Canon şi canoane — unitate în diversitate

Canon şi canoane — unitate în diversitate Mister multidimensional. Forma Canonică eshatologică a creştinismului se refractă inevitabil în viaţa şi limbajul Bisericii într-o polisemie ireductibilă la sensurile cele mai utilizate actualmente ale termenului „canon”: acelea de hotărâre sinodală şi prescripţie penitenţială. „Canon”183 desemnează astfel nu doar numărul de rugăciuni, psalmi ori închinăciuni zilnice fixat de duhovnic pentru un monah sau un penitent. „Canon” este în Ortodoxie şi numele unei forme muzicale şi poetice tipice imnografiei bizantine, desemnând poemul imnografic în nouă ode în cinstea unei sărbători sau sfânt ce se rosteşte sau cântă în cadrul laudelor dimineţii din fiecare zi. (în muzica occidentală „canon” este şi numele unei forme muzicale specifice.) „Canon” este în Biserica latină numele rezervat în ritul roman marii rugăciuni euharistice din inima Liturghiei (Canon Missae), rugăciune numită în Răsărit „anaforâ”. „Canon” înseamnă în uzul grec antic exactitate, normă, criteriu, regulă, dar şi regularitate — şi de aici liste şi tabele canonice astronomice, istorice. în spaţiul creştin avem astfel „canoane” sau tabele pascale, cronologice şi liste sau cataloage de clerici „canonici” şi, începând din secolul IV, la Atanasie cel Mare, dar mai ales la Augustin, liste cu cărţi biblice canonice şi Scriptura ca un „canon biblic”. Sens care s-a adăugat uzului mai vechi (secolele II—III) de „canon/regulă a adevărului” sau „a credinţei”. 183 Grecescul kanon derivă din semiticul qaneh, „trestie” de măsurat, care apare în Iezechiel40, 3. 5-8; 42, 16-19. 140 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. C a n o n u l a p o s t o l i c Autodefinirea canonică a Bisericii vechi plecând de la Evanghelie Plecând de la Apostolul Pavel, această polisemie esenţială a „canonului” în uzul Bisericii s-a constituit în mod treptat, perioada decisivă fiind cea a crizelor secolului II când, cu ajutorul „canonului”, a avut loc „autodefinirea” Bisericii concentrată în jurul Evangheliei şi a tradiţiei apostolice184. Faptul era recunoscut încă din secolul XIX de reprezentanţii germani ai istoriei dogmelor. Astfel, în 1885, Adolf von Hamack (1851-1930) susţinea185 că în secolul II a avut loc transformarea decisivă a creştinismului dintr-o mişcare harismatică evanghelică într-o Biserică de tip „catolic timpuriu” odată cu adoptarea, împotriva pericolelor aduse de gnosticism, marcionism şi montanism, a triadei normelor canonice apostolice ale Bisericii, reprezentate de regula de credinţă, de canonul biblic şi de ierarhia bisericească în succesiune apostolică directă, rolul fundamental jucându-1 regula de credinţă186. Prin aceasta ar fi început în Biserică dogmatizarea credinţei care, alături dc sacramentalism, moralism şi instituţionalizarea juridică a ierarhiei, a contribuit la elenizarea şi romanizarea Bisericii medievale, în care vor intra şi vor supravieţui instituţiile intelectuale şi statale ale imperiului greco-roman: şcolile filozofice şi administraţia imperială. Teoriile lui Hamack au stârnit vii dispute atât la sfârşitul secolului XIX, cât şi în prima jumătate a secolului XX. încercând să evite schema purităţii originare semitice falsificată prin clcnizare, teologii au încercat să dea definiţii ale istoriei Bisericii din punct de vedere teologic: ce anume este în ultimă instanţă istoria Bisericii? Dacă pentru luteranul Gerhard Ebeling (1946) ea este istoria explicării Scripturii, pentru romano-catolicul Hubert Jedin (1962) este istoria instituţiei sacramentale întemeiate de Hristos şi condusă de Duhul Sfânt prin apostoli şi urmaşii lor. Problema este însă că atât Scriptura, cât şi structurile instituţionale s-au fixat şi impus în forma lor normativă abia în secolul II, ba chiar în a doua jumătate a acestui veac. Iar decisivă a fost nu atât confruntarea cu gnosticismul, ci în primul rând separaţia dintre Biserică şi Sinagogă care s-a produs pe fondul crizei apocaliptice marcate de anii ’6 0 -’70 d. Hr. Acum are loc 184 Cum arată într-un important studiu profesorul şi episcopul luteran Georg Kretschmar (n. 1925), „Die «Selbstdefmition» der Kirche im 2. Jahrhundert als Sammlung um das apostolische Evangelium”, în: Communio Sanctorum. Einheit der Christen-Einheil der Kirche. FestschriflJur Bischof P.-W. Scheele, Wiirzburg, 1998, p. 105-131. 185 ADOLF von Harnack, Lehrbuch der Dogmengeschichte, 3 voi., 1886-1889. 186 Ulterior, luteranii Gerhard Ebeling şi Hans von Campenhausen vor susţine că norma ar fi doar Biblia, regula de credinţă şi ierarhia în succesiune apostolică apărând doar pentru a împiedica abuzul de Scriptură şi riscând să acopere şi să detroneze Scriptura din rolul de normă şi instanţă critică atât faţă de dogmă, cât şi faţă de ierarhia. