 2 0 Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic Dominanta practică a activităţii teologice a mitropolitului Veniamin iese astfel limpede în evidenţă, deşi ea nu epuizează deloc spectrul larg al intereselor intelectuale ale învăţatului ierarh moldav. Acesta a mai tradus şi editat lucrări de istorie biblică (1824) şi bisericească (1841-1843: Istoria bisericească a arhiepiscopului Meletie al Atenei în cinci volume), de teologie polemică (Piatra scandelei a arhiepiscopului Ilie Miniat în 1844), precum şi catehetice (Catehismul mitropolitului Platon al Moscovei, în 1839); postum i s-au editat şi versiunile româneşti la Tâlcuirea Psaltirii a bizantinului Eftimie Zigaben (2 voi., 1852, 1856), la Istoria bisericească a Fericitului Teodorei al Cyrului (1894) şi la Tâlcuirea Epistolelor pauline a bizantinului Teofilact al Ohridei după versiunea neogreacă a lui Nicodim Aghioritul (3 voi., 1904-1906), în manuscris rămânând încă inedite transpunerile operelor complete ale lui Teodoret al Cyrului şi ale omiliilor hrisostomiene la Faptele Apostolilor şi Epistolele pauline. Aceeaşi amploare a erudiţiei cu dominantă patristică poate fi regăsită în activitatea teologică a sfântului mitropolit al Ţării Româneşti, Grigorie Dascălul (născut la Bucureşti în 1765, mitropolit între 1823-1834). Format ca erudit monah paisian la Neamţ de către dascălul Gherontie, Grigorie a tradus împreună cu acesta Cartea folositoare de suflet (manualul de spovedanie al lui Nicodim Aghioritul) publicată la Bucureşti în 1799 (şi reeditată în multe rânduri), Chiriacodromionul la Evanghelii al Iui Nichifor Teotokis (Bucureşti, 1801, şi reeditări), Tâlcuirea la Evanghelii a lui Teofilact al Ohridei (Iaşi, 1805), Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul (Iaşi, 1806) şi cea a lui Atanasie din Păros (Neamţ, 1816); stabilit ulterior în Ţara Românească, a tradus şi publicat Cuvintele despre preoţie ale Sfinţilor Părinţi (1820), o scrie de Cuvinte ale Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul (1826), ale Sfântului Ioan Hrisostom (1827), Cuvintele despre Providenţă ale Fericitului Teodoret al Cyrului (1828), Patericul egiptean (1828), Cuvintele, tratatele, despre Sfânta Treime ale bizantinului târziu Iosif Vryenios (1832), Enciclica antilatină a patriarhului Fotie şi cele două tratate antilatine Despre purcederea Duhului Sfânt ale Sfântului Grigorie Palama (1832), precum şi alte două antologii cu cuvântări hrisostomiene sub titlul împărţire de grâu şi Puţul (ambele în 1833). Dominanta practică caracterizează în a doua jumătate a secolului XIX şi la Sibiu activitatea teologică a episcopului (din 1847) şi mitropolitului (din 1864) Ardealului, Andrei Şaguna (1808-1873). Alături de reeditarea Mărturisirii ortodoxe movilene în 1855, a celor douăsprezece Mineie în 1853-1873, a Chiriacodromionului în 1855 şi a Bibliei în 1858 (în traducerea ieromonahului Samuil Micu de la Blaj din 1795), preocupările personale ale providenţialului ierarh ortodox transilvan au fost în primul rând de ordin pastoral Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 21 şi canonic (un manual: Elemente de drept canonic, 1854; un tratat: Compendiu de drept canonic, 1868; şi o colecţie de canoane comentate: Enchiridion, 1871). Preocupările canonice erau impuse, pe de o parte, de luptele naţionale şi bisericeşti prin care Şaguna a obţinut reînfiinţarea mitropoliei autonome a românilor transilvăneni, iar, pe de altă parte, de propriile sale eforturi de a moderniza în spiritul Tradiţiei, dar şi al exigenţelor societăţii modeme, această Biserică dându-i o organizare autonomă de tip constituţional, participativ, bazată pe implicarea largă a laicilor în foruri de tip sinodal la toate nivelurile: parohial, protopopial, eparhial (cf. faimosul Statut organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, în vigoare între anii 1869-1925) şi pe angajarea Bisericii într-un amplu proiect pedagogic şi social7.