CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI - Protosinghel lOANICHIE BĂLAN
Protosinghel lOANICHIE BĂLAN CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI II CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVÎNTAREA PREA SFINŢITULUI EFTIMIE EPISCOPUL ROMANULUI ŞI HUŞILOR EDIŢIA A DOUA EDITATĂ DE EPISCOPIA ROMANULUI ŞI HUŞILOR —1990 J
CUViNT ÎNAINTE
Cu o neostoită rîvnă pentru cele duhovniceşti, mereu atras de tezaurul spiritualităţii noastre ortodoxe. Părintele Protosinghel loani- chie Bălan voieşte să întregească o adevărată trilogie a strădaniilor sale scriitoriceşti: Patericul românesc. Vetre de Sihăstrie românească şi Convorbiri duhovniceşti, prin apariţia editorială a celui de-al doilea volum al ultimei lucrări din cele citate mai sus. Toate aceste cărţi, cărora li se adaugă şi valoroasele Mărturii româneşti la Locurile Sfinte, s-au bucurat de o binemeritată apreciere din partea tuturor, deoarece Prea Cuvioşia Sa a urmărit, in chip evlavios, să ne prezinte exem¬ ple vii ale unei vieţi trăite la noi in Duhul şi Adevărul Ortodoxiei, spre sporire şi întărire in credinţa pe care o mărturisim.
însuşi autorul precizează că „iubirea evanghelică şi rivna mărturi¬ sirii lui Hristos in lume*‘‘ stau la baza şi acestui al doilea dialog duhov¬ nicesc ce l-a întreţinut, de mai mult timp, cu dascăli de renume ai teolo¬ giei româneşti şi, de asemenea, cu recunoscuţi trăitori ai Evangheliei. Teologia este, întii de toate, cunoaştere trăită a lui Dumnezeu Cel în Treime închinat şi slăvit, sau experienţă duhovnicească în care creştinul înaintat pe treptele desăvîrşirii se întilneşte cu darul lui Dumnezeu. De aceea, se spune in Filocalie co « Mintea cînd se curăţeşte, primeşte de la Dumnezeu înţelesurile dumnezeieşti», seu se îndeamnă: «Tu, cel ce propovăduieşti... învaţă pe celălalt să se călăuzească prin viaţa ta».
Acest adevăr îl reliefează pregnant Părintele loanichie în Convor* birile sale pe teme duhovniceşti, el făcînd o referire specială, evident, la spiritualitatea monahală şi filocalică românească, insistînd mai ales asupra rolului apostolic al Bisericii strămoşeşti în apărarea unităţii de credinţă şi in păstrarea dreptei credinţe. Sugestiv şi pătrunzător este redată aceasta din convorbirea avută cu Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, care preciza că «c nn putem dobîndi mintuirea decit prin
cuvlNT Înainte
Biserică, prin unitatea noastră în Hristos, păstrată de la Hristos. Unitatea intre noi şi cu toţi înaintaşii cere să existe un lanţ de slujitori ai altarului, sfinţit prin harul preoţiei de la Apostoli şi pînă la sfîrşitul lumii, să fie o coloană vertebrală sacramentală, sfinţitoare, stabilită de Hristos, in jurul căreia să se unească toţi care păzesc aceeaşi credinţă şi săvirşesc aceleaşi Taine pentru toţi» *.
Părintele loanichie Bălan ne prezintă^ deci, o carte nouă,frumoasă ţi cuprinzătoare în învăţături creştine, îndemnîndu-ne să le preţuim pentru că ele au fost verificate de slujitori ai lui Hristos cu o experienţă duhovnicească înaintată pe drumul mintuirii. Prefaţind-o, avem spe¬ ranţa că ea va dezvălui încă o dată frumuseţile Ortodoxiei noastre. In acelaşi timp, credem că ea va fi o carte folositoare pentru suflet, în care bunii creştini vor găsi povăţuiri care ii vor ajuta să păşească noi trepte pe calea fără capăt a desăvirşirii în Hristos.
EFTIMIE
EPISCOPUL ROMANULUI $I BUŞILOR
lerom. loanichie Bălan, Convorbiri duhovniceşti. Roman, 1984, p. 182.3
INTRODUCERE
Primirea de care s-a bucurat atît în ţară, cit şi in străinătate, cartea Convorbiri duhovniceşti, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor în anul 1984, m-a îndemnat să continui această lucrare de mare răs* pundere morală, de a aduna cuvinte de folos sufletesc şi convorbiri părinteşti de la cei mai buni dascăli de teologie şi duhovnici din mină- ştirile noastre, care încă mai sînt în viaţă. La aceasta m-a îndemnat şi gîndul că în curînd majoritatea acestora se vor strămuta la cereştile locaşuri şi vom fi Lipsiţi de prezenţa, de cuvîntul şi binecuvîntarea lor.
Animat de cuget şi călăuzit de mina lui Dumnezeu, timp de cîţiva ani de zile, am călătorit pe la cuvioşii călugări de prin mînăstiri, la duhovnicii noştri mai cunoscuţi şi la unii profesori de teologie ca să adun cuvinte de suflet şi îndemnuri duhovniceşti pentru o nouă carte de convorbiri cu părinţi. Cu creionul şi caietul în mînă, am cerut sfaturi şi am întreţinut convorbiri cu bunii noştri părinţi, atît pentru zidirea mea sufletească, cit şi pentru fraţii mei călugări şi credincioşi, pentru toţi cei ce iubesc pe Hristos, cunoscuţi şi necunoscuţi, de aproape şi de departe, care caută mîntuirea sufletului şi doresc o călăuză bună în arcuşul lor duhovnicesc.
Astfel, mereu stăruind şi întrebînd, am adunat cuvint cu cuvint, pagină cu pagină, sfaturi duhovniceşti de la peste 40 de părinţi şi maici şi cîţiva dascăli iscusiţi de teologie, şi am alcătuit această nouă carte de zidire sufletească, pe care o publicăm în editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, cu aprobarea binevoitoare a Prea Sfinţitului Episcop Eftimie, sub titlul Convorbiri duhovniceşti — volumul II. Tot ce am adunat aici de la cei care au acceptat să colaboreze, am primit ca din mina lui Dumnezeu şi, după ce am trecut fiecare cuvint şi învăţătură prin mintea şi inima mea, după ce le*am gustat eu mai întîi, le-am aşezat apoi cu grijă şi bucurie în lucrarea de faţă, pe care o dăm la lumina tiparului.
Noul volum de Convorbiri este o continuare firească a prunului volum din 1984. O bună parte dintre colaboratori sînt prezenţi şi în primul volum. Alţii sînt noi. Unii au acceptat să colaboreze cu uşurinţă,8 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ca pentru Hristos. Alţii, mai greu, din smerenie. Iar alţii au ales să plece la Hristos cît mai anonimi, iubind mai mult rugăciunea şi liniştea, decît cuvîntul. însă toţi sînt de mare preţ, toţi sînt străbătuţi de aceeaşi evlavie sfintă, de aceeaşi dragoste evanghelică pentru Hristos şi pentru oameni, dorind să ajute cu ce pot la mîntuirea altora. Iubirea evanghe¬ lică şi rîvna mărturisirii lui Hristos în lume formează temelia acestei cărţi. Ea nu dă porunci, ci numai sfaturi duhovniceşti pentru cei care doresc să le urmeze.
Cititorul nu va găsi în această carte teme teologice expuse sistematic sau probleme de morală speciale. Ea se rezumă să redea liber şi deschis unele sfaturi, îndemnuri părinteşti^ evocări despre înaintaşi, recoman¬ dări pentru viitor şi propuneri pentru o mai bună sporire duhov¬ nicească. Majoritatea colaboratorilor nu fac altceva decît îşi mărturisesc propria lor viaţă şi experienţă duhovnicească. Numai părinţii profesori de teologie tratează mai sistematic unele teme propuse, cu competenţa care îi caracterizează. Astfel, lucrarea de faţă s-ar putea asemăna cu o masă plină cu tot felul de bunătăţi, iar invitaţii, adică^cititorii, au libertatea să guste din ele după preferinţă.
Conţinutul lucrării este împărţit, ca şi în primul volum,^ în cinci părţi distincte: I. Convorbiri cu dascăli de teologie ortodoxă; II. Convorbiri cupărinţi din Moldova; III. Convorbiri cu părinţi din Muntenia şi Oltenia; rV. Convorbiri cu părinţi din Transilvania; V. Convorbiri cu părinţi Tomăni din Muntele Athos.
Prin publicarea acestei cărţi nu ne facem decît o firească datorie. Aceea de a mărturisi Adevărul care este Hristos, de a aduna experienţa bătrînilor, a părinţilor duhovniceşti, şi a o oferi tinerilor, care caută pe Hristos, credincioşilor, care doresc să urmeze lui Hristos, ucenicilor, care vor să păşească pe urmele părinţilor ce i-au crescut şi să se ridice la măsura credinţei lor.
Lucrarea de faţă nu este opera unui singur autor, ea aparţinind tuturor colaboratorilor. Subsemnatului îi aparţine doar iniţiativa lucrării, prezentarea colaboratorilor, conducerea dialogurilor şi orîn- duirea materialului.
Am pus la început dascălii de Teologie, în frunte cu venerabilul Părinte Profesor Dumitru Stăniloae, căruia i-am rezervat cel mai larg spaţiu. Alături de Prea Cucernicia Sa am aşezat pe părinţii profesori Constantin Galeriu, Ion Bunea, loan Mihălţan, îoan Mircea, Daniel Ciobotea *, loan Negruţiu şi alţii, toţi dascăli de Teologie de la Institutele
- In prezent. Mitropolit al Moldovei şi Bacovinei.
INTRODUCERE
Teologice din Bucureşti şi Sibiu şi de la Seminarii. între părinţii duhovnici din mînăstirile Moldovei menţionăm pe Arhimandritul Cleopa Hie şi leroschimonahul Paisie Olaru din Mînăstirea Sibăs* tria, Arhimandriţii lachint Unciuleac, stareţul Mînăstirii Putna, şi Grigore Halciuc, stareţul Mînăstirii Sfîntul loan de la Suceava, Protosinghelul Nifon Corduncanu din Mînăstirea Neamţ şi alţii.
între părinţii flin eparhiile Munteniei şi Olteniei am pus la început pe venerabilul Părinte Arhimandrit Benedict Ghiuş, Arhimandritul Sofian Boghiu, stareţul Mînăstirii Antim, Arhimandritul Bartolomeu Anania şi iţii. între părinţii colaboratori din Transilvania cităm pe Arhiman¬ dritul Teofil Părăian de la Mnăstirea Brîncoveanu, urmat de alţi părinţi nevoitori. Iar între părinţii români atoniţi menţionăm pe Proto¬ singhelul Petroniu Tănase, stareţul Schitului românesc Prodromiil, eminent teolog şi nevoitor, şi pe monahtil loan Şova.
Această carte, care completează o trilogie a spiritualităţii româneşti* împreună cu celelalte cărţi, constituie tot ce am putut realiza mai de preţ în viaţa mea, spre lauda Sfintei Treimi şi folosul duhovnicesc al cititorilor. în ele am pus toată credinţa şi dragostea mea pentru Dumnezeu şi pentru oameni. în paginile lor am imprimat sufletul şi bucuria inimii mele, jertfa tinereţii şi maturităţii mele, rîvna mea pentru Hristos, pentru Biserica Ortodoxă şi pentru neamul din care m-am născut şi recunoştinţa mea faţă de cimJ monahal românesc căruia mi-am dedicat viaţa.
Părinţii care au colaborat la această carte, bunii noştri profesori de Teologie, preoţii slujitori, sfintele mînăstiri care ne împodobesc ţara şi evlavioşii credincioşi de la sate şi oraşe, formează cel mai mare tezaur spiritual al Neamului, al Bisericii Ortodoxe Române. Ei, credin¬ cioşii, fiii şi fraţii noştri duhovniceşti, ostenitorii acestui pămînt, care poartă peste veacuri credinţa curată în Dumnezeu, cer mult mai mult de la noi, slujitorii lui Hristos. De aceea sîntem datori să-i zidim su¬ fleteşte mai mtilt, să cerem şi noi mai mult de la Părinţi şi să dăm mai mult, cit mai mult, pînă încă avem viaţă. Sperăm ca volumul de faţă să fie o picătură de rouă pentru sufletele însetate ale iubitorilor de Dumnezeu.
Tuturor colaboratorilor le mulţumesc pentru valoroasele lor convor¬ biri şi sfaturi duhovniceşti, fără de care nu aş fi putut realiza această carte. Aceeaşi creştinească recunoştinţă celorlalţi ostenitori.
[O COÎiVOHBIRI DUHOVNICEŞTI
Rog pe bunii mei cititori, împreună-elujitori ai lui Hristos şi mărtu¬ risitori ai dreptei credinţe, ca şi pe smeriţii credincioşi cunoscuţi şi necunoscuţi, să nu mă uite la sfintele lor rugăciuni, cît sint încă în viaţă, ca şi după plecarea mea din trup. Nădăjduiesc ca rugăciunile lor să-mi fie scut împotriva ispitelor, adăpost în vremea necazurilor şi scară spre cer în ceasxJ plecării mele la Hristos.
Cu adîncă smerenie îmi exprim întreaga mea recunoştinţă şi mulţu¬ mire Prea Sfinţitului Eftimie, Episcopul Romanului şi Huşilor, pentru înalta binecuvîntare şi tot sprijinul material şi moral acordat pentru reeditarea acestei cărţi de zidire creştinească.
Învierea Domnului Anul mintuirii 1990
Protosinghel lOANICHIE BĂLAN Sfînta Minăstire Sihăstria
CONVORBIRI
cu
DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
PREOTUL PROFESOR DUMITRU STĂNILOAE *
Institutul Teologic Universitar din Bucureşti
După un răgaz de trei ani, iarăşi avem prilejul să stăm de vorbă, la dialog deschis, cu Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai cunoscut şi iubit profesor de teologie din ţara noastră. De aceea este de prisos să-l prezentăm cititorilor săi şi credincioşilor.
Singure cărţile Prea Cucerniciei Sale, care ies de peste 50 de ani de sub pana inspi¬ rată a mîinilor lui, îl popularizează, îl prezintă şi îl fac cunoscut în ţară şi peste hotare, atît marilor teologi şi gînditori, cît şi credincioşilor de toate vîrstele şi treptele spirituale.
Dorinţa şi, mai ales, nevoia realizării unei noi cărţi de duhovnicie, de sfătuire şi călăuză sufletească pentru noi, pentru gene¬ raţia mai tînără, m-a silit să bat din nou la uşa Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae.
Deşi mereu ocupat, întotdeauna mi-a ieşit bucuros în prag şi m-a primit cu aceeaşi dragoste şi căldură sufletească. înconjurat de cărţi
•Preotul Profesor cu Dumitru Stăniloae s-a născut la 16 noiembrie 1903, în satul Vlădeni, jud. Braşov, din părinţii Irimie şi Reveca, ţărani. După ce ter¬ mină liceul «Andrei Şaguna» din Braşov, face teologia şi doctoratul la Cernăuţi, între 1922—1928, completîndu-şi studiile universitare în Grecia şi Germania. Intre anii 1929—1947 a fost profesor şi apoi rector la Facultatea de Teologie « An- dreiană» din Sibiu, predînd mai întîi Istoria Bisericii Universale, iar din 1936 este numit definitiv la catedra de Teologie Dogmatică, unde va preda patru dece¬ nii. Din anul 1947 se transferă Ia Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, la aceeaşi catedră, formînd un mare număr de discipoli — ierarhi, preoţi şi monahi.
In toamna anului 1973 se retrage la pensie, dedicîndu-se exclusiv scrisului şi rugăciunii.
Dintre principalele sale opere teologice originale tipărite, amintim: « Viaţa şi învăţătura Sfîntului Grigorie Palama» (1938), «Ortodoxie şi Românism» (1939), « lisus Hristos sau restaurarea omului» (1943), « Teologia Dogmatică Ortodoxă», în trei volume (1978), « Teologia Morală Ortodoxă» (Spiritualitatea Ortodoxă,14 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi manuscrîee, aşezat la aceeaşi modestă masă de lucru, sub icoana Prea Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, cărora Ie-a închinat viaţa şi munca, Părintele Profesor scrie mereu. Scrie din iubire pentru Dumnezeu, scrie din rîvnă pentru Biserică, din respect pentru Ortodoxie, din recunoştinţă pentru ţara în care s-a născut şi s-a format, şi din datorie de conştiinţă pentru credincioşi, pentru toţi oamenii de pretutindeni, dornici de călăuză spre Hristos şi lipsiţi de cuvînt şi hrană duhovnicească.
La vîrsta Prea Cucerniciei Sale de 87 de ani. Părintele Dumitru Stăni- loae, neobositul teolog al Bisericii Ortodoxe Române, ne vorbeşte cu acelaşi patos şi însufleţire de adîncurile nepătrunse ale credinţei în Dumnezeu, de frumuseţea Ortodoxiei şi de tezaurul inepuizabil al Sfinţilor Părinţi, îl preocupă mult viitorul Bisericii lui Hristos lovită de tot felul de curente, eresuri, necredinţă, indiferentism, apostazie şi sciziuni. îl îngx'ijorează lipsa de statornicie a credincioşilor şi păstorilor. îl neliniştesc problemele complexe ale vieţii de familie şi, mai ales, educaţia religioasă a unor cate¬ gorii de credincioşi. îl preocupă şi gîndul plecării din trup şi dorul vederii luminii necreate a Prea Sfintei Treimi, cînd marile taine ale dumnczeirii se vor descoperi faţă către faţă.
învăluit de toate acestea, Părintele Dumitru Stăniloae nu are altă putere şi speranţă decît să se roage Iui Dumnezeu şi să scrie pentru folosul oamenilor. Este tot ce poate fi mai bun, singurul lucru pe care îl poate face acum şi prin care comunică cu Dumnezeu şi cu cei care îl caută şi îl stimează. •
Camera de lucru a Sfinţiei Sale este mai degrabă o chilie călugărească, simplă, tăcută, plină de cărţi; iar Părintele Dumitru, ca un sihastru neo¬ bosit şi luminat de har, caută să-şi facă datoria de preot al lui Hristos, de teolog şi părinte duhovnicesc, pînă în ultimul ceas. Ultimele sale scrieri şi traduceri tipărite sau în curs de apariţie: « Spiritualitate şi comuniune (n Liturghia Ortodoxă», « Chipul nemuritor al lui Dumnezeu», « Studii de teologie», y (1986), « Chipul nemuritor al lui Dumnezeu» (1988) şi« Studii de teologie dogmatică ortodoxă» (1989); « Chipul evanghelic al lui Jisus Hristos» (1989) — în cura de apariţie şi sute de studii şi articole teologice publicate iu revistele de specialitate ale Bisericii Orto¬ doxe Române, in citeva mii de pagini.
Dintre numeroasele traduceri patristice tipărite pină în prezent amintim a Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene» de Hristu Andruţos (19^0), a Filocalia» cu comentarii, în 10 volume (1946—1948, 1976—1981); «Sfintul Grigorie de Nyssa» (1983);« Ambigua SJintului Maxim Mărturisitorul» (1983);« Sfintul Atanasie cel Mare», două volume (1987—1988); «Sfintul Chirii al Alexandriei», două volume «Epistole fi scrieri hristologiee ale Sfintului Maxim Mărturisitorul», în cura de apariţie, şi altele.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 15
BÎnt dintre cele mai grăitoare. Ele se adaugă şi completează lista atitor opere patristice şi de teologie realizate de Părintele Dumitru Stăniloae Sn decurs de o viaţă, ajutat mult şi de soţia sa, Maria.
Cu gîndul că fac un lucru plăcut lui Dumnezeu şi credincioşilor noştri, am stat de vorbă cu venerabilul Părinte Dumitru în cîteva convorbiri prelungite şi am realizat bogate dialoguri duhovniceşti pe care le redau, cît mai fidel posibil, in paginile de mai jos.
I
1. Care sînt cauzele ce v-au îndemnat să scrieţi cartea « Spirituali¬ tate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă»?
— Am voit să scriu cartea despre « Spiritualitate fi comuniune in Liturghia Ortodoxă» cu scopul de a atrage atenţia credincioşilor noştri asupra importanţei pe care o are Sfînta Liturghie pentru menţinerea vie a credinţei şi a comuniunii cu Hristos şi între ei, întrucît mulţi dintre ei au început să nu mai înţeleagă rostul sacru, divin al Sfintei Liturghii şi participă foarte rar la săvîrşirea ei. Am voit să-i ajut să înţeleagă că Sfînta Liturghie este mediul în care Hristos este prezent între noi, în modiil cel mai accentuat, cu învăţătura, cu jertfa şi cu învierea Lui; ba este chiar locul spiritual în care Hristos ni se împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele Lui, plin de dumnezeire şi de putere, prin care ni se întăreşte credinţa şi dragostea între noi după pilda şi voia Lui. Prin Sfînta Liturghie Domnul nostru lisus Hristos îşi continuă viaţa şi faptele Lui mîntuitoare pe pămint, în toate timpurile, deci şi în timpul nostru, de cîte ori venim la Sfînta Litur¬ ghie unde ne dă întîlnire. Sfînta Liturghie nu este numai întîlnirea dintre credincioşi la nişte rugăciuni comune, ci întîlnirea lor comimă cu Hristos. Ei îşi întăresc, prin Sfînta Liturghie, atît unirea cu Hristos, cît şi unirea între ei, cu Hristos. Nu mă pot uni sufleteşte cu semenul meu, trecînd peste motivele care ne despart, decît în Hristos; şi nu mă pot întîlni cu Hristos ca un ins singuratic, închis în egoismul meu, căci inima care nu se deschide altora, nu se poate deschide nici lui Hristos. De aceea am intitulat cartea aceasta « Spiritualitate şi comuniune in Liturghia Ortodoxă», pentru că ea ne dă prilejul să arătăm că ne socotim uniţi în Hristos, cerînd împreună mila Lui, cerînd fiecare mila Lui pentru ceilalţi, cînd spunem:« Doamne mUuieşte !», la îndemnul preotului adresat tuturor de a se alătura lui în rugăciune cînd zice «Domnului să ne rugăm !».
Cei ce SC adună intr-un sat împreună la Liturghie şi se roagă unii pentru alţii, îşi iartă unii altora supărările ce şi le-au făcut în cursul săptă- mînii şi ies din biserică împăcaţi şi înfrăţiţi. De aceea nu sînt în sate certuri şi dezbinări durabile între locuitorii lor. La oraş cei ce ee adună împreună16 CONVORBIBI DUHOVNICEŞTI
în biserica <iin cartierul lor se împrietenesc şi nu se mai simt singuri. Cînd membrii unei familii lipsesc, cei ce sînt prezenţi întreabă pe membrii respectivei familii care sînt de faţă: „Ce face cutare care lipseşte ? Este cumva bolnav ?”.
Liturghia a avut, de aceea, un mare rol în menţiuerea unităţii de ere* dinţă şi spiritualitate a neamtilui nostru, căci ea n-a menţinut numai unitatea dintre locuitorii fiecărui sat, sau ai fiecărui cartier dintr-un oraş, ci şi unitatea sufletească dintre cei ce participau în diferite oraşe şi sate la Sfînta Liturghie, care este o mărturisire uniformă de rugăciune a aceleiaşi credinţe, a unirii cu Acelaşi Hristos. Liturghia a menţinut nu numai uni¬ tatea etnică şi religioasă a poporului român într-un anumit timp, ci uni¬ tatea celor de azi cu moşii şi strămoşii lor, unitatea neamulxii de-a lungul istoriei. în Liturghie nu ţine fiecare să-şi spună o părere personală deosebită de a celorlalţi, ca în altfel de adunări, ci toţi eîntă în comun aceleaşi rugăciuni, aduc laudă Aceluiaşi Hristos pe Care îl laudă Biserica, începînd din piimele veacuri creştine, şi se împărtăşesc din Trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat ca om din Fecioara Maria, răstignit şi înviat pentru toţi cei ce au fost, sînt şi vor fi. Întîlnindu-ne cu acelaşi Hristos, ne întîlnhn în El cu moşii şi strămoşii noştri. Pe toţi îi are şi ne are adunaţi în Sine, in grija şi iubirea Lui.
Cei ce nu participă la Sfînta Liturghie, cei ce nu se mai unesc prin împărtăşire cu Acelaşi Hristos, slăbesc în credinţă şi în iubirea divină, slăbeşte şi unitatea lor spirituală cu neamul nostru care a fost, este şi va fi.
O mare slăbire a credinţei adevărate şi a unităţii neamului, şi o fări- miţare a lui, produc şi membiii formaţiilor sectante, care nu-L numesc pe «lisus» — de Care vorbesc în adunările lor — Dumnezeu, sau Fiul Iui Dumnezeu. Nu-L numesc nici Hristos (traducerea greacă a lui Mesia), sau Mîntuitor; şi nu-I mulţumesc pentru crucea ce a prirait-o din iubire pentru noi ca « Păstorul cel bun care-Şi pune viaţa pentru oile Sale» (loan 10, 11), şi nu vorbesc nici de învierea Lui. Ce au atunci de la acest« lisus», care nu e Dumnezeu şi pe care nici nu-L laudă în adunările lor, ci îşi eîntă în ele doar simţămintele lor subiective? Cum se pot uni în El dacă nu e Dumnezeu, ci poate doar un simplu prooroc? Iar neunindu-se prin Sfînta Liturghie şi împărtăşanie cu Hristos, nu se pot mîntui, nici uni cu neamul nostru străbun din trecut, de azi şi de inîine, unit în Hristos, Fiul Ini Dumnezeu Cel întrupat.
Liturghia e cea mai mare forţă de menţinere a unităţii de credinţă şi etnice a neamului nostru. Cei ce nu participă la ea, lucrează împotriva Sfintei Evanghelii care ne porunceşte: « Să faceţi aceasta întru pomenirea Mea», şi se opun unităţii noastre de credinţă şi de viaţă, ca sa nu mai spun că lucrează împotriva unităţii Bisericii şi se ţin departe de Hristos.
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
2. Ce trebuie să înţeleagă credincioşii noştri prin biserică, ea locaş de cult, de aducere a jertfei euharistice?
— Biserica, în înţelesul de clădire, este locul unde ne întîlnim cu Hristos. în Sfinta Masă din altarul ei sînt aşezate moaşte ale sfinţilor, căci prin jertfa mucenicilor s-au unit oamenii cel mai mult cu Hristos, formînd trupul Lui, şi-au însuşit duhul lor de jertfă din puterea jertfei Iui Hristos ce susţine Biserica. Pe Sfînta Masă din altar se află antimisul cu alte jertfe ale mucenicilor, dar şi cu chipul adormirii Domnului zugrăvit pe el, care ne face într-un fel tainic prezentă jertfa Lui ca temelie a Bisericii. Iar în chivotul de pe Sfînta Masă se află permanent Trupul şi Sîngele lui Hristos, rămase din sărbătorile Paştilor, care dau cea mai înaltă sfinţenie locaşului bisericesc. Prin aceasta Sfînta Masă este într-un fel tainic mormîntul permanent al Domnului, în care El este continuu într-o stare de jertfă pentru noi în faţa Tatălui ceresc, dar şi scaimul de slavă al Tatălui, Căruia Fiul Său Cel întrupat I Se aduce jertfă pentru noi.
Cei ce nu cred că sub chipul ptinii şi al vinului este prezent în chivotul de pe Sfînta Masă însuşi Trupul şi Sîngele lui Hristos, şi deci El însuşi, nu cred nici în starea Lui de jertfă neîncetată pentru noi — din iubirea Lui neîntreruptă —, nu cred că El rămîne puntea sau Mijlocul real dintre cer şi pămînt, pentru noi şi Dumnezeu; şi nici că El, prin jertfa Lui, inter¬ vine neîncetat pentru mîntuirea noastră.
Prin aceasta, nu mai cred în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. Care rămîne mereu între noi prin trupul Lui jertfit şi înviat. Ei socotesc ruptă orice legătură între Dumnezeu şi oameni. De fapt, ei nu mai cred nici în puterea rugăciunilor ce ne aduc de la Dumnezeu ajutorul şi sfin¬ ţirea. De aceea, nu cred nici în sfinţii plini de puterea Lui. Pentru noi, însă, locaşul bisericesc e locul special de întîlnire cu Hristos şi cu toţi sfinţii în frunte cu Maica Domnului. Lumea lor nevăzută e într-un anumit fel prezentă în locaşul bisericesc, în jurul lui Hristos. Aceasta nu e deci numai un loc de adunare între oamenii care vin în ca şi-şi exprimă senti¬ mentele lor.
3. Poate omid să se îndumnezeiască, să devină locaş al Prea Sfintei Treimi, fără Biserică, fără Liturghie?
— Omul nu se poate uni deplin cu Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, jertfit şi înviat, decît prin împărtăşirea cu TrupiJ şi Sîngele Lui, care ni se dau sub chipul pîinii şi vinului prefăcute în cadrul Sfintei Liturghii săvirr şitc de preotul bisericii. Deci, omul nu se poate umple de Hristos în afara Bisericii şi fără Hristos nu se poate face fiu al Tatălui şi purtător al Duhului lui Hristos.18 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
4. Cum îl ajutâ Biserica întemeiată de Btistos pe om, pe creştin^ ea deyină el însuşi biserică vio a lui Dumnezeu?
— Omul devine el însuşi locaş al lui Hristos şi al Duhului Lui cel Sfînt» care se aduce jertfă Tatălui pentru el prin rugăciune şiîmpărtăşirea cu Trupul şi Sîngele Domnului. Prin aceasta creştinul este ridicat şi el întx-o relaţie filială faţă de Tatăl. Dar întrucît • pîinea şi vinul au devenit chipuri ale Trupului şi Singelui lui Hristos în cadrul Sfintei Liturghii săvîrşite în locaşul bisericesc, omul devine şi el locaş al lui Hristos şi al Prea Sfintei Treimi, numai dacă rămine în Biserică şi crede că în Sfînta Liturghie are loc pre¬ facerea de care am amintit. Astfel, credincioşii devin locaşuri sau încăperi ale lui Hristos în locaşurile comune ale Lui şi în locaşul cel mare al Lui care este Biserica. Pe aceste locaşuri şi pe noi ca locaşuri în ele ne-a pre¬ gătit Hristos prin moartea Lui, prin care S-a predat Tatălui ca jertfă, venind apoi la pogorîrea Sfintului Duh în această stare, după învierea şi înălţarea la cer, ca să ne ia şi pe noi în acele locaşuri şi să ne prefacă în cadrul lor în locaşuri ale Lui. Ne-a spus-o aceasta însuşi Hristos prin Sfinţii Săi Apostoli: « In casa Tatălui Meu multe localuri sint. .., şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăfi voi veni ji vă voi lua la Mine, ca să fiţi fi voi unde sint Eu» (loan 14, 2—3). Că venirea aceasta va avea loc curînd, o spune, zicind:« Puţin fi nu Mă veţi mai vedea, fi iarăfi puţin fi Mă veţi vedea» (loan 16, 16).
5. Creştinii care-nu participă la Sfînta Liturghie, la viaţa duhovni¬ cească a Bisericii, se pot mîntui?
— Creştinii care nu se intîlnesc cît mai des cu Hristos în Sfînta Litur¬ ghie, rugîndu-se împreună Lui, lăudindu-L împreună, îîupărtăşindu-se de El din eînd în cînd, nu pot spori în viaţa duhovnicească, ba nu se oot nici chiar mîntui, dacă ocolesc Liturghia permanent şi din dispreţ, şi nu numai citeodată din niscai piedici pe care nu le pot învinge.
6. Ce trebuie să ştie credincioşii despre biserică, ca locaş ai Prea Sfintei Treimi?
— Dacă Altarul este înălţimea nevăzută pe care Hristos Se aduce jertfă Tatălui pentru noi şi de pe care coboară pentru a Se dărui nouă in această simţire de dăruire jertfelnică Tatălui, ca să ne-o înşuşim şi noi, iar naosul este totodată o parte a bisericii în care se adruaS credincioşii, se poate spime că locaşul bisericesc se umple de lumina aceea ce se săvîr- şeşte în altar, adică a iubirii jertfelnice a lui Hristos faţă de Tatăl, in numele nostru, şi a dragostei cu care Tatăl priveşte la Fiul care I se aduce ca om jertfă pentru noi. De aceea, chiar credincioşii care nu se împărtăşesc în
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
timptil Sfintei Liturghii de Trupul şi Stngele lui Hristos, se aduc duhovni- ceşte intr-un anumit grad Tatălui împreună cu Hriatos şi se bucură de dragostea cu care Tatăl priveşte la Fiul Său cel ce Se aduce jertfă în numele nostru.
7. în ce fel ni se descoperă Dumnezeu prin Biserică şi taina Prea Sfintei Treimi prin Sfînta Liturghie?
— Prezenţa lui Dumnezeu ni se descoperă în locaşul bisericesc, întrucît prin eîntări de laudă ce I le aducem, ne înălţăm la El, sau îl înduplecăm să Se coboare Ia noi şi să ni se facă simţit în căldura cîntărilor noastre şi în stăruinţa rugăciunilor noastre după ajutorul Lui.- Hristos, Care c Fiul lui Dumnezeu şi Care S-a făcut şi rămîne om, deci aproape de noi, ne face simţită, în mod deosebit, apropierea Lui în Sfînta Liturghie, bucurîndu-se să ne vadă pe toţi deveniţi una în credinţa în El, în dragostea faţă de El şi în dragostea Lui faţă de Tatăl. Şi aceasta este adevărata stare dc mîntuire a noastră, care e şi cea mai mare bucurie a noastră. De aceea, SC roagă Tatălui: « Păzeşte-i în numele Tău pe cei care Mi i-ai dat Mie, ca săfie una, precum stnlem §i Noi» (loan 17, 11). Iar, făcîndu-se simţită prezenţa Lui, ne-o face simţită şi pe a Tatălui şi pe a Duhului Său cel Sfînt, prin care lucrează în noi, căci a spus că dacă îl iubim, va veni la noi cu Tatăl Său. Dar iubirea ne-o arătăm lăudîndu-L cu însufleţire şi fagă- duindu-I în Sfînta Liturghie să-I împlinim poruncile: « Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvintul Meu, şi Tatăl Meu il va iubi şi vom veni la el şi ne vom/ace locaş la el» (loan 14, 23).
8, Cum ar putea înţelege mai bine credincioşii sensul, orientarea Bisericii spre transcendent şi spre eshatologic?
— Biserica sîntem noi, întrucît sintem în Hristos, sau mădulare ale lui Hristos, sau este Hristos în noi. Ea este punte între imanent şi transcen¬ dent ; ea înalţă imanentul în transcendent. E atîrnarea noastră de Hristos, care ne atrage spre transcendenţa Lui, spre starea îndumnezeită a umani¬ tăţii Lui, unită cu dumnezeirea Lui. Biserica lucrează astfel la trans¬ figurarea umanităţii şi a lumii. Şi chiar prin aceasta ne duce spre desăvtr- şirea noastră veşnică eshatologică. în aceasta constă mîntuirea noastră, adică în conducerea noastră spre desăvîrşirea şi fericirea veşnică, ca membri ai împărăţiei desăvîrşitei comuniuni şi iubiri a noastre în Hristos, arătîndu-ne între noi iubirea dintre Persoanele Sfintei Treimi, simţind iubirea Fiului faţă de Tatăl şi iubirea Tatălui faţă de Fiul şi prezenţa ei în iubirea noastră de fii faţă de Tatăl şi in cea a Tatălui faţă de noi, uniţi cu Duhul Sfînt în bucurie de Fiul şi de Tatăl.J CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
9. Cum am putea înţelege mai bine cuvintele Domnului, Care zioet «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate nea¬ murile».
— Cuvintele acestea trebuie înţelese în sensul că în casa lui Dumnezeu nu se vor mai aduna numai evreii, ci toate neamurile- Dumnezeu Cel ade¬ vărat, Cel în Treime, nu va mai fi cunoscut numai de evrei, ci prin Hristos se va face cunoscut tuturor neamurilor. Toţi se vor simţi în rugăciune către Acelaşi Dunmezeu, întrucît a venit prin Fiul Său în maxima apro¬ piere de oameni, în calitatea lor de oameni, făcuţi, prin întruparea Fiului Său, toţi fraţi cu El şi fii ai Tatălui, avînd împreună cu Fiul pe Duhul Sfînt, ca purces din Tatăl şi odihnindu-Se peste ei, cei uniţi cu Fiul.
10. Care sînt adevăraţii membri ai Bisericii lui Hristos? Numai cei drepţi şi ortodocşi sau toţi credincioşii care cred în Dumnezeu?
— Membrii plini ai Bisericii lui Hristos sînt cei ce cred în Hristos ca Fiul lui Dumnezeu făcut oro. peste care se odihneşte Duhul Sfînt; deci, cei ce cred prin aceasta şi în Sfînta Treime şi se unesc prin Hristos cu Sfînta Treime prin harul primit de la El în Tainele Bisericii. Cei ce nu cred şi nu primesc pe Hristos astfel înţeles, nu primesc nici pe Sfînta Treime prin Tainele de totdeauna ale Bisericii, Ei pot avea doar o oarecare legătură împuţinată cu Hristos,. potrivit cu puţinul pe care îl primesc din EL Ei nu sînt încorporaţi deplin în trupul lui Hristos, nu sînt în inte¬ riorul« casei» Lui, ci se află în jurul casei în care este El, mai aproape sau mai departe, primind din casa in care este El o lumină împuţinată, nede¬ plin clară şi care nu le dă puterea de a înainta spre unirea cu umanitatea Lui desăvîrşită, deci cu El însuşi. Fericirea de care se vor bucura ei va fi pe măsura luminii ce au primit-o de la El prin Taine şi a înţelegerii ce au avut-o faţă de El.
IL Ce trebuie să ştie credincioşii noştri despre sfintele icoane? Care este rolul lor în biserică şi acasă?
— Sfintele icoane ale Bisericii Ortodoxe sînt mărturii zugrăvite ale credinţei ei în Domnul nostru lisus Hristos, în Maica Domnului — ca cea care L-ă născut ca fecioară — şi în efectul cel mai deplin al lucrării Liii, în sfinţi. Şi dacă primim şi ne însuşim mărturia Bisericii transmisă de la Apostoli prin cuvinte despre Hristos, nu vedem pentru ce n-am primi şi nu ne-am însuşi şi mărturia dată de ea din cele mai vechi timpuri despre acelaşi Hristos zugrăvit în icoane? Şi dacă, auzind cuvintele despre El, ne ducem cu gîndul la Persoana Lui, de ce nu ne-am putea duce cu gîndul la Persoana Lui şi la Maica Lui şi cînd îl vedem zugrăvit în icoane? în timpurile cînd mulţi credincioşi nu ştiau a citi, se spunea că icoanele sîntcu dascAli de teologie ortodoxă 21
Scriptura celor ce nu ştiu a citi. Dar chiar pentru cei ce ştiu a citi, icoanele prezintă mai concret, mai concentrat şi mai impresionant Persoana şi fap¬ tele lui Hristos. Altfel mă impresionează chipul lui Hriatos văzut răstigmt pe cruce, decît descrierea acestui fapt prin cuvinte. în afară de aceasta, icoana ne prezintă concentrat fapta lui Hristos, pe cînd descrierea ei în Scriptură sau în predică are nevoie de multe cuvinte şi fiecare din cititori sau ascultători îşi concretizează în alt chip in minte pe Hristos Cel răstignit descris prin cuvinte. SuhiectivismrJ cu varietatea lui indivi¬ duală joacă un rol mai mare în chipul dat de fiecare lui Hristos cu ajutorul cuvintelor scrise sau vorbite. Poate de aceea la alte culte s-au ivit mai uşor tot felul de diferenţe în cugetarea referitoare la Hristos, cei ce se gtndesc la El nefiind ţinuţi în unitatea gîndirii cu El prin în^ţişarea iden¬ tică ce I se dă in toate icoanele.
Vrînd-nevTÎnd noi nu putem scăpa de necesitatea de a cugeta la un chip al lui Hristos cînd auzim despre El. Aceasta ar însemna să nu mai gîndim peste tot la El. Nu putem scăpa de noi înşine în relaţia în care vrem să fim cu El prin credinţă, sau în care sîntem de fapt datorită haru¬ lui Lui.
Dar nu putem să nu gîndim la un chip al Fiului lui Dumnezeu Gel întrupat, pentru că nu putem trece peste faptxil că El S-a întrupat cu adevărat. Aceasta ar însemna să dispreţuim arătarea Lui în trup sau tru¬ pul Lui, pe care El n-a dispreţuit să-l îmbrace sau în care n-a dispreţuit să Se arate. Ar însemna să refuzăm a cugeta la fapta Fiului lui Dumnezeu de a fi binevoit să intre la un, moment dat în istorie şi de a fi produs prin faptele Lui săvîrşite în trup într-un anumit moment al istoriei o înrîurire hotărîtoare asupra întregii istorii de după aceea. Cum am dispreţuit voinţa de a cugeta la arătarea Lui in trup, cînd El însuşi n-a dispreţuit aceasta?
Pînă ce Fiul lui Dumnezeu nu Se întrupase. Vechiul Testament interzicea închinarea în faţa chipidui omului, pentru că faţa oricărui om era numai faţa lui. După întruparea Fiului lui Dumnezeu, există o faţă omenească, care nu este numai a omului, ci este a Fixilxii lui Dunmezeu. Cînd vedem că e zugrăvită obiectiv faţa Lui omenească, o putem vedea ca chip al Lui, dar nici atunci nu ne închinăm chipului, ci prin el ne înăl¬ ţăm la Cel ce a rămas purtătorul ei cel viu, pentru veci.
Faţa omului avea in conştiinţa şi in indefinitul spiritului manifestat prin ea şi în deschiderea ei spre infinit capacitatea să fie făcută faţă a lui Dumnezeu cel infinit. Mai mult, faţa omului reflecta ca chip calitatea Fiului iubitor al Tatălui, conştient de a-şi avea obîrşia din El. Iar această calitate implica în ea şi conştiinţa de a fi iubit de Tatăl asemenea Fiu¬ lui. Omul era căutătorul nesfîrşit al Tatălui prin raţiunea care niciodată
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nu-şi termină urcuşul ei. Dar el nu poate avea ţinta lui niciodată depUn satisfăcătoare decît în Tatăl. Toate acestea se văd prin faţa omului.
Dar capacitatea aceasta nu 3>a actualizat deplin decît in lisus Hristos. In Hristos omul vede nu numai pe Dumnezeu coborînd la sine, ci şi pe omul desăvirşit cu care tinde să devină şi el tot mai asemenea. Şi le vede acestea in trupul Lui. Iar în trupul pe care l-a asumat şi l-a purtat şi prin care s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, este dată virtual şi icoana Lui, odată ce în trupul Lui ,erau date putinţa şi trebuinţa de a fi reţinut in memoria celor ce-I priveau chipul Lui, şi de aceea şi putinţa de a fi redat prin linii şi culori, pentru a răspunde dorinţei celor ce au auzit despre Hristos, dar n-au avut fericirea să-L vadă.
Sfîntul Teodor Studitul spune: « Dacă oricărui trup ti urmează inse¬ parabil umbra proprie ţi nu ar putea spune cineva, avind minte, că e fără umbră, ci in trup e văzută umbra, iar în umbră trupul ca origine, aţa nu ar spune cineva de Hristos că nu pocUeji redat în icoane dacă este în El un trup definit. Ci trebuie văzută de aceea în Hristos existind icoana Lui, iar in icoană e văzut Hristos ca prototip. Iar pentru că sint date împreună, se poate spune că ţi atunci ănd S-a văzut Hristos, S-a arătat virtual ţi icoana Lui, pentru că ea 8-a luat din El, întipărindu-se în oarecare materie» (Antir. III Adv. Iconomachos, P.G. 90, 429 A).
Orice om se face cunoscut în mod voit prin cuvinte. Deci şi Fiul lui Dumnezeu, întrucît S-a făcut şi om. S-a făcut cunoscut prin cuvinte. Dar orice om se face cunoscut, chiar fără să vrea, şi prin chipul lui, care redă persoana lui, dar în mod concret în momentul săvlrşirii anumitor fapte, sau al suportării anumitor stări şi acte prin care are de trecut. La fel 8-a făcut cunoscut şi Fiul lui Dumnezeu făcut om în momentul săvîrşirii actelor Sale mîntuitoare, sau al suportării unor astfel de stări şi acte în vederea mînttiirii noastre. în aceasta se arată că orice om e pentru oameni. Cu atît mai mult Fiul lui Dumnezeu S-a făcut .om pentru oameni. Apos¬ tolii i-au reţinut chipul, in timpul cind nu L-au mai avut lîngă ei in mod văzut, in săvirşirea sau suportarea anumitor acte mîntuitoare, chiar dacă n-ar fi voit £1, presupimere care este insă absurdă. Dar dacă cuvintele şi chipul oamenilor de rînd sint reţinute numai de cei ce au fost în relaţie directă cu ei, pentru că urmaşii acestora n-au avut interes pentru ele, cuvintele şi chipul unor personalităţi care pot avea o importanţă pentru viaţa tuturor oamenilor se cer reţinute prin scris şi prin pictură şi pentru cei următori. Iar neasemănat mai mult se cer reţinute prin scris şi prin pictură cuvintele şi chipul lui Hristos, nu numai pentru importanţa Wn- tuitoare a cuvintelor şi faptelor Lui pentru toţi oamenii următori, ci şi pentru că Hristos e viu şi lucrător în continuare asupra noastră prin prezenţa Sa. Şi dacă fiid, la ale cărui cuvinte nu gîndeşte mama şi a cărei fotografiecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 23
el o priveşte, e provocat in mod misterios să vină cu gîndul la ea, printr-o undă spirituală a fiinţei lui, prin cuvintele ce i se repetă, sau prin imaginea ce o priveşte, neasemuit mai mult vine Hristos cel veşnic şi în grad maxim viu în mod mistic la cei ce-I repetă cuvintele şi-I privesc chipul. în felul acesta, generaţiile de credincioşi primesc, prin repetarea cuvintelor Lui şi prin privirea cu adincă afecţiune ă icoanei Lui, ajutor, har şi eficienţă mintuitoare. Cînd Hristos a spus: « Cerul fi pămtntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trecea (Matei 24, 35), a înţeles că El însuşi nu va înceta să fie viu ca să dea putere cuvintelor Sale. De aceea se poate spune că nici icoana Lui nu va trece, pentru că El însuşi nu va înceta să fie viu ca să lucreze prin ca.
Principal e ca icoana să ne dea prilejul să cugetăm pe Hristos cit mai obiectiv sau cit mai conform cu modul in care a binevoit El să se arate în istorie, luind firea omenească. Să se arate ca Persoană unică prin faptele Sale unice, care-L disting de orice alt om; să ne dăm prin aceasta seama îndată că icoana reprezintă pe lisus Hristos Cel din Evanghelie şi nu pe altcineva. Aceasta face icoana naşterii Lui, arătîndu-L ca prunc în ieslea unui staul, înconjurat de vite, de păstori şi luminat de raza luminii de sus, in care se văd îngerii aplecaţi peste El; o face icoana care*L prezintă în braţele Maicii Sale care L-a născut ca Fecioară; o face icoana care-L reprezintă răstignit intre doi tîlhari, cu coasta străpunsă de suliţa osta¬ şului; o face icoana care-L reprezintă înviind din morţi. Astfel, dacă cuvintele care nu ne spun prin înţelesul lor defirdt, decît pe rînd, ceea ce arăta faţa lui lisus şi faptele săvîrşite de El ca întreguri concrete, icoana prezintă prin faţa şi faptele zugrăvite pe ea într-un spaţiu văzut, deodată concret şi întreg, toate trăsăturile feţei Sale şi o faptă sau alta a sa ca un întreg concret.
Desigur că şi cuvintele, care exprimă pe rînd înţelesurile feţei Sale şi ale faptelor Sale, au o importanţă prin explicitarea acestora, dar şi icoana are o altă importanţă prin prezentarea feţei Lui ca o unitate virtuală a tuturor cuvintelor şi faptelor Lui. Cuvintele şi icoanele se întregesc astfel în mod reciproc.
Dar nu numai prin ceea ce reprezintă icoana ne ajută să ne întîlnîm spiritual cu Hristos, ci şi prin depăşiri pe care le operăm privind-o. întii e depăşirea lemnului sau a materiei şi apoi a chipului zugrăvit în. ea. Oricine realizează această depăşire, privind o persoană fotografiată sau pictată, deci şi pe Hristos cel din icoană. Dar depăşirea nu e de ordin spaţial, ci spiritual, cu mintea. Mama rîde fiului ei pe care îl priveşte in fotografie, dar nu rîde imaginii ca atare, ci fiului, care e in realitate departe, dar spiritual aici, in faţa ei, căci ea uită că e departe. Cu atit mai mult nu se poate spune că Hristos e departe spaţial de cel ce-I priveşte chipul în24 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
icoană, odată ce El este spiritual oriunde. Dacă Hristos ne este aproape cind I ne rugăm, cum nu ne-ar fi aproape şi cînd I ne rugăm privindu»! chipul în icoană şi cînd El vede că ne îndreptăm prin icoană atenţia spre El?
Dar prin depăşirea aceasta cugetăm la Persoana lui Hristos aşa cum a fost în istorie, însă El există şi acum după înviere cu un trup inundat de lumina dumnezeiască. Şi privind la icoana Lui, ne gîndim şi la El cel de acum, care e altfel decît a fost în istorie. E a doua depăşire. însă nici în starea Lui de acum n-a părăsit trupul şi faţa Lui omenească, ci numai le-a transfigurat. De aceea ne gîndim la Hristos cel de acum, care deşi e altfel, în acest altfel păstrează faţa Lui din istorie. Nu ne putem ridica la cugetarea lui Hristos cel de acum, umplut de lumină, fără convin¬ gerea că în lumina aceasta este tot El, cel al cărui chip ne-a rămas din istorie. Se manifestă în aceasta credinţa în persistenţa identităţii Lui de Dumnezeu făcut om şi deci în apropierea Lui mîntuitoare de noi. De alt¬ fel, chiar în privirea lui Hristos cel din istorie, în timpul săvârşirii şi supor¬ tării anumitor fapte, e o anumită depăşire a umanului Lui spre divin, prin faptele Lui unice.
Aceasta i-L face credinciosului pe Hristos în alt mod apropiat de icoana Lui, decît i-1 face mamei fotografia fiului pe fiul ei. îl face apropiat prin lumina şi puterea dumnezeirii care se întinde pretutindeni prin trupul Său şi care copleşeşte circumscrierea lui şi a chipului lui, lucrînd asupra noastră mai ales c^d I ne rugăm. Aceasta o exprimă în mod deosebit icoana ortodoxă prin nimbul de lumină ce înconjoară capul lui Hristos şi prin spiritualitatea feţei Lui. Aceasta dă temei închinării noastre înaintea Lui în faţa icoanei. Astfel, ne întîlnim cu Hristos cel de acum prin depăşirea materiei pe care e zugrăvit chipul şi a chipului însuşi, dar această depăşire ne-o prilejuieşte icoana însăşi. Prin ea străbatem dincolo de ea.
Dar-icoana ne ajută la întilnirea cu Hristos, nu numai printr-o dep㬠şire pe care o provoacă chipul Lui în cugetarea noastră, ci şi datorită venirii lui Hristos oriunde este chemat de credincioşi prin rugăciune. Dar Hristos vine la chemarea credincioşilor datorită legăturii deosebite in care intră El cu icoana Lui prin rugăciunea ce o face Biserica, în numele tuturor credincioşilor, la sfinţirea ei. El ştie că aci I se vor adresa în mod deosebit chemările credincioşilor şi stă gata să le răspundă acestora. El se atinge la sfinţirea icoanei prin Duhul Său cel Sfînt de ea, iar prin aceasta rămîne într-o legătură activă permanentă. 0 spune aceasta rugăciunea prin care e sfinţită icoana. în această rugăciune se cere Tatălui puterea care a dat-o Hristos chipului pe care l-a imprimat pe mahrama lui Avgar de Edesa, transmiţîndu-i prin acest chip vindecarea: « 0, Bunulecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 25
Stăpine, caută cu indurare spre noi şi spre icoana aceasta ... şi trimite asupra ei binecuvîntarea Ta cea cerească şi darul Prea SfSntului Duh şi o binecuvîntează şi o sfinţeşte pe ea şi-i dă ei putere de tămăduire, şi de toate uneltirile diavoleşti izgonitoare; umple-o pe ea de binecuvîntarea şi de tăria Sfîntului celui nefacut de mină chip, care dintru atingerea prea- sfintei şi preacuratei feţe a iubitului Tău Fiu din destul o a ciştiga, ca printr-însa să lucreze puterile şi minunile pentru întărirea dreptei credinţe şi mîntuirea credinciosului Tău popor».
Rugăciunea este adresată Tatălui, dar se cere Lui să facă să i se dea icoanei puterea Fiului şi a Sfîntului Duh, deci puterea Sfintei Treimi. Sfintei Treimi I se închină preotul în numele credincioşilor, în faţa icoanei, şi Sfintei Treimi îi cere să primească închinarea lor şi să le împlinească cererile făcute «înaintea icoanei»: «Că Ţie, Celui Atotputernic şi Unma Născut Fiidui Tău şi Preasfîntului Duh, înaintea ei închinîndu-ne şi cu credinţă chemîndu-Te, şi cu dinadinsul rugîndu-ne, auziţi să fim şi mila iubirii Tale de oameni să aflăm şi har să ciştigăm».
Toate cele spuse sînt temeiuri pentru ca Liturghia să nu se săvîr- şească în Biserica Ortodoxă fără cel puţin două icoane: una a lui Hristos ca Arhiereu, aşezată de-a stînga uşilor împărăteşti (credincioşii o văd de-a dreapta), şi alta a Maicii Domnului cu Pruncul lisus în braţe. Se arată prin aceasta că Hristos Cel adevărat, adică Cel născut din Fecioară, şi Cel ce rămîne în veci Arhiereu, Care Se aduce jertfă Tatălui pentru noi, e prezent în locaşul bisericesc nu numai prin Trupul şi Sîngele Său din chi¬ votul de pe altar, ci şi prin icoanele Sale, in care se rezumă şi se actuali¬ zează mereu toate faptele Sale mîntuitoare, ca temei nevăzut al Liturghiei văzute şi rostite din locaşul bisericesc.
Dar credincioşii ortodocşi obişnuiesc să aibă şi în casa lor o icoană sfinţită a lui Hristos şi a Maicii Domnului cu Pruncul lisus în braţe, precum şi a vreunui sfînt, pentru a-şi face rugăciunile în faţa lor. Prin aceasta au oarecare prezenţă şi putere sfinţitoare şi în casa lor, ^cîndu-i să se silească să ducă o viaţă înfrînată de la păcate, ferindu-i de rele şi ajutîndu-i în rezolvarea greutăţilor vieţii lor. Biserica în calitate de trup al Domnului, se întinde din locaşul bisericesc şi în casele credincioşilor şi în toată viaţa lor. ,
12. Clini putem cinsti mai cu evlavie icoanele şi Sfînta Cruce?
— Din cele spuse s-a văzut cum cinstim sfintele icoane. O deosebită cinstire se dă de către Biserica Ortodoxă şi de către credincioşii ortodocşi Sfintei Cruci. Formaţiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmaţia luată din protestantism, cum că această cinstire e o închinare
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
la un idol, ci şi cu afirmaţia că lui Hristoe nu-i place să I ee amintească de crucea pe care a suferiţi
Biserica Ortodoxă, urmSnd tradiţiei neîntrerupte de la Apostoli, ştie că Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, căci în primirea ei S-a arătat, mergind pînă la capăt, dragostea Lui şi a Tatălui Său pentru oameni. Fiul lui Dximnesseii nu S-a mulţumit numai să Se facă om pentru noi, ca să rămînă Frate cu noi în veci, ci a mers în dragostea Lui pentru noi pînă la a-Şi da viaţa pentru noi, pentru ca, primind în Sine — ca om — moartea, să o şi învingă prin înviere, ca să ne dea şi nouă puterea să înviem. De aceea, învierea Sa a fost legată de El strîns cu moartea. Primind moar¬ tea, a învins moartea. Biserica Ortodoxă pomeneşte totdeauna învierea lui Hristos împreună cu crucea. Înălţînd crucea, cîntăm: «Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfîntă învierea Ta o lăudăm şi o cinstim». Hristos este pentru ea « Cel ce a înviat din morţi». Dacă n-ar fi murit, n-ar fi înviat. Hristoe, fiind nu numai om, ci şi Dumnezeu, rostul morţii cu trupul a fost să facă din moarte nu o scufundare în extrema împuţinare a vieţii, ci un act de predare lui Dumnezeu şi deci o trecere spre viaţă. Astfel, El a 8pue:<( Părinte, în miinile Tale îmi dau sufletul Meu» (Luca, 23, 46). Iar Sfîntul Pavel zice:« Şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului sintem» (Rom., 14, 8), sau:« Căci mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobtndă» (Filip., 1, 21). Moartea Lui a fost astfel« de viaţă făcătoare» (Rugăciune la sfinţirea Crucii).
Prin moartea primită de bunăvoie şi din iubire pentru noi, a omorît Fiul lui Dunmezeu moartea, deci prin ea s-a arătat puterea lui Dumnezeu, nu prin omorîrea altora, cum socotesc slujitorii răului. O spune aceasta Sfîntul Apostol Pavel: « Cuvîntul crucii pentru cei pieritori este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mintuim, este puterea lui Dumnezeu» (I Cor., 1, 18). Prin Crucea lui Hristos ne-am mîntuit, nu prin înţelepciunea cuvintelor omeneşti (1 Cor., 1,19). Crucea lui Hristos a arătat lumii marea alternativă: crucea morţii pentru alţii, căreia îi urmează viaţa, sau egoismul care omoară pe alţii, sau stă indiferent in faţa ei, căruia ii urmează moartea sufletească.
Biserica vede în Cruce puterea dragostei lui Dumnezeu faţă de noi şi o laudă ca atare. Ea vede în moartea pe cruce a lui Hristos pentru oameni cea mai mare iubire a lui Dumnezeu faţă de ei, întemeindu-se pe însuşi cuvîntul Mîntuitorului;« £u sînt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale» (loan, 10, 11).« Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că îmi pun viaţa Mea, ca iarăşi să o iau» (loan, 10, 17). Nu face aceasta funii, adică diavolul şi cei ce slujesc lui. Aceştia în loc să moară pentru oameni, îi omoară. Putem socoti pe Hristos privind cu indife¬ renţă la cei omorîţi de diavolul şi de slujitorii lui? Mai este Hristos cel adevărat cel ce se fereşte de cruce, tolerînd omorîrea oamenilor de către
r cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 27
diavol şi de slujitorii lui? De fapt, sectele cugetă aşa pentru că ele nu cunosc pe Hristos ca Dumnezeu; de aceea, nici nu*i spun Hristos, adică Mesia, sau Mîntuitorul, ci simplu lisus, sau un oarecare prooroc, aşa cum nici fariseii şi cărturarii nu L-au socotit Mesia, sau Hris¬ tos şi L-au dus la moarte, pentru că Se socotea Hristos. Şi cine dispreţuieşte Crucea lui Hristos dacă nu cel ce fuge de El şi de Cruce? Dar acesta nu urmează lui Hristos, ci e alipit de cele ale lumii. Mîntuitorul însuşi o spune aceasta, declarînd că cel ce nu-L iubeşte pe El şi nu-I urmează Lui— Care a prirnit Crucea pentru noi, din iubire — este un egoist care se lasă amăgit de plăcerile trecătoare ale lumii: « Dacă vrea cineva să vină după Mine să se lepede de sine, $ă-ţi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie; că cine va voi să-şi scape sufletul il va pierde; iar cine işi va pierde sufletul pentru Mine tl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului dacă va âştiga lumea întreagă iar sufletul şi-l va pierde^ Sau ce ar putea să dea omul in schimb pentru sufletul său?» (Matei 16, 24—26; Marcu 8, 34—37).
Cei ce dispreţuiesc moartea lui Hristos, ca să-şi poată întemeia prin aceasta fuga de cruce, socotind Crucea lui Hristos şi a celor ce-I urmează un lucru al neputinţei de a scăpa de sub puterea vrăjmaşilor, deci un lucru de ruşine pentru Hristos, Care a suportat-o, şi pentru oricine altul care o suportă şi el, şi nu o văd ca o faptă a puterii Lui primită de bunăvoie, deşi ar fi putut zdrobi pe vrăjmaşi (Matei 26, 53), vor plăti pentru aceasta la Judecata din urmă. Căci a spus Hristos, după ce a făgăduit viaţa celor ce-L urmează în puterea crucii:« Căci de cel ce se va ruşina de Mine in neamul acesta desfrînat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, ând va veni intru slava Tatălui Său cu îngerii Săi» (Marcu 8, 38).
Aşa cum pentru primirea morţii pe Cruce a fost preamărit Hristos (FUip. 2, 8, 9), şi de aceea va fi lăudat de toată creaţia, aşa vom fi slăviţi şi noi datorită ei, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, nu prin ceva al nostru, ca de pildă prin tăierea împrejur. De aceea, nu trebuie să ne ruşinăm de Crucea lui Hristos, ci să ne lăudăm, cinstind-o (Gal. 6, 14). Datorită Crucii lui Hristos şi crucii purtate de noi prin imitarea Lui, ne vom împărtăşi de slavă la Judecata din urmă, dacă Hristos va vedea că nu ne-am ruşinat pe pămint de Crucea Lui, ci am simţit că cinstirea ei ne este spre laudă. Dar dacă unii dispreţuiesc însăşi jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi, alţii refuză închinarea in faţa Crucii, ca pe o închinare la idol. Ei refuză să se gîndească la Cruce, sau nu asociază gîndirea la ea de gîndirea la Hristos Cel răstignit pe ea. Dar poţi să nu te gîndeşti la Crucea lui Hristos, cînd te ^ndeşti la El? Şi poţi să desparţi gîndirea la Cruce de gîndirea la Hristos Cel răstignit pe ea? Aşa ceva e nenatural. Dar ei, forţînd lucrurile, despart pe Hristos de Cruce. E un lucru firesc pe care îl fac creştinii, negîndind la o cruce despărţită de Hristos, sau la un Hristos despărţit de cruce.
28
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Cîn<l văd Crucea, ci se gîndesc în mod firesc la Hristos Cel răstignit pe ea. Şi astfel, tot ce am spus despre prezenţa lui Hristos nedespărţit de icoana Lui, cu atît mai valabil este pentru Crucea Lui. închinarea ce o fac credin¬ cioşii este o închinare adresată lui Hristos, pe care-L văd cu cugetul lor răstignit pe cruce. E drept că spun uneori şi:« Sfîntă Cruce, ajută-mi !», dar totdeauna subînţeleg prin aceasta:« Sfînta Cruce a lui Hristos, nedes¬ părţită de El, ajută-mi !». Biserica spune de aceea:« Crucii Tale ne închi¬ năm, Hristoase», adică faptei Tale prin care ai fost răstignit pe cruce şi întipăririi Tale de crucea pe care ai suferit-o pentru noi. Nu se poate des¬ părţi fapta săvîrşită de cineva de persoana lui. Ea a rămas întipărită in persoana respectivă. Deci, 8punînd« Crucii Tale ne închinăm, Hristoase», spunem de fapt:« Crucii care şi-a lăsat urma în Tine, Crucii care este in Tine şi în care eşti Tu mintuindu-ne prin ea !». Căci aşa cum, continuind să zicem:« Şi sfîntă învierea Ta o lăudăm şi o cinstim», nu ne ^ndim la o înviere oarecare, ci la învierea întipărită în El sau la trupul Lui înviat, aşa vedem şi Crucea nedespărţită de Hristos.
Iar închinîndu-ne astfel în faţa Crucii lui Hristos, Cel ce poartă în Sine urmele răstignirii în ea, primeşte El însuşi închinarea noastră şi răs¬ punde chemării ce I-o facem prin această rugăciune, mîntuindu-ne prin jertfa sau prin Crucea Lui mereu actualizată.
Astfel, cînd credincioşii ortodocşi îşi fac semnul crucii, odată cu che¬ marea in amintire a faptei răstignirii lui Hristos, îşi exprimă recunoştinţa faţă de Hristos Cel răstignit pentru ei pe Cruce şi-L roagă să vină la ei in această calitate a Lui şi Să se întipărească în ei cu puterea Crucii Lui cu care a învins moartea afirmîndu-şi nădejdea că prin credinţa în puterea cu care a învins moartea primind Crucea, va învinge şi în ei moartea, ducîn- du-i spre înviere, dîndu-le şi lor puterea să învingă toate faptele egoiste ce-1 ţin şi-l afundă în moarte. Odată cu recunoştinţa faţă de Hristos Cel ce S-a lăsat răstignit ca să-i asigure omului învierea şi odată cu nădâjdea că va învia şi el, unindu-se prin credinţă cu Hristos Cel ce are în Sine urmele crucii prin care a învins moartea, promite să-i urmeze şi el lui Hristos care Şi-a întipărit în Sine Crucea pentru veci, să-şi poarte crucea prin care omoară în sine plăcerile şi interesele egoiste ce-l ţin în moarte. Făcindu-şi semnul Crucii, creştinul îşi întăreşte nu numai nădejdea învierii, ci îşi însuşeşte şi un program de viaţă ciirată şi de sine dăruitoare, asem㬠nătoare celei a lui Hristos, din puterea arătată de El în primirea morţii. Hristos vine cu puterea Lui la cei ce nu se ruşinează de Crucea Lui. însă credinciosul, făcindu-şi semnul Crucii, se gîndeşte, nu numai la Fiul lui Dumnezeu, care din iubire pentru om a primit Crucea ca să-i asigure învi¬ erea, ci şi la Tatăl Lui, care S-a bucurat de primirea morţii de către Fiul Său pentru oameni (loan 10, 17), şi la Duhul Sfint, care S-a odihnit totcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 29
timpul asupra lui Hristos, nu numai ca Dumnezeu; ci şi ca om, fiind cu el în purtarea crucii şi vine în oameni ca Duli al Lui, în care este întipărită Crucea, pentru a-i face şi pe oameni să-şi însuşească pornirea Lui spre jertfă. De aceea, făcîndu-şi semnul Crucii, credinciosul ortodox dă slavă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh. Căci din iubirea lor de oameni S-a făcut Fiul om şi a primit moartea pentru ei. în Crucea lui Hristos s-a arătat şi se arată iubirea de oameni a Sfintei Treimi, care este o revărsare a iubirii existente între Persoanele Ei. Deci Sfintei Treimi se închină credinciosul cînd îşi face semnul Crucii. Crucea e numai mijlociii şi prilejul în care s-a arătat iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi credinciosul o face pe faţa sa şi se închină, făcînd semnul Crucii în numele Prea Sfintei Treimi, che- mind asupra sa şi a semenilor săi dragostea Prea Sfintei Treimi.
Sfînta Treime nu e străină de Crucea lui Hristos, căci în Crucea lui Hristos 6-a arătat iubirea Sfintei Treimi faţă de oameni. Treimea S-a milostivit de noi, văzîndu-ne stăpîniţi de moarte. E o mare taină mila simţită de Sfînta Treime faţă de noi, milă din care s-a produs întruparea Fiului Său şi moartea Lui ca om pentru noi. Dumnezeul credinţei creştine nu este un Dumnezeu lipsit de simţire, de milă faţă de oameni, odată ce este un Dumnezeu al iubirii. El există totodată în fericirea iubirii desă- vîrşite dintre Persoanele treimice, dar şi în simţirea milei faţă de oameni, arătînd în aceasta negrăita preţuire cu care ne-a îmbrăcat. Intr-un fel Crucea simţită de ipostasul Fiului lui Dumnezeu în umanitatea Sa nu rămîne cu totul nesimţită de Tatăl şi de Duhul Sfînt. E mai multă putere în simţirea persoanei care participă la durerea altor persoane, decît în simţirea pietrei sau a oricărei esenţe inconştiente. Unde şi-ar avea originea simţirea omenească, dacă nu în Dumnezeu? .
Puterea lui Dumnezeu este atît de legată de Cruce, că prin ea se sfin¬ ţeşte orice în Biserică. Dar puterea oricărei cruci vine de la Crucea pe care S-a răstignit Domnul nostru lisus Hristos, vărsîndu-Şi sîngele Lui cel sfînt, iubitor şi biruitor al morţii pe ea. De aceea orice cruce se sfin¬ ţeşte, stropindu-se cu apa care a fost sfinţită cu o cruce sfinţită anterior şi aşa pînă la Crucea Domnului de pe Golgota. Dar prin aceasta însăşi puterea Singelui lui Hristos şi a Trupului Său răstignit se transmite în mod nevăzut de la Crucea de pe Golgota la orice cruce ce se sfinţeşte ulterior şi prin care se sfinţesc toate. De aceea orice sfinţire se face, nu numai prin cruce, ci şi prin Duhul Sfînt, Duhul comuniunii, iar Duhul coboară de la Tatăl prin Fiul Său Cel întrupat. Deci în El e Treimea întreagă. Astfel, în rugăciunea de sfinţire a crucii se cere Tatălui; « Caută spre crucea aceasta ... şi cu Dubul Tău cel Sfînt, şi prin stropirea apei acesteia sfinţite, binecuvînteaz-o şi o sfinţeşte, şi varsă spre dînsa binecuvîntarea Ta cea sfîntă, şi puterea aceea pe care prin stropirea Singelui şi răstignirea Trupului prea iubitului30 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Tău Fiu, acel preabinecuvîntat lemn a dobîndit-o, şi o dăruieşte acesteia, ca să fie credinciosului Tău popor zid şi acopcrămînt şi turn de tărie împo¬ triva feţei vrăjmaşului, spre izgonirea a toată răutatea celui potrivnic, spre tămădrdrea bolilor celor sufleteşti şi trupeşti». Dar puterea Crucii sfinţite care este una cu puterea Sîngelui lui Hrietos, plin de iubirea Lui, vărsat pe crucea de la Golgota, şi a Trupului Lui răstignit pe ea, se dăruieşte numai celor ce se închină înaintea ei lui Dumnezeu însuşi,« ca săfie auzite rugăciunile tuturor celor ce cu credinţă se vor ruga Ţie înaintea crucii acesteia».
Crucea ce se sfinţeşte este adusă la rîndul ei ca dar lui Dumnezeu de către unii credincioşi, din credinţa în Crucea mîntuitoare a Domnului de la Golgota. Deci din Crucea aceea s-a născut credinţa lor şi, ca urmare, ei alcătuiesc o nouă cruce pe care o dăruiesc lui Dumnezeu şi o aduc spre sfinţire; « cu umibnţă ne rugăm ... să cauţi spre crucea aceasta pe care credincioşii robii Tăi, din osîrdie şi credinţa cea tare şi dragostea ce o au către Tine, au făcut-o ... şi o sfinţeşte pe ea şi o umple de puterea şi de binecuvlntarea lemnului aceluia pe care a fost pironit preacinstitul Trup al Domnului nostru lisus Hristos . .., prin care puterea diavolului 6-a surpat».
Umplută de puterea Trupului răstignit al lui Hristos pe crucea de pe Golgota, Crucea e mijlocul prin care preotul sfinţeşte toate obiectele şi actele Sfintei Liturghii, binecuvintează pe credincioşi şi toate ale lor. Nimic nu face preotul fără Cruce. Nici el, nici credincioşii, nu încep şi nu încheie vreo rugăciune, fără Cruce. Crucea e arma de care nu se desparte preotul niciodată şi nici credinciosul în relaţia lui cu Dumnezeu. Prin Cruce se revarsă şi se slăveşte iubirea lui Duumezeu faţă de oameni, prin ea se revarsă toate bunătăţile Lui asupra lumii. Dumnezeul nostru este Dumne¬ zeul Crucii, pentru că este Dumnezeul iubirii, al milei şi al dărniciei Lui faţă de noi.
La aceasta ne gindim cînd vedem Crucea, cînd ne însemnăm cu ea, cînd sîntem binecui^taţi prin ea, cînd ne închinăm ci. Nu vedem şi nu cugetăm o cruce fără să cugetăm la Dumnezeul Treimii iubitoare, atot- milostive, arătată in gradul c\ilminant pe Cruce de către Fiul şi rămasă ca semn şi mijloc al milM Lui permanente faţă de noi. în Cruce vedem faţa simţitoare a lui Hristos către noi, prezentarea continuă a jertfei Sale către Tată], în numele nostru, în care ne vrea asociaţi cu Sine şi aceeaşi predare Tatălui, ca să simţim şi noi împreună cu EI privirea ixibitoare a Tatălui faţă de noi împreună cu El, ca să ne umplem şi noi de Duhul cel Sfînt care răspunde precum Fiul iubirii Tatălui, ca răspuns iubirii arătate Fiului de către Tatăl prin Acelaşi Duh. Prin Cruce ne simţim îndemnaţi şi întăriţi de Fiul la iubirea semenilor. .cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 81
Crucea nu poate fi deepărţită de Treimea iubitoare şi de Fiul cel în continuă atare de jertfă pentru noi, însufleţit de această iubire faţă de starea noastră nefericită, ajunşi in stare de moarte, prin slăbirea leg㬠turii cu Dumnezeu, izvorul vieţii. Iar avînd în orice cruce puterea Crucii de pe Golgota şi sfinţind prin ea toate, creştinii au pe Acelaşi Hristos neschimbat, revărsîndu-şi-o prin harul Duhului Sfînt, peste toate, cu bună- voirea Tatălui. Aceasta dă o unitate timpului. Timpul este o succesiune de alte şi alte momente care aduce la existenţă alte şi alte persoane, cu alte şi alte probleme, dar el e o unitate, căci. Acelaşi Hristos, Care prin Duhul Sfînt îi umple cu puterea Lui pe toţi şi toate ale lor, îi ajută să-şi rezolve problemele lor diferite. Succesiunea aduce o varietate în unitate, persoane diferite de valoare egală, în cadrul aceleiaşi naturi umane, cu probleme diferite, dar înrudite. Rămînînd în identitatea speciei şi primind pe Acelaşi Hristos, oamenii, deşi diferiţi, sînt uniţi printr-o tradiţie, experienţă şi nădejde comună a vieţii de veci. Biserica răspunde necesităţilor oamenilor diferiţi din fiecare timp, dar ii şi ţine uniţi prin- tr-o tradiţie şi nădejde comună. Timpul nu e nici o lipsă de progres, nici un progres care să nu curgă in unitatea hii. în Hristos poate fi un progres, dar un progres care nu duce pe oameni dincolo de Hristos. Căci în Hristos e posibilă o înaintare spirituală fără sfîrşit, dar care rămîne totuşi în El. Ştiinţa şi fiJosofia contemporană au ajuns şi ele la înţelegerea unui finniism sau a unei ţinte spre care înaintează mişcarea timpului, ca spre o desăvirşire a persoanelor conştiente, părăsind atît ideea unei evo¬ luţii fără ţintă care schimbă totul, cît şi ideea unui conservatorism fără nici o mişcare. Viaţa omenirii este o noutate veşnică în identitate, noutatea unei omeniri identice, care înaintează spre o ţintă a desăvirşirii, dar nu a asimilării ei şi a persoanelor ei.
13. Ce trebuie să ştie credincioşii despre preot ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu, ca urmaş al Apostolilor şi persoană harismadcă,
. . purtătoare de Dumnezeu?