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t i n i s m u l u i a p o s t o l i c 141 atât risipirea comunităţii apostolice originare din Ierusalim şi mutarea centrului creştinismului la Roma, unde mor martiric Apostolii Petru şi Pavel, cât şi distrugerea Ierusalimului şi a celui de-al doilea Templu al lui Israel. Atât creştinii, cât şi iudeii au fost puşi, după anul 70, în faţa necesităţii de a da un răspuns la întrebări cruciale: ce rămâne din iudaism şi cum se continuă el după dispariţia Templului? cum se continuă propovăduirea Evangheliei şi viaţa comunităţilor creştine în condiţiile întârzierii celei de-a Doua Veniri a lui Hristos şi a dispariţiei fizice a apostolilor? Au avut loc în paralel două procese de „autodefinire” prin concentrare pe esenţialul şi normativul fiecăreia din cele două comunităţi acum rivale. Iudeii s-au reconstituit ca adunare (Sinagogă) în jurul Torei lui Moise, în interpretarea rabinilor farisei (singurii supravieţuitori, toate celelalte partide religioase — saducheii, esenienii, zeloţii — dispărând în catastrofa anului 70). Sub protecţia autorităţilor romane, rabinii reconstituie sanhedrinul şi o organizare centralizată în jurul instituţiei patriarhatului; în interiorul noilor şcoli rabinice are lor fixarea canonului scripturistic, precum şi a tradiţiei interpretative cuprinse în „halaka” codificată în „mishna”, amplificată în cele două gigantice Talmuduri (de la Babilon şi de la Ierusalim). Simultan are loc şi autodefinirea comunităţii iudaice ca popor al lui Dumnezeu bazat strict pe legătura de sânge a copiilor lui Avraam şi pe legământul cu Dumnezeu încheiat de Moise pe Sinai în jurul revelaţiei monoteismului strict al Torei. Toţi cei care nu acceptau această autodefinire restrictivă sunt excluşi din sinagogă ca eretici şi apostaţi {minim) printr-o excomunicare specială inclusă ca blestem în rugăciunea zilnică solemnă a celor optsprezece Binecuvântări. Excluşi din sinagogi ca apostaţi şi eretici „nazorei” (nolsrim), creştinii au fost obligaţi să se autodefinească şi ei în jurul esenţialului lor — iar acesta era Hristos Domnul, răstignit şi preamărit, şi Evanghelia Lui transmisă prin predica apostolilor — ca Popor mesianic şi universal al lui Dumnezeu, liber de legătura de sânge cu Avraam şi de legământul vechi cu Moise, dar obligat faţă de Noul Legământ încheiat de Dumnezeu în Crucea-înviere a lui Iisus Hristos Domnul şi perpetuat liturgic prin proclamarea predicii apostolilor şi celebrarea memorialului euharistie al Pătimirii-înviere. Dacă iudaismul de după anul 70 a fost definit de erudiţii rabinici care au unificat, definit şi fixat juridic norma de interpretare a Torei în Mishna/Talmud, pe care au impus-o sinagogilor excluzându-i din ea pe dizidenţi, creştinismul apostolic s-a constituit încă de la început prin recunoaşterile reciproce ale diverselor predici, minuni şi comunităţi dezvoltate de principalii apostoli: Iacob, Ioan, Pavel şi Petru, toţi martori ai învierii şi fideli faţă de „predania Evangheliei” (7 Co 15, 1-8), ca integrarea sinodal-consensuală a pluralităţii şi diversităţii mişcărilor şi misiunilor apostolice, integrare care va 142 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c lua apoi forma normativă a canonului Noului Testament. Biblia creştină însăşi, ca unitate canonică între Noul Testament apostolic şi Vechiul Testament iudaic, e un răspuns la relaţia dialectică esenţială între Israel şi Biserică pe fondul precizării raportului dogmatic hotărâtor dintre creaţie şi mântuire, dintre Tatăl şi Fiul în Duhul, tema centrală a canonului sau regulii adevărului sau credinţei apostolice, iar canonul episcopatului în succesiune apostolică e răspunsul liturgic-euharistic la structurarea poporului eshatologic şi universal al lui Dumnezeu condus de Duhul Sfânt. La capătul tuturor provocărilor aduse de diversele radicalizări heterodoxe curentelor creştinismului apostolic în mişcările eretice ale ebionismului, marcionismului şi gnosticismelor, precum şi montanismului, sfârşitul secolului II şi începutului secolului III ne arată Biserica una, sfântă, apostolică, ortodoxă şi catholică (toţi aceşti termeni fiind sinonimi în epocă), autodefinită drept comuniunea comunităţilor care decid, prin consens, recunoaştere şi receptare reciprocă permanentă, să stea sub călăuzirea Duhului Sfânt în Adevărul apostolic dat în Scripturi, în regula de credinţă şi în episcopat, în succesiune apostolică. Aceste norme/ canoane apostolice sunt identificate, precizate şi receptate prin consens de episcopi, dar şi de comunităţi în întregimea lor nu ca o suită dc norme/canoane izolate, ci ca o recunoaştere în toate acestea a prezenţei Normei/Canonului prim şi absolut reprezentat de Iisus Hristos, Domnul răstignit şi înviat, concentrat în Evanghelia Lui apostolică: Evanghelia e pusă deschisă peste capul celui hirotonit episcop şi tot Evanghelia deschisă va fi ulterior întronizată solemn în mijlocul tuturor Sinoadelor Ecumenice. Sinodul Apostolic din Ierusalim din 49-50 d. Hr. a oferit pentru totdeauna Bisericii apostolice modelul de recunoaştere reciprocă a comunităţilor şi tradiţiilor lor prin consensul în Evanghelia lui Hristos sub călăuzirea Duhului Sfânt, în acelaşi timp Duhul Adevărului şi Duhul comuniunii.