— Dacă prin credinţa în Acelaşi Hristos şi prin însăşi lucrarea lui Hristos în Liturghie, prin Sfintele Taine, prin Cruce, prin icoane. Biserica rămîne identică şi ţine pe credincioşii de azi şi de totdeauna în Hristos Cel veşnic, această unitate nu s-ar putea menţine fără preoţi şi episcopi, prin care se propovăduieşte credinţa de totdeauna şi se săvîrşesc actele văzute prin care lucrează Acelaşi Hristos în mod nevăzut.
Unitatea Bisericii în Hristos în fiecare timp şi identitatea ei nu se susţin numai prin predicatori ai cuvintului care împreună cu ascultătorii tind să le înţeleagă in mod diferit. Ea se menţine mai sigur prin Hristos Cel prezent cu puterea Lui prin actele sfinţitoare identice şi văzute şi primite
(32 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
de toţi credincioşii de totdeauna, acte săvîrşite la fel de aceleaşi subiecte umane pentru o comunitate de credincioşi şi de aceleaşi subiecte adate în unitate pentru diferitele comunităţi de credincioşi, unitate susţinută între subiectele unui grup de comunităţi de un episcop şi între subiectele diferitelor grupuri de comunităţi prin unitatea mai multor epiecopi.
Sfintele Taine şi celelalte acte sfinţitoare văzute, prin care lucrează efectiv în mod nevăzut Acelaşi. Hristos în credincioşi, nu se săvîrşesc prin ele însele, ci au nevoie de subiecte omeneşti văzute. Prin actele săvîr¬ şite de preoţi şi episcopi lucrează Acelaşi Hristos.
Dar cum ar putea sfinţi Hristos, prin actele săvîrşite de aceste subiecte, alte subiecte umane, dacă n-ar fi sfinţite de Hristos şi subiectele săvîr- şitoare ale acestor acte sfinţitoare, prin alte subiecte sfinţite înaintea lor, şi aceasta într-o succesiune neîntreruptă pornită de la Apostoli? Aceştia au fost sfinţiţi primii prin Duhul Sfînt coborît asupra lor la Cincizecime, dar şi prin suflarea antecedenţă dată de Hristos Cel înviat, dar văzut asupra Apostolilor, suflare care a fost şi o instituire declarată a lor în calitate de sfinţitori ai creştinilor următori şi ai subiectelor prin care se va face sfin¬ ţirea lor (loan 20, 22—23). Aceasta este aşa-zisa « succesiune apostolică» a episcopatului şi a preoţimii prin care se confirmă identitatea menţinerii Bisericii şi a omenirii creştine în harul Aceluiaşi Hristos dăruit lumii prima dată prin Apostoli; dar şi mişcarea ei în Acelaşi Hristos Care uneşte în El pe toţi credincioşii mereu alţii în succesiunea timpului şi cu alte pro¬ bleme corespunzătoare fiecărei etape a timpului.
S-ar putea obiecta din partea unora că se poate rămîne în Acelaşi Hristos, dar în mod mai viu, numai prin cuvintele Lui sau despre El, fără episcopi şi preoţi, print^-un fel de consens democratic între credincioşi. Dar în această afirmaţie se manifestă încrederea oamenilor că ei decid care este adevărul. însă aceasta slăbeşte convingerea că adevărul vine de la Dumnezeu, că el a fost adus de Hristos de la Tatăl şi-l susţine in credincioşi prin Duhul dat de El. De aceea, sectele au înlăturat actele de sfinţirea lor, în care se trăieşte în mod mai accentuat faptiJ că ea vine de la Hristos, cu voinţa Tatălui, prin Duhul.
’ Unde B-a păstrat practicarea actelor de sfinţire, ca putere venită de la Hristos, prin persoane sfinţite şi ele pentru săvîrşirea acestor acte, s-a păBtrat şi simţirea accentuată că şi cuvîntul despre Hristos se propovă- duieşte din împuternicirea Lui şi aceasta dă o răspundere la fel de accen¬ tuată pentru păstrarea lui neschimbată de la Apostoli, exprimînd continuu pe Acelaşi Hristos integral ca Dumnezeu şi om cu adevărat Mîntuitor.
Hristos însuşi a spus Apostolilor că le va trimite pe Duhul Său cel Sfînt, pentru ca prin Acesta să dea mărturie neschimbată despre £1 sau despre plenitudinea Lui. Deşi Hristos însuşi i-a însărcinat pe Apostolicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 33
şi pe urmaşii lor chiar pentru predicarea cuvîntului Evangheliei, El le-a făgăduit şi puterea ce le-o va da pentru aceasta prin Sfintul Duh, de Care va fi El însuşi nedespărţit. Căci le-a spus: «.Ci veţi lua putere, venindDuhul Sfint peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori in Ierusalim şi în toată Iudeea,în Samaria şi pînă la marginea pămîntului» (Fapte 1, 8).
Deci Hristos Şi-a ales pentru mărturia adevărată ce voieşte să se dea despre El o seamă de persoane deosebite. Apostolii, întărindu-i cu puterea Sa: « Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi» (loan 20, 21), Dacă Hrisţos trimite pe alţii, numai pentru că El însuşi a fost trimis şi numai cei trimişi pot să dea mărturie adevărata despre El, aşa şi Apostolii şi urmaşii lor, episcopii, trimit pe alţi episcopi şi preoţi numai pentru că ei au fost trimişi, iar cei trimişi trebuie să primească şi ei o pregătire prealabilă pentru ca să poată da mărturia adevărată despre Hristos, să ierte păcatele în numele Lui (loan 20, 23) şi să săvîrşească toate actele de sfinţire a credincioşilor.
Nu comunitatea de la sine alege pe cei ce au să dea mărturie despre Hristos; nu de jos in sus vine cuvîntul, ci de sus în jos, de la Duhul Sfînt, pe' care L-au primit episcopii anteriori începînd de la Apostoli. De ce ar mai avea nevoie de cu'vînt despre Hristos o comunitate care ar da ea puterea pentru acest cu'vînt? Conştienţi că sfinţenia nu poate veni de la ei, dar ne-vrînd să aibă nici preoţi prin care să le -vină sfinţenia de sus, protestanţii şi neoprotestanţii au renunţat la actele de sfinţire. Au rămas cu un Hristos nesfinţitor prin Duhul Sfînt.
Cei chemaţi să fie episcopi, preoţi şi diaconi, primesc această 'vrednicie prin actul numit hirotonie sau punerea mîinilor, să'vîrşită de alţi doi sau trei episcopi pentru un episcop, şi de un episcop pentru preot şi diacon. Despre hirotonia primilor urmaşi ai Apostolilor pentru propovăduirea lui Hristos şi pentru sfinţirea credincioşilor, ne dă mărturie Sfînta Scriptură. Ea ne arată cum hirotonia era actul văzut al comunicării Duhului Sfînt de la Apostoli la urmaşii lor, în această slujire. Astfel în Faptele Apostoli¬ lor se spune despre Pavel şi Vamava:«Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugindu-se cu posturi, i-ou încredinţat pe ei Domnului în care cre¬ zuseră» (Fapte 14,‘23). Sau spune despre Pavel :«^i trimiţind din Milet la Ejes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii» (Fapte 20, 17). Şi acestora, care se numeau atunci şi episcopii«turmei» cu'vintătoaie a credincioşilor, Pavel le spune: « Drept aceea luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma întru care Duhul v-a pus episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumne¬ zeu, pe care a cîştigat~o cu scump Sîngele Său» (Fapte 20, 28). Socotindu-i pe aceştia păstori, care au de păstorit o «turmă» cu'vîntătoare, arată că, chiar dacă îi numeşte şi«presbiteri», nu erau simplu bătrîni, căci bătrînii se numesc în greceşte «gerontes». Şi păstorirea nu e numai predică, ci34 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
grija în toate privinţele de turma cuvîntătoare, aşa cum Hristos, care Se socoteşte şi El« Păstor» floan 10, 11), nu e simplu învăţător, ci şi Sfinţi- tor al celor ce cred în El. In toate cetăţile, deosebiţi de popor, erau preoţii, uneori avînd pe Apostoli lingă ei. în Antiohia, născîndu-se discuţia dacă tăierea împrejur e sau nu obligatorie pentru creştini, s-a rînduit ca Pavel şi Varnava « să se suie la preoţii din Ierusalim pentru această întrebare» (Fapte 15, 2). Se vede că aceştia aveau 6 mare autoritate. La Ierusalim ei au fost primiţi« de Apostoli şi de preoţi», cărora le-au vorbit despre rezul¬ tatele misiunii lor. Aceasta arată că preoţii hirotoniţi de Apostoli se bucurau împreună cu Apostolii de autoritatea de a decide în chestiuni de credinţă, ca unii care învăţaseră în mod deosebit de la Apostoli cele privitoare la credinţă. Căci se spune în continuare: « Şi/4j3oslo/ii şi preoţii s-au adunat ca să cerceteze despre acest cuvînt» (Fapte 15, 6). E vorba de Sinodul Apos¬ tolic de la Ierusalim, la care, împreună cu Apostolii, au participat şi epis¬ copii care se numeau la început şi preoţi. Acest sinod a hotărît să nu impună creştinilor tăierea împrejur. Iar Pavel şi Sila, ucenicul lui, trecînd prin multe cetăţi din Asia Mică învăţau pe credincioşi « să păzească înv㬠ţăturile rînduite de Apostoli şi de preoţii din Ierusalim» (Fapte 16, 4). Preoţii sau episcopii din Ierusalim aveau atîta autoritate, încît stabileau inter¬ pretările cuvenite ale învăţăturii lui Hristos.
Că cel hirotonit de un Apostol ca episcop primea prin hirotonie un har deosebit de ceilalţi credincioşi, o spune Sfîntul Apostol Pavel către Timotei:« Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu care este întru tine, prin punerea mîinilor mele» (II Tim. 1, 6). Timotei a primit harul hiroto¬ niei de la Pavel, după ce a învăţat de la el« dreptarul cuvintelor sănătoase», pe care Pavel îl obliga să-l păzească (II Tim. 1, 13). Nu de la vreo comuni¬ tate a primit Timotei acest dreptar. Datorită hirotoniei, în Timotei săl㺬 luieşte Duhul Sfînt, ca şi în Pavel (II Tim. 1, 14).
Dar cei hirotoniţi de Pavel ca episcop! aveau puterea să rînduiască la rîndul lor alţi episcopi şi preoţi. O spune aceasta Sfîntul Pavel către Tit:« Pentru <iceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi .cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rînduit» (Tit 1, 5). începea astfel rînduiala succesiunii apostolice. Dar prin succesiunea aceasta trebuie să se asigure păzirea neschimbată a învăţăturii apostolice. De aceea, Sfîntul Apostol Pavel cere lui Tit să aşeze ca episcop sau preot pe cel ce poate « so se ţină de cuvintul cel credincios al învăţăturii şi săfie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă» (Tit 1, 9). Numai aşa se puteau asi¬ gura identitatea Bisericii în timp şi unitatea ei în spaţiu. Trebuia ca noii episcopi şi preoţi să ţină, după îndrumarea Sfintidui Pavel, învăţătura apostolică despre Hristos cel adevărat, «pentru că mulţi sînt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşdători . . . învăţind pentru cîştig rău cele ce nu secu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 35
cuvin», influenţaţi mai ales de cei dintru tăierea împrejur (Tit 1, 10, 11). Acestora «trebuie să li se închidă gura», iar credincioşilor să li se dea puterea « să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti» (Tit 1, 11, 14), care nu recunosc pe Hristos ca Dumnezeu, şi de aceea nici naşterea Lui din Fecioară şi nici puterea mîntuitoare a Crucii Lui. Prin toate acestea se asigură păstrarea exactă a învăţăturii despre Hristos, nerelativizarea ei subiectivă.
Iar că episcopii şi preoţii ce se succed prin hirotonie, începînd de la Apostoli, nu sînt rînduiţi numai pentru menţinerea învăţăturii apostolice despre Hristos, ci şi spre săvîrşirea Tainelor prin care Hristos îşi comunică harul iertării păcatelor şi al sfinţirii şi mîntuirii, ne spune Hristos însuşi cînd dă Apostolilor şi urmaşilor lor puterea de a boteza (Matei 28, 19), de a ierta păcatele (loan 20, 23), de a continua să se împărtăşească prin ei cu Trupul şi Sîngele Său, sub chipul pîinii şi vinului binecuvîntate de ei (Luca 22, 19, 20; I Cor. II, 24—25). La aceste făgăduieli trebuie adăugat îndemnul dat în Epistola lui lacob celor bolnavi de a chema pe preoţii Bisericii să se roage pentru ei, ungîndu-i cu untdelemn în numele Domnu¬ lui, asigurîndu-i că prin rugăciunea din credinţă a acelora şi a bolnavilor înşişi. Domnul însuşi îi va mîntui, îi va ridica din boală şi le va da iertarea păcatelor (Iac. 5, 14—15).
Din toate acestea se vede că Hristos, prin actele săvîrşite de preoţi şi episcopi nu numai învaţă, ci şi lucrează în temeiul unui har deosebit dat lor, printr-o -transmisiune care-i face continuatorii învăţăturii şi lucrării Lui prin Apostoli, asigurînd prin aceasta rămînerea generaţiilor de credincioşi în unirea cu El, Cel neschimbat şi lucrător în toate timpurile, şi prin aceasta şi între ei înşişi« ca toţi săfie una» întru El (loan 17, 11) şi uniţi între ei prin iubire (loan 15, 17).'
Dar lucrarea aceasta învăţătoare, neschimbată şi sfinţitoare nu o face Hristos prin aceia, dacă nu sînt prevăzute cu un har deosebit şi subiectele prin care se face. Şi lucrarea aceasta o săvîrşeşte Hristos, nu atît prin cuvîntul despre El, cît prin rugăciunea către El. De aceea, toate Tainele săvîrşite prin preot constau în mod principal din rug㬠ciuni. Fiindcă rugăciunea realizează dialogul între om şi Dumnezeu, adică comunicarea de la om la Dumnezeu şi invers, cum nu o face cuvîntul de învăţătură decit în măsura în care are şi el însuşi duhul rugăciunii. Desigur, e vorba de « rugăciunea credinţei» omului, că Dum¬ nezeu îl ascultă şi va răspunde la cererea lui. Dar rugăciunea fără cre¬ dinţă in sensul acesta nu e propriu-zis rugăciune, ci cel mult expresia unei meditaţii sau speculaţii, care nu-1 scoate pe om deplin din singu¬ rătatea lui, cum nu-1 scoate nici cuvîntul.36 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Adevărul că preoţia se dă prin transmisiune deosebită şi continuă de la Apostoli a Duhului lui Hristos, cu îndatorirea propovăduirii învăţăturii despre Acelaşi Hristos,pe care L-au propovăduit Apostolii, dar şi cu puterea de a săvîrşi, însoţite de rugăciuni, actele prin care Hristos îşi continuă lucrarea sfinţitoare şi mîntuitoare, s-a păstrat prin tradiţia Bisericii Orto¬ doxe pînă azi. Sfîntvil loan Gură de Aur spune;« Dacă n-ar fi Duhul Sfint, n-ar fi păstori şi învăţători fadevăraţi, cum se subînţelege) in Biserică. Căci aceştia se fac prin DuhuV* cum zice şi Pţivel: « Intru care Duhul Sfînt v-a pus episcopi» (Fapte 20, 28) (Omilia 14, la Cincwecime, P.G. 50, 458). «c Căci aceasta este hirotonia: se pune mina bărbatului, dar Dumnezeu lucrează totul şi mina Lui e aceea care se atinge de capul celui ce se hirotoneşte, dacă se hirotoneşte cum trebuie . . . Căci dacă n-ar fi arvuna Duhului, nu am avea preoţi. Nici n-ar puteja fi aceste hirotonii fără acea venire (a Duhului)» (Ornil. 14 la Fapte, P.G. 60, ISO).
Conştiinţa că prin hirotonia săvîrşită de el se dă celui ce se hiroto¬ neşte însuşi harul dumnezeiesc pentru slujirea preoţiei^ o exprimă şi azi arhiereul, care prin rugăciunile săvîrşite la hirotonie cere lui Hristos să - dăruiască El celxii ce se preoţeşte harul slujirii preoţeşti: « Căci nu prin punerea miinilor mele peste dînsul, ci prin puterea îndurărilor Tale se dă celor vrednici ai Tăi harul». Iar acest har e cerut pentru preot, ca « să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvîntul adevărului Tău, a aduce jertfe şi daruri duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naş¬ terii celei de a doua».
Dar puterea ce i se dă preotvJui spre propovădrurea cuvîntului şi spre săvîrşirea Tainelor, care constau în mod principal din rugăciuni, nu-1 separă de poporul credincios, aducîndu-i prin ea însăşi o treaptă mai înaltă a mîntuirii. El primeşte această putere ca o datorie, nu spre un profit personal; ca o datorie pentru poporul credincios. Pe acesta îl are în vedere Dunmezeu prin slujirea la care e chemat preotul. Desigur, dacă îşi împlineşte această îndatorire cu conştiinciozitate, el se va bucura de o răsplată mai mare de la Dunmezeu. Căci cel ce a primit spre lucrare mai mulţi talauţi, dacă-i lucrează pe toţi, se va bucura în împărăţia cerurilor de un cîştig mai mare, provenit din osteneala mai mare pusă în lucrarea lor (Matei 25, T9—30). Dar poate risca şi să risipească talanţi mai mulţi, şi ca urmare să aibă parte de o pedeapsă mai mare de la Dumnezeu.
Darul preoţiei nu-i aduce preotului prin el însuşi un grad superior în mîntuire şi pentru faptul că preotul nu e în general singur în rugăciu¬ nile ce le face, ci aproape totdeauna însoţit de rugăciunile credincioşilor, deci şi rezultatul rugăciunilor lui atîmă şi de rugăciunile lor. Preotul are numai rolul de iniţiator şi animator al rugăciunii credincioşilor. Ba chiarCONVORBIRI DUHOVNICEŞTI 37
acest rol îl au uneori şi credincioşii în alt înţeles: ca cerere a rugăciunii preotiilui pentru ei. Rugăciunile lui sînt foarte împletite cu ale poporu¬ lui, deşi fiecare are o altă poziţie în ele. De aceea, atît rugăciunea preotu¬ lui, cît şi rugăciunea credincioşilor e necesară. E un fel de dialog continuu între preot şi credincioşi, spre a chema împreună, prin rugăciunile lor îmbinate, pe Dumnezeu. Preotul îşi începe aproape totdeauna rugăciunea lui cu expresia « Domnului să ne rugăm !», prin care invită şi pe credin¬ cioşi să se asocieze rugăciunii lui (a preotului). Iar credinciosul răspunde cu voce tare măcar cu« Doamne miluieşte ! » şi apoi îşi însuşeşte tăcut cuvin¬ tele de rugăciune ale preotului. Credinciosul nu rămîne surd şi pasiv Ia rugăciunile preotului. Acest dialog are loc aproape tot timpul şi în Sfînta Liturghie, care e săvîrşită de preot, dar nu fără participarea activă a credincioşilor, chiar dacă. uneori aceasta e exprimată cu voce tare prin cîntăreţ. Preotul împUneşte prin aceasta şi rolul de unificator al credin¬ cioşilor în rugăciune.
Preotul lucrează singur, neînsoţit de credincioşi, numai actele Taine¬ lor şi lerurgiilor, întrucît el binecuvintează poporul cu crucea, el scufundă crucea în apa ce se va sfinţi, el stropeşte cu apa sfinţită pe credincioşi şi diferitele unelte şi mediul vieţii lor, el scufundă pe cel ce se botează în apă, el unge cu Sfîntul Mir pe cel ce primeşte această Taină, el dă dezlegarea de păcate celui ce se spovedeşte, el pune cununa pe capetele celor ce se cunună, el împărtăşeşte pe credincioşi cu Trupul şi Sîngele Dom¬ nului. Acestea sînt acte care nu pot fi decît ale unuia şi de aceea sînt ale preotului, ca cel investit în mod deosebit cu harul preoţiei. Dar şi la aceste acte e necesară o primire activă a lor din partea credincioşilor. Credin¬ cioşii rostesc înainte de împărtăşanie unele rugăciimi pe care le rosteşte şi preotul înainte de împărtăşirea sa, arătînd voinţa lor de a se împărtăşi. Binecuvîntarea o primesc credincioşii cu mulţumire către Dumnezeu. Sfinţirea apei de către preot e însoţită de o rugăciune pe care o urm㬠reşte în mod tăcut şi poporul.
Deşi rugăciunile tuturor Tainelor şi cele mai multe ale Sfintei Littirghii sînt şi trebuie să le rostească preotul, unele dintre ele le rosteşte preotul în numele credincioşilor. Chiar Epicleza, ca invocare a Sfîntului Duh, pentru prefacerea pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele Domnului, o face preotul în numele comunităţii:« încă Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: trimite Duhul Sftnt peste noi şi peste aceste daruri. . .». Iar daru¬ rile de pîine şi vin sînt aduse de credincioşi.
Rugăciunile credincioşilor trebuie încheiate cu ecfonisele preotului. Dar şi laudele din ecfonisele preotului sînt însuşite de credincioşi, prin cuvîntul «Amin». Există o neîncetată conlucrare între preot şi popor, în roluri care nu se confundă. Lucrarea preotului nu e izolată de a poporu-38 CU DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
lui, deşi nu se confundă cu a acestuia. Preotul nu e stăpîn al poporului, dar nici nu-.şi are puterea lucrării sale de la acesta, ci de la Dumnezeu, însă pentru popor, pentru folosul acestuia, şi de aceea acesta nu trebuie să'asiste pasiv la lucrarea preotului, sau a lui Hristos prin preot, ci într-o continuă deschidere, cu bucurie şi mulţumire pentru ea sau pentru cererea ei. Hristos nu lucrează asupra unor buşteni, ci îşi îndreaptă lucrarea prin preot spre oameni liberi, a căror deschidere lucrările Lui o voieşte.
Dacă rugăciunea este manifestarea cea mai puternică a credinţei, iar ftră credinţă nu se poate pune cineva în legătură cu Dumnezeu, credin¬ cioşii trebuie să se asocieze cu rugăciunea credinţei lui la rugăciunea cre¬ dinţei preotului, ca prin rugăciunea preotului şi prin actele lui să lucreze Dumnezeu asupra credincioşilor, aşa cum am văzut că spune Sfîntul Apostol lacov; «De este cineva bolnav^ să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el .. . Şi rugăciunea credinţei va mîntui pe cel bolnav^ îl va ridica, şi dc vafi făcut păcate, se vor ierta lui» (lacov 5, 14—15).
Dar ce este credinţa? Ea este o siguranţă despre existenţa lui Dumne¬ zeu, asemenea celei despre un lucru văzut. Este ca o vedere a lui Dumnezeu Cel nevăzut. Vederea aceasta este întemeiată pe necesitatea raţiunii de a admite o Putere supremă conştientă, ca creatoare şi susţinătoare a tuturor, iar credinţa în Hristos Dumnezeu este întemeiată pe minunile şi învierea Lui, mărturisite cu preţul vieţii de către Sfinţii Apostoli. Siguranţa cre¬ dinţei în existenţa lui Dumnezeu sau în dumnezeirea lui Hristos include şi siguranţa în voinţa şi puterea Lui de a asculta cererea ce I .se face şi de a o împlini dacă este spre binele celui ce o face. Cu cît e mai neclin¬ tită această siguranţă, cu atît rugăciunea provenită din ea este mai împlinită.
Are Dumnezeu nevoie de această credinţă a preotului şi a credinciosu¬ lui pentru a împlini rugăciunea preotului pe care şi-o însuşeşte credinciosul? Sau în trebuinţele obişnuite are nevoie de credinţa lui pentru a-i împlini rugăciunea? Dumnezeu nu are nevoie, dar ceea ce dăruieşte El nu poate să fie însuşit de cel ce cere decît făcîndu-se subiect al stărilor şi faptelor, care i se dăruiesc şi care au ceva din puterea dumnezeiască. Iar subiect al acestor stări şi lucrări nu se poate face cineva decît printr-o unire neconfundată cu Dumnezeu însuşi, Subiectul originar al acestor daruri. Nu pot reveni la sănătate sau la liniştea conştiinţei că sînt iertat de păcate, fără să mă împărtăşesc de puterea de viaţă şi de liniştea lipsei de păcate a lui Dumnezeu. Credinţa e condiţia unirii mele cu Dumnezeu, Care este viaţa şi ea se întăreşte prin rugăciune;» Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura; rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui» (loan 7, 38). Rîurile vieţii dumnezeieşti vor curge din acela prin credinţă.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 39
14. Cum trebuie să fie uu preot bun ca să poată mîntui cit mai multe suflete ?
— Cum trebuie să fie preotul ca să poată ajuta la mintuirea cit mai multor suflete, a arătat Sfîntul Apostol Pavel în Epistolele sale pastorale: «Se cuvine episcopului (şi preotului) să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neingimfat, negrabnic la mtnie, nededat la băutură, paşnic, nepoftitor de cîştig urît, ci primitor de străini, iubitor de bine, treaz la minte, drept, cuvios, înfrînai, ţinîndu-se de cuvîntul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici» (Tit 1, 7—9).
în primul rînd, se cuvine ca preotul să fie credincios; avînd mereu gîndul la Dumnezeu şi la răspunderea lui în faţa lui Dumnezeu pentru credincioşi. în al doilea rînd, să-şi manifeste credinţa în rugăciune pentru sine şi pentru credincioşi şi într-o viaţă înfrînată de la orice patimă egoistă, spre a fi model credincioşilor. Să nu fie lacom şi distant de oameni, ci atent cu ei şi comunicativ, dar şi serios în ceea ce vorbeşte cu ei. Să pre¬ dice învăţătura dreaptă despre Hristos, să o explice şi să o apere. Aceasta e o mare datorie a preotului, cu deosebire în timpul nostru, în care oamenii sînt influenţaţi de fel de fel de filosofii şi religii panteiste şi anticreştine, care confundă pe Dumnezeu cu lumea şi care par să aibă un sprijin în ştiinţă. De aceea, preotul trebuie să se pună şi să se ţină la curent cu lite¬ ratura teologică şi cu scrierile care arată netemeinicia concluziilor pan¬ teiste şi anticreştine şi lipsa de sens a sistemelor şi religiilor panteiste şi anticreştine. Cînd preotul nu-şi cultivă aceste calităţi, unii credincioşi slăbesc în credinţa lor, deşi Tainele săvîrşite de preoţi îşi păstrează cali¬ tatea de mijloace ale harului pentru credinţa Bisericii, a comunităţii cre¬ dincioşilor.
15. Se pot ruga credincioşii noştri în locaşuri de cult neortodoxe? Pentru ce nu trebuie să se roage în ele?
— Credinciosul se poate ruga oriunde lui Dumnezeu, dar numai în loca¬ şul bisericesc ortodox se săvîrşeşte Sfînta Liturghie şi este prezent Hristos^^ Cel ce preface pîinea şi vinul în-întregime în Trupul şi Sîngele Său şi ni Se dă ca atare.
Şi cum fără înviere cu Hristos prin Sfînta împărtăşanie mi ne putem mîntui, tot aşa nu ne mîntuim prin rugăciunea în locaşuri de cult neorto¬ doxe. Rugăciunea în ele e ca un gînd la Dumnezeu care nu trebuie să ne părăsească în nici un loc. Dar oriunde trebuie să ne rugăm lui Hristos Cel adevărat, nu unuia răstălmăcit de culte neortodoxe.40 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
16. Care este definiţia cea mai cuprinzătoare a Sfintei Liturghii?
— Definiţia cea mai cuprinzătoare a Sfintei Liturghii este că ea este continuarea principală a lucrării lui Hristos în orice timp. Ea ni-L face prezent şi ni-L comunică real pe Hristos, în starea permanentă de jertfă şi de înviere, ca să ne însuşim şi noi puterea de jertfă opusă egoismului şi plăcerilor trecătoare, şi să întărim în sufietul nostru puterea viitoarei învieri pentru veşnica fericire a unirii iubitoare cu Hristos şi cu semenii.
17. în ce Riăsnră Sfînta Liturghie este jertfă nesîngeroasă a lui Hristos?
— în Sfînta Liturghie are loc prefacerea darurilor noastre de pîine şi vin în Trupul şi Sîngele lui Hristos, în starea de jertfă în care s-au trans¬ pus ele pe Golgota. Amintirea lui Hristos, starea Sa de jertfă de pe Gol- gota e aşa de accentuată, şi El rămîne aşa de mult în simţirea ei, ca stare de supremă dăruire Tatălui, din compătimire şi iubire faţă de oamem şi din voinţa de a birui prin ea moartea noastră, încît o trăieşte neîncetat în eficienţa ei, dar fără ca ea să fie o continuă vărsare a sîngelui Său. In Sfînta Liturghie El preface fundamentul ontologic al pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele Său, trăite în starea permanentă de jertfă, prin chemarea Duhului Sfînt de către preot, însoţită de rugăciunea credincioşilor. Sim¬ ţirea de către Hristos a stării de jertfă pentru noi îl ţine în gradul cel mai apropiat de noi şi gata de a ni Se comunica sub chipul pîinii şi vinului ori de cîte ori îl chemăm prin preot să facă aceasta.
18.De ce se numeşte Sfînta Liturghie şi Euharistie?
Cînd anume şi cum mulţumim Iui Dumnezeu în timpul Sfin¬ tei Liturghii?
— Sfînta Liturghie e toată o pregătiie a credincioşilor prin rugăciu¬ nile preotului şi ale lor, pentru momentele prefacerii darurilor lor de pîine şi vin în Trupul şi Sîngele lui Hristos, şi ale împărtăşirii de ele. Aceste două evenimente spirituale încheie şi încoronează Sfînta Liturghie. Iar întrucît prezenţa Trupului şi Sîngelui Domnului, spre a se împărtăşi credincioşii, constituie Euharistia, iar Sfînta Liturghie culminează în ea, întreaga Sfîntă Liturghie se poate numi şi Euharistie. Iar prezenţa amintită în scopul amintit se numeşte Euharistie, 8&\i« Mulţumire», pentru că însăşi Hristos a prefăcut la Cina cea de Taină pîiuea şi vinul în Trupul şi Sîngele Său, mulţumind « Tatălui», pentru că L-a trimis să Se facă om şi să Se aducă jertfă prin Trupul şi Sîngele Său pentru oameni şi să Se dea lor sub chipul acestora pentru mîntuirea lor. E o mulţumire adusă Tatăluicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 41
şi ca Om în numele oamenilor. Cu atît mai mult prefacerea pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele Domnului, pentru a Se da nouă, e un motiv de« mulţu¬ mire» a noastră către Tatăl; ba şi către Hristos însuşi. E supremul act de iubire al lui Dumnezeu către noi, deci şi supremul motiv de mulţumire al nostru către El. De aceea, comunitatea cîntă lui Dumnezeu, în vreme ce prin Sfîntul Duh chemat de preot să săvîrşească prefacerea:« Pre Tine Te lăudăm, pre Tine bine Te cuvîntăm. Ţie îţi mulţumim. Doamne, §i ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru». îl lăudăm pe Dumnezeu pentru marea iubire ce ne-o arată şi pentru marea minune prin care ne comunică iubirea Sa, prefăcînd pîinea şi vinul în Trupul şi Sîngele Fiului Său, spre a ni Se da nouă.
19. Care este legătura între jertfă şi Euharistie şi care este efectul lor pentru mintuirea omului, a lumii întregi?
— Prin Euharistie Domnul Hristos ni Se oferă nouă în starea de jertfă în care Se aduce Tatălui ca om, în numele nostru, pentru noi. Prin jertfa de pe Golgota a ridicat din nou umanitatea în relaţia de dăruire către Dumnezeu-Tatăl, după ce această umanitate slăbise legătura cu Tatăl prin păcat. Dîndu-se nouă în timpul Liturghiei, ne alipeşte pe toţi Sie-şi ca om în această stare de totală predare Tatălui, ca jertfă adusă din iubire, ca om, ca să atragă şi iubirea Tatălui faţă de noi, după ce şi-a atras-o Hristos ca om în numele nostru. în faţa omenească a lui Hristos care Se predă Tatălui ca jertfă. Tatăl priveşte cu iubire faţa tuturor oame¬ nilor. Dar aceştia trebuie să-şi însuşească starea de jertfă a iui Hristos ^ătre Tatăl, ca iubirea, cu care ne priveşte Tatăl virtual pe toţi în Fiul Său, să devină o iubire actuală faţă de fiecare dintre noi, care ne însuşim starea de jertfă a Fiului Său ca om.
■ Dar Hristos predîndu-Se Tatălui cu desăvîrşită iubire, ca om, prin jertfa Sa, şi atrăgînd iubirea Tatălui ca om asupra Sa, intră totodată ca om în plenitudinea vieţii dumnezeieşti, învingînd moartea prin înviere. Această biruinţă asupra morţii ne-o comunică şi nouă Hristos, comuni- cîndu-ne starea Lui de jertfă, care-I aduce iubirea Tatălui ca om, datorită iubirii Lui totale ca om faţă de Tatăl. Deocamdată puterea învierii <> avem de la Hristos, sau de la noua Lui relaţie ca om cu Tatăl, ca arvună ce creşte în sufletul nostru, pentru a se actualiza deplin la învierea de obşte, care va avea loc prin refacerea întregului cosmos material cu care trupxil omului este în legătură prin pătrunderea depbnă a puterii trupului înviat al lui Hristos în tot cosmosul.
Dacă prin Cuvîntul sau printr-un cuvînt al Cuvîntului s-a creat lumea, înseamnă că în El au fost date potenţial înainte de creare raţiunile lumii întregi, ca un tot armonic, inclusiv raţiunea omului ca cbip al Cuvîntului
I?_ CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dumnezeiesc, subiect al raţiunilor lumii Întri.nîn^» r * . . . ^
nezeu, şi-a făcut trunul « i ■ • . Cuvântul lui Dum-
DarHmtosi„trâin7e“a,?atiZr !<>' înviate,
cu Tatăl nu numai adueinAi c
în aceaaa sZ aT nouTcI lătî ^ l'"'/“«'“/a jertfă şi dindu-ni-Se pentn. ca să ne aduTem si je«« Tatălui,
lui Hristos adusă Tatălui npntm'*^ împreuna cu El. Euharistia este jertfa cu Hristos şi cu Tatăl. Si în şi jertfa comunităţii între ei,
noi şi unirea ce o realizează El între noi Ji^T^tă?
toarea jertfei lui Hristos Comunitatea e nu numai primi-
ciază şi ea. în amîndouă felurile se umoTde ^
toare a jertfei Lui. ^ înnefacere şi puterea înnobila-
^ ^Tdi*^TXV*«Fafl^^*”“ porunca lui Hristos rostită la Cina cea lama. «Faceţi aceasta spre pomenirea Mea>»?
19), Hristos ^'eTvV pomenirea Mea» (Luda 22
sub chipul pîinii sfvLlf A Şi Se va dărui
ruga di săVcă aceasta eum" t^^o ^
porunceşte să facă aceasta ut o la Cina cea de Taină. Ba chiar le
de ceea ce a făcut El atunci. Le ctre fă'TaT aminte
mereu pentru ei ceea ce a făcut FI 1 Lui rugăciunea de a face
nească. Pomenirea Lui nu esTf3 " ""r"
loc fără pomenirea Lui. Euharistia prezenţa Lui nu are
fără prezenţa Lui nici nu sp ^ simplă pomenire a lui Hristos
ce s-a petrecut la Cina cea d pomenirea a ceea
liturgică sau Euharistia din nr' Cina cea de Taină şi jertfa
face posibilă pe aceasta si aceasta^ ne*^*! o strînsă legătură. Aceea o
nevoie de pomenirea noastră • legătură cu aceea. Nu El are
nirea noastra, ci noi, ca să ni Se dăruiască mereu.
doxă, *ia Liturghia orto-
- Diferenţa Jt T ' . P^«‘««»atite şi «eoprotestante ?
ghia ortodoxă Domnul se face eatolică este că în litux-
rea Sfîntului Duh, pe cînd în cea ™Pnl şi Sîngele Său prin chema-
Beţi dintru «eeslaL V ‘^tivintele:« Luai mmcati. .,
F • •.» In liturghia catoheă nn se afirmă decît o l^gă-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 43
tură prin amintire, nu prin Duhul Sfînt, între ceea ce s-a făcut la Cina cea de Taină şi ceea ce se face acum. Nu se afirmă lucrarea prezentă a Duhului Sfînt. Pe cînd în Ortodoxie, credinţa în lucrarea prezentă a Du¬ hului Sfînt, care prelungeşte prezenţa şi lucrarea lui Hristos este foarte puternică. Este puternică credinţa în Duhul Sfînt ca Persoană distinctă, şi în lucrarea Lui mereu prezentă în orice timp. Se ţine scama de faptul că Hristos Şi-a început şi-Şi continuă lucrarea în oameni, după înălţare prin Duhul Sfînt. Nu există tendinţa de a confunda pe Duhul Sfînt ca Per¬ soană prin care se prelungesc actele mîntuitoare ale lui Hristos cu Hris¬ tos însuşi care S-a înălţat de la noi.
în al doilea rînd, catolicismul, deşi păstrează credinţa în împărt㬠şirea cu Trupul şi Sîngele Domnului, a ţinut să explice cu ajutorul dis¬ tincţiei filosofici aristotelice între substanţa pîinii şi accidenţii ei misterul euharistie, afirmînd că substanţa pîinii şi vinului sînt transformate în Trupul şi Sîngele Domnului, dar accidenţii rămîn (transsubstanţiere). Ortodoxia menţine recunoaşterea misterului inexplicabil al prefacerii pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele Domnului, fără asemenea precizări.
în al treilea rînd, catolicismul împărtăşeşte pe credincioşi numai sub c'îiipul azimei, lăsînd numai preoţilor împărtăşirea şi sub chipul vinu¬ lui, ceea ce dă impresia unui drept privilegiat al preotului. Dar, în timpul din urmă catolicii încep să se apropie în toate aceste trei puncte din urmă de gîiidirea şi practica ortodoxă.
învăţătura luterană, în parte ca o reacţie, în parte ca o prelungire a celei catolice, afirmă că pîinea şi vinul rămîn, în întregimea lor, Trupul Domnului, făcîndu-se prezent în pîine, sub pîine, cu piine, dar numai pentru cei ce cred cu adevărat, ceilalţi mîncînd numai plinea. Calvin a văzut în pîine şi vin numai o putere a Trupului şi Sîngelui Domnului, nu Trupul şi Sîngele Domnului, iar neoprotestanţii văd în mâncarea pîinii şi a vinului numai un prilej de amintire a Cinei celei de Taină.
Dacă luteranii, calvinii şi neoprotestanţii despart pîinea şi vinul de Trupul şi Sîngele lui Hristos, catolicii despart numai accidenţii de prezenţa Lui. De aceea, la luterani, credincioşii sc împărtăşesc de Trupul şi Sîngele Domnului odată cu mîncarea pîinii, iar cei necredincioşi nu. La calvini chiar cei credincioşi se împărtăşesc numai de puterea lui Hristos, iar la neoprotestanţi, nici de aceasta.
La catolici, accidenţii pîinii şi vinului nu fac parte din Trupul lui Hristos, dar primirea lor oferă prilejul împărtăşirii de Trupul lui Hristos de dincolo de ele.
La ortodocşi cei nevrednici se împărtăşesc de Trupul lui Hristos, chiar primind ceea ce numesc catolicii accidenţii pîinii şi vinului (I Cor. 11, 27). Biserica Ortodoxă nu desparte nimic din pîine şi vin de Trupul lui44 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Hristos. învăţătura ortodoxă este rezumată de Sfîntul loan Damaschin astfel: « înseşi pîinea şi vinul se prefac în Trupul şi Singele Domnului. Iar de întrebi de modul cum se face aceasta,, mulţumeşte-te să auzi că prin Duhul Sfint, aşa precum tot prin Duhul Sfînt şi-a format Domnul Sie-şi şi în Sine trup din Sfînta Născătoare de Dumnezeu. Mai mult nu ştim. Ştim numai că Cuvintul lui Dumnezeu este adevărat şi efectiv şi atotputernic; cit despre mod, el este nepătruns. Mai putem spune că, precum în natura fizică pîinea se transformă prin mîncare, iar vinul şi apa, prin băutură, în trupul şi singele celui ce mănîncă şi bea şi nu-i devin un al doilea trup pe lingă cel ce-l avea înainte, tot astfel, pîinea punerii înainte şi vinul şi apa se prefac, prin che¬ marea şi coborîrea Duhului Sfînt, în chip mai presus de fire, în Trupul şi Singele lui Hristos şi nu mai sînt două trupuri, ci unul şi acelaşi» (P. G. 94, 1144 urm.).
Nu trebuie să se uite Cuvintul ipostatic, care a dat fiinţă prin puterea lui, la început trupului omenesc cu temelia în raţiunea divină, iar la naş¬ terea din Fecioară, trupului ipostasului Său. El a pus trupul omenesc în general şi trupul Său, în legătură cu pîinea, ca reprezentantă a hranei cosmice şi deci şi raţiunea celui dintîi cu raţiunea celei din urmă. Hristos duce prin voinţa Sa această legătură a trupului Său cu pîinea la un grad suprem de intimitate. Trupul de lumină al Domnului., deci nevăzut de ochii noştri de acum, de aceea, dar păstrînd toată legătura Lui cu pîinea, uneşte fundamentul ontologic al pîinii cît se poate de strîns cu trupul Său, sau raţiunile lor complementare, dar lasă totuşi chipul văzut al pîinii la funcţia de mediu prin care ni se comunică, ca nu cumva nevăzînd trupul Lui luminos cu ochii noştri de acum. Domnul să trebuiască să ne convingă că mîncăm trupul Lui, arătîndu-ni-L în starea Lui materială văzută.
Astfel, noi primind pîinea, primim Trupul lui Hristos cu mădularele Lui. E ceea ce spune Sfîntul Simeon Noul Teolog:« Noi ne facem mădula¬ rele lui Hristos, şi Hristos Se face măduîar^e noastre. Hristos se face mina mea, Hristos, piciorul ticălosului de mine. Mina lui Hristos, piciorul lui Hristos eu sînt păcătosul! Mişc mîna mea şi mina mea este Hristos întreg. Mişc piciorul meu şi iată că străluceşte ca El» (Hymnes 1, voi. I, Ed. J. Koder, tom. I, Cerf, 1969, p. 281, imn XV).
' Cum a fost schimbat la faţă trupxJ lui Hristos în întregime pe Tahor de către Dumnezeirea Lui, aşa este prefăcută în lumină pîinea întreagă de către Trupul lui Hristos, făcut întreg lumină de Dumnezeirea Lui sau de Duhul Lui cel Sfînt, fără ca noi să-L vedem cu ochii de acum. Sfînta împărtăşanie ne ridică fără să vedem noi acum, şi fără să simţim, dar crezînd m aceasta, în planul existenţei înduhovnicite. Trupul Lui îşi extinde prezenţa Lui înduhovnicită în pîinea şi vinul euharistie, devenite lumini prelungite ale luminii Lui, mediu în care se arată trupul Său decu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 45
lumină, fără ca noi să vedem aceasta acum. Aceasta este o anticipare a prezenţei luminoase a Trupului lui Hristos în tot cosmosul, în viaţa viitoare, cînd nici o opacitate na va mai acoperi prezenţa Lui luminoasă, cînd nu va mai fi nici un întuneric, nimic din ceea ce e propriu serii. Atunci ne vom împărtăşi mai vizibil de Hristos prin toate. De aceea ne rugăm după Sfînta împărtăşanie: «Dd-ne nouă să ne împărtăşim mai cu adevărat (mai adeverit), în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale». Dacă ne vom vedea noi înşine mai clar prezenţi unul în altul, cu atît mai mult ne vom vedea prezenţi toţi în Hristos şi pe Hristos prezent în noi, car centru izvo- rîtor de lumină. Ţăranul român vede în bobul de grîu, din care se face pîinea care ne hrăneşte, că are în sine pe Hristos. Faptul acesta îşi primeşte împlinirea deplină în Euharistie. într-un fel, trupul e pîinea şi pîinea e trup, chiar prin creaţie. Mai ales e trupul Cuvîntului care a creat truptd omenesc legat de pîiue.
Dar nu trebuie uitat că Hristos ni se dă prin chipul pîinii şi vinului în starea Lui de jertfă şi de înviere, ca să ne ridice şi pc noi în această stare de nobleţe umană şi de veşnicie luminoasă. în viaţa viitoare, în toată creaţia se va vedea Hristos în stare de jertfă dăruită Tatălui şi în cea de înviere, sau toată creaţia se va vedea ridicată în El la această stare. Căci jertfa înseamnă dăruirea creaţiei Tatălui, ceea ce îi procură învierea întru li.irn.ina veşnică. Căci jertfa ca dăruire totală Tatălui este deschidere pentru viaţa fără sfîrşit şi fără lipsuri care izvorăşte din Tatăl.
22. De ce se sărîrşeşte jertfa liturgică zilnic in biserici şi mînăstiri? Numai pentru a ne reaminti de jertfa lui Hristos de pe cruce?
— Jertfa liturgică se săvîrşeşte zilnic în biserici, arătînd permanenţa şi veşnicia stării de jertfă a Fiului făcut om, menită să devină proprie în veci şi creaţiei. Deci, nu se săvîrşeşte numai pentru a ne aminti de jertfa lui Hristos, ci şi pentru a ne-o însuşi cît mai des pentru a ne pre¬ găti pentru însuşirea ei veşnică, pentru a trăi în bucuria şi,iubirea btur- gică şi a ne hrăni zilnic din ea.
23. în ce măsură Sfînta Liturghie contribuie direct la mintuirea noastră, a credincioşilor vii şi a celor răposaţi, în Ortodoxie?
— Fără împărtăşirea de Hristos Cel jertfit, nu ne unim deplin cu El şi Tatăl nu are prilejul să ne vadă ca fii dăruiţi Lui în unire cu Fiul Său. Nici iubirea noastră faţă de Fiul nu s-ar manifesta în întregime, nici iubirea filială faţă de Tatăl prin dăruirea noastră Tatălui, împreună cu Fiul, şi nici iubirea Tatălui faţă de Fiul Său nu ne-ar învălui şi pe noi împreună cu El. Iar mintuirea deplină este fericirea nemărginită a aces¬ tei iubiri reciproce între noi şi Fiul şi între noi şi Tatăl.46 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Iubirea Tatălui care se revarsă spre noi, uniţi cu Fiul în stare de jertfă, se revarsă şi peste cei răposaţi ai noştri, pe care îi ţinem lipiţi de noi prin pomenirea lor din dragoste. Hristos însuşi a spus ucenicilor: « Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi- voi să vă iubiţi unul pe altul. întru aceasta vor cunoaşte toţi că sînteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii» (l’oan 13, 34-35; 15, 17).
Dacă Hristos ne-a iubit pînă la a-şi da viaţa pentru noi, trebuie să luăm şi noi pildă de la El, căci pentru aceea s-a făcut jertfă pentru noi, şi ni Se dă în stare de jertfă, adică cu puterea de iubire şi de jertfă pen¬ tru alţii, cuprinsă în ea. De aceea dacă nu ne gîndim şi la cei răposaţi ai noştri cînd auzim la Sfînta Liturghie de jertfa lui Hristos, cînd au7im chemarea Lui la împărtăşirea de El, cînd ne împărtăşim de El în starea de jertfă, înseamnă că rămînem nesimţitori la pilda Lui şi nu vrem să rodească în noi deplin puterea Lui de jertfă din iubire. Dragostea lui Hristos faţă de noi e o dragoste îndreptată spre alţii. Deci trebuie să o trăim şi noi ca dragoste faţă de alţii. Dar aceasta înseamnă şi voinţa ca să aibă şi ei parte de fericirea dragostei lui Hristos şi a Tatălui, adică parte de mîntuire. Acestei voinţe trebuie să-i urmeze deci şi cererea noas¬ tră către Hristos de a le face şi altora, şi în primul rînd celor răposaţi ai noştri, parte de dragostea Lui, sau de rodul jertfei Lui, chiar dacă ei neavînd trup ca noi, nu se mai pot împărtăşi împreună cu noi de Trupul şi Sîngele lui Hristos, sub chipul pîinii şi vinului.
24. Pentru ce scoatem miride pentru vii şi morţi şi in ce mod tainic se iartă păcatele celor pomeniţi la Sfinta Liturghie?
— Cerem preotului să scoată miride sau părticele din prescură, pen¬ tru noi şi pentru alţii, vii şi adormiţi, la Proscomidie, lîngă partea care reprezintă pe Hristos cel răstignit, şi se va preface în trupul Lui (lîngă Agneţ — Miel), pentru ca dragostea lui Hristos cel jertfit Tatălui pentru oameni să se reverse asupra noastră şi a lor, sau ca jertfa Lui să atragă dragostea Tatălui asupra noastră şi asupra lor. Această dragoste are în ea şi iertarea păcatelor noastre şi ale acelora. Şi e bine ca să se scoată părticele pentru noi şi alţii de multe ori, pentru ca Dumnezeu să vadă căinţa noastră stăruitoare şi dragostea noastră neobosită pentru ei.
Scoţînd aceste părticele, preotul le rosteşte numele, sau cere lui Hristos şi Tatălui să ia aminte la toţi cei al căror nume se pomeneşte de către el, însuşindu-şi pomenirea lor de la cei care i-au dat pomelnicele. Pomenirea lor dc către preot îndreptată spre Hristos, îl face şi pe Hristos să-i pomenească în faţa Tatălui. Îndreptîndu-şi astfel Hristos atenţia faţă de toţi cei al căror nume îi este adus în atenţie. El îi adună pe toţicu DASCĂLI DE TEOLOGIE OKTODOXĂ 47
în atenţia Sa. Voind — cei de la care porneşte pomenirea lor — să-i aibă uniţi cu Sine în Hristos, se împlineşte de către Hristos voinţa lor, dar şi a Lui, « ca toţi să fie una» în El (loan 17, 11).
Lui Hristos nu-î place să mă prezint singur în faţa Lui, sau cerînd mîntuirea numai pentru mine, cum nu se prezintă El cu jertfa Lui numai pentru fericirea Sa ca om. Sfîntul Varsanufie spune că dacă te prezinţi singur lui Dumnezeu, te întreabă: «De ce n-ai adus şi pe alţii cu tine?».
25. Credincioşii noştri dau slujbe la Sfînta Liturghie (pomelnice), împreună cu prescuri şi vin, ca să fie pomeniţi. Care sînt efectele harice pentru cei vii şi morţi, pomeniţi la Sfînta Liturghie?
— La Proscomidie se pot pomeni toţi cei care au murit nedespărţiţi de Biserică şi de Dumnezeu, oricîte păcate ar fi făcut. Dar cei ce au murit în dispreţ cunoscut faţă de Dumnezeu şi de Biserică, nu pot fi pomeniţi. Sînt poate mulţi care au murit în acest dispreţ şi fără să fie cunoscuţi ca atare. Deci nu avem nici o tună dacă îi pomenim şi pe unii ca aceştia. Va face Dumnezeu ce va şti. Unii credincioşi însoţesc pomelnicele cu numele celor ce voiesc să fie pomeniţi de preot şi de Hristos, cu cîte o prescură şi cu cîte o lumînare aprinsă. Ei îşi aduc darul lor de pîine lui Hristos, reprezcntînd viaţa lor, sau jertfa lor, pentru ca Hristos să li-1 întoarcă prefăcut în darul trupului Lui, adus ca jertfă pentru ei. Relaţia omului cu Dumnezeu e un continuu schimb de daruri. Dumnezeu-Cuvîn- tul ne-a dat viaţa şi puterea de a ne procura pîinea din pămîntul ce ni l-a dat. Noi aducem puterea dată nouă, actualizată în pîinea ce am preg㬠tit-o. Dumnezeu Cuvîntul cel întrupat ne-o întoarce prefăcută în Trupul Lui, în care este El însuşi ca pîinea vieţii veşnice care S-a pogorît din cer (loan 6, 53—58).
Iar luminarea aprinsă o aduce credinciosul ca să o ţină preotul aprinsă în altar, lîngă Hristos, care este în stare de jertfă sau Care se va jertfi, ca o conştiinţă trează, luminată sau de învăţătura lui Hristos, sau de Hristos însuşi, ca lumina lumii, ca izvorul luminii şi al tuturor sensu¬ rilor lumii.
26. Dacă cineva este ortodox, dar nu merge la biserică, sau duce viaţă în păcate, îl ajută la pocăinţă Sfînta Liturghie?
Cum anume?
— Dacă este ortodox, dar nu merge la biserică, este un suflet amorţit, cbiar dacă a primit viaţa cea nouă din Hristos la Botez. Şi mai grav este cînd nu merge la biserică din dispreţ faţă de Hristos. Dacă nu iese din
48
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
această amorţire prin pocăinţă, cit trăieşte pe pămînt, nu se va mintui. Dar greu va ieşi din ea, sau greu se va pocăi, dacă s-a obişnuit cu dispre¬ ţul faţă de Hristos.
27. Dacă cineva a răposat nespovedit şi cu păcate grele sau mai uşoare, prin Sfînta Liturghie poate fi izbăvit de osînda iadului?
— Dacă a răposat nespovedit din dispreţ faţă de Hristos, nu se va putea mîntui nici prin pomenirea lui de către alţii la Sfînta Liturghie. Dar dacă a răposat nespovedit şi neîmpărtăşit datorită vreunei împre¬ jurări care pu i-a putut da posibilitatea să se spovedească şi împărtăşească, sau din neştiinţa despre importanţa acestora, care poate fi din vina celor care j-au fost aproape, cei rămaşi e bine să apeleze Ia mila lui Dumnezeu pentru el. Dar cine poate şti sigur că poate şi la baza nespovedirii şi neîm- părtăşirii unora din dispreţ nu s-a aflat şi vreo vină a celor din jurul lor, sau chiar a celor ce vor să ceară lui Dumnezeu după aceea mîntuirea lor. Noi trebuie să batem la poarta lui Dumnezeu cu rugăciunea noastră pen¬ tru toţi, chiar dacă ea poate nu se va deschide pentru vreunul, în faţa acestor rugăciuni, din pricina vreunui dispreţ hotărît care se datoreşte numai aceluia.
28. Săvirşirea Sfintei Liturghii este validă, deplină, indiferent de viaţa şi sfinţenia preotului săvîrşitor?
— Litiughia se săvîrşeşte cu adevărat chiar cînd e săvîrşită de un preot care are şi el păcate. Numai caterisirea lui face Liturghia săvîrşită de el nevalidă. Căci Liturghia nu se înfăptuieşte numai prin puterea rug㬠ciunilor lui, ci şi prin puterea rugăciunilor poporului dreptcredincios. Golul duhovnicesc al rugăciunilor lui e umplut de căldura rugăciunilor poporului. Şi nu numai de a celor de faţă, ci a Bisericii de pretutindeni şi a îngerilor şi sfihţUor nevăzuţi, între care se află Hristos cu lucrarea Lui. Hristos lucrează prin rostirea rugăciunilor către El şi a cuvintelor Lui, indiferent de calitatea celui ce le rosteşte. Căci lucrează J>rin ele măcar asupra altora. Căci Liturghia e lucrarea lui Hristos nu pentru preot, ci pentru cei pentru care se rostesc de către el rugăciunile şi cuvintele lui. Căci ele sînt însuşite şi rostite şi de cei ce le aud, cu căldura care lipseşte poate preotului. Un cu.vînt frumos poate avea asupra celor
ce-1 aud, chiar dacă e rostit de un om fără să pună căldura sufletului ce i 8-a dat de cel c« l-a ^ndit prima dată cu credinţă, cei C' i
l-au rostit de atît"" ori cu preţuirea înţd ’ai h’cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 49
29. Efectele harice ale Sfintei Liturghii sînt aceleaşi, indiferent de cel ce o săvîrseste?
j »
— Desigur, în orice Liturghie sc realizează aceeaşi prefacere a pîinii şi vinului în Trupul şi Sîngele Domnului, şi credincioşii se împărtăşesc de ele, indiferent de calitatea preotului, Hristos nu-Şi face dependentă pre¬ zenţa Sa ca jertfă pe altar de calitatea rugăciunilor preotului, ci a întregii comunităţi prezente care urmăreşte şi umple de căldura ei cuvintele rostite de preot. Prezenţa lui Hristos la Sf. Liturghie depinde şi de rug㬠ciunile Bisericii de pretutindeni. Căci credincioşii dintr-un locaş biseri¬ cesc nu sînt despărţiţi de credincioşii din alte locaşuri bisericeşti şi de credincioşii din parohie care, din binecuvîntate pricini, n-au putut veni la biserică şi care toţi sînt uniţi cu îngerii şi cu sfinţii. Prin preot se duce mai departe în timp Liturghia, continuă să se afle mai departe Hristos în stare de jertfă între credincioşi, să-i cheme mai departe la cunoaşterea şi unirea cu Sine. Este mare lucru să ştiu că Hristos este aici, aproape de mine, în biserica din parohia mea.
30. Ştiind că jertfa liturgică este cea mai mare Taină şi slujbă harică în Biserica lui Hristos, care ar fi principalele virtuţi care îl pol face pe preot vrednic de cele sfinte?
— Preotul trebuie sa se reţină de la păcatele grele în tot timpul, pentru că el săvîrşeşte duminică de duminică şi în multe sărbători Sfînta Liturghie, Adică de la mînie, ură, nedreptăţire a semenilor şi mîndrie. Iar cu două zile înaintea săvîrşirii Sfintei Liturghii şi după aceea, să-şi păstreze trupul curat de actul conjugal. Să citească în seara zilei anterioare sau dacă a fost împiedicat de cine ştie ce împrejurări, în dimineaţa zilei cînd săvîrşeşte Sfînta Liturghie, rugăciunile prevăzute în Liturghier. Preotul trebuie să se străduiască să cîştige o tot mai mare blîndeţe, sme¬ renie, iubire şi milă faţă de toţi, împăcare a oamenilor, nejudecare şi nebîrfire a unora către alţii, fie chiar şi în cugetul său. Să evite manifes¬ tările de lăcomie. Să fie el şi soţia lui şi copiii lui prietenoşi cu oamenii. Să fie el şi soţia lui serioşi în orice discuţii. Soţia să nu fie stăpînită de mîndrie şi lux. Toată familia preotului să fie model dc moralitate. Căci, în aceasta se vede stăruinţa lui în viaţa plăcută lui Hristos.
31. Ce importanţă mai are astăzi Liturghia celor chemaţi, cînd toţi care participă sînt botezaţi?
— Liturghia celor chemaţi este şi Liturghia învăţăturii care preg㬠teşte pe credincioşi pentru taina prefacerii şi a împărtăşirii enbaristice, căci în partea de început a Liturghiei se citesc Apostolul şi Evanghefia, şi se înalţă prin ectenii cereri lui Dumnezeu pentru trebuinţele obişnuite50 CONVORBIM DUHOVNICEŞTI
ale vieţii. Deci e necesară această parte a Liturghiei şi azi. La această parte a Liturghiei au participat totdeauna şi credincioşii botezaţi. Astăzi, în bisericile de la sate nu prea vin oameni nebotezaţi şi toţi sînt dornici să primească învăţătura ortodoxă. Dar se poate întîmpla să vină astfel de oameni necreştini sau de alte confesiuni în bisericile din oraşe. Partea aceasta a Liturghiei are deci şi din această cauză o actualitate în unele părţi şi, de aceea, trebiiie să rămînă pretutindeni ca să nu se intro¬ ducă o varietate în Liturghie, după locurile unde se săvîrşeşte.
Neactuale pot părea cuvintele:« cei chemaţi, ieşiţi!», întrucît chiar cei ce vin Ia Liturghie fără sa fie botezaţi, sînt lăsaţi să asiste pînă la sfîrşit. Dar cuvîntul « cei chemaţi, ieşiţi» poate avea un sens şi pentru cei botezaţi:« Ieşiţi din starea voastră de răceală, de indiferenţă a credinţei, ridicaţi-vă mai sus. Stnieţi chemaţi mai sus». Sau aceste cuvinte pot face pe mulţi din biserică să simtă ca avind pentru ei înţelesul « Gîndiţi-vă că dacă nu ieşiţi din această stare, veţi auzi la judecata din urmă: Aţi fost chemaţi la credinţă vie, dar n^aţi răspuns chemării. Ieşiţi acum dintre cei credincioşi, care se vor bucura de veşnica fericire /».
32. Cum ar trebui să catehizeze mai cu folos preotul pe credincioşi în prima parte a Liturghiei?
— Astăzi, cînd s-a împuţinat cunoştinţa învăţăturii creştine între membrii Bisericii, ar trebui să se predice mai mult, cum se făcea de către Apostoli şi în primele secole creştine. De aceea ar fi bine ca preotul să ţină un scurt cuvînt şi după citirea ApostolvJui, pentru explicarea lui, dat fiind că credincioşii nu înţeleg azi aproape nimic din el; la fel după citirea Evangheliei. Aceasta nu exclude xui cuvînt şi la sfîrşitul Litur ghiei. Vor fi destui creştini care se vor bucura să audă mai multe cuvinte de explicare a credinţei. Orice cuvînt trebuie să se refere la conţinutul cre¬ dinţei; trebuie să ajutăm măcar pe credincioşii care vin la biserică să cunoască toate punctele esenţiale ale credinţei creştine şi să înţeleagă că în toate ni se arată dragostea lui Dumnezeu şi voinţa de a ne mîntui de moarte veşnică.
Să se apere credinţa creştină ortodoxă faţă de alte învăţături la modă azi: yoga, teosofie, doctrina reîncarnărilor, negaţiile sectante etc. Preotul trebuie să caute să se ţină la curent cu argumentele acestor înv㬠ţături străine, ca şi cu teologia creştină, şi în special ortodoxă, care le răspunde şi întemeiază în mod potrivit omului de azi dreapta credinţă. Orice cuvînt trebuie să fie în acelaşi timp plin de căldura convingerii şi pe înţelesul tuturor, fără să fie superficial. Părinţii Bisericii dădeau propo- văduirii atîta importanţă, încît o numeau şi pe ea ierurgie (slujbă sfîntă).
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ •
Sfînta Liturghie trebuie să redevină azi aşa cum era la început: atît slujba jertfei lui Hristos şi a împărtăşirii de Trupul şi Sîngele Lui, cît şi slujbă de propovăduirc a cuvîntului despre Hristos.
33. Nu cumva din cauza lipsei de catehizare şi predică bună, credin¬ cioşii, lipsiţi de hrană şi cuvint, caută să se ducă la secte?
— Da, o cauză a atracţiei exercitate de secte asupra unor credincioşi este accentul mai mare pus de ele pe cuvînt şi pe cîntarea comună. Trebuie să li se vorbească credincioşilor cu căldură despre dragostea iui Hristos faţă de oameni şi să fie învăţaţi să dea toţi răspunsurile cîntate la Sfînta Liturghie. Trebuie ajutaţi să înţeleagă fiecare moment al Sfintei Liturghii, ce anume face Hristos în timpul Liturghiei pentru ei, iar ei să-I mulţu¬ mească prin cîutare. Dacă sînt lăsaţi inactivi şi fără înţelegerea a ceea ce se petrece în Sfînta Liturghie, ea li se pare rece şi ceva ce nu-i pri¬ veşte pe ei.
34. Sfînta Liturghie fără predică şi cuvînt de învăţătură poate fi întreagă? Ce legătmă harică, vie, este între Sfîuta împărtăşanie şi predică—cuvîntuj de învăţătură ? Se pot deosebi una de_alta aceste două feluri de împărtăşiri?
— Sfînta Liturghie este îutreagă fără cuvînt, dar rămîne neînţeleasă pentru credincioşi şi de aceea, fără efect deplin asupra lor. Desigur, Liturghia este un mare mister şi credincioşii este bine să-şi dea seama de aceasta. Dar misterul ei trebuie să-i pătrundă prin simţirea lui, să nu-i facă să rămînă exteriori lui. Şi aceasta se întîmplă cînd li se arată că mis¬ terul lucrează asupra lor, cînd h se spune ce bar li se dă prin lucrarea neînţeleasă a lui Hristos. Persoana altuia mi se vădeşte ca mister care mă pătrunde cînd mi se spune de lucrarea ei asupra mea, nu cînd nu ştiu de nici un scop al ei. Dacă nu U se vorbeşte oamenilor despre dragostea manifestată de Hristos faţă de noi, prin misterul liturgic al dăruirii de Sine către noi prin prezenţa Sa tainică în pîinea şi vinul de pe sfînta masă, acest mister rămîne cu totul neştiut de ei şi nu are nici un efect asupra lor. Cuvîntul are menirea să ne facă să înţelegem misterul lucrării lui Hristos asupra noastră, deşi nu ni-1 poate face cu totul înţeles. Aceasta este leg㬠tura între cuvîntul propovăduiţii şi Sfînta Euharistie care este centrul Sfintei Liturghii. Sectele nu pot vorbi de misterul prezenţei şi lucrării lui Hnstos în adunările lor. Ele vorbesc numai de dragostea unui lisus bun şi dulce, dar depărtat şi nedumnezeiesc. Totuşi, vorbind mereu de aceasta au un anumit efect asupra oamenilor. Cu cît mai mare efect ar avea cuvîntul din cadrul Sfintei Liturghii, care vorbeşte despre mi.«terul51 52 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lucrării iubitoare a lui Hristos-Dumnezeu, care se săvîrşeşte chiar în momentele săvîrşirii ei? Chiar prin predică se pot împărtăşi credincioşii, dacă nu de Trupul şi Sîngele Domnului, măcar de puterea Lui. «Este gura lui Dumnezeu şi este vrednic de Hristos preotul sau arhiereul care propo- văduieşte cuvîntul»^ după Sfîntul Simeon Tesaloniceanul, căci săvîrşeşte «lucru excepţioncd, mai obligator decît toate celelalte» (Dialog contra ereziilor 154, P.G. 55, 173 D). « Cuvîntul învăţăturii, obligator şi necesar, este un lucru al Domnului care s-a încredinţat preotului şi arhiereului. în rugăciunea de la hirotonia preotului şi arhiereului se cere ca ei să propo^ văduiască Evanghelia împărăţiei şi să săvîrşească slujba sfintă (ierurgia) in cuvîntul adevărului» (I. Funduli, Cuvîntul lui Dumnezeu în cultul dumne¬ zeiesc, (in greceşte), Tesalondc, 1965, p. 14). Căci dacă în rugăciunea preotului şi în actele de săvîrşire a Tainelor se roagă şi lucrează Hristos însuşi, la fel cuvintele preotului sînt cuvinte rostite de Hristos. Dacă în timpurile vitrege de odinioară, cînd preoţii nu puteau avea o pregătire teologică, şi candidaţii la preoţie se deprindeau doar să săvîrşească actele cultului şi să citească rugăciimile împreună cu ele, astăzi de ce învaţă mai mulţi ani teologia, dacă nu ca să comunice credincioşilor învăţătura lui Hristos prin cuvînt? De ce să ţină încuiată în ei înşişi, sau să uite învăţătura pri¬ mită? Credinţa se naşte în general prin cunoaşterea a ceea ce trebuie să se creadă. Dar cum ar cunoaşte cineva cele ce trebuie să le creadă, fără să i se vorbească despre ele? «Dar cum vor chema numele Aceluia in care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care încă n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?» (Rom. 10, 14).
35. Care sînt efectele predicii, ale cuvîntidui rostit înainte de Sfînta împărtăşire cu Sfintele Taine?
— Bine este pusă întrebarea despre efectele predicii dinainte de Sfînta împărtăşanie. Căci este de folos să se ţină predica ultimă înainte de Sfînta împărtăşanie şi în ea să se vorbească şi de Sfînta împărtăşanie, pentru ca cei ce se împărtăşesc « să se apropie cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste» de Domnul care U Se dăruieşte în trupul şi sîn¬ gele Lui. Orice Taină lucrează asupra primitorului cu atît mai mult cu cît el o primeşte cu mai multă simţire. Iar la trezirea şi întărirea simţirii ajută cunoaşterea însemnătăţii şi înţelesului Tainei; iar această cunoaş¬ tere se dă prin cuvînt. Avem în aceasta o altă legătură între propovăduire şi Taine. Fără pregătirea prin cuvînt Taina mi-şi poate produce tot efectul ei asupra primitorului ei. Cuvîntul contribuie la eficienţa Tainei, deci şi la a Sfintei împărtăşanii. Taina însăşi îl face necesar sau îl impune.
rf
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
53
36. Ce închipnieşte şi ce înseamnă Yohodul mic?
Ce înţeles au ecteniile ce se rostesc înaintea Sfintei Mese?
>
— Vohodul mic sau intrarea mică închipuieşte ieşirea lui Hristos la propovăduire şi înfăţişarea ca om în faţa Tatălui în slujirea de propo¬ văduitor al împărăţiei cereşti. Aceasta o face Hristos şi acum şi pînă la sfîrşitul lumii. De aceea, de abia acum intră în altar arhiereul care repre¬ zintă pe Hristos. Şi tot de aceea, preotul iese în faţa poporului şi intră în altar cu Evanghelia de al cărei cuprins este nedespărţit Hristos. Prin aceasta se face o distincţie între preot şi chiar între arhiereu, care repre¬ zintă pe Hristos, şi Evanghelia care îl cuprinde şi mai deplin. Căci în Evanghelic totul este al lui Hristos, pe cînd preotul sau arhiereul mai au în ei şi alte gînduri. Dar Evanghelia adevărată sau Hristos cel adevărat nu se propovăduieşte după înălţarea lui Hristos la cer decît de Apostoli şi de urmaşii lor: arhiereii şi preoţii, — ceea ce înseamnă că numai prin ei se face cunoscut, adică se descoperă oamenilor în cursul timpului, mai ales în Sfînta Liturghie, Hristos cel adevărat. Iar arhiereul şi preotul tl fac pe Hristos cunoscut poporului int)înd şi rămînînd ca slujitori plini de răspundere în faţa Tatălui. De aceea, numai după ce au intrat cu Evan¬ ghelia în altar, ies de acolo cu ea în faţa uşilor împărăteşti, ca s-o citească în faţa poporidui. Numai diaconul o citeşte din mijlocul poporului, cu faţa către altar, sau plin de răspundere în faţa Tatălui.
în calitate de propovăduitori ai Evanghehei Sale [reprezintă şi arhiereul şi preotul pe Hristos, iar diaconul reprezintă pe trimi¬ şii Lui.
în textul Liturghiei nu se spune acestui act « ieşire», ci « intrare», pentru că reprezintă şi este intrarea lui Hristos ca om în lume, dar şi prima « intrare» ca slujitor al mîntuirii prin învăţătură la Tatăl. Iar că această « intrare» cu Evanghelia a fost şi este mereu o « intrare» a lui Hristos însuşi, o spune Nicolae Gabasila:« Prin Evanghelie se arată Hris¬ tos» (Explicarea Liturghiei, cap. XII, P.G. 150, col. 412). Dar odată cu intrarea lui Hristos prin Evanghelie, intră şi preotul (sau arhiereul) cu diaconul (dacă este). Cei ce propovăduiesc asemenea lui Hristos Evan¬ ghelia Lui sînt deci distincţi de El. Căci în rugăciunea adresată lui Dumne¬ zeu în mijlocul bisericii zic: «Fă ca odată cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care împreună (cu noi) slăvesc bunătatea Ta». îngerii pot fi socotiţi însoţind pe slujitori în această intrare, cum înso¬ ţesc însă şi pe Hristos.
Înaintînd cu Evanghelia în faţa uşilor împărăteşti, preotul sau dia¬ conul o înalţă, zicînd: « înţelepciune, drepţi l». Staţi drepţi, în cel mai adine respect, privind la Hristos, înţelepciunea lui Dumnezeu.S4 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Intrarea cu Evanghelia se face prin uşile împărăteşti, din care se revarsă acum peste lume lumina împărăţiei Sfintei Treimi. Uşile acestea au fost deschise şi la începutul Sfintei Liturghii, cînd s-a binecuvîntat prima dată împărăţia Sfintei Treimi, dar numai printr-o scurtă anunţare. Dar în trecut Liturghia începea de abia acum, odată cu intrarea arhiereului cu Evanghelia, sau cu Hristos. De aceea, acum uşile împărăteşti rămin deschise pînă se citeşte Apostolul şi Evanghelia, ceea ce înseamnă o anu¬ mită deschidere a împărăţiei prin învăţătură, ca să se deschidă iarăşi la « Intrarea cea mare», la începutul rugăciunii care duce spre prefacerea darurilor în Trupul şi Sîngele Domnului şi la împărtăşirea credincioşilor.
înainte de « Intrarea mică» s-au rostit cele trei ectenii, cu diferite cereri pentru viaţa pămîntească a credincioşilor, după o scurtă licărire a împărăţiei Sfintei Treimi. E ca un fel de bătaie la uşa lui Dumnezeu pen¬ tru trimiterea Fiului Său în lume.
III
37. Ce înseanmă ieşirea cu Cinstitele Daruri la Heruvic? Este bine sa se atingă Darurile de capetele credincioşilor şi să se treacă peste cei bolnavi, aşa cum este tradiţia în Moldova? Ce folos au credin¬ cioşii din aceste practici liturgice?
— Ieşirea sau intrarea cu Sfintele Daruri în vremea cîntării Heruvi- cului închipuieşte şi mai deplin coborîrea lui Hristos în lume, sau şi mai deplina kenoză a Lui prin jertfa Lui şi intrarea cu ea la Tatăl pentru noi, dar şi permanenta stare de coborîre sau de privire a lui Hristos cu mila, sau în stare de jertfă la oameni, şi înălţarea Sa, tocmai prin aceasta, cu această stare în atenţia Tatălui. Această stare va fi temeiul pentru venirea Sa oa trup jertfit şi înviat sub chipul pîinii şi vinului pentru a se împăr¬ tăşi credincioşilor. Ceea ce se arată în ieşirea şi intrarea cu darurile este şi ceea ce a făcut Hristos în istorie, dar şi ceea ce face acum pentru comu¬ nitate în faţa Tatălui, fără ca deocamdată să ni se dea nouă în starea de jertfă care a acceptat-o în istorie şi în care rămîne dincolo de noi, trans¬ cendent nouă, dar totuşi iradiindu-Şi puterea Lui de Arhiereu şi jertfă asupra comunităţii. în comunitatea credincioşilor îşi exprimă acum con¬ vingerea că închipuieşte pe Heruvimi şi asemenea lor aduce Sfintei Treimi întreit sfîntă cîntare, şi făcînd aceasta se îndeamnă pe sine să lepede toată grija lumească, pentru ca aă primească pe împăratul tuturor încon¬ jurat de cetele îngereşti. Hristos este într-o permanentă kenoză şi intrare ca jertfă la Tatăl. Dar prin aceasta cîştigă şi ca om calitatea de împărat al tuturor, înconjurat de cetele îngereşti. Căci primind pentru noi moar¬ tea pe cruce, Tatăl L-a înălţat mai presus de tot numele şi în numele Lui tot genunchiul celor cereşti şi pămînteşti să se plece Lui (Filip. 2, 9—12)-
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
55
'if'
La Intrarea mică, preotul şi arhiereul cer Itii Dumnezeu să facă să intre cu ei şi îngerii care reprezintă pe Hristos în faţa Altarului, sau în faţa Tatălui. Acum comunitatea vede pe Hristos însuşi intrînd ca împărat, înconjurat de îngeri. Acum a biruit prin jertfă moartea şi S-a înălţat şi ca om deplin la slava dumnezeiască.
Nu e nici o piedică să se atingă cu potirul capetele credincioşilor, dacă nu sînt prea mulţi în biserică. Căci, dacă ieşirea cu Darurile închipuie şi este într-un anumit grad o coborîre a lui Hristos Cel în stare de jertfa la credincioşi. El nu se fereşte de atingerea de ei. cum nu s-a ferit Hristos în istorie de atingerea femeii cananeence de veşmintele Lui sau ale femeii păcătoase de picioarele Lui (Luca 7, 44; 8, 44), sau să se atingă cu mina de ochii orbilor pe care îi vindeca. De aceea, se poate trece şi peste bolnavi cu discul şi cu potirul în care se află darurile ce se vor preface în Trupul şi Sîngele Domnului. Căci succesiunea timpului e depăşită de Hristos Cel înviat şi înălţat. Trecutul e într-un anumit fel prezent. Pentru că Hristos este acum dincolo de timp, sau stăpîneşte peste tot timpul. Este ca în trecut, dar şi înainte de a veni prin prefacere, dar nu pătrunde atît de mult în legătura cu credincioşii, cum pătrunde la prefacere şi apoi prin împărtăşire.
38. Ce trebuie să ştie credincioşii despre Sfînta Masă şi despre Sfîntul Altar, în general?
— Sfînta Masă închipuieşte văzut şi este nevăzut mormîntul Dom¬ nului, dar şi tronul ceresc pe care S-a aşezat Hristos ca MieltJ jertfit. Căci jertfa L-a înălţat pe El prin mărimea iubirii faţă de oameni arătată în ea. Dar este şi Masa Cinei de Taină, pe care se află plinea care S-a cobo- rît din cer şi a făcut şi din trupul Său o pUne de viaţă făcătoare, prin învierea Lui pentru noi. Dar şi ieslea în care Fiul lui Dumnezeu îşi tr㬠ieşte permanent naşterea Lui ca om pentru noi. Toate actele mîntuitoare ale Lui trăite în timp sînt trăite de El concentrat în veşnicia Lui, în starea la care L-au înălţat ele ca om. Preotul se află in faţa acestui Hris¬ tos înălţat în veşnicia care nu anulează actele Lui mîntuitoare efectuate şi suportate în timp, ci le menţine în trăirea lor veşnică. în Liturghie timpul se întîlneşte cu veşnicia. Credincioşii temporali urcă în veşnicia netemporală. Căci credincioşii trăiesc revărsarea puterii lui Hristos, ridicat cu urmele timpului în veşnicie peste ei prin uşile Altarului veşni¬ ciei, revărsare venită asupra lor prin rugăciunile şi binecuvîntările preo¬ tului. Mormîntul lui Hristos este de viaţă izvorîtor, căci din el a înviat Hristos. Scaunul slavei Lui ca om, din care se răspîndeşte lumina, nu e despărţit de mormîntul Lui. Domnul nostru lisus Hristos este pe tronul slavei Sale, pentru că poartă în Sine biruinţa asupra morţii, dobîn-g0 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dită în monnînt. Dar Hristos cel 6lă^'^it, în temeiul jertfei Sale, este starea finală a lui Hristos Cel născut în iesle. în starea Sa slăvită, care este toto¬ dată starea de jertfă a celui născut ca Om, Hristos se afla şi ca om în faţa Tatălui. Predat ca om prin jertfă Tatălui, se umple de iubirea şi de slava de la Tatăl. Şi în Ei se odihneşte şi din El străluceşte Duhul Sfint, prin care se revarsă dragostea Lui de Fiu faţă de Tatăl în noi, odată cu dragostea întoarsă de la Tatăl spre noi. Pe Sfînta Masă din Altar se odih¬ neşte astfel Sfînta Treime. Pe ea se aşază Cinstitele Daruri aduse de credincioşi, pentru ca Tatăl să le sfinţească prin Duhul Sfînt, care le va preface în Trupul şi Sîngele Fiului Său Cel jertfit şi înălţat. Iubirea Sfintei Treimi de pe Sfînta Masă se va revărsa astfel în modul cel mai deplin din transcendenţa ei şi se va dărui celor din biserică, ce se vor împărtăşi cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Pe Sfînta Masă este izvorul ultim al sfin¬ ţirii, care este Sfînta Treime, aflată în chip nevăzut pe ea. Este Masa celei mai desăvîrşite hrane spirituale, a celui mai iubitor ospăţ. Cei chemaţi să se apropie se împărtăşesc în uşa deschisă a altarului, pentru că nu se pot aşeza toţi deodată în jurul Mesei.
în nici un alt moment al Sfintei Liturghii credincioşii nu mai vin în faţa uşii deschise a Altarului, s-ar putea spune în apropierea Sfintei Mese. Mai vin uneori unii cînd sărută Sfînta EvangheUe după citirea ei, ca mul¬ ţumire lui Hristos pentru învăţătura ce le-a dat-o, dar atunci au primit numai o rază din lumina împărăţiei Sfintei Treimi, foarte cunoscută de Hristos. Acum însă se împărtăşesc de trupul lui Hristos prin mîncarea Trupului Lui înduhovnicit prin înviere, care acum şade 'pe tronul împă¬
răţiei cereşti.
Pe partea dinspre răsărit a Sfintei Mese se află chivotul cu Trupul şi Sîngele lui Hristos ce stăruie permanent sub chipul pîinii şi vinului. Aceasta închipuieşte şi arată prezenţa lui Hristos în stare de jertfă neîn¬ cetată pentru noi în faţa Tatălui, Care, ca origine a Fiului, este Răsăritul de unde iese în veci Fiul ca Soarele priu care sînt toate şi care le luminează pe toate. Dar se află în faţa Tatălui ca jertfă permanentă pentru a le împărtăşi credincioşilor în orice timp cînd vreunul are nevoie urgentă. Aşezarea chivotului în partea mai de sus a Sfintei Mese închipuie şi
Golgota, unde Hristos a fost răstignit şi apoi adus pe Sfînta Masă ca mormînt.« Căci aproape de locul răstignirii a fost locul unde a fost inmor- mtntat» (Sf. Gherman, P.G. 98, 389).
închipuirea Sfintei Mese ca mormîntul lui Hristos se arată şi în anti- misul aşezat pe ea, cu chipul punerii lui Hristos în mormînt. în anlimis, dar şi Sfînta Masă, sînt şi moaşte ale mucenicilor, ca să se arate că pilda predării lui Hristos prin moarte Tatălui a fost urmată de ei şi că Biserica 8-a întemeiat şi se menţine mereu înviorată spiritual prin jertfa lui Hris-cu dascAli de teologie ortodoxă 57
tos, urmată continuu de jertfele celor ce cred în El. Arătarea permanentă a lui Hristos ca jertfă în chivot şi pe antimis ne încredinţează despre stăruirea lui permanentă în stare de jertfă, pentru a Se dărui credincio¬ şilor. Nici un moment nu va lipsi din Hristos dispoziţia Lui de jertfă iubitoare şi de împărţire ca jertfă.
Iar prezenţa moaştelor mucenicilor în Sfînta Masă pe care se află Hristos în stare de jertfă permanentă, arată prezenţa nevăzută a sufle¬ telor mucenicilor sub jertfelnicul ceresc pc care stă Mielul ca junghiat la dreapta Tatălui, de unde strigă cu glas mare:« Pinăcind, Stăpine Sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sîngele nostru faţă de cei ce locu¬ iesc pe pămîntl /», ca să audă spunîndu-li-se: « Să mai stea în tihnă pînă ce se va împlini numărul celor împreună slujitori cu ei şi al fraţilor lor ce vor avea să fie omorîţi ca şi ei» (Apoc. 6, 9—11). Mucenicii care au fost ar voi — ca oameni ce compătimesc pe cei ce continuă să sufere pentru Hristos — să înceteze mai curînd suferinţele altora. Dar li se spune de către Dumnezeu să mai aibă răbdare, să se înmulţească numărul celor ce se vor mîntui şi vor contribui la mîntuirea altora pentru mărturia lor dată prin suferinţe şi jertfe.
Dacă Sfînta Masă este Tronul lui Hristos nedespărţit de Duhul Sfînt, Altarul este spaţiul spiritual al îngerilor, al Apostolilor şi al tuturor Sfin¬ ţilor ierarhi ce au slujit şi slujesc lui Hristos şi Sfintei Treimi în planul nevăzut, pe care îi închipuiesc arhiereii şi preoţii văzuţi.
39. Ce sfinţenie primeşte biserica şi îndeosebi Sfîntul Altar in momen¬ tul tîrnosirii (sfinţirii) de către arhiereu?
— Clădirea destinată să fie biserică devine prin sfinţirea ei de către arhiereu locaşul lui Hristos, locaşul în care se va putea săvîrşi Sfînta Liturghie, a-^nd pe Hristos ca lucrător în ea, ca Cel în al cărui Trup şi Sînge se vor preface Cinstitele Daruri,, ca să se împărtăşească credincioşii cu ele, şi pe a cărei Masă se va odihni în chivot neîncetat cu Trupul şi cu Sîngele Lui sub chipul pîinii şi vinului, ca punte neîncetată între pămînt şi cer, între Dumnezeu şi creaţie, spre a fi de folos credincioşilor în orice chpă ar voi.
Rugăciunile şi actele arhiereului de la sfinţirea bisericii exprimă într-o mare varietate de forme acest fapt al sălăşluiţii lui Hristos. Cel ce prin moarte biruie moartea, Cel ce vine împreună cu Tatăl şi din ai cărui ochi iradiază darurile nesfîrsite ale Duhului prin biserici peste tot pămîn- tul (Apoc. 2, 23, 29).
în timpul sfinţirii bisericii mirenii se scot afară, căci sfinţirea bise¬ ricii sau a locului unde se sfinţesc oamenii, nu vine de la ei, ci de la Hristos, închipuit de arhiereu şi lucrător prin el, înconjurat ultimul de58 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
preoţi, iar priirml de îngerii Lui nevăzuţi. Mirenii trebuie să intre în bise¬ rica gata sfinţită, căci ei nu se apropie de Hristos şi nu primesc mintuiiea de la El decît după ce a înviat şi după ce este vestit de ApostoU peste care a coborit Duhul Lui cel Sfînt şi sfinţitor. Căci sfinţirea bisericii repre¬ zintă coborîrea Duhului cel Sfînt al lui Hristos peste Apostoli, in foişorul de sus, care devine primul locaş bisericesc şi este o extindere a acestei coborîri în locaşul bisericesc ce se sfinţeşte.
Mai amintim din actele de la sfinţirea bisericii doar cîteva, cu semni¬ ficaţiile lor: masa propriu-zisă se lipeşte pe stîlpii ei de piatră cu ajutorul unui amestec de ceară, sacîz, aloe şi alte substanţe,« care toate închipuiesc îngroparea Mîntuitorului» (Simeon Tesaloniceaniii, op. cit., p. 111, cap. 104). în acelaşi timp acestea, prin puterea lor de lipire,« închipuiesc dra¬ gostea şi unirea ce a avut-o Hristos fală de noi pînă la moarte» (Idem, op. cit., p. 111, 106).
Apoi se spală Sfînta Masă cu apă, închipuindu-se taina Botezului lui Hristos, dinainte de a începe lucrarea Sa mîntuitoare. Liturghia e o retrăire de către Hristos a tuturor actelor Sale pentru a ne face parte de efectul lor mântuitor. Dacă Sinodul Trulan a văzut în fiecare icoană a lui Hristos anamneza întregii opere mîntuitoare a Lui (Mansi, Amplissima Collcctio ConcilioTum, voi. II, 977—980), «cu cît mai mult trebuie să fie valabilă aceasta pentru Slînta Liturghie» (Sebulz, Die byzantinische Liturgic, Freiburg i.Br., 1964, p. 151).
Sfînta Masă este deci şi Iordanul în care S-a botezat Hristos.
După spălarea cu apă (şi săpun), Sfînta Masă se spală cu vin şi cu apă de trandafiri, care închipuie spălarea trupului lui lisus după moarte, cu mir de preţ, spre cinstirea Lui.
Urmează apoi ungerea Sfintei Mese cu Sfîntul Mir, în chipul crucu. Prin aceasta coboară Sfîntul Duh în unire cu Tatăl şi cu Fiul, în urma jertfei aduse de Hristos pentru noi. Duhul Sfînt rămîne astfel în Sfmta Masă, lucrînd din ca prin preot în toate Tainele şi ierurgiile, dar mai ales realizând prefacerea euharistică.
Se pun apoi patru bucăţi de pînză pe cele patru colţuri ale Sfintei Mese, cu icoanele celor patru Evanghelişti, arătîndu-se că pe Hristos, piatra cea din capul unghiului, sînt aşezaţi Apostolii ca temelie, ca primul început al zidirii bisericii pe El şi că El e făcut cunoscut în cele patru direcţii ale lumii prin Sfintele Evanghelii.
Sfînta Masă, închipuind pe Hristos, e îmbrăcată apoi în cămaşa care înfăţişează giulgiul lui Hristos. Iar deasupra ei se pune o pînzătură albă, care reprezintă haina de slavă şi de lumină a Lui. Moartea şi învie¬ rea sînt unite în El. Peste pînzătură albă se aşază Sfîntul Antimis, carecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 59
reprezintă îngroparea sau jertfa lui Hristos, avînd în el moaştele vreu¬ nui mucenic.
Antimisul se dă fiecărei biserici de către arhiereul de care depinde, căci Biserica întemeiată de Hristos prin Duhul Sfînt întîi în Ierusalim se întinde tot de către El prin arhierei, ca organele Lui, în Bisericile locale ce se ţin toate înlr-o unitate de timp şi spaţiu prin episcopi, urmaşii Apostolilor, care şi ei se ţin într-o unitate.
Deasupra antimisului se pune Sfînta Evanghelie şi crucea, pentru că prin învăţătura şi jertfa Sa mintuieşte Hristos pe credincioşii ce ţin de ea (de Biserică). Dar acesta este şi un mod al Bisericii de a se menţine în tradiţia apostolică vie. Acela.şi Duh Sfînt al lui Hristos cel jertfit şi înviat, prin care Hristos a întemeiat în ziua Cincizecimii Biserica, vine prin sfinţi¬ rea bisericii de către arhiereu şi a antimisului dăruit de arhiereu după sfinţirea lui, şi eontinuă să lucreze şi în timpul nostru şi în fiecare Biserică locală, comunicîndu-L credincioşilor pe acelaşi Hristos adevărat şi întreg.
După aceea episcopul cădeşte biserica şi un preot, mergînd după el, unge cu Sfîntul Mir toată biserica. Duhul Sfînt nu stă numai în Sfînta Masă, ci îşi răspîndeşte prezenţa în toată biserica, cum s-a răspîndit unirea firii dumnezeieşti cu firea omenească în Hristos la toată firea omenească a celor ce primesc pe Hristos prin credinţă.
Apoi arhiereul, intrînd în Sfîntul Altar, îngenunche în faţa Sfintei Mese, şi după altă rugăciune încheie lucrarea de sfinţire a noului locaş cu următoarea rugăciune în care se arată că sfinţirea noului locaş este o adevărată Cincizecime sau continuarea aceleia:« Mulţumim Ţie^ Doamne, că darul pe care l-ai vărsat peste Apostolii Tăi, l-ai vărsat şi peste noi, păc㬠toşii. Drept aceea ne rugăm Ţie, ca jertfele ce se aduc într-însa să se prefacă intru Prea Sfîntul Tău Trup şi Sînge al Unuia Născut Fiului Tău, spre mîntuirea a toată lumea şi a nevredniciei noastre». Duhul Sfînt nu se pogoară pentru că Hristos rămîne în cer, ci pentru a face ca Hristos să vină cu Trupul şi Sîngele Său pe Sfînta Masă sub chipul pîinii şi vinului, ca să se împărtăşească, pline de Duhul Sfînt, credincioşilor. Cincizecimea şi Euha¬ ristia sînt strîns unite, cum e unită Cincizecimea cu toate Tainele, lucrarea Duhului Sfînt fiind una cu lucrarea lui Hristos. Din Hristos se răspîndeşte Duhul Sfînt; în Duhul Sfînt e prezent Hristos în mod nevăzut. Lucrarea Duhului Sfînt e forma simţită a lucrării lui Hristos.
Apoi arhiereul, dezbrăcîndu-se de giulgiul ce l-a avut deasupra odăj¬ diilor sale, SC duce la biserica veche şi aduce cu pompă moaştele sfinţilor mucenici şi le aşază în noua biserică, arătîndu-se iarăşi menţinerea tradi¬ ţiei vii a Bisericii, cu transmiterea Duhului Sfînt, ca transmitere a stinţe- tiiei şi lucrării aceluiaşi Hristos adevărat şi întreg.60 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
40. De ce se face mărturisirea credinţei şi se rosteşte de către toţi credincioşii Crezul, înaintea sfinţirii Darm’ilor?
— înaintea prefacerii Sfintelor Daimi se mărturiseşte întîi pe scurt credinţa în Sfînta Treime, apoi pe larg prin rostirea Crezului. Ştiind că mărturisirea credinţei comune presupune iubirea între cei ce o mărturi¬ sesc, căci numai iubirea poate face pe oameni să gîndească la fel şi să nu caute fiecare să-şi afirme cu mîndrie originalitatea, preotul invită comuni¬ tatea să i se alăture în iubirea unuia faţă de altul, ca să poată mărturisi într-un gînd credinţa în Sfînta Treime; «Să no iubim unii pe alţii, ca într-un gînd să mărturisim». Comunitatea răspunde; «Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită». Preotul însuşi declară: « IubiTe-«oi, Doamne, virtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu». El aduce astfel o completare; ne putem iubi unii pe alţii, dacă îl iubim şi pe Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu îl iubim pentru că El ne dă putere spre aceasta şi pentru că este Mîntuitorul nostru. Mărturisim iubirea faţă de Dumnezeu şi între noi, pentru că numai iubin- du-L şi iubindu-ne mărturisim că ne vom deschide iubirii Tatălui, care L-a trimis pe Fiul Său să se facă Om, să Se jertfească pentru noi şi să Se unească cu noi, ca astfel să ne unească între noi prin Sfînta împărt㬠şanie. Dumnezeu este iubitor şi mîntuitor al lumii, pentru că este un Dum¬ nezeu al iubirii Lui faţă de noi, arătată prin trimiterea Fiului Său la noi, prin jertfă, prin învierea Lui şi prin mîntuirea noastră veşnică prin El, invită preotul şi popoml s-o mărturisească priu rostirea Crezului cu luare aminte la înţelesurile lai: «Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte !» Adică;« Deschideţi uşile minţii, ca să înţelegeţi ceea ce veţi mărturisi; sau închideţi uşile gînduii la alte lucruri!» Mărturisirea Crezului o fac numai cei ce au « ieşit» din individualismul părerilor lor, care pot fi şi ei una, fără să se confunde, ci întărindu-se prin iubire, cum sînt Una şi cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, fără să se confunde. Dacă în lumea de azi se observă o tendinţă spre un «impersonalism eshatologic», spre o deper¬ sonalizare a oamenilor, creştinismul rămîne cel mai categoric susţinător al persoanelor în veşnică comuniune. Credincioşii sînt îndemnaţi să aducă din partea lor ceea ce va desăvîrşi Hristos, dîudu-li-se în Sfînta împărt㬠şanie, împlmindu-se scopul venirii Lui în lume, al jertfei şi al unirii Lui cu ei prin Sfînta împărtăşanie:« Ca toţi săfie una, precum sîntem şi Noi» (Eu şi Tu, Părinte) (loan 17, 11), Este programul lui Hristos, care trebuie să devină şi programul celor ce cred în El. Ei se vor desăvîrşi în împărăţia cerurilor, dar trebuie să înceapă a se realiza pe pămînt, şi Liturghia dă cel mai important ajutor în acest efort.
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
61
41. Spimeţi-ne ceva despre momentul solemn al Epiclezei şi despre taina prefacerii Sfintelor Daruri. Asemănări şi deosebiri cu catolicii.
— Epicleza este cererea Sfîiitului Duh de la Tatăl, pentru ca pîinea şi vinul sâ se prefacă în Trupul şi Sîngele Fiului Său întrupat. Ea încheie anamneza sau pomenirea tuturor faptelor sâvîrşite de Dumnezeu pentru oameni, inclusiv trimiterea Fiului Său în lume ca om, răstignirea Lui pentru noi şi momentul Cinei de Taină, cu porunca dată de El să se facă aceasta întru pomenirea Lui. Orice rugăciune începe cu descrierea unor fapte minunate ale lui Dumnezeu, ca temei pentru cererea faptei ce I se cere în acel moment.
Catolicii nu încheie pomenirea faptelor trecute ale lui Dumnezeu cu cererea Sfîntului Duh pentru prefacerea darurilor în această Liturghie, ci socotesc că prefacerea se săvîrşeşte prin rostirea cuvintelor; « Luaţi, niîncaţi ...» cu care se încheie faptele pomenite ale lui Hristos din trecut, din care face parte şi Cina cea de Taină, cu porunca de a se săvîrşi în continuare ceea ce s-a săvîrşit la această Cină.
Biserica Ortodoxă crede că Duhul Sfînt lucrează în orice moment al timpului numai dacă este chemat din nou. El nu lucrează din nou dacă nu I ne deschidem prin chemarea Lui. Desigur, Hristos lucrează şi El în continuare, dar lucrează pentru Duhul Sfînt, care iradiază din El. Noi trebuie să trăim mereu sentimentul lucrării actuale a lui Hristos prin ira¬ dierea actuală a Duhului Sfînt. la cererea ce o facem în momentul în care voim să lucreze asupra noastră. Nu rămînem numai la pomenirea faptelor trecute ale lui Hristos. Noi sîntem fiinţe temporale cît trăim pe pămînt şi de aceea adresăm lui Dumnezeu chemările noastre după necesităţile momentului, simţite de fiecare dată altfel. Şi simţim pe Hristos că ne însoţeşte cu lucrarea Lui prin Duhul Sfînt ce iradiază din El la chemarea continuă a noastră. Niciodată nu trebuie să încetăm a chema pe Hristos împreună cu Duhul Lui.
42. De ce Trupul şi Sîngele Domnului sînt reprezentate in mod văzut prin piine şi vin?
— Trupul şi Sîngele Domnului ni se dau prin chipurile văzute ale pîinii şi vinului, pentru că pîinea şi vinul sînt darurile esenţiale ale noas¬ tre, reprezentîndu-ne pe noi înşine. Aerul, apa, pămîntul, animalele, sînt exclusiv darurile lui Dumnezeu către noi. Pîinea şi vinul sînt darurile Lui, în care am pus şi noi osteneala şi inteligenţa noastră. Prin aceasta sînt darurile Lui către noi, devenite şi darurile noastre către El, prin ceea ce am pus noi în ele. De aceea sînt şi darurile noastre ca răspuns la darul Lui. Şi, întrncît au ca temei cosmosul întreg, sînt cosmosul întreg ca dar
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
al lui Dumnezeu prefăcut de noi în hrana care întreţine trupul nostru şi în Euharistie, darul nostru întors lui Dumnezeu. Ele se prefac în trupul şi sîngele nostru- printr-o lege dată de Dumnezeu-Cuvîntul; pe temeiul acesta Hristos le poate preface şi El deodată în chip minunat, în Trupul şi Sîngele Lui; extinzînd prin aceasta îmîurirea Lui asupra întregului cosmos, care face posibilă pregătirea lor. Aceasta anticipează viitoarea arătare a structurii luminoase a trupului lui Hristos în tot cosmosul.
Dar plinea fiind hrana esenţială a trupului nostru, reprezintă viaţa noastră pămîntcască. Ca atare este un chip al Cuvîntului, ca pîine dumne¬ zeiască ce susţine viaţa noastră veşnică. Hristos însuşi spune că e « pîinea cea vie care s-a coborît din cer, din care dacă mănincă cineva nu mai moare, ci vajiîn veci viu» (loan 6, 50—51). Aceasta face şi mai explicabil motivul pentru care pîinea vieţii noastre pămînteşti este prefăcută de Hristos în trupul purtat de Sine ca pîine a vieţii veşnice şi precum pîinea hrăneşte trupul nostru pămîntesc, aşa vinul hrăneşte sîngele care e numit şi el viaţa trupului. Ca atare e şi vinul un chip al lui Hristos, vinul vieţii spiri¬ tuale, mai precis al bucuriei şi elanului ei. De aceea, S-a numit şi Hristos ca viţa roditoare a vinului spiiitual,« viţa adevărată» (loan 15, 1). Astfel, Hristos a creat sîngele trupului nostru, dar şi al Trupului Său. Aceasta explică iarăşi motivul pentru ca vinul, care hrăneşte sîngele trupului nostru — şi bucuria şi elanul nostru — este prefăcut în sîngele trupului, în trupul asumat şi însufleţit de El ca viţa roditoare a vinului spiritual al bucuriei, şi elanului vieţii. Dar vinul dăruit de noi lui Hristos, pentru a-1 preface în sîngele Său, este amestecat cu apă, arătîndu-se în aceasta că sîngele nostru nu ne este băutură decît cu măsură, ca să nu ne pierdem judecata în bucuria şi elanul nostru. Deşi apa nu poartă în ea şi lucrarea noastră, care să o facă şi darul nostru, ea totuşi capătă caracterul de dar al nostru, întrucît o folosim cu înţelepciune pentru a ţine bucuria şi elamJ întreţinut în noi de sîngele nostru în marginile judecăţii, prin conştiinţa dependenţei vieţii noastre de un dar ce ne vine exclusiv de la Dumnezeu, pe care îl reprezintă apa. Apoi voinţa noastră de a ne dărui lui Dumnezeu se arată şi mai total în faptul că îi întoarcem apa, care ne este în modul cel mai absolut necesara.
Biserica din Răsărit a mai ţinut să amestece vinul cu apa şi pentru a afirma umrea celor două firi în Hristos, faţă de armeni, care nu folosesc decît vinul, pentru a afirma învăţătura lor despre o unică fire în Hristos. De fapt apa, ca absolut necesară vieţii prin ea însăşi, arată şi mai mult în ea viaţa noastră.
S-ar părea insă că, între ideea afirmată mai sus eă apa reprezintă darul exclusiv al lui Dumnezeu, spre deosebire de vin care este şi al nostru, şi ideea că apa reprezintă firea omenească în Hristos, este o disonanţă.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 63
De fapt însă nu este pentru că apa ca dar exclusiv al lui Dumnezeu repre¬ zintă mai accentuat firea noastră, care este şi ea dar exclusiv al lui Dum¬ nezeu; pe cînd vinul, purtînd şi pecetea lucrării noastre, ne arată ca chi¬ puri ale Fiului lui Dumnezeu, care a luat ca subiect purtător al firii dum¬ nezeieşti firea noastră, puuind pecetea acesteia pe ea.
Dar, dîndu-ne noi, sau viaţa noastră, prin pîinea şi vinul dăruite pentru prefacerea în Trupul şi Sîngele Domnului, ne dăruim şi noi în Fiul Cel întrupat ca jertfă Tatălui, ca să ni se întoarcă dartil dat într-o formă superioară, îndumnezeită, ca darul lui Hristos sau al lui Dumnezeu cel întrupat. Relaţia dintre noi şi Dumnezeu este un continuu schimb de daruri Ia un nivel tot mai înalt; este o relaţie vie, de comunicare. în aceasta ne arată iubirea între El şi noi şi unirea tot mai accentuată, dar şi persistenţa ueconfundată a noastră ca persoane, cinstite de Dumnezeu cu această relaţie.
43. Pentru ce se rosteşte de către toţi—înainte de împăi'tăşire — Tatăl nostru?
— înainte de Sfînta împărtăşanie se rosteşte de către toţi credin¬ cioşii rugăciunea Tatăl nostru pentru mai multe motive. Întîi, pentru că prin Sfînta împărtăşanie nc vom uni în modul cel mai strîns cu Fiul Tatălui făcut Om şi prin aceasta vom deveni şi noi fiii după har ai Tat㬠lui ceresc. Aşa ne va vedea Tatăl cînd vom purta în noi Trupul şi Sîngele Fiului Său. Şi această simţire de fii ai Tatălui trebuie să ne-o însuşim purtînd în noi Trupul şi Sîngele Lui. Deci rostind rugăciunea Tatăl nostru manifestăm credinţa că vom primi cu adevărat Trupul şi Sîngele Fiului şi prin aceasta vom deveni şi noi fii ai Tatălui, dar facem şi noi efortul de a începe să ne simţim fii ai Lui. Făgăduim apoi să cinstim numele Lui, pui-tîndu-ne ca adevăraţi fii ai Lui. Dacă ne-am purta urît, afirmînd însă că sîntem fii ai Lui, am face ca numele Lui — Tată al unor astfel de fii — să fie luat în rîs. Aflîndu-ne în preajma împărtăşirii cu Trupul şi Sîngele Fiulmi Său, ştim că prin aceasta vom fi şi noi fii ai împăratului ceresc împreună cu Fiul Său, şi ne rugăm să ne ajute să ne vedem cu adevărat şi noi în această împărăţie, să nu rămînem piin faptele noastre în afara ei. Iar întrucît în această împărăţie trebuie să se facă voia Lui, care e ca toţi să se iubească şi să fie fericiţi în ea, ne ragăm să facem şi noi, şi să facă cît mai mulţi, sau chiar toţi, voia Lui, ca să aibă toţi fericirea de a fi membri ai acestei împărăţii şi fii ai împăratului ei împreună cu Fiul Lui cel Unul Născut. Ca cei ce sîntem şi vom fi prin Sfînta împărtăşanie şi mai mult fii ai Celui ce voieşte să fie Tată al tuturor, cerem să ne ierte greş alele şi făgăduim să iertăm şi noi pe cei cărora le este şi vrea să le fie tot mai mult Tată. Cum să nu iertăm pe fiii Tatălui nostru ? Sînt însă64 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ispite care ne pot împiedica de la această iertare şi de la împlinirea voii Lui. De aceea, ne rugăm să nu îngăduie să fim supuşi ispitelor, chiar dacă acestea ne pot fi şi un prilej de întărire a noastră.
IV
44. Ce părere aveţi despre unii preoţi care acordă fără canon şi prea des Sfinta împărtăşanie? Nu cumva prin această practică ne apropiem de cea catolică şi desacralizăm cele sfinte?
— Sfînta împărtăşanie se dă credincioşilor care n-au căzut din cre¬ dinţă şi au primit iertarea păcatelor grele prin Taina Spovedaniei. Unele dintre aceste păcate cer după mărturisire un timp mai îndelungat de pocăinţă în vederea îndreptării omului. Celor ce trăiesc în desfrîu sau necununaţi, chiar dacă arată această stare a lor unui duhovnic, nu pot fi primiţi la Sfînta împărtăşanie atîta timp cît continuă să se afle în această stare. Credincioşii fără păcate foarte grele se pot împărtăşi de mai multe ori pe an, dar numai după spovedanie. E o tradiţie a Bisericii să acorde acestor credincioşi spovedania de patru ori pe an, în cele patru posturi mari: Postul Paştilor, al Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnu¬ lui şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Cei mai rîvnitori şi cu o viaţă cît mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spoveda¬ nie, şi cu cel puţin patru zUe de post anterior, dintre care numai două sînt de post deosebit (Miercuri-Vineri). 0 hotărîre a Sinodului din Constan- tinopol, la sfîrşitul secolului XVIII, cînd se născuse o discuţie, dacă e bine să se împărtăşească cineva mai des sau mai rar, a hotărît că se poate şi una şi alta. dar totdeauna după spovedanie.
Gindindu-ne la tradiţia din timpurile de la început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie: « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi /», se pare că s-ar cuveni ca să nu rămînă nici o Sfîntă Liturghie la care să nu se împărtăşească cîţiva cre¬ dincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se împăr¬ tăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Sfîntă Liturghie, fără ■ spovedanie şi fără post, chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei împărtăşanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment, atît din pri¬ cina obişnuinţei noastre cu tot felul de gînduri, de critici ale altora, de supărări cu alţii, cît şi din conştiinţa că ne împărtăşim cu Trupul pr®^ curat al Domnului cerului şi al pămîntului şi cu prea scump Sîngele Lui.
Pentru poporul nostru, mai ales pentru cel de la sate, Sfînta împăr¬ tăşanie este o mare sărbătoare, care ridică această zi peste toate cele¬ lalte de peste an. Toţi oamenii se pregătesc cu multe rugăciuni, secu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 65
îmbracă cu haine nefolosite alte daţi, se iartă toţi unii pe alţii, se feresc în acea zi cît mai mult de la grijile obişnuite ale vieţii.
45. Ce fapte bune ar trebui să facă credincioşii înainte de Sfinta împărtăşanie? Dar după aceea?
— Credincioşii trebuie să se împace cu cei cu care sînt supăraţi înainte de primirea Sfintei împărtăşanii; să ceară iertare celor pe care i-au supărat şi să ierte pe cei ce le-au pricinuit supărări, dacă sînt apropiaţi aceia sau accesibib telefonic, prin comunicare personală; iar dacă nu, sterg^d din sufletul lor orice urmă de mîhnire, şi odată cu aceasta nigîndu-se pentru ei. Aceasta înseamnă să şe împărtăşească cu cuget« curat». Dacă sînt oameni lipsiţi în jurul lor, e bine, dacă pot, să-i ajute; dacă sînt bolnavi, bătrîni, fără nimeni lingă ei, să-i cerceteze. Să împlinească sfatmile ce le sînt date de duhovnic.
46. Spimcţi-ne ceva despre bucuria duhovnicească pe care o primesc credincioşii după Sfinta împărtăşanie. Nu este o arvună a bucu¬ riei cereşti?
— Credincioşii trăiesc după Sfînta împărtăşanie liniştea de a fi ier¬ taţi de Dumnezeu, bucuria de a simţi pe Hristos în ei, de a nu mai fi închişi într-o viaţă pur pămîiitească. Au bucuria de a se simţi împăcaţi cu toţi oamenii, de a-i înţelege şi iubi pe toţi. Ea este de fapt o arvună a bucuriei cereşti, cînd fiecare va fi ca un frate al tuturor şi ca un fiu iubit al Tatălui ceresc şi frate iubit al lui Hristos.
47. Care sînt cele mai importante efecte, daruri, pe care ni le aduce Sfinta Liturghie?
— învăţătura Bisericii afirmă că Sfînta împărtăşanie ni se dă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, adică spre viaţa de -veci întru fericire. Căci Trupul şi Sîngele preacurat ale lui Hristos şterg din fiinţa noastră păcatele din ştiinţă şi din neştiinţă pe care n-am reuşit să le măr¬ turisim, iar veşnicia trupului înviat al Domnului, scăpat de coruptibilitate, pune şi în sufletul nostru puterea refacerii trupului nostru întru nestrică- ciune şi fericire la învierea cea de obşte. Iertarea şi ştergerea în profun¬ zime a tuturor păcatelor noastre ne vine din starea de fii ai Tatălui ceresc pe care o primim din întipărirea în noi a trupului Fiului Său Unul Născut, şi tot această stare ne asigură şi viaţa de veci întru deplina fericire a fiin¬ ţei noastre întregi. Iertarea păcatelor întru profunzime echivalează cu o« întărire» a noastră, care am suferit o slăbire prin păcate, si cu o« tăm㬠duire» a bolilor mai mult sau mai puţin vădite ale sufletului şi ale trupu-66 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lui ce ne-au venit în forma şi de pe urma păcatelor. Această tămăduire şi întărire (afirmată de rugăciunile dinainte şi de după împărtăşire) a trupului şi mai ales a sufletului va da şi ea putere sufletului să-şi refacă trupul la învierea cea de obşte, ca şi puterea de durată veşnică şi fericită a persoanei noastre.
Dar Sfînta împărtăşanie, aducînd aceste efecte în om, îi dă calitatea de moştenitor al împărăţiei cerurilor, odată ce e unit cu Hristos, Care a devenit şi ca om Fiul împăratului acestei împărăţii, adică al Tatălui. Calitatea de fiu al Tatălui, al împăratului veşnic, de moştenitor al împ㬠răţiei, împreună cu Fiul Unul Născut, îi dă omtilui şi îndrăznirea către Tatăl în toate cererile ce le face. El îşi despovărează conştiinţa de păcate, de frica de rob, păstrînd doar sfiala de fiu. Nu se mai simte osîndit, supus judecăţii. De aceea, cere Tatălui încă înainte de împărtăşire să-l învredm- ceaşcă să-i spună cu îndrăznire« Tată». Iar toate aceste simţiri şi cabtăţi le primeşte credinciosul, pentru că a primit şi Duhul de Fiu de care e plin trupul lui Hristos (Rugăciunea preotului înainte de Tatăl nostru).
48. Sufletele celor care au murit nespovedîţî de păcate pot fi salvate din osîndă prin pomenirea lor la Sfînta Liturghie?
— Starea sufletelor celor ce au murit nespovediţi va fi uşurată prin pomenirea lor la Sfînta Liturghie, dacă n-au rămas nespovediţi din pricina necredinţei lor învîrtoşate, ci au murit nespovediţi dintr-o credinţa nem- destulătoare, sau din împrejurări independente de voia lor. Dar întrucît noi nu ştim dacă cei pe care îi socotim că au rămas nespovediţi din necre¬ dinţă nu s-au căit de ea în clipele în care n-au mai putut să-şi comunice gîndtil, îi putem pomeni şi pe ei, afară de cazul cînd au prigonit Bise¬ rica şi au luptat pe faţă împotriva credinţei în Dumnezeu.
49. Cei ce nu se împărtăşesc au folos din Sfînta liturghie?
— Dacă cei decedaţi şi cei absenţi de la Sfînta Liturghie prin pome¬ nirea lor, au un folos de ea, cu atît mai mult cei ce participă la Sfînta Litur¬ ghie, chiar dacă nu se împărtăşesc de Trupul şi Sîngele Domnului. Căci Domnul Se aduce sau Se prezintă în momentul prefacerii ca jertfă pentru toţi cei pomeniţi. Atenţia,«mila şi liarub>Tatălui,smt atrase de jertfa Fiului Său spre toţi cei care sînt pomeniţi lîngă ea. în Liturghia Sfîntului Vasile se cere de la Dumnezeu, printr-o lungă rugăciune după prefacere, să pome¬ nească pe cei care au adus şi pentru care s-au adus darurile prefăcute tu jertfa Fiului Său, pe cei ce fac bine bisericilor, săracilor:« Răsplăteşte-l^ lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri; dăruieşte-le lor cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Pomeneşte^ Doamne, poporul ce stă înainte şi pe cei ce pentru binecuvîntate pricini nu.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 67
s-au intîmplat aici şi-i miluieşte pe dinşii şi pe noi după mulţimea milei Tale». Se cer pentru ei şi bunuri pămînteşti, dar tot în vederea mîntuirii.
Ba se fac rugăciuni şi pentru cei rătăciţi, ca să revină în sînul Sfintei Bise¬ rici. « Cămările lor le umple cu tot binele; căsniciile lor în pace şi intru unire le păzeşte, pe prunci îi creşte, tinereţile le călăuzeşte, bătrîneţile le întăreşte, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează . . . pe cei rătăciţi îi întoarce şi îi uneşte cu SJînta Ta sobornnicească şi apostolească Biserică . . pe cei robiţi îi izb㬠veşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte . . . Adu- Ţi aminte. Doamne, de cei ce ne iubesc şi de cei ce ne urăsc pe noi . . şi pe cei ce nu i-am pomenit din ne¬ ştiinţă sau uitare, sau pentru mulţimea numelor. Tu însuţi îi pomeneşte. Doamne . . Cela ce ştii pefiecare şi cererea lui şi casa lui şi trebuinţa lui».
50. Care sînt foloasele participării regulate la Sfînta Liturghie? De ce daruri se lipsesc cei ce nu vin regulat la Sfînta Liturghie?
— Credincioşii pomeniţi la Sfînta Liturghie de către alţii pot avea parte, într-o măsură mai mică, de darurile amintite cînd această pome¬ nire nu e cerută de ei. Căci Dumnezeu văzîndu-i lingă Fiid Său ce Se aduce jertfa — exceptînd pe cei adormiţi, care nu pot cere această pomem're — pe cei ce cer ei înşişi această pomenire preotului în mod direct, sau prin alţii, le face parte în mai mare măsură de darurile amintite. Dar şi mai mult se împărtăşesc de aceste daruri credincioşii ce participă nelipsit la Sfînta Liturghie. Căci arătînd mai mare interes de a fi lîngă Hristos care Se aduce jertfă pentru ei, adică mai mare deschidere şi sensibilitate pentru ea, şi Hristos poate lucra în mod mai impresionant asupra lor. Cuvîntul Evangheliei auzit regulat la Sfînta Liturghie, lauda lui Hristos eîntată împreună cu alţii, rugăciunea unora pentru alţii contribuie mult la deschi¬ derea pentru Hristos, la simţirea lucrării Lui cu ei. Ei se obişnuiesc a nu se mai simţi bine fără să audă de Hristos, fără să se îndemne unii pe alţii la lauda lui Hristos, la rugăciunea unora pentru alţii. Şi în unitatea lor crescută din dragostea comună faţă de Hristos simt mai mult lucrarea lui Hristos. Acolo unde este dragostea curată între oameni, încălzită de cre¬ dinţa comună în Hristos, se simte mai puternic lucrarea lui Hristos.
Cei ce nu participă regulat la Sfînta Liturghie sînt lipsiţi de un mijloc important de întărire şi luminare a credinţei, de încălzirea dragostei faţă de alţii şi faţă de Hristos. Ei se usucă sufleteşte prin singularizarea lor, prin lipsa de comuniune în ceea ce are mai adînc şi mai esenţial fiinţa omenească, se superficializează, se răcesc.
Preotul poate avea un rol mare în convingerea acestor oameni să vină la Sfînta Liturghie mai des, vizitîndu-i, vorbindu-le despre folosul sufletesc ce-1 vor avea venind la Sfînta Liturghie, dîndu-Ie un rol activ in ceea ce se săvîrseşte in Biserică.
) ' /68 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
51. Care căte împreună lucrarea Persoanelor Sfintei Treimi în timpul Sfintei Liturghii ?
— Hristos ni S-a făcut apropiat nouă ca Om şi ca Cel cu Care trebuie să ne unim şi să ne facem asemenea. Şi aşa ne este în Sfînta Liturghie în mod activ prin învăţătură, jertfă, rugăciune către Tatăl şi prin învierea Sa, ca putere pentru învierea noastră. în felul acesta ne ajută şi să ne facem asemenea Lui, înaintînd spre desăvârşire, însuşindu-ne duhul Lui dc jertfă, pregătindu-ne spre învierea în viaţa de veci prin Duhul Lui cel Sfînt. Prin Duhul Lui cel Sfînt ne întăreşte voinţa de a creşte spre starea Lui, de a ne deschide unirii cu El, puterii Lui. Hristos nu lucrează asupra noastră fără Duhul Sfînt. Lucrarea lui Hristos se află în lucrarea Duhului, Care este îusă şi El persoană deosebită, căci deosebirea persoanelor Sântei Treimi face din unitatea lucrării lor o manifestare a iubirii. Şi iubirea între Fiul şi Duhul face ca lucrarea comună a lor să fie şi o iubire a lor faţă de noi. Dc aceea, Hristos nu lucrează singur.
Dar Duhul, a cărui lucrare este una cu lucrarea lui Hristos, este Cel ce neavînd trup distinct de al nostru se poate sălăşlui ca Subiect în însuşi subiectul nostru, suflînd din însuşi subiectul nostru împreună cu noi şi fâcîndu-ne să ne deschidem împreună cu El lui Hristos, ca Celui ce lucrează asupra noastră, ca Celui ce este modelul nostru, la care gîiidim ca la o persoană model. Aceasta ne face ca să ne distingem greu de Duhul cînd lucrează El în noi. Face ca dialogul Duhului cu Fiul să fie unit cu dialogiJ nostru cu Fiul, sau să simţim că nu noi singuri ne adresăm Tat㬠lui ca fii. ci împreună cu Duhul. Avem aici o bi-dimensionalitate a simţirii: simt că eu mă rog, dar totodată simt că Duhul se roagă în mine Tatălui; mă simt unit cu Ifristos şi vreau să mă unesc tot mai mult, dar totodată Duhul face aceasta; simt că sînt ale mele simţirile şi faptele iubirii faţă de Hristos şi de semeni, dar totodată simt că sînt ale Duhului. însuşi Mîntuitorul a spus:« Iar cînd vă vor da pe voi în mîna dregătorilor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi. . .fiindcă nu voi sînteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui este care grăieşte în voi» (Matei 10, 19—20). Iar Sfîntul Apostol Pavel zice:« Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că sîntem fii ai lui Dumnezeu» (Rom. 8, 16). Sau:« De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre. Căci nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite» (Rom. 8, 26). Sau:« Şi pentru că sînteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului în inimile noastre, tare strigă: Awa, Părinte !» (Gal. 4, 6). Avem aici toată Treimea unită cu noi: pe Tatăl unit cu noi ca şi cu nişte fii, pentru că ne-am unit cu Fiul Său, şi pe Duhul Fiului, strigînd: « Tată» în inimile noastre, deci cu inimile noastre unite în strigarea aceasta. Duhul este care strigă în inimile noastrecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 69
« Tată», dar inimile noastre nu ascultă pasive faţă de această strigare, ci ele însele strigă cu Duhul sau în Duhul. Nu strigă nici Duhul fără ini¬ mile noastre, nici inimile noastre fără Duhul. Iar aceasta pentru că noi înşine ne simţim fii ai Tatălui, simţindu-ne uniţi cu Fiul.
Nu asistăm la grăirea Duhului ca unii ce nu sîntera angajaţi în această strigare ci, rugîndu-se şi grăind Duhul, vorbim împreună cu El şi noi înşine. Dar chiar simţirea Duhului ca rugător şi vorbitor pentru noi e produsă în noi de Duhul. Sau cînd ne rugăm şi vorbim noi înşine, cu conştiinţa că Duhul ne ajută, simţim că în rugăciunea şi vorbirea noastră este puterea Duhului. *
Dar în trăirea unirii noastre cu Fiul ne .simţim fii ai Tatălui. Sau Duhul Fiului ne face să ne simţim fii ai Tatălui. Duhul ne produce sim¬ ţirea că sîntem în dialog cu Hristos, ca Frate al nostru, şi cu Tatăl Lui, ca Tată al nostru. Cu cît sîntem mai uniţi cu Fiul, cu atît simţim mai mult calitatea de fii ai Tatălui. Hristos nu vine în noi lipsit de simţirea Lui de Fiu al Tatălui şi fără să ne dea şi nouă această simţire. în acest sens Hristos vine în noi împreună cu Tatăl, dar neconfundat cu Tatăl şi neconfundînd relaţia noastră cu El ca Fiu al Tatălui, sau ca Frate al nos¬ tru, cu relaţia noastră cu Tatăl ca fii ai Tatălui Său. De aceea, numai prin Hristos trăim relaţia cu Tatăl, nu în afară de El şi nu prin Tatăl fără relaţia cu Fiul. Căci nu ne facem fii ai Tatălui în mod direct, fără să ne unim mai îutîi cu Fiul Lui. Numai iubindu-L întîi pe Fiul, putem iubi şi pe Tatăl, nu inver.s. în acest gens spune Hristos:« Dacd Mă iubeşte cineva, va păzi cuvtntul Meu şi Tatăl Mm îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locaş in el» (loan 14, 23), Iubind pe Fiul ca pe un Frate, putem iubi şi pe Tatăl Lui ca pe Tatăl nostru; odată ce Fiul S-a făcut om, a dat iubirii Sale de Fiu dumnezeiesc faţă de Tatăl şi caracterul unei iubiri omeneşti,
V
52. Se poate vorbi de o Liturghie cosmică a tuturor creaturilor Iui Dumnezeu? Universul, în armonia lui divină, nu săvîrşeşte oare şi el o Liturghie cosmică intru lauda Creatorului?
— Sfîntul Maxim Mărturisitorul a văzut în cosmos o biserică în care locuieşte şi prin care se străvede Dumnezeu (Mystagogia, P.G. 91, 657— 717; cap. II—IV, col. 669—672). Şi precum locaşul bisericesc ţine într-o unitate pe credincioşii mireni aflaţi în naos şi pe preoţii aflaţi în altar, şi toţi împreună înaintează spre Dumnezeu, şi prin aceasta spre o tot mai accentuată unire şi între ei, tot aşa şi creaţiunea cosmică ţine într-o uni¬ tate mulţimea lucrurilor, a fiinţelor văzute şi nevăzute care înaintează tot mai mult spre Dumnezeu şi prin aceasta şi între ele. Sfîntul Maxim înţelege,70 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
se pare, prin cosmosul ca locaş al lui Dumnezeu în mod deosebit omenirea, şi lumea neînsufleţită ţine de acest locaş numai întrucît omenirea nu poate exista şi lucra fără ea. Preoţii nevăzuţi socotiţi ca stînd în altarul loca¬ şului coşTnjc al lui Dumnezeu sînt îngerii care stau în planul nevăzut ca într-un altar.
Teologul ortodox Al. Schmemann vede ca locaş cosmic al lui Dum¬ nezeu universul fizic, iar pe om îl vede ca preot al Iui. El spune:« Omul a Jost creat ca preot al lumii, pe care o oferă ca jertfă a iubirii şi a laudei lui Dumnezeu şi cheamă prin această veşnică euharistie iubirea lui Dumnezeu asupra lumii . . . Hristos este singurul preot adevărat pentru că este unicul bărbat desăvirşit... în Hristos Cel adevărat este esenţa preoţiei ca iubire. Şi de aceea, preoţia este esenţa vieţii. Căci în El a fost omorîtă moartea şi s-a ivit viaţa>i (Aus der Freude leben, p. 113).
Ceea ce spune Schmemann în continuare despre Hristos ca bărbat şi despre lume ca femeie, arată că şi el înţelege de fapt prin cosmos, ca biserică, omenirea. Dar în aceasta arata că nu duce pînă la capăt ideea omului ca preot în cosmosul ca locaş al lui Dumnezeu. însă în înţelegerea omenirii ca femeie adusă ca jertfă c ceva din ideea poeziei populare roma¬ neşti despre Manole (Emanuel), care-şi jertfeşte femeia. în poezia rom⬠nească se vorbeşte nu numai de jertfa femeii adusă de bărbat, ci şi de jertfa proprie a bărbatului. Şi în ea se face o deosebire între jertfa celor doi şi biserică. Femeia e zidită ca jertfă în biserică, iar bărbatul devine prin jertfă izvor de apă dătătoare de putere.
Dar nici la Schmemann, nici în poezia românească, nu se vede cos¬ mosul fizic propriu-zis ca biserică.
De fapt însă şi cosmosul propriu-zis este un locaş al lui Dumnezeu, al cărui preot este omtd. Cosmosul îl arată pe Dumnezeu în armoma raţiunilor sale şi prin ele laudă şi el pe Dumnezeu. Dar lauda adusă de cosmos lui Dumnezeu n-ar fi deplină dacă n-ar fi preluată şi perfecţionată în mod conştient de om, adică de omenire. Astfel, cosmosul constituie, îm¬ preună cu omul, un locaş al lui Dumnezeu, dar omul este, în acelaşi timp, şi preot în acest locaş. Cosmosul este un locaş care laudă şi el pe Dumnezeu, dar lauda lui nu este deplină fără om. Şi omul este un preot în acest locaş, dar nu poată lăuda pe Dumnezeu cu adevărat fără acest locaş. Dar numai cînd Fiul lui Dumnezeu se face om, poate scăpa acest locaş cosmic, din care face parte şi omul, de moarte fâră să-şi piardă şi caracterul de preot. Omul este preotul imperfect, care pe de o parte laudă pe Dumnezeu prin cosmos, iar pe de alta, aduce în cosmos şi în sine moartea. Numai omul desăvîrşit, realizat în Hristos, scapă omenirea de moarte, întrucît se dăruieşte pe Sine prin moarte lui Dumnezeu şi acceptă ca lumea însăşicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 71
să moară pentru şi în EI. Este ceea ce se cere şi omului să facă. Sfîntul Apostol Pavel zice:« Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decit in Crucea Dom¬ nului nostru lisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine ţi eu pentru lume» (Gal. 6, 14). Omul răstignit pentru lume scapă de moarte, cum scapă şi lumea, care este răstignită pentru şi în om. Lumea răstignită pentru şi în om nu se pierde, ci se transfigurează. Căci ea este dăruită prin această moarte lui Dumnezeu. Noi vedem prin lume pe Dumnezeu, dar e pericol şi să nu-L vedem, cînd ne alipim de ea Trebuie să ne dezlipim de ea prin cruce, ca să vedem prin ea pe Dumnezeu. Sau trebuie să o facem să moară pentru sau în noi în forma ei ispititoare, ca să se transfigureze pentru şi prin noi, ca să se cureţe, ca să se facă transparentă pentru Dum¬ nezeu. Lumea trebuie restabilită, înduhovnicită pentni şi în noi în forma în care a fost creată de Dumnezeu, ca să redevină locaşul curat al lui Dumnezeu. Aşa cum locaşul bisericesc numai sfinţit devine locaş al lui Dumnezeu, aşa şi lucrurile lumii numai sfinţite prin depărtarea de chipul i.spitelor sau prin curăţirea lor dc ecea ce ne poate ispiti devin un astfel de loeaş.
Dar cosmosul nu se sfinţeşte fără sfinţirea omului. Iar aceasta în¬ seamnă trezirea lui la responsabUitate. Omul poate strimba cosmosul sau izola de Dumnezeu prin închipuirea lui, făcînd din el un izvor al tutu¬ ror ispitelor şi al exploziilor nucleare. Iar un cosmos astfel văzut şi alterat nu mai poate arăta în el în chip luminat pe Dumnezeu şi nu mai este slujit prin el Dumnezeu. Omul îsi menţine slujirea de preot al universului, cînd îl pune pe acesta în slujba Im Dumnezeu şi a binelui, aşa cum a voit Dumnezeu cînd l-a creat. Omul este preot pentru univers cînd îşi păs¬ trează responsabilitatea lui pentru univers în faţa lui Dumnezeu, cînd rămîne fidel« hirotoniei» ce o are de la Dumnezeu pentru a închina lumea lui Dumnezeu, pentru a-L vedea şi face tot mai mult din univers un locaş al lui Dumnezeu.
Fără îndoială, obiectiv, universul rămîne prin minunata şi funda¬ mentala lui raţionalitate unitară o mărturie a înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu. Căci raţionalitatea lui menită să slujească omului şi să dea mărturie despre Dumnezeu nu poate fi distrusă total de om, aşa cum nu poate fi distrus total de păcat nici chipul lui Dumnezeu in om. Astfel, universul, ca şi omul în starea lui de acum, poate fi pe de o parte motiv de laudă a lui Dumnezeu, pe de alta, prilej de constatare a strimbării produse în amîndouă de păcatul omenesc. Pe dc o parte în faţa universu¬ lui şi a omului se poate spune cu psalmistul« Mari ţi minunate sînt lucru¬ rile Tale, Doamne !», pe de alta, omul vechi trebuie să voiască să moară ca să se înnoiască, iar lumea trebuie să fie răstignită pentru om şi odată cu el, ca să se sfinţească împreună cu omul prin cruce şi prin Duhul Sfînt,72 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi prin aceasta să se întărească nădejdea în eliberarea ei viitoare de deşer¬ tăciune împreună cu omul. « Pentru că nădejdea cea dornică a făpturii aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci deşertăciunii s-a supus făp¬ tura, nu de voia ei, ci din cauza celui ce a supus-o, cu nădejdea că şi făptura însăşi se va elibera din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri pînă acum» (Rom. 8, 19—22).
Astfel, se poate spune că universul e locaşul deplin al lui Dumnezeu prin nădejde, sau poartă în el potenţial calitatea de locaş deplin al lui Dumnezeu, cum se poate spune şi de om. însă această nădejde e în lucrare în oamenii credincioşi, ca subiecte ale ei. Şi înaintarea lor spre deplina unire nădăjduită cu Hristos are loc în locaşul bisericesc în care Hristos e prezent cu Trupul şi Sîngele Lui sub cbipul pîinii şi al vinului. Credincioşii îşi văd întemeiată această înţelegere a universului atît în credinţa lor, cît şi în minunata şi armonioasa raţionalitate a universului pe care ştiinţa o pune şi mai mult în relief.
Cei ce cred în Hristos pot descoperi şi spori în relaţia lor cu lumea această transparenţă a ei, deci pot săvîrşi Liturghia in cosmos, sau sluj) prin ea lui Dumnezeu ca în locaşul lui Dumnezeu, nu numai lăudînd prin gînduri şi cuvinte pe Dumnezeu, ci şi, sau mai ales, luciînd. Şi prin aceasta se pregătesc unii şi alţii cu ajutorul lui Hristos în lume, pentru împărăţia lui Dumnezeu din viaţa viitoare. Dacă esenţa Liturghiei constă în dăruirea noastră şi a lucrurilor ce le avem ca jertfe lui Dumnezeu, din puterea jertfei lui Hristos, ca să se adauge la jertfa Lui Tatălui spre mîntuirea noastră, noi o putem face aceasta pe scară largă şi în mod concret în viaţa de toate zilele din lume. Hristos însuşi cînd nc-a spus că dînd hrană celor flămînzi, ajutînd pe săraci, vizitînd pe bolnavi, mîngîind pe prigoniţi. Lui îi facem acestea (Matei 25, 34—40), ne-a arătat cum putem să dăruim ale noastre, sau să I le jertfim din puterea jertfei Lui.
Cînd răbdăm duşmăniile altora fără să răspundem la fel, de aseme¬ nea, jertfim egoismul nostru pentru pacea, iubirea şi unitatea dintre noi, pe care a voit Domnul să le înfăptuiască între noi prin jertfa Lui.
Precum sîntem invitaţi în timpul Liturghiei din locaşul bisericesc « Cu pace Domnului să ne rugăm», şi răspundem cu rugăciunea noastră, aşa sîntem datori să ne invităm unii pe alţii în viaţa de toate zilele;« Cu pace să ne răbdăm unii pe alţii în Domnul», sau« Cu pace să conlucrăm unii cu alţii, sau unii pentru alţii în Domnul», şi să răspundem pozitiv la ea. E şi aceasta o jertfă pe care o aducem. Dar adueînd-o pentru Domnul, arătăm că nu răbdăm sau conlucrăm din laşitate, ci mărturisim cu bărb㬠ţie pe Domnul. Aşa întărim în lume pacea lui Hristos şi buna înţelegere în El, apărîndu-lc de războiul şi duşmănia dorite de cel rău. Prin aceasta
■/
cu dascAli de teologie ortodoxă
73
facem şi din univers un locaş al lui Dumnezeu, sau îl folosim şi dezvoltăm ca astfel de locaş, precum ni s-a dat. Mai ales facem aceasta cînd nu mai folosim universul, care ni s-a dat ca o unitate tuturor spre a susţine uni¬ tatea dintre noi, ca pricină de dezbinare, prin lăcomia, individuabstă. Cînd facem din ajutorarea reciprocă şi comunicarea între noi a lucru¬ rilor prilej de iubire şi unitate între toţi, atunci lăudăm cu adevărat pe Dumnezeu prin univers.
Dacă jertfa trupului lui Hristos este anticipată de jertfa de pîine şi de vin adusă de noi, ca reprezentînd viaţa noastră — pentru că Hristos, aducindu-Se jertfă Tatălui să ne aducă şi pe noi sau cele ce ne sînt necesare spre existenţa noastră pămîntească — în aceasta jertfă a noastră, de pîine şi ^^n, e rezumat cosmosul întreg care ne este necesar existenţei noastre. Dar intenţia de a oferi ca dar sau ca jertfă universul întreg lui Hristos, pentru ca să-l umple de jertfa trupului Său şi să-l aducă astfel transfi¬ gurat Tatălui, o realizăm în măsura în care nu mai reţinem şi împărţim lucrurile în mod egoist între noi, ci ni le facem daruri unii altora, ca avîn- du-le toţi în comun de la Dumnezeu, fără ca aceasta să însemne o con¬ fundare în masă a originalităţii fiecărei persoane şi deci o anulare a liber¬ tăţii lor.
53. Vorbiţi-ne mai pe larg despre lucrarea liturgică individuală şi cosmică. Care este jertfa şi c^ure este jcrtfitorul?
— Omul ca persoană este şi el o biserică sau un locaş al lui Dumne¬ zeu. Căci zice Sfântul Apostol Pavel :«iVu ştiţi oare că voi sînteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ?» (I Cor. 3, 16).
Şi nu numai împreună credincioşii sînt biserică a lui Dumnezeu, ci şi fiecare în parte. Şi nu numai sufletul fiecăruia este un templu, ci şi trupul, căci Hristos a murit cu trupul, sfinţindu-1 şi înviindu-1. Şi această înnoire si arvună a învierii ne-o comunică şi nouă. Prin aceasta nu mai sîntem închişi în noi înşine, ci deschişi lui Dumnezeu şi voinţei Lui. « Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfînt, care este in voi, pe care-L aveţi de la Domnul, şi că voi nu sînteţi ai voştri ? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ. Slăviţi dar pe Dumnezeu tn trupul vostru şi în duhul vostru, care sînt ale lui Dumnezeu» (I Cor. 6, 19—20). Fiind templu al lui Dumnezeu, omul nu este stăpîn cu totul peste sine, ci este slujitor al lui Dumnezeu, deşi se cere să-şi facă slujirea şi cu libertatea lui. Omul nu este o existenţă care nu mai are deasupra ea nimic, ci este alimător de Dumnezeu cel transcendent, sau e legat de El. Prin aceasta este preot al lui Dumnezeu pentru sine. Dar tocmai pentru că nu e de sine, ci al lui Dumnezeu cel nemuritor, omul a scăpat de moarte; sau chiar muiiud, el continuă să trăiască, pentru că este al lui Dumnezeu cel viu, sau al lui Hristos care74 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
a biruit moartea: « Căci nimeni dintre noi nu trăieşte sie-şi şi nimeni nu moare sie-şi. Deci şi de trăim şi de murim, ai Domnului sîntem» (Rom. 14, 8). Aceasta pentru că « sîntem biserică a lui Dumnezeu celui viu, precum Dumnezeu a zis: Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu» (II Cor., 6, 16).
Fiiniî preot al lui Dumnezeu pentru sine, omul are datoria să se roage pentru sine lui Dumnezeu şi să se aducă jertfă pe sine. Dar fiind şi locaş al lui Dumnezeu căruia se roagă şi se aduce jertfă, murind sie-şi pentru Dumnezeu ca să primească viaţa înunită de la El, Dumnezeu nu e departe de el, ci este chiar în el, deşi nu se identifică cu el. Aceasta e Liturghia interioară a omidui, ca relaţie vie a lui cu Dumnezeu cel dinlăunlrul lui' şi ca urcuş continuu al omului spre Dumnezeu, prin rugăciune şi iubire care vine în întîmpinarea siliTiţelor lui în acest urcuş.
Faptul acesta l-a descris cu deosebită limpezime Sfîntul Marcu Ascetul. El a văzut în această liturghie interioară a noastră, susţinută de Liturghia neîncetată a lui Hristos, cum este susţinută şi Liturghia comunităţii din locaşul bisericesc. Hristos este şi în liturghia noastră interioară Arhiereul principal care dă şi comunităţii şi credinciosului singular să săvîrşeasca liturghia lor. Liturghia credinciosului singular mai ia putere şi din Litur¬ ghia din locaşul bisericesc, unde lucrarea arhierească a lui Hristos este confirmată de trănea şi mărturia întregii comunităţi şi unde Hristos Se aduce jertfă sub chipurile văzute de toţi ale pîinii şi vinului, de care ne-a asigurat El însuşi la Gina cea de Taină că vor fi chipuri ale Trupului şi Sîngelui Lui, ori de cîte ori urmaşii Apostolilor vor chema pe jDuhul Sfînt să prefacă pîinea şi vinul văzute, în planul nevăzut, în Trupul şi Sîngele Lui, spre folosid unei comunităţi de credincioşi.
în liturghia interioară credinciosul singular aduce ca jertfă nu pîinea şi vinul spre prefacerea în Trupul şi Sîngele lui Hristos, ci toate gîndurile sale Arhiereului Hristos care Se află pe altarul inimii sale, pentru a le adăuga la jertfa Trupului Său prezentată neîncetat Tatălui (Marcu Ascetul, Răspuns celor ce se îndoiesc despre dumnezeiescul Botez, P. G., 65, col. 99). « în hristos deci dobîndim putinţa de a veni în faţa lui Dumnezeu, căci El neface de acum vrednici săfim primiţi de Dumnezeu ca unii ce sîntem sfinţiţi» (Sf. Chirii din Alexandria, închinare in Duh şi adevăr, cartea XVII, P• G. 68). Sau; « Căci jertfa noastră este primită şi place lui Dumnezeu, pentru patima nantuitoare a lui Hristos. Şi eu cred că aceasta este ceea ce a spus Domnul însuşi:« Fără de Mine nu puteţi face nimic» (loan 15, 5). Deci în buna noastră mireasmă (buna mireasmă a jertfei noastre prin care depăşim egoismul nostru, n.n.) este amestecată buna mireasmă a jertfei lui Hristos,cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 75
ridicîndu-se împreună cu ea la Tatăl, Căci noi nu sîntem primiţi altfel decît prin Hristos» (Ibidem).
Hristos Se află deci ca Arhiereu şi în interiorul nostru, primind jert¬ fele noastre de rugăciuni, de lacrimi şi de gînduri, ca să Ie înalţe împreună cu jertfa Sa Tatălui, cum se află în locaşul bisericesc, unde Hristos pri¬ meşte darurile şi rugăciunile ca să le ofere Tatălui împreună cu Trupul şi Sîngclc Lui prezente sub chipul văzut al pîinii şi vinului.
Prin aceasta Sfîntul Marcu Ascetul vede preoţia noastră, a fiecăruia lucTÎnd în biserica fiinţei noastre, legată de lucrarea noastră în lume, sfin¬ ţind, prin gîndurile aduse de la prima lor apariţie lui Hristos, nu numai fiinţa noastră, ci şi lumea care ne prilejuieşte aceste gînduri şi cu care, după ce le-am sfinţit prin dăruirea lor Iui Hristos, lucrăm apoi în lume, Sfîntul Marcu ne recomandă să aducem lui Hristos pe altarul inimii nu lucrurile din afară, căci aceasta nu o putem face în această bturghie inte¬ rioară, ci gîndurile iscate de minte prin care pornim la faptele noastre îndreptate spre lucrurile şi persoanele din afară.
Iată cuvintele Sfîntului Marcu Ascetul: « Templul (personal) este sfînta casă, care e zidită de Dumnezeu. Iar altarul este masa nădejdii aşe¬ zată in lăuntrul acestui templu. Pe această masă se pune de către minte gîndul intii născut al fiecărui lucru la care ajunge, ca un animal întîi născut, ca jertfă de ispăşire pentru cel ce-l aduce, dacă îl aducefără pată. Acest templu are un loc in partea dinăuntru a iconostasului. Acolo a intrat Jisus pentru noi ca înainte-Mergător (Evrei 9, 15), locuind, de la Botezul nostru, în noi, dacă nu sîntem creştini nevrednici (II Cor. 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, cea mai ascunsă, cea mai curată a inimii. Deschizin- du-se inima credincioasă prin nădejdea amintită. Arhiereul ceresc primeşte gîndurile întîi născute ale minţii şi le curăţă în focul dumnezeiesc, despre care a zis:« Am venit să aduc foc ceresc pe pămînt, şi cît aş dori ca el să se aprindă» (Luca 12, 49).
Cel ce-şi duce acolo gîndul născut din vederea lucrurilor, a persoa¬ nelor, sau născut în el în orice moment în legătură cu Hristos, din prima clipă a apariţiei lui, nu-1 lasă să lunece în pofte, în duşmănie, ci îl face să se dezvolte în curăţie, văzînd prin toate ale bimii pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă a se dărui cineva pe sine şi lumea lui Hristos. Credinciosul ortodox arată aceasta prin semnul sfintei cruci făcut adesea. Prin semnul crucii nu pomeneşte numai Treimea iubitoare şi jertfa adusă de Hristos pentru noi, ca Unul din această Treime, ci cere şi ajutorul ei ca să dăruiască orice faptă şi lucru a său lui Dumnezeu, sfinţindu-le prin aceasta. Prin semnul crucii, ca semn al dăruirii tuturor lui Dumnezeu, ca semn al jertfirii tuturor şi a celui ce face acest semn, se sfinţeşte pentru el tot universul. Hristos vrea ca fiemnul crucii, sau al jertfei Lui, să se76 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
imprLme în tot \iniversul şi în toată mişcarea lui. Prin aceasta în toate se înstăpîneşte iubirea, armonia, pacea, contrare egoismului, pricină a duş¬ măniilor, a războaielor, a suferinţelor, a nefericirii de tot felul.
Dacă Liturghia mireanului se poate săvîrşi astfel neîncetat, fără să înceteze să se gîndească la lucrurile ce le are de făcut, monaliul poate săvîrşi Liturghia neîncetat prin rugăciunea propriu zisă, fiind liber de miiltele îndatoriri ce i le inip\me mireanului viaţa în lume. El poate ajunge la deprinderea rugăciunii neîncetate: «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte~mă pe mine păcătosul /», sau a unor rugăciuni pentru alţii. Rugăciunea nu e nici ea străină de jertfa de sine, sau de dăruirea propriei persoane lui Hristos, din puterea jertfei Lui. Căci cel ce se roagă cu adevărat uită de sine şi nu se gîndeşte decît la Dumnezeu. El se smereşte în rugăciunea minţii, concentrată în inimă, socotindu-se un păcătos şi silindu-se să simtă nevoia ce o are de mila lui Hristos şi de iubirea lui Hristos faţă de sine. Sau nu mai gîndeşte la altceva afară de Hristos. şi de cel pentru care se roagă, cu toată simţirea inimii.
Sînt credincioşi care prin multa lor rugăciune şi prin viaţa închinată cu totul lui Dumnezeu au dobîndit unele harisme, între care şi pe acelea ale puterii tămăduitoare prin rugăciunile lor făcute cu multă concentrare. Dar DU trebuie să se încreadă în această putere ca într-una care va lucra în mod sigur. Ei nu trebuie să tiite nicicînd de smerenie. Uitarea smereniei ar fi senmul lipsei de putere duhovnicească.
54. Se poate vorbi şi despre o Liturghie cerească a îngerilor şi sfinţilor din rai? Ce trebuie să înţelegem prin «Liturghia cerească», reprezentată şi în firescele bisericeşti?
— Toată creaţiunea laudă pe Domnul, atît cea neînsufleţită, în mod inconştient, cît şi cea însufleţită, în mod conştient. Desigur, cea neînsu¬ fleţită îşi face deplin vădită lauda adusă lui Dumnezeu prin creaţiunea însufleţită, conştientă. Deci şi cetele îngereşti laudă pe Domnul în mod conştient (Isaia 6, 1—6). îl laudă chiar cu mai multă putere şi uimire, pentru că ele cunosc mai bine slava Lui. Cu cît este mai plină o făptură de Dumnezeu, cu atît îl laudă mai mult. îngerii L-au cunoscut, însă prin Biserică şi taina minunată a întrupării şi jertfei Fiului lui Dumnezeu pentru oameni (Efes. 3, 10) şi îl laudă şi pentru aceasta, luînd putere din şi mai marea înţelegere a ei (cum zice Sfîntul Grigorie Palama), pentru a sluji şi ei spre mîntuirea oamenilor. Aceasta echivalează cu o mai mare predare a lor lui Dumnezeu, deodată cu o mai mare smerenie a lor, aducînd oameni” lor ca făpturi inferioare lor o astfel de slujire, aşa cum a făcut-o Fiul lui Dumnezeu însuşi, făcmdu-Se om, iar prin aceasta înălţînd umanitatea la nivelul Său, nn prin fiinţă, ci prin bunăvoinţă. îngerii urmează pildăcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 77
aceasta uimitoare pentru ei a Fiului lui Dumnezeu, slujind Lui ca om şi ca urmare omului în general, deşi acesta ca existenţă creată se află pe o treaptă inferioară.
Slujirea aceasta şi-o arată îngerii şi prin faptul că însoţesc pc Hris- tos în Liturghia cerească ce o săvîrşeşte neîncetat în faţa Tatălui, prezen- tîndu-se cu jertfa Lui, şi ca urmare, şi în Liturghia din locaşul bisericesc, ca extindere a aceleia. De aceea, rugăm pe Dumnezeu la intrarea cu Evan¬ ghelia, care echivala în secolele creştine primare cu începutul Liturghiei; « Stăpîne, Doamne Dumnezeul nostru^ Cela ce ai aşezat în ceruri cetele şi ostile îngerilor şi arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea .sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta». Rugăm, adică, pe Dumnezeu ca în slujirea liturgică ce o începem noi să avem împreună cu noi în planul nevăzut pe îngeri, sau să ne aflăm şi noi împreună cu îngerii în Liturghia neîncetată a lor din planul nevăzut, în care însoţesc pe Hristos în neîn¬ trerupta prezentare a jertfei Lui în faţa Tatălui ceresc, predîndu-se şi ei împreună cu Hristos Tatălui. Hristos Se predă veşnic Tatălui ca om, ca să atragă toată creaţia într-un act de predare împreună cu Sine Tat㬠lui. De aceea, spunem şi la intrarea cu Cinstitele Daruri ce închipuiesc pe Hristos, Care le va preface în Trupul şi Sîngele Său, că închipuim pe heru¬ vimi, avînd să-L primim pe Hristos ca jertfă, cum L-am prumt şi ei, dar îl şi înconjurăm în aducerea jertfei Lui, aşa cum şi ei fac aceasta. El se lasă înconjurat şi de noi în aducerea jertfei Sale Tatălui, întrucît o aduce pentru roi şi ne aduce şi pe noi, prin aceste daruri. Căci şi îngerii primesc, pc de o parte, o creştere spirituală din jertfa lui Hristos, iar pe de alta îl însoţesc pe El în aducerea jertfei Lui. Acestea se petrec cu îngerii per¬ manent în cer. De aceea, şi cînd Hristos se face preot cu jertfa Sa adusă Tatălui pentru noi pe altar, îngerii îl însoţesc în chip nevăzut. Astfel, prin participarea îngerilor la Liturghia din locaşul bisericesc nu fac decît să continue să-L însoţească pe Hidstos in lucrarea prin care El îşi face Liturghia cerească prezentă în locaşul bisericesc. De aceea, scoatem la Proscomidie o părticică şi pentru .îngeri. Ei nu pot rămlne departe de jertfa ce o aduce Hristos neîncetat în cer Tatălui pentru oameni, jertfă pe care şi-o face prezentă şi în Liturghia din locaşul bisericesc, aşa cum nu rămîne străină nici Maica Domnului, deşi nici pentru ea, nici pentru ei, jertfa lui Hristos nu s-a adus şi nu se prezintă neîncetat spre iertarea păca¬ telor, ci spre cinstirea ei şi a lor, sau însoţită şi de adeziunea şi bucuria ei şi a lor ; spre însuşirea duhului de jertfă al lui Hristos în slujirea mîn- tuirii oamenilor.
Dar îngerii slujesc lui Hristos ajutînd pe oameni la mîntnirea lor Şl întrucîi li ajută pe aceştia să întoarcă lui Hristos cosmosul ca dar după
78
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ce l-au primit de la Dumnezeu, şi prin aceasta să se predea şi pe ei. Căci îi ajută şi ei să învingă duhurile rele care le stimulează în mod înşelător egoismul, trezind şi sporind în ei lăcomia prin care fac şi din univers un obiect de vrajbă între ei, şi pofta care îi face să socotească universul o proprietate exclusivă şi unică a lor.
îngerii împlinesc şi prin aceasta voia lui Hristos, Care prin jertfa Lui le-a inspirat şi oamenilor duhul de jertfă şi le-a prilejuit unirea cu El în Liturghia în care e prezent cu această jertfă şi a slăbit şi puterea demo¬ nilor. Fiindcă le dau şi ei oamenilor puterea să biruiască ispitele demonilor, a căror slăbire esenţială a adus-o Hristos prin Crucea Lui. Căci « El a dezbrăcat domniile şi puterile şi le-a dat pe faţă cu hotărîre, biruind asupra lor prin cruce» (Col. 2, 15). Ei ne ajută să împlinim ceea ce ne sfătuieşte Sfîntul Apostol Pavel, slujind lui Hristos Cel Care ne întăreşte prin Crucea Lui: « în sfîrşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi sta împotriva unel¬ tirilor diavolului. Căci lupta voastră nu este împotriva trupului şi a sîngelui. ci împotriva domniilor, stăpîniilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii răspîndite în văzduhuri» (Efes. 6, 10-13).
Deci îngerii slujesc lui Hristos sau Crucii Lui, slujind mai ales mîntuim oamenilor şi prin aceasta şi scoaterii prin oameni a universului din întu¬ nericul lipsei de sens şi dăruirii întregii creaţii văzute lui Hristos, şi prin El Tatălui. îngerii nu pot prezenta ei universul lui Hristos ca jertfă a lor, pentru că nu au trupuri prin care să poată lucra ca ei şi pentru care li s-ax fi dat şi lor de Dumnezeu ca dar. însă tocmai prin dezinteresul lor pentru cele materiale pot ajuta pe oameni în slăbirea lăcomiei lor pentru acestea şi să întărească In ei puterea de a nu se alipi prea mult de ele. în sensul acesta se poate înţelege şi ideea Sfîntului Maxim Mărtu¬ risitorul că îngerii sînt preoţii universului, chiar dacă acestui univers aparţin şi oamenii, sau clfiar dacă pe o teaptă mai apropiată de universul material se află şi oamenii ca preoţi ai lui. în această calitate îngerii ajută universul, care constă din făpturi însufleţite şi neînsufleţite, să se menţină în unitate şi să înainteze împreună cu ei, cum spune Sfîntul Maxim, tot mai mult în Dumnezeu, aşa cum ajută în locaşul bisericesc preoţii din altar să ţină într-o unitate pe credincioşii din naos şi îi ajută să înainteze împreună cu ei tot mai mult în unirea cu Hristos (Mystagosia, P.G. 91, col. 969-972). ' ' "
în acest sens s-ar putea înţelege darul ce-1 aduc îngerii în Liturghia cerească Arhiereului Hristos, ca univers întreg, pentru a fi transfigurat sau îndumnezeit de El. Dar acest act este şi el o predare a lor şi a universului, în sensul însuşirii Crucii lui Hristos. .^tfel toată creaţia e chemată să se
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
adune în Hristos şi prin El în Tatăl prin Cruce (I Cor. 15, 28). Prin Fiul, Care rămîne în veci Arhiereu al propriei jertfe, se va reface unitatea armo¬ nioasă a întregului univers, o dată cu hiruirea vrăjmaşilor Lui şi ai unităţii creaţiei: « lisus, prin aceea că rămine în veac, are o preoţie netrecătoare. Pentru aceasta şi poate să mîntuiască desăvirşit pe cei ce se apropie prin- tr-însul de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei» (Evrei 7, 24-25).
Slujirea îngerilor contribuie astfel la ridicarea întregului univers într-o Liturghie cosmică.
Despre slujirea Fiului lui Dumnezeu de către îngeri, privit în El însuşi şi după ce S-a făcut Om şi S-a jertfit pentru oameni, cu o nouă şi mai mare înţelegere a măririi Lui, dar prin aceasta şi a omului, vorbeşte Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni şi în cea către Evrei, în Epistola către Filipeni 2, 10, spune:« Pentru aceea (Pentru jertfa Lui pentru oameni) şi Dumnezeu L-a preaînălţat pe El (pe om) şi I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele Lui tot genun¬ chiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pămînteşti». Iar în Epistola către Evrei spune despre Hristos:« Carefiind strălucirea slavei şi chipul ipostasu- lui lui Dumnezeu şi care ţine toate cu cuvîntul puterii Sale, după ce a săvîrşit curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei întru cele prea înalte, făcîndu-Se cu atît mai presus de îngeri, cu cît a moştenit nume mai presus de ei . . . Căci căruia dintre îngeri i-a zis Dumnezeu vreodată: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut... îngerii care nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi să slujească pentru cei ce vor fi moşten itori ai mîntuirii ?» (Evrei 3—5, 14).
însăşi lauda adusă Fiului lui Dumnezeu cel întrupat pentru jertfa Lui ia putere din starea de neîncetată jertfă a Lui. Căci această laudă i-o aduc lui Hristos îngerii împreună cu sfinţii, ca o jertfă a lor, cum se spune în Sfînta Liturghie:«Jerţ/a laudei». Dar la lauda aceasta îngerii ajută şi pe oameni şi prin ei întregul cosmos. Aceasta se spune în Apocalipsă:
« Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului şi al fiinţelor şi al prezbiterilor (care se pare că sînt evangheliştii şi apostolii— primii prezbiteri), şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii (miliarde), zicînd cu glas mare: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea şi bogăţia şi înţelepciunea şi tăria şi cinstea şi slava şi binecuvîntarea. Şi toată făptura care este în cer şi pe pămint şi sub pămînt şi în mare şi toate cîte sînt în acestea, le-am auzit, zicînd: celui ce şade pe tron şi Mielului fie bine¬ cuvîntarea şi slava şi puterea în vecii vecilor» (Apoc., 5, 11 —13).
Mielul înjungliiat aduce toate la unitate în simţirea Lui de Miel şi unitatea aceasta se arată în lauda ce I-o aduc toate. Liturghia din locaşul
80
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
bisericii e şi ea o laudă a Mielului, în care răsună spiritual lauda Liturghiei nevăzute şi lauda Liturghiei cosmice.
55. Citind pe profetul loil, unii Sfinţi Păixuţi afirmă că atunci « cînd va înceta jertfa şi turnarea»« adică Sfînta Liturghie, va veni sfîrşitul veacurilor. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
— Cuvintele proorocului loil că va veni o vreme cînd se va constata eă « a încetat din cosa Dumnezeului nostru jertfa şi turnarea» (1, 13), au fost adresate poporului evreu, şi ele s-au îniplinit de fapt curînd după întemeierea Bisericii Iui Hristos, în care a început să se săvîrşească jertfa Lui în locul jerftelor de animale. Căci după ce proorocul vesteşte această pedeapsă a lui Dumnezeu, anunţă o nouă apropiere a Lui de un alt popor. Apoi, în Creştinism, nu este o singură casă « casă» a lui Dumnezeu în care se săvîrşeşte jertfa lui Hristos, ci foarte numeroase. Biserica lui Dum¬ nezeii «nu va fi biruită nici de porţile iadului» (Matei 16,18). Se poate ca locaşurile văzute în care se săvîrşeşte jertfa lui Hristos să se împuţineze spre sfîrşitul lumii, dar nu vor dispărea în nici un caz toate şi nici toţi credincioşii şi preoţii prin care şi pentru care se va săvîrşi Sfînta Euharistie. Căci jertfa lui Hristos se menţine ca jertfă cerească în veci, nu ca jertfele de animale, Şi ea nu poate să nu se facă prezentă şi pe altarele de pe pă- mînt pentru şi prin preoţii şi credincioşii de pe pămînt. Căci nu poate rămîne neîmplinită porunca Mîntuitorului:« Aceasta s-o faceţi întru pome¬ nirea Mea». Aceasta ar însemna să nu mai fie EI pomenit în mod deplin, cu toată credinţa şi prin prelungirea pe pămînt a celei mai depline fapte de dăruire a Lui.
VI
56. Ce ne învaţă Biserica Ortodoxă despre moarte? De cînd începe omul să moară? Ce înseamnă moartea spirituală?
— Biserica Ortodoxă învaţă că omul începe să moară sufleteşte de cînd începe să nu-i mai pese de Dumnezeu. Nepăsarea de Dumnezeu îl face să nu-i mai pese nici de oameni. El este în stare să facă orice rău semenilor Săi, sau nu se mai simte obligat la nici un bine faţă de ei. Cel păcătos a munt sufleteşte, a devenit aspru, nesimţitor. El poate părea ca se interesează dc oameni său că luptă pentru ei, dar de fapt el se foloseşte de ei pentru sine. Lucrul acesta se vede după o anumită vreme.
Viaţa adevărată nu o are omul decît în iubirea simţitoare, dezin¬ teresată faţă de alţii, care-şi are iz^'orul în credinţa în Dumnezeu. Omul acesta e mort sufleteşte, pentru că e uscat prin egoismul său. Orizontul lui e îngustat. Viaţa lui e lipsită dc sens, de vibraţie nobilă. Ea se mani-c cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 81
festă în izbucniri de poftă, de mlnie, urmate de dezamăgiri, ca să înain¬ teze într-o mare tristeţe sau disperare.
57. Care sînt treptele mărturisirii? Cind lipsesc duhovnicii, ce trebuie făcut? Cum se poate curăţi sufletul de toate păcatele?
— Mărturisirea e un act de comunicare sinceră, dureroasă către persoana preotului, care te ascultă în numele lui Hristos. Ea satisface setea omului de comuniune, de ieşire din singurătatea mîndriei, a neîncre¬ derii în alţii, a dispreţului. Prin ea omul reintră în viaţă sau sporeşte în viaţă, care stă în comuniunea respectuoasă cu Dumnezeu şi cu semenii. Cine îşi ia curajul să se mărturisească preotului nu va mai dispreţul nici pe semenii săi. El se va putea comunica şi altora cu neputinţele sale de a avea viaţa prin sine. El va cîştiga smerenia care însoţeşte’ comunicarea şi comuniunea. El vede dependenţa sa de Dumnezeu şi importanţa seme¬ nilor pentru viaţa sa.
Mărturisirea poate avea diferie trepte. De la o mărturisire rece a unor greşeli prin care cel ce o face are grijă să nu apară prea compromis în ochii duhovnicului sau mai rău şi mai vrednic de dispreţuit decît alţii, sau de la declaraţii generale despre marea sa păcătoşenie, ea poate urca pe trepte tot mai înalte în înfăţişarea actelor concrete ale nevredniciei sale, cu o durere adînc simţită pentru ele şi pentru arîcitmea stărilor care le-au produs. Aceasta face din mărturisire şi o pocăinţă care trebuie să o înso¬ ţească. Dar numai dacă această pocăinţă durează şi se manifestă şi într-o viaţă nouă, contrară celei manifestate în faptele mărturisite, mărturisirea aceasta se dovedeşte că n-a fost şi ea un act de cinism care nu se ruşi¬ nează de faptele urîte mărturisite şi de stările care le-au produs, sau că a avut un regret că nu poate fi un altfel de om.
Duhovnicul poate să nu fie la înălţimea de a putea asculta cu înţe¬ legere acest fel de martiirisire şi de a putea să compătimească real pe cel ce a manifestat astfel de neputinţe, dar îi poate da sfaturi prin care acela să le învingă şi să nu-1 lase să rămînă în disperare, sau în împăcarea lui cu această neputinţă, pe care o regretă, dar nu se angajează serios să o depăşească. Dar însăşi o mărturisire la treapta descrisă poate da tăria amintită duhovnicului, poate trezi şi în el înţelegerea şi compătimirea corespunzătoare, ajutîndu-1 şi pe el să-şi vadă nişte neputinţe asemăn㬠toare şi să caute în sine tăria pentru a Ie învinge, comunieînd-o şi celui ce i se mărturiseşte. E mare lucru ca cel ce mărturiseşte să-şi facă din duhovnic un prieten, un prieten nu de glume, ci de înţelegere serioasă, dar la aceasta poate contribui şi el prin sinceritatea şi durerea cu care se mărturiseşte. Dorinţa de comuniune cu altul trezeşte şi în acela capacitatea de comuniune. . ,8Z CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Comunicarea sinceră, plină de o dureroasă căinţă a păcatelor, aduce o eliberare de ele. Dar aceasta trebuie să o constate duhovnicul. Comuni¬ carea făcută de cel ce se mărturiseşte l-a deschis milei lui Dumnezeu. Dar aceasta trebuie să o constate duhovnicul care ascultă mărturisirea în numele Domnului. Dacă se simte el pătruns de milă pentru cel ce se mărtu¬ riseşte, arc în aceasta dovada că Dumnezeu însuşi e prezent în mila sa cu mila Lui.
Iar dacă duhovnicul nu observă o căinţă adîncă pentru păcate la cel ce se mărturiseşte, sau păcatele sînt aşa de grave încît trebuie pentru ele o pocăinţă mai îndelungată, sau o dovedire prin altfel de viaţă că s-a eliberat de obişnuinţa lor, el recomandă faptele care pot să elibereze de obişnuinţa lor sau dovedesc căinţa lor reală de ele, spunîndu-i să vină din ctnd în cînd pe la el, ca să vadă dacă împlineşte recomandările lui; şi în funcţie de seriozitatea împlinirii lor, îi scurtează timpul opririi de la Sfînta împărtăşanie, de la reala comuniune în Hristos.
58. Ce viitor au mînăstirile?
— Cred că mînăstirile vor avea un viitor. Pentru că eu cred că se vor găsi şi în viitor oameni care vor voi să se dăruiască în întregime lui Dumne¬ zeu, eliberaţi de alipirea la bunurile lumii, la plăcerile ei trupeşti, de mîn- dria opusă ascultării, oameni care îl vor simţi pe Dumnezeu ca bunul mai presus de toate acestea şi vor cugeta tot timpul la El, vor stărui în rugăciune, cerîndu-I mila pentru ei şi pentru semeni, recunoscîndu-şi cu smerenie dependenţa vieţii lor de El.
Dar monahii de azi şi de mîine trebuie să unească cu alipirea lor la Hristos şi rîvna de a-L face cunoscut oamenilor de azi, între care se înmul¬ ţesc cei ce îl cunosc tot mai puţin. Viaţa lor de curăţie şi de rugăciune, care e prin ca însăşi un model cuceritor pentru alţi credincioşi, trebuie să se unească şi cu rîvnă misionară. E ceva ce de altfel a făcut monahismul românesc şi în trecut. . '
, 59. Dacă ar fi să lăsaţi moştenire o frază, care ar fi aceasta?
— Aceasta ar fi: Credeţi în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi împliniţi poruncile Lui ca să aveţi viaţă veşnică şi un sens în viaţa pămînteasca .
60. Ce înseamnă lisus Hristos pentru Sfinţia Voastră?
— lisns Hristos este pe scurt ceea ce am spus în răspunsul anterior. Pe larg am scris despre ce înseamnă El în cartea «lisus Hristos sau restau¬ rarea omului'» (1943), în « Teologia Dogmatică Ortodoxă» (voi. II, 1978), şi intr-o carte aflată acum sub tipar. El e puntea între oameni şi Dumne¬ zeu, calea sau scara noastră suitoare spre Dumnezeu, modelul nostrucu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 83
nesfîrşit în umanitate, Cel ce ne asigură viaţa veşnică în fericirea iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră întreolaltă.
61. în Apocalipsă se vorbeşte despre slava şi cinstea pe care fiecare neam le aduce înaintea Tronului Mielului.
Cu ce va veni poporul român în faţa lui Hristos?
Care este darul specific al acestui neam, deosebit de al altora?
— Cînd Apocalipsa spune că « neamurile vor umbla în lumina» cetăţii luminată de slava lui Dumnezeu şi de făclia Mielului (21, 23—24), se gîn- deşte la acea parte dintre neamuri care a trăit pe pămînt în credinţa în Hristos. Dar acea parte din fiecare neam va fi luminată de slava Lui în ceea ce are deosebit acel neam de altele.
Cred că partea neamului românesc care va umbla în slava veşnică a lui Dumnezeu va arăta în acea slavă în mod accentuat bunătatea, înţe¬ legerea altora, modestia, cuviinţa, mda, echilibrul sufletesc care carac¬ terizează în general neamul nostru. Poporul nostru nu e un popor agresiv, dur, arogant, dornic să-şi întindă stâpînirea asupra altor neamuri. Nu a făcut caz de un umanism lăudăros, care vrea să se facă văzut, ci de o omenie care înseamnă în primul rînd respectul unuia pentru celălalt. El a fost prin aceasta cel mai apropiat de smerenia arătată de Fiul lui Dum¬ nezeu prin întruparea Sa (chenoza). Tot ce a dispreţuit mai mult a fost aroganţa faţă de alţii şi marea încredere în puterile sale. A iubit în mod deosebit comuniunea, căldura relaţiei între om şi om şi primirea de străini.
62. Ce înseamnă a fi misionar creştin în acest secol?
— A fi TnişioTiar creştin în acest secol înseamnă a fi martor şi propo¬ văduitor al lui Dumnezeu cu argumente scoase din rezultatele ştiinţe însăşi; a pune în evidenţă incapacitatea tuturor sistemelor filosofice prin care a trecut omenirea de a arăta un sens al vieţii; a face vădită nepii tinţa lumii şi a mijloacelor descoperite în ea de a ne face cu adevărat fericiţi; a arăta din insuficienţele lumii acesteia că ea nu poate fi ultima reabtate, dar şi minunea raţionalităţii ei, care nu-şi are o explicare fără un Creator conştient, raţional, sau mai presus de raţiune. A arăta că lumea aceasta trebuie să aibă un scop, dar acest scop nu e în ea însăşi.
Dar a fi misionar înseamnă şi a arăta că se poate trăi şi o viaţă cin¬ stită, curată, in duh de ajutorare a altora, neegoistă şi neduşmănoasă, într-un secol în care neîncrederea între oameni şi lupta unora împotriva
altora pentru idei neesenţiale şi neputincioase nu pot să dea un sens auto- mulţumitor existenţei.84 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
63. Ce aveţi de spus copiilor acestei ţări?
— Vreau să spun copiilor acestei ţări să tragă, din experienţele triste ale părinţilor lor, concluzia unei vieţi de bună înţelegere, de iubire, de deschidere între oameni şi a credinţei în Hristos care le dă un model şi o putere pentru acest fel de viaţă. Să vadă cauzele care au dus omenirea la tensiunile şi duşmăniile care o chinuiesc şi să lupte să le înlăture.
64. Care este forma ultimă de exprimare a sufletului omenesc? Noi credem că rugăciunea, care uneşte cel mai mult pe om cu Dumnezeu. Unii, însă, consideră muzica, iar alţii poezia. Sfinţia
'* Voastră, ca preot şi teolog, ce credeţi despre acest fapt?
— Socotesc că forma ultimă de exprimare a sufletului omenesc, care s-a regăsit în depUnătatea a ceea ce este cu adevărat, adică în dependenţa smerită şi plină de nădejde în Dumnezeu şi de iubire faţă de alţii, are un caracter de rugăciune de cerere, de mulţumire, de laudă adusă lui Dumnezeu; de cerere a mîntuirii, de mulţumire şi de laudă pentru daru¬ rile minunate ale existenţei proprii, a semenilor şi a lumii, pentru faptele Lui de iubire care au atins culmea în întruparea, răstignirea şi învierea Fiului lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne asigure şi nouă viaţa veşnică în fericirea iubirii Lui şi a iubirii între noi.
Aspus-o aceasta Pierre Fmmanuel, care a socotit rugăciunea superioară poeziei. Dar cred că şi rugăciunea poate lua forma poeziei, desigur, nu a unei poezii care laudă minunata orînduire a lumii şi a fiinţei omeneşti luate în ele însele, ci a unei poezii care vede la temeba acestor minuni insuficiente şi mai mare minunea lui Dumnezeu. Heidegger a lăsat să i se citească la îngropare cinci poezii/Creştine ale lui HolderHn. Prin aceasta a recunoscut că minunăţia existenţei nu se poate explica fără minunea şi mai mare a iui Dumnezeu.
Dacă poezia este exprimarea concentrată a infinitei şi supremei mi¬ nuni a existenţei, ea este formă foarte potrivită pentru exprimarea cre¬ dinţei în Dumnezeu. Ea este o astfel de formă potrivită şi prin faptul că taina lui Dumnezeu este de nedefinit în termeni direcţi, raţionali, mar¬ ginali; de aceea trebuie să se folosească pentru exprimarea ei meta¬ forele, luate din lumea văzută, dar văzute într-o dimensiune infinită şi spiritualizate.
Să nu uităm însă şi pe marii imnografi şi poeţi ai Bisericii Ortodoxe din primul mileniu, eare au împodobit cultul ortodox cu frumoase canoane, cărţi de slujbă, cîntări bisericeşti, acatiste etc., pTftcurri: Sfîntul Roman Melodul, Cuvioşii loan Damaschin, Teodor Studitul, losif Imnograful, loan Cucuzel, Andrei Criteanul, care a compus Canonul Mare de la începu-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 85
tul Postului Paştilor. Sfîntul Grigorie Teologul şi mai ales Sfîntul Simeon Noul Teolog, cu celebrele sale „Imne ale dragostei”.
Dumnezeu este muntele cel mai înalt, este apa care dă toată viaţa, este pîinea atothrănitoare. Sau pot fi folosite metafore luate din viaţa noastră spirituală, dar iarăşi în dimensiuni infinite. Dar oricît am extinde prin poezie aceste metafore, mereu trebuie să cugetăm pe Dumnezeu ca şi mai presus de ele. îl trăim ca pe cel mai presus de tot ce putem gîndi şi exprima. E o trăire a misterului şi poate în cugetarea acestui mister al Lui stă poezia cea mai adevărată. înţeleasă astfel, poezia folosită pentru exprimarea lui Dumnezeu şi a relaţiei cu El, nu se reduce la poezia în sens strict, ci este orice exprimare a gîndirii cit mai înalte şi mai vibrante a Lui. Dar cîntarea adăugată poeziei înalţă şi mai mult trăirea omului în Dumnezeu, ca Cel mai presus de noi.
Biserica Ortodoxă nu practică însă în cult muzica instrumentală, căci ea este mai aproape de sunetele naturii, ducînd spre o trăire mai vagă, de caracter panteist, mai puţin proprie persoanei cuvîutătoare în orice manifestare a ei către altă persoană.
65. Curn îşi poate împlini viaţa sufletească de rugăciune cineva aflat în suferinţă?
— Liturghia este, în sens larg, toată slujirea şi rugăciunea adusă Iui Dumnezeu şi împlinitoare a voii Lui. Ca atare. Liturghia este şi o jertfă de sine a omului, oferită lui Dumnezeu şi semenilor săi după voia Lxii care voieşte ca oamenii să se iubească unii pe alţii.
Dar cea mai deplină jertfă a adus-o lui Dumnezeu pentru oameni Hristos, şi ea e mereu actualizată şi însuşită de noi înşine în Sfînta Litur¬ ghie, în sens strict. Participînd la ea, ne ridicăm prin jertfa supremă a lui Hristos, însuşită de noi în modul cel mai deplin, la Dumnezeu, ne însu¬ şim iubirea Fiului Său faţă de El şi faţă de oameni, ca să ne atragem şi iubirea Tatălui. Duhiil de jertfă însuşit prin împărtăşirea de Hristos înalţă la cel mai înalt nivel viaţa noastră.
Bolnavilor li se recomandă să se roage acasă, dacă nu pot merge la biserică, împreună cu alţii; să se spovedească, să primească Preacuratele Taine şi să citească cărţi sfinte. Rugăciunea şi răbdarea lor în boală îi va ajuta mult la mintuire.
66. Ce credeţi despre bătrîneţe?
— Bătrîneţea este experienţă bogată, dar experienţa mărginirii puterilor omeneşti, a insuficienţelor lumii, privită în ea însăşi. Prin aceasta bătrîneţea e vedete a unui alt plan al existenţei decît cel al lumii. Ea , trăieşte în vecinătatea misterului. E preocupată de el. însăşi viaţa ome-
A i86 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nească şi toată existenţa îi apare ca mister. Ea se gîndeşte mai mult la Dumnezeu, îşi pune toată nădejdea în mila Lui. Ea înţelege rostul lumii şi al vieţii pămînteşti, dar ca rost de cale spre viaţa de dincolo de timp. Cele făcute şi suferite în viaţă ni se arată de folos, dar numai dacă ele au slujit înnobilării noastre, care ne deschide veşnicia fericită. O viaţă sterilă în cele bune, scutită de suferinţe ne va condamna la o veşnică uscăciune. Bătrîneţea poate fi de folos şi în acest caz, făcîndu-1 pe om să se schimbe măcar la sfîrşitul vieţii şi învăţîndu-i pe alţii să pornească mai curînd pe calea celor bune.
67. Ce credeţi despre rău? Este răul îngăduit de Dumnezeu intotdeaima ?
Va exista răul la nesfîrşit, chiar sub formă de iad?
— Rea nu poate fi decît persoana, precum numai ea poate fi şi bună- Dar numai persoana mărginită, deci creată, poate fi sau bună sau rea. Dumnezeu cel necreat şi nemărginit nu poate fi decît bun, voind ca Per¬ soana să fie împreună cu alte persoane.
Răul pe care şi-l poate face propria persoană creată şi mărginită constă în a se socoti că poate fi prin ea şi voieşte să fie numai ea, sau voieşte să fie deasupra tuturor. Răul constă în a se socoti cineva dumnezeu, ne- recunoscînd pe adevăratul Dumnezeu. Această voinţă vine din setea spre infinitate cu care este înzestrată persoana creată şi din putinţa ei de dezvoltare la nesfîrşit. Aceasta-i dă iluzia că, chiar dacă nu e încă infinită în mod actual, va putea deveni aşa.
Cu cît o persoană e înzestrată cu mai bogate însuşiri şi puteri, cu atît iluzia de a fi sau de a deveni dumnezeu este mai mare. Diavolul este cel mai ispitit de iluzia că este sau poate fi dumnezeu, deoarece este în¬ zestrat cu mai mari însuşiri şi daruri. Cu atît e prin urmare mai rău, voind să-i atragă pe toţi sub puterea lui.
Omul. mai puţin stăpînit de această iluzie, este cu atît mai uşor stă- pînit de ea, cu cît se vede prin trupul său mai dependent de o lume mate¬ rială pe care nu el a făcut-o, deşi legătura trupului cu lumea materială poate naşte în el şi ispite mai multe, dar de alt fel decît ispita mândriei, care e păcatul ce se opune cel mai mult lui Dumnezeu. Diavolul, neavînd un trup dependent de o lume materială, pe care ar trebui să-l vadă primit de la alţii, poate să-şi închipuie că este forma individuală a cine ştie cărei esenţe ultime, nefiind creat de un Dumnezeu transcendent lui.
Răul constînd în alegerea liberă a persoanei de a ajunge la infinitate prin sine, nu ajutată de Dumnezeu si nu rămînînd mereu dependentă de El, vrea să-şi extindă puterea peste toate celelalte persoane şi lucruri. De aci conflictul intre toate persoanele care se lasă cucerite de această iluzie. Răul îi ţine pe toţi uniţi, pentru că flecare are nevoie dc alţii pen-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 87
tru a-şi întinde puterea peste ceilalţi, dar îi ţine uniţi în duşmănie. Ba poate să meargă şi pînă la a omorî pe cei ce nu voieac să i se supună.
Rupînd legătura cu izvorul vieţii, omul a căzut şi sub moarte tru¬ pească, dar diavolul şi duhurile ce s-au supus lui, socotindu-l dumnezeu, nu cad în această moarte trupească. £i se chinuiesc unii pe alţii veşnic, în nesatisfacerea dorinţei lor după nemărginire. Dumnezeu nu a creat persoanele conştiente, pentru a-şi căuta nemărginirea în ele, voind ca ele să-şi aibă fericirea trăirii infinităţii în El, prin iubirea faţă de El, nu le-a impus iubirea cu sila, căci aceasta n-ar mai fi iubire cu adevărat. Aşa s-a născut răul din libertata lor.
Răul va exista la nesfîrşit sub formă de iad, pentru că duhurile rele . vor socoti în veci că vor ajunge o dată şi o dată la fericirea infinităţii fără recunoaşterea lui Dumnezeu şi fără iubirea Lui. De această duzie se vor lăsa ispitiţi şi unii oameni.
Un iad infinit va arăta că Dumnezeu nu nimiceşte nici existenţa celor ce îl vor nega în veci. El nu revocă ceea ce odată a creat. El menţine persoanele create chiar dacă ele afirmă existenţa lipsită de îmbogăţirea din El, cu iluzia că nu prin El, ci prin dezvoltarea a ceea ce au în ele însele şi prin descoperirea mereu mai mare a ceea ce au în natura creată de El vor cîştiga aevea nemărginirea, fără s-o cîştige de fapt, ci rămînînd în monotonia veşnică. Dumnezeu nu vrea să strîmtoreze libertatea dată făpturilor cu preştiinţa riscului de a-şi pierde existenţa prin afirmarea ei contrară iui Dumnezeu. Răul îşi ia puterea din existenţa dată de Dumne¬ zeu, înzestrată cu însuşirea de a se menţine şi prin negarea Lui.
68. Ce semnificaţie daţi morţii ca nuntă în Mioriţa?
— Neferirea de moarte, ca şi de o nuntă, a păstorului din «Mioriţa» ameninţat de cei doi păstori pizmaşi îl apropie de modelul lui Hristos şi de jertfa lui, Care vrea să cîştige pe oameni prin suportarea fără reacţie a morţii ce-i vine Hin partea lor. Poate cei doi păstori ce-i aduc moartea simbohzează pe conducătorii iudei şi pe Filat, reprezentantul celorlalte neamuri.
O astfel de moarte nu mai e despărţirea de Dumnezeu şi de inima oamenilor, ci unirea deplină cu Dumnezeu şi cu oamenii. Poate în aceasta stă înţelegerea morţii ca nuntă in tu Mioriţa». Prin aceasta «Mioriţa» se apropie de «Legenda Mînăstirii Argeş», care de asemenea arată impor¬ tanţa jertfei pentru închegarea bisericii din oameni, ca trup al lui Hristos. ^4 Răul ca dezbinare între oameni se învinge prin moartea primită ca jertfă, sau fără ripostă prin rău, iar binele se realizează ca unire iubitoare. Aşa l-a învins Hristos şi aşa ni se recomandă să-l învingem şi noi. Iar poporul român a dat expresie acestui îndemn. Nunta din « Mioriţa» nu poateCONVORBIRI DUHOVNICEŞTI 8S
insemna o contopire a păstorului cu natura, pentru că nunta înseamnă bucuria unirii necontopite a unor persoane, nu pierderea persoanei înnatură.
în nunta din « Mioriţa» avem poate un ecou al nunţii Fiului de îm¬ părat din Evanghelie, adică a lui Hristos, de pe urma jertfei Lui. Şi natura întreagă se umple de lumina sărbătorii acestei nunţi. Ea nu e partener în această nuntă, ci asistent.« Crăiasa lumii» cu care se căsătoreşte păs¬ torul e stăpîna personală a ei, adică dumnezeirea sau omenirea personală. Cel ce moare prin jertfă se duce la Dumnezeu, se uneşte cu El, intră Ia El, cum a reintrat Hristos ca om la Tatăl, umplîndu-Se de slavă. El a schimbat direcţia morţii dinspre sărăcia spirituală veşnică înspre bogăţia veşnică în Dunmezeu, cum am arătat într-un răspuns anterior. Creştinul adevărat ori de trăieşte, ori de moare, este al lui Dumnezeu, sau e mai aproape de Dunmezeu cînd moare (Filip, 1, 21; Ronti. 14, 8—9).
VII
69. Părinte Profesor, veacul nostru se apropie de sfîrşit sub un cer înnorat şi apăsător, dar străbătut tot mai des de raze de nădejde şi de semne că lumea îşi va găsi pînă la urmă o cale în stare sa nu ducă implacabil spre neant, cum profeţesc spiritele defetiste şi căzute pradă unui fel de duh apocaliptic ce-şi caută întărire în paginile Scripturii. Sinteţi unul dintre oamenii care au avut privilegiul de a străbate acest veac de la un capăt la altul. V-aţi născut cînd veacul avea abia trei ani şi bunătatea lui Dumnezeu v>a îngăduit să atingeţi virsta patriarhilor în deplină putere, parcă vrînd să dovedească prin Sfinţia Voastră că mintea asis¬ tată de har nu cunoaşte decît urcuşul, pînă ce se va duce să se unească cu Hristos, izvorul luminilor pe care le-a purtat. Care este speranţa Prea Cucerniciei Voastre pentru viitorid omenirii? Va birui răul, duhul apocaliptic, sau vor străluci mai departe, peste veacuri, bucuria vieţii şi lumina învierii lui Hristos ?
— Ne aflăm la acest sfîrşit de veac la o răscruce hotărîtoare a exis¬ tenţei omenirii. Şi răscrucea, conform unor declaraţii ale oamenilor din popor bazate pe o îndelungată experienţă (vezi la Emest Bernea, Cadre ale gtndirii poptilare româneşti, Bucureşti, CR, 1985, p. 52—53), e un loc spiritual şi istoric imde lucrează forţe contrare, unde omul sau omenirea află motive să aleagă fie o direcţie, fie alta cu totul contrară. Ultima deci¬ zie o ia, de aceea, libertatea omenească, care e deasupra legilor, sau folo¬ seşte legile cum voieşte. De aceea nu cred într-o ştiinţă a viitorului şi nu mă las ispitit să fac o previziune exactă pe ce drum va apuca omenirea în acest moment de răscruce.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 89
Răscrucea dc astăzi constă în faptul că nivelul la care a ajuns ştiinţa poate să alimenteze sau xnindria omenească prin care crede că s-a ajuns la acest nivel tehnico-ştiinţific, sau smerenia, constatînd că metoda anali¬ tică care a dus ştiinţa şi tehnica la acest nivel nu a reuşit să descopere că viaţa tuturor se menţine şi progi'esează prin armonie. Metoda analitică a descompus unitatea elementelor chimice care făcea natura promova- toare de sănătate şi a declanşat forţele contrare care pot fi folo¬ site spre dezorganizarea naturii şi spre distrugerea vieţii omeneşti. Ten¬ dinţa analitică face pe fiecare individ şi neam să-şi vadă numai dreptul său la existenţă şi a dat naştere unor sisteme pohtice exclusiviste, care nu vor să găsească pacea prin înfrînarea fiecăruia de la exclusivism.
Unora li se pare că mergînd mai departe pe această cale analitică, despărţitoare, ajung la mai multă putere. De aceea, ea poate duce, prin folosirea forţelor contradictorii şi a unor concepţii de viaţă la fel de contra¬ dictorii, la distrugerea omenirii. Dar cred că omenirea ar putea trage, din rezultatele la care a dus-o ştiinţa şi filosofiile sale analitice, concluzia că trebuie schimbată metoda de gîndire şi de comportare; adică să adopte metoda înţelegerii sintetice, care nu poate fi practicată fără recunoaşterea smerită a fiecăruia în faţa celorlalţi, fără recunoaşterea egalităţii în drep¬ turi a tuturor.
Dar smerenia înseamnă a recunoaşte că rînduiala universului şi a convieţuirii omeneşti este o reahtate dată de un Orînduitor mai presus de noi. Smerenia reciprocă între noi şi faţă de ordinea naturii îşi ia puterea din smerenia în faţa Creatorului şi susţinătorului lumii.
Dacă va alege acest lucru, viaţa omenească, ajutată de cunoaşterea mai amănunţită a părţilor naturii, de experienţele acumulate din încer¬ cările de a organiza în diferite moduri relaţiile sociale, ar putea să se înalţe la un nivel de spiritualitate, de înţelegere a existenţei şi de con¬ vieţuire socială, superior celor anterioare.
70. Oare va părăsi Dumnezeu lumea pentru păcatele ei? Sau îi va întinde mîna s-o ridice din prăpastia necredinţei ?
— O renaştere spirituală şi o convieţuire umană superioară nu se vor realiza fără ajutorul lui Diunnezeu. Şi Dumnezeu va da omenirii tot ajutorul Lui dacă ea va voi să-l primească. Dar dacă ea nu \a voi să pri¬ mească ajutorul Lui, El n-o va ajuta. Dumnezeu a dat omului un statut ontologic atît de respectat chiar de El, îneît omul rămîne în existenţă chiar alegînd o viaţă contrară lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să ajute omenirea comunieîndu-i fericirea iubirii Lui. Dar iubirea lui Dumnezeu nu se impune omului cu sila şi nici nu se obţine de către Dumnezeu de la om cu sila. Omtd nu poate fi deci făcut fericit de Dumnezeu fără voia lui.90 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dar poate fi ţinut de Dumnezeu în existenţă fără contribuţia lui. Profi- tînd de darul existenţei ca om, acesta îşi poate crea iluzia unei fericiri fără Dumnezeu. E iluzia mîndriei. Şi Dumnezeu îl lasă pe om să aleagă această iluzie şi permite omului să vieţuiască în duşmănie faţă de El. în aceasta nu se arată o victorie a răului. Se arată puterea lui Dumnezeu, o dată cu respectul menţinut faţă de om. Dumnezeu nu părăseşte niciodată pe om. El bate mereu la uşa omului cu iubirea Lui. Dar omul e liber să deschidă sau nu acestei iubiri. Dumnezeu nu sparge uşa, nu înlătură liber¬ tatea omului şi nici nu ucide pe omul care nu vrea să-I deschidă. Nu Dumnezeu părăseşte pe om, ci omul e lăsat liber să părăsească pe Dumne¬ zeu şi să trăiască ftră El. Dar această viaţă, chiar dacă dă mîndriei ome¬ neşti o falsă satisfacţie, nu trăieşte o fericire adevărată.
Poporul român pune la răscrucea drumului crucea smereniei şi a jertfei lui Hristos, ca să-i ajute să aleagă — cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu smerenia Sa — drumul adevărat, chmmul vieţii plenare.
La răscrucea istorică de azi, de-şi vor însuşi oamenii smerenia şi jertfa lui Hristos ca putere asupra egoismului, vor alege drumul armoniei şi al iubirii între ei, care va însemna o renaştere superioară anticipată, plină de o nouă experienţă în epoca modernă. Dumnezeu nu evită să ne ajute smerindu-Se şi jertfindu-Se El însuşi pentru noi, ca să facem şi noi la fel. Căci de fapt numai aşa ne poate ajuta, odată ce vrea să rămî- nem oameni înzestraţi cu libertate, odată ce vrea să sporim în umanitate, odată ce ştie că nu putem spori în umanitate decît deschizîndu-ne acestei iubiri a Lui şi acceptînd şi noi o viaţă de smerenie şi de jertfă reciprocă.
- , 71. Ce opinie aveţi despre veacul nostru pe care l-aţi parcurs?
Cum l-aţi putea caracteriza?
— Veacul nostru a fost veacul unor mari speranţe şi progrese, dar şi veacul unor mari drame, eşecuri şi greşeli, progresele avînd caracter unilateral. A fost veacul ce s-a zbătut în faţa tmei mari răscmci. Să spe¬ răm că din succesele lui ştiinţifice şi din experienţele lui, pe de o parte ispititoare, pe de alta soldate cu mari eşecuri prin unilateralitatea lor, omenirea va şti să aleagă drumul ce o va duce la o viaţă mai înţeleaptă şi mai armonioasă, şi nu la o catastroi^ prin înaintarea pe acelaşi drum unilateral.
72. Care este opinia Sfinţiei Voastre despre teologia româneasca a veacului XX? Ce progrese spirituale s-au făcut la noi în trăirea evanghelică şi în gîndirea teologică? Ce deficienţe am avut în acest veac pe tărim teologic si spiritual?
— Cred că teologia românească a început să depăşească în veacul XX o scolastică schematică şi abstractă, apropiindu-se de trăirea evanghelică9
a legăturii omului cu Dumnezeu. A început să nu mai fie o teologie de definiţii reci şi să devină o descriere a experienţei vii a coborîrii lui Dumne¬ zeu la oameni în Hristos, a trăirii lui Hristos cel jertfit şi înviat, ca izvor de comuniune iubitoare. A început să explice actele sfinţitoare ale Bise¬ ricii, sau ale lui Hristos prin Biserică, trăite de popor în viaţa lui religioasă. Mai e încă mtilt pînă se va scoate teologia noastră din izolarea în care se află faţă de viaţa religioasă a poporului, pînă a o face o putere de înviorare a acestei vieţi. Dar cred că se va înainta de aci înainte în mod neîntrerupt pe acest drum. Va trebui să se caute pe de altă parte punţi spre rezultatele pozitive ale marii dezvoltări a ştiinţelor în secolul nostru. Raţionalizarea ordinii fizice şi biologice a lumii, descoperită de ştiinţă, şi taina planului spiritual al vieţii omeneşti şi al unirii între spirit şi trup şi lumea vizibilă, precum şi taina unităţii complexe a univer¬ sului, sînt domenii în care teologia şi ştiinţele se pot întîlm si ajuta reci¬ proc. Dar aceste deschideri ale unei părţi a teologiei româneşti spre spiri¬ tualitate nu s-au făcut fără reacţii ale altei părţi ale ei, obişnuită cu como¬ ditatea unor repetiţii ale formulelor pur raţionale de mai înainte. Aceasta a pus în relief şi mai accentuat uscăciunea acelei teologii şi a absenţei preocupării ei pentru viaţa spirituală alimentată de prezenţa puterii lui Dumnezeu în om şi în toate.
73. Acum, la sfîrşît de secol, ce credeţi? Urcăm sau coborîm spiritual?
Ne apropiem de Hristos sau ne depărtăm de El? Care este nivelul
trăirii duhovniceşti astăzi în Biserica Ortodoxă Română? Mă «
refer atît la monahi şi clerici, cit şi la masa credincioşilor.
— Unii vor urca spiritual, mai mult decît înainte, ajutaţi de o teolo¬ gie care a început să fie preocupată de viaţa spirituală, iar alţii vor coborî, influenţaţi de rezultatele unei ştiinţe rău înţelese. Unii dintre oameni, urcaţi pe treptele unei umanizări mai spiritualizate, se vor apropia de Hristos, de trăirea comuniunii cu El în duhul de jertfă pentru semenii lor şi de iubire faţă de ei. Alţii se vor depărta de El prin tot mai marea închidere în mîndria omenească.
Unii dintre monahii şi clericii noştri au şi urcat la un înalt nivel de spiritualitate şi de comuniune cu Hristos. Ba chiar unii credincioşi au urcat la o înţelegere şi la o sete de înţelegere accentuată a lui Hris- tos şi la o viaţă spirituală mai bogată în conţinut. Sînt însetaţi de lecturi care le descoperă această viaţă. Nn mai merg la biserică şi nu mai parti¬ cipă la Tainele (Sacramentele) şi ierurgiUe bisericeşti numai din obiş¬
nuinţa unei tradiţii. Ei caută prin ele şi un Hristos lucrător în ele, un sens al vieţii, care a devenit foarte obscur printr-o ştiinţă şi printr-o tehnică orientată exclusiv spre lumea materială şi spre satisfacţiile trecătoare ale92 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
trupului. îşi dau seama că numai continuarea veşnică a persoanei dincolo de trecătoarea viaţă pămîntească, dă un sens acestuia, iar această conti¬ nuare e garantată de învierea lui Hristos.
74. în calitate de teolog profund şi clarvăzător, care este părerea Prea Cucerniciei Voastre pentru începutul veacului XXI? în ce condiţii ar putea supravieţui lumea,' credinţa în Dumnezeu, Ortodoxia?
— Setea de sens al existenţei, pe care oamenii încep să o simtă tot mai puţin satisfăcută trupeşte prin preocupările lor îndreptate spre lumea aceasta ca spre singura realitate va duce, cred, omenirea spre desco¬ perirea credinţei în Hristos ca singurul mijloc prin care să afle răspunsul la întrebarea despre sensul existenţei, aflat în continuarea veşnică a ei dincolo de moarte. Iar cel mai satisfăcător răspuns la această întrebare cred că-1 va putea da Ortodoxia, care a slăbit cel mai puţin în trăirea cu Hristos cel înviat.
75. Speraţi intr-un progres substanţial al Mişcării Ecumenice,
prin dialogurile creştine de apropiere şi refacere a unităţii de credinţă a Bisericii lui Hristos?
— Sper că se va realiza un progres, de apropiere între Biserici în Mişcarea Ecumenică. Această apropiere'se va realiza mai întîi între Orto¬ doxie şi Catolicism, care nu sînt despărţite prin deosebiri esenţiale. La o întîlnire din 1982 între delegaţii Ortodoxiei şi ai Romano-Catobcismului la Muncben, la care am participat şi eu, împreuna cu Mitropolitul Antome Plămădeală, din partea Bisericii Ortodoxe Române, am avut bucuria să constat că tot ce propuneam noi era primit îndată de către cardinalii şi teologii catolici. Astfel au admis în problema FUoque formula veche a Părinţilor răsăriteni, aceea că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi se odih¬ neşte in FiiiI sau luminează din El; de asemenea, că prefacerea euharis- tică are loc în momentul invocării Sfîntului Duh (epicleza), ca punct cul¬ minant al rugăciunii anterioare, în care se aminteşte şi de cuvintele Dom¬ nului: « Luaţi, mîncafi ...», de la Cina cea de Taină. Cred că în chestiu¬ nea Pmgatoriului se va putea găsi o formulă, care să dea rolul important rugăciunilor celor vii, inclusiv ale preoţilor şi ierarhilor, în trecerea suflete¬ lor unor morţi de la chinuri la fericire. La fel socotesc că se va găsi şi în chestiunea primatului jurisdicţional papal şi a infaflibilităţii lui o for¬ mulare care să le modereze, încadrîndu-1 şi pe el în comuniunea Bisericii al cărui cap este Hristos. Cunoaşterea la care s-a progresat în taina fie-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 93
cărui om credincios unit cu Hristos, dar şi a relativităţii fiecăruia luat în izolare, va ajuta la găsirea unei formule a primatului acceptate de toţi.
Protestanţii încep şi ei să înţeleagă importanţa comuniunii (ca Bise¬ rică) între oameni, ca o condiţie pentru întîlnirea cu Dumnezeu, şi carac¬ terul verbal al gestului sacramental, precum şi ortodocşii şi catolicii înţeleg azi mai bine caracterul dinamic, eficient, deci sacramental, al cuvîntului. Şi aceasta va ajuta pe protestanţi să înţeleagă valoarea Tainelor (Sacra¬ mentelor), iar pe ortodocşi şi catobci, importanţa cuvîntului.
Cu totul departe de creştinism rămîn deocamdată unele secte care nu numesc, şi deci nu recunosc pe lisus ca Hristos, sau ca Mesia, deci ca Dumnezeu şi Mîntuitor; nici valoarea mântuitoare a Crucii Lui. De aceea nu-L recunosc nici ca născut din Fecioară şi nu vorbesc aproape deloc de înviere. Ca atare acest lisus nu ne dă o mîntuire reală, ci un simplu exemplu moral pentru viaţa aceasta.
76. Care este şi ar trebui să fie şi în viitor mesajul Ortodoxiei pe calea
tmităţii creştine? ,
— Ortodoxia oferă creştinătăţii de toate formele unitatea cca mai satisfăcătoare şi mai eficientă — unitatea mistică în Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, jertfit şi înviat pentru noi, prezent în continuare în noi şi prin aceasta în unitatea noastră ca împreună-fii cu El ai Tatălui ceresc şi fraţi între noi, însufleţiţi în dragostea noastră de fii ai Tatălui şi de fraţi cu Hristos şi între noi prin Duhul cel Sfînt, care Se odihneşte din veci în Fiul şi în cei ce se unesc cu Fiul după întruparea, jertfa şi învierea Lui. Nu în ascultarea de un unic ierarh, nici în credinţa acceptată de o sumă de indivizi neuniţi în înţelegerea ei şi în trăirea frăţietăţii şi comu¬ niunii în El, se poate realiza unitatea creştină.
77. Ne ntnintinn de Cartea de convorbiri pe care aţi realizat-o cu preotul M. A. Costa de Beauregard, cu un titlu atît de încărcat de înţelesuri! « Ose comprendre que Je t’aime ! » (îndrăzneşte să înţelegi că te iubesc). Este mesajul pe care opera Sfinţiei Voastre de gînditor religios îl descifrează in lucrarea divină. Mesajul lui Dumnezeu către om.
Care este rolul iubirii creştine în opera mîntuirii, a salvării lumii de la impasul în care se află?
Mai avem preoţi şi monahi misionari de suflet care ar putea încălzi, apropia, călăuzi şi mîngîia Ixunea prin iubire şi cuvînt, pentru a o pregăti pentru veşnicie, pentru veacul care vine?
— Dumnezeu nu ne-a spus numai că ne iubeşte. Nici nu ne-a arătat numai lumea dăruită spre folosul nostru temporal, ca dovadă a iubirii
)94 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Lui. Ci L-a făcut pe însuşi Fiul Său om între noi şi Frate jertfit pentru noi, ca să ne comunice pentru veci şi nouă, în modul cel mai direct, toată viaţa Sa dumnezeiască şi să realizeze ca Dumnezeu însuşi cea mai intimă comuniune cu noi şi pentru veci. A înlăturat prin aceasta orice distanţă între El şi noi, orice reţinere a ceva din bogăţia infinită a Dumne- zeirii numai pentru Sine. S-a făcut Fratele nostru, ne-a făcut împreimă fii cu Sine ai Tatălui. Ne-a ridicat la suprema cinste, ne-a dat putinţa îndumnezeirii nu prin fiinţă, ci prin dăruire nereţinută a bogăţiei harului Său de viaţă infinită, pe care nu vom înceta să o primim în veci, pe măsura deschiderii noastre benevole pentru ea. Iubirea dă totul. Iubirea singură a altuia faţă de mine mă face fericit. După credinţa creştină, însuşi Dumnezeu fiind comuniune iubitoare în Sine revarsă prin Fiul Său iubirea Sa spre noi în veci. E o iubire în care nu e nici o limită, nici o insuficienţă. E o iubire care ne asigură viaţa în veci, fără nici o scădere; o iubire pe care ne-o putem da şi noi la nesfîrşit unii altora. Ne trebuie numai curajul să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri, uitînd de orice grijă de noi, dîndu-ne cu totul lui Dumnezeu şi semenilor noştri, cum a făcut Fiul Său întrupîndu-Se ca om şi jertfindu-Se pentru noi. Mîntuirea ce ne-a adus-o astfel Hristos nu e numai o scăpare de moarte, ci şi o feri¬ cire neumbrită de nici o lipsă. Mîntuirea astfel înţeleasă, sînt chemaţi în special preoţii, monahii şi episcopii, dar şi credincioşii simpli, să o explice şi altora, prin trăirea ei. Deci nu numai să o explice, ci să se facă şi mijlocitorii ei avînd-o trăită în ei înşişi în unirea cu Hristos, care nu se ţine departe de noi, ci se află în noi prin Duhul Sfînt.
Sînt sigur că sînt şi astăzi asemenea preoţi şi credincioşi. Şi sper ca ei se vor înmulţi în viitor.
78. Ce aşteaptă astăzi lumea credincioşilor de la Biserică, de ia ierarhi, de la preoţi şi de la monahi ?
— Lumea aşteaptă astăzi de la Biserică ceea ce am spus la punctul 9. Aşteaptă iubirea lui Hristos trăită de ei. Aşteaptă fapta de generozitate. Aşteaptă înfrînarea egoismului, entuziasmul cuvîntului, promptitudinea comuniunii — lipsită de mîndrie — cu orice om. Iar Biserica sîntem toţi cei ce facem parte din ea, toţi cei ce sîntem mădulare ale trupului lui Hristos, sau ale lui Hristos însuşi. Nici un mădular nu trebuie să înceapă a lucra împotriva altui mădular. Să se considere fiecare în stare şi obligat să pornească aceasta de la sine. Dar întrucît ierarhii, preoţii şi monahii s-au pregătit mai mult pentru această misiune şi s-au hotărît să-şi închine viaţa în mod exclusiv lui Hristos, ei trebuie să pornească cei dinţii la aceasta, să lucreze şi să stăruie neîncetat şi cu toată rîvna în ea. Ei tre¬ buie să se considere« vase alese» de Hristos în mod deosebit pentru aceastăcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 95
slujire, cum se considera Sfîntul Apostol Pavel « rînduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu» (Rom. 1, 1).
79. Poate supravieţui lumea, omul, fără eomuaioiiea iubirii evan¬ ghelice ?
— Se înţelege că nu poate supravieţui lumea de azi fără credinţă, fără această comuniune de iubire creştină, dat fiind că azi această iubire nu e numai răcită, ci înlocuită în mare parte de doctrine care îndeamnă la ura dintre oameni, dintre naţiuni, dintre sisteme politice. Dacă ura aceasta va prinde în mrejele ei cea mai mare parte dintre oameni, greu va mai putea spuravieţui lumea, date fiind armele distrugătoare ce stau la d.ispoziţia acestei uri. De aceea, niciodată n-a fost mai necesară înmul¬ ţirea celor ce propovăduiesc cu cuvîntul şi cu pilda vieţii lor iubirea dintre oameni, care nu are nici un izvor de putere atît de clar şi de hotărît ca Evanghelia lui Hristos. în sensul acesta împuţinarea glasurilor care vestesc iubirea evanghelică, prin înăbuşirea lor de către glasurile uni între oameni, sau prin slăbirea credinţei în Hristos, absenţa tot mai marc a iubirii evanghelice dintre oameni pune în tot mai mare pericol supravie¬ ţuirea lumii.
VIII
80. Care este rolul iubirii divine în întreaga activitate teologică şi in opera scrisă a Prea Cucerniciei Voastre?
— Creştinismul este prin excelenţă religia iubirii. Dumnezeu cel în Treime este un Dumnezeu al iubirii. Dumnezeu nu poate fi decît Persoană. Iar Persoana nu poate fi lipsită de iubire. Ea iubeşte şi vrea să fie iubită. Un Dumnezeu fără iubire ar fi un dumnezeu distrugător, nu creator şi Susţinător al vieţii deosebite de a Lui. Un astfel de dunonezeu n-ar fi un dumnezeu atotputernic. Puterea nu se arată în distrugere ci în creare. La originea existenţei stă nu o esenţă oarbă, supusă unor legi ale repeti¬ ţiei fără scop, ci un Tată care iubeşte din veci un Fiu de care este iubit la rîndul Său şi de a căror iubire reciprocă se bucură şi o a treia Per¬ soană, pentru a se bucura fără margini de iubirea dintre ei.
Iubirea aceasta eternă în Dumnezeu vrea să facă parte de fericire într-un mod deosebit de al Lui. Lumea este opera iubirii lui Dumnezeu. Altfel ar fi fără sens. E o operă a iubirii, chemată să se bucure de iubirea Treimii, de comuniunea cu Ea în veci. Neputînd să existe dumnezeiri nesfÎTşite, dumnezeirea cea unică creează un alt mod de existenţă, dependentă de ea, dar cu care poate realiza o relaţie de iubire, făcînd-o părtaşă de fericirea dunmezeiască, fără să fie o a doua dum¬ nezeire, care să o limiteze pe cea unică. Acest al doilea fel de exis-96 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
tenţă, fiind chemat la iubire cu dumnezeirea, trebuie să aibă şi libertate. Ea poate să răspundă, sau să nu răspundă iubirii lui Dumnezeu, fără ca în ultima alternativă să-i fie luată existenţa. Ea poate continua şi în al doilea caz să existe, dar ncprimind prin deschidere iubitoare viaţa din dumnezeirea infinită, se închide in. finitudinea ei. ceea ce e una cu trăirea limitării sale, care o face nefericită, fiind creată pe de altă parte cu setea nemărginirii.
Dumnezeu cel iubitor recurge în acest caz la comunicarea într-un grad şi mai mare a iubirii Sale, făcînd pe însuşi Fiul Său om, care merge pînă la primirea morţii în dovedirea iubirii Sale pentru oameni, ca să-i convingă să răspundă iubirii Lui, El însuşi rămînînd în veci Om între oameni, pentru a le comunica în mod direct infinitatea iubirii Sale dumne¬ zeieşti.
Această învăţătură creştină despre Dumnezeu şi despre relaţia Lui cu lumea şi cu oamenii nu putea să nu mă îndemne să mă silesc a explica Ortodoxia pe cît am putut, prui osteneala unui scris care e departe de a pune în relief nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu.
81. Sînteţi teologul şi gînditorul creştin al secolului nostru care aţi făcut cel mai mult pentru ca mesajul divin al Sfintei Evanghelii să fie accesibil omului contemporan atît de încercat. Cred că aceasta ar fi acţiunea cea mai importantă a Bisericii in secolul nostru, de a face creştinismul credibil omului contemporan.
Ce ne puteţi spune în acest sens despre Biserica Ortodoxă Română? Ce 8-a făcut pînă acum pentru integrarea tuturor credincioşilor în marea familie a Bisericii lui Hristos? Ce trebuie făcut pe viitor pentru recuperarea celor rupţi de trupul Bisericii şi lipsiţi de bucu¬ ria învierii si a luminii?
< . ’ j
— Cred că învăţătura creştină despre un Dumnezeu iubitor, care nu numai creează pe oameni din voinţa de a avea noi subiecte partenere de iubire, ci merge în această direcţie pînă la capăt, făcînd pe Fiul Său om, care Se jertfeşte pentru ei şi învie, pentru a-i avea parteneri de iubire în veci, răspunde nu numai cerinţei raţionale a omului după un sens deplin ai existenţei, ci şi cerinţei lui de a se bucura de o atenţie din partea unei conştiinţe supreme. Omul cere totul, cere infinitul pentru sine ca persoană ce se vrea neperisabilă. Vede în sine o existenţă de valoare eternă şi ridicată prin atenţia unei conştiinţe supreme la treapta celei mai înalte preţuiri. Ce i-ar putea da o preţuire mai înaltă decît faptul că însuşi Fiul lui Dumnezeu se face om şi Se jertfeşte pentru el şi rămîne Frate cu el în veci? Rămîne ca cei ce trăiesc bucuria experienţei acestei preţuiri din partea lui Hristos, adică bucuria iubirii divine, să comunice din putereacu DASCĂLI DE TEOLO&IE ORTODOXĂ 97
ei şi semenilor preţuirea lor pînă Ia jertfă pentru ei, făcîndu-i să vadă tn ea, lucrînd pentru ei, pe Hristos însuşi cu preţuirea Lui? E cea mai mare putere prin care reuşim a da bucurie celor naufragiaţi, descurajaţi, dezorientaţi, indiferenţi, odată cu asigurarea că această bucurie o trăim xioi înşine în Hristos şi o putem comunica din puterea Lui.
.S2. Prin Sfinţia Voastră teologia românească întreagă a luat atitu¬ dine faţă de vestitul strigăt al lui Nietzsche, sub semnul căruia începe secolul nostru: « Dumnezeu e mort ». De atunci am văzut şi apariţia unei « teologii a morţii lui Dumnezeu » sau a « retra¬ gerii Lui din lume ». Teologia românească, datorită Sfinţiei Voas¬ tre, a rnspims! «Dumnezeu este viu, lucrează şi ne iubeşte I» ■ Aş vrea să ne spuneţi ce credeţi despre această «teologie a morţii Iui Dumnezeu » sau « a absenţei», ori a « retragerii » Lui din lume, şi în ce constă, esenţial, mesajul opus ce se cuprinde în opera Sfinţiei Voastre?
— Dumnezeu nu e mort pentru omul care gîndeşte pînă Ia capăt. XJn Dumnezeu socotit mort întinde moartea, descompunerea, non-scnsiJ, peste toţi şi toate. Dar aceasta nu o poate accepta omul care vrea să vadă toate cu pătrundere. Un Dumnezeu mort mă lasă pe mine în moarte. Mă lasă nu numai în moartea trupească, ci şi în moartea sufletească înainte dc cea trupească. Un Dumnezeu mort nu-mi poate da viaţă. Dar atunci de ce sînt însetat de viaţă fără de moarte? Şi dacă judec bine nu-mi pot ■explica nimic fără Dumnezeu. Trebuie să fi murit eu în judecata mea de •om, ca să declar că Dumnezeu e mort. Nu mai sînt eu om dacă declar eă nu există Dumnezeu. Dar mai are vreo valoare o declaraţie a cuiva care nu mai e om ?
Dumnezeu pare mort pentru un om cu sufletul mort. Dar nu pentru Tin om viu, botezat, care crede şi iubeşte, pentru un om conştient de nece¬ sităţile şi de capacităţile sale spirituale. Nu e just să se vorbească nici de o « teologie a morţii lui Dumnezeu» în sensul« retragerii Lui din Iwne»^ ci doar a retragerii lumii din El. E vorba tot de o moarte prealabilă a lumii pentru Dumnezeu. Dar se poate generaliza o asemenea declaraţie? S-au retras toţi oamenii din Dumnezeu, au pierdut toţi credinţa în El? Şi chiar în cazul acesta, Dumnezeu stă cu puterea Lui la baza existenţei lumii. Şi se mai poate numi o astfel de gîndire« teologie a morţii lui Dum~ nezeu» ? Ce mai spune o astfel de gîndire despre Dumnezeu afară de faptul că El S-a retras din lume sau e mort .pentru lume ? Ea nu poate spune nimic despre Dumnezeu. Deci cum s-ar mai putea numi«teologie» ? Dar însuşi faptul că unii vorbesc despre Diunuezeu, căutînd argumente pentru inexistenţa Lui, pentru « moartea Lui», arată că oamenii trebme să vor-
bească despre El, să gîndească despre El. De gîndul la Dumnezeu nu poate scăpa omul, pînă ce e om.
83. Raportul dintre Dumnezeu şi om este problema fundamentală a Sfintei Scripturi, vitală în veacul nostru, în care s-ar părea că omul L-a pierdut pe Dumnezeu; dar este numai o părere, căci Dumnezeu este prezent şi omul îl caută din nou şi se va regăsi in El.
Cum se poate întări mai mult legătura între Dumnezeu şi om, intre Hiistos şi lume, pînă la unirea mistică în eternitate?
— Aveţi dreptate că este numai o părere că omul L-a pierdut pe Dumnezeu în veacul nostru. Dumnezeu nu poate fi pierdut de tot de către om. Am văzut că, chiar lupta omului împotriva lui Dumnezeu e un semn că nu L-a pierdut şi nu-L poate pierde de tot pe Dumnezeu. El ar vrea să rămină cu atributele lui Dumnezeu, fără purtătorul lor. Aceasta în¬ seamnă că nu poate rămine fără atributele Lui: infinitate, perfecţiune, sens, viaţă nepieritoare, raţionalitate. Dar acestea apar ca o îmbrăc㬠minte fără un purtător al ei, cînd se rămine numai cu ele. Ele îşi pierd forma, sensul, devin o grămadă indistinctă şi fără consistenţă cînd nu mai îmbracă pe cineva.
însă căutarea lui Dumnezeu trebuie să ajungă, cîud merge pînă la capăt, la Dumnezeul iubirii interpersonale şi deci la Dumnezeul de oameni iubitor, care nu Sc arată deplin decît în Fiul lui Dumnezeu făcut om, jertfit şi înviat pentru ridicarea omului la relaţia iubitoare cu sine în veci. Un Dumnezeu adevărat are un Fiu din veci şi vrea să aibă şi alţi numeroşi fii dependenţi în existenţa lor de voia Sa, dar a căror iubire liberă o doreşte. Un Dumnezeu adevărat care e atotputernic şi iubitor nu. poate să nu meargă pînă la a face fii din iubire pe oamenii creaţi de El din atotputernicie, dar aceasta înseamnă că are din eternitate un Fiu pe care-L iubeşte şi care-L iubeşte. Dar El nu vrea să fie numai El cu o existenţă interpersonală din eternitate, ci vrea.să întindă iubirea Sa într-un univers de făpturi conştiente, pe care le poate crea, vrea să se vorbească într-o lume largă de subiecte de iuliire şi să se năzuiască spre creşterea ei prin tot mai marea unire a tuturor în El. Dumnezeu nu vrea să rămînă un mister necunoscut dc alte fiinţe, ci un mister răspînditor de lumina iubirii Lui. El aduce la un alt fel de existenţă decît a Sa subiecte nenumărate, care, deşi create, sînt şi ele aşezate, prin setea şi capacitatea lor de cunoaştere şi iubire, pe o cale pe care pot înainta la infinit spre adîncimea nemărginită a existenţei şi a iubirii Lui. Această cale este Hristos, care c din veci Dumnezeu şi se face pentru veci şi Dum¬ nezeu şi Om. în veşnicia şi nemijlocita comuniune cu El înaintămîn infim-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 99
tatea lui Dumnezeu. Nu am putea să ne ridicăm în înţelegerea noastră
la înălţimea Dunmezeului adevărat, fără Hristos, dacă Dumnezeu nu
ne-ar fi făcut fiii Săi, fapt care a fost posibil prin faptul că Dumnezeu are
din veci un Fiu si El s-a făcut si ora.
• »
84. Cum se poate întări raportul creştin intre oameni, fără a fi afec¬ tată, subjugată, demnitatea persoanei, atît printr-un individua¬ lism absolut care a secătuit fiinţa umană, cit şi prin anularea omului ca persoană, pierdut în colectivitate? Cum se poate păstra iutegiitatea evanghelică a persoanei?
— Raportul « creştin» sau hristologic între oameni e singurul care, deşi îi uneşte într-un mod desăvîrşit şi totodată într-un mod care se va desăvîj'şi în veci, nu secătuieşte persoana umană nici printr-o sărăcie indi¬ vidualistă, nici printr-o uniformizare a ei cu celelalte în colectivitate. Dimpotrivă, silinţa de a afirma cît mai mult pe semeni prin cuvînt şi faptă sporeşte puterile ei. Cu cît uită mai mult de sine, îngrijindu-se de altele, cu atît cîştigă prin recunoştinţa acelora ornai mare bucurie. Binele făcut altora, — spune Sf. Grigore de Nyssa —, se cunoaşte prin bucuria ce ţi-o produce mereu amintirea lui, precum orice rău sau orice păcat se carac¬ terizează prin continua părere de rău ce ţi-o produce amintirea lui. Ori¬ cine se bucură să te afirmi prin binele ce i-1 faci. Dar cu condiţia să i-1 faci cu smerenie, să nu te lauzi, nici tu şi să nu te laude nici alţii cu ştirea ta, în faţa aceluia sau a altora.« Să nu ştie stingă ta ce face dreapta ta, cînd faci miolstenie» (Matei 6, 3). Dar aceasta să nu te oprească de a o face. Şi ca să o faci e necesar efortul. Individualistul nu face un astfel de efort. Nici uniformizarea în masă nu-ţi dă putinţa să-l faci. Persoana creşte în sens evanghelic prin efortul de a face binele şi prin smerenia care-l acoperă, care-l uită. Numai această uitare te mînă la noi silinţe de a-1 face. Această cale ne-a desebis-o Hristos prin jertfa Lui. Egoismul nu e capabil de jertfă. Omul uniformizat în masă n-are nici un folos din ea; şi, la fel, nu e capabil de ea.
85. Cultura europeană, eminamente' lunanistă, caută o formulă de umanism, care să nu sacrifice persoana umană, personalitatea unică a fiecăruia, şi să evite totodată tragedia tunanJemului modem generat de tiparul spiritual oferit de catolicism şi exacerbat de protestantism. în Ortodoxie se găseşte o formulă nouă, o ecuaţie nouă a fiinţei, în care persoana umană şi semenii săi se află într-o osmoză fecundă, în care oamenii găsesc comuniimea ce dă putere fiecăruia prin totul viu diu care fac parte. în centrul gindirii Sfinţiei Voastre stă conceptul de persoană în legătură cu alte100 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
persoane, şi a altor persoane cu Dumnezeu. Sfinţia Voastră aţi destupat izvoarele de viaţă ale Ortodoxiei, spre a uda cu ele pustiul şi useăciunea sufletească a lumii dominate de forţe contrare spiritului vieţii şi omului. Acelui cititor viitor, care încă nu ştie nimic despre această axă om'om a gîndirii Sfinţiei Voastre, vă rugăm să vă adresaţi într*o autodefinire sintetică pe tema enun¬ ţată mai sus.
»
— Cultura europeană a dezvoltat ideea unui umanism individualist, al omului însetat de a se impune. în acest umanism individul are prea multă grijă de a se impune atenţiei altora. El nu dă nici o căldură celor¬ lalţi şi trezeşte reacţia şi critica indivioasă care caută să descopere greşe¬ lile celui ce s-a silit să se facă remarcat. Reacţia aceasta a căzut în extrema accentuării teoretice a importanţei masei în care distincţia persoanelor nu mai are valoare. Această teorie s-a formulat prin filosofii panteiste, evoluţioniste, în care nu se disting persoanele, decît superficial şi trecător. Renaşterea şi Protestantismul au promovat individualismul, din .opoziţie faţă de Catolicism, pe care îl socoteau ca nepreţuind valoarea persoanei, în Răsăritul creştin au apărut oamenii ajutorării smerite, ale căror cubni au fost sfinţi (Sf. Nicolae, Sf. Haralambie etc.). Jertfa de sine acoperită de modestie e drumul prin care urcă omul spre culmile umanizării, spre slava necăutată, dar recunoscută de toţi fără invidie, cu recunoştinţă. Biserica Ortodoxă îndeamnă pe toţi credincioşii să înainteze pe acest drum după puterile fiecăruia. Prin amîndouă acestea se întăreşte comuni¬ tatea între oameni, dar se dezvoltă şi se remarcă şi fiecare persoană.
Spiritualitatea ortodoxă socoteşte că ferirea de « slava deşartă» duce la slava adevărată. Ferirea de slava deşartă este forma spirituală a reţi¬ nerii de la individualism. Smerenia e opusă mîndriei individualiste unite cu dispreţuirea celorlalţi. Toţi sînt preţuiţi de fiecare; fiecare c preţuit de-toţi. Fiecare îşi are importanţa lui de neînlocuit, pe care nu şi-o impun© el, dar i se recunoaşte.
Spiritualitatea aceasta contrară individualismului şi confundării per¬ soanelor într-o masă a fost proprie mai ales satelor în care toţi se cunosc, se ajută şi se preţuiesc, în care toţi ţin seama de gîndirea celorlalţi, unin- du-se într-o gîndire şi datină comună.
Oraşul, imitaţie a burgului occidental, a născut pe intelectualii de modă apuseană, dintre care fiecare vrea să aibă o gîndire « originală», fiecare trăieşte în izolarea sa spirituală. Dar se pare că acest mod de exis¬ tenţă îşi pierde atracţia. Necazurile, tristeţile în care se află atîţia oameni încep să trezească simţul umanului şi între locuitorii oraşelor. încep să
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
simtă şi ei setea de comuniune şi bucuria de ea. Şi prin comuniune încep să descopere adevărata lor umanitate şi să experieze îmbogăţirea şi creş¬ terea ei în delicateţe.
Spiritualitatea comuniunii, proprie Ortodoxiei, trăită pînă acum la sate, începe să se trăiască şi la oraşe sub forţa unor necesităţi mai strin¬ gente şi la un nivel de mai pi'ofundă înţelegere. Orăşenii încep să expe¬ rieze în comuniunea dintre oameni prezenţa lui Hristos, sau adevărid cuvîntului Lui: « Unde sînt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sînt §i Eu în mijlocul lor» (Matei 18, 20). Unde se adună doi sau trei în res¬ pectul reciproc al tainei lor şi cu voinţa de a se ajuta, nu poate să nu vadă fiecare în taina celuilalt pe Dumnezeu însuşi venit prin Hristos, în cea mai intimă apropiere de el. Cine ajută pe ccl lipsit, pe Hristos îl ajută, cum a spus El însuşi (Matei 5, 40). Adevărata comuhiune a oamenilor e comuniunea lor în Hristos.
86. Fără îndoială, problema cea mai cumplită cu care se confruntă omul veacului nostru estej aşa-numita «problemă a râului ».
• Dintre toate capitolele învăţăturii creştine, acela care le apai'e azi oamenilor cel mai puţin capabil să nşureze chinurile sufleteşti ale indivizilor loviţi sub o formă sau alta de « rău », este poniro- logia Nimeni nu mai acceptă explicaţia augustiniană, fiindcă ea nu poate mîngua cu nimic pe cei ce experimentează răul nu ca pe o « altsenţă a binelui », ci ca pe o forţă socotită dc tot mai mulţi superioară forţei binelui.
Sfîrşitul secolului găseşte omenirea din nou dezarmată ideologic în faţa răitlui.
Credeţi că există în creştinismul răsăritean im răspuns care să compenseze insuficienţa ponirologiei augustiniene ? Credeţi că există un astfel de răspuns în modul cum poporul român—umd dintre cele mai încercate ale istoriei—a dat replica felm'itelor forme de rău, aceasta reprezentînd o învăţătură cu valoare imi- versală?
. — Răul a luat într-adevăr mari proporţii în societatea contempo¬
rană. De aceea e firesc să-şi pună oamenii azi cu deosebită acuitate între¬ barea despre originea şi forţa susţinătoare a lui. Spuneţi că « nimeni nu mai acceptă explicaţia augustiniană, fiindcă ea nu poate mîngîia cu nimic pe cei ce experimentează răul, nu ca pe o «absenţă a binelui», ci ca pe o forţă socotită de mulţi ca superioară forţei binelui». Dar e de remarcat că nu numai Fericitul Augustin a definit răul ca pe o « absenţă a binelui».102 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ci şi Sfîntul Vasile cel Mare spune căi « Răul nu e decit lipsa binelui». El adaugă: « Răul nu are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare ... ca o fiinţă independentă şi de sine stătătoare» {Omilia IX: Dumnezeu nu este autorul răului). Sfîntul Maxim Mărturisitorul socotind şi el că răul nu are o subzistenţă proprie, merge mai departe, dînd o expli¬ care a forţei lui pozitive, o vede pe aceasta în folosirea strîmbă a puteri¬ lor sădite în firea omului şi a lucrurilor.« Răul este abaterea lucrării puteri¬ lor sădite în fire de scopul lor ... , sau mişcarea neraţională a puterilor natu¬ rale de la scopul lor, care e una cu cauza lor», adică Dumnezeu (Răspunsuri către Talasie, Filoc. rom. III, p. 8).
Astfel, răul îşi are forţa în puterile existenţei create de Dumnezeu, folosite contrar scopurilor lor naturale. Dar aceasta arată -şi lipsa unei puteri proprii a liii. Răul e o folosire a puterilor existenţei contra exis¬ tenţei. Dar nu o poate nimici pe aceasta, căci nici nu o poate produce. Răul nu are ca bază o fiinţă proprie, alături de cea a lui Dumnezeu, sau de cea creată de El. Şi nu apare nici ca o fiinţă proprie alături de cea care e prin sine bună, ca în filosofiile panteismului emanaţionist, modalist sau evoluţionist. în ultimul caz răul ar fi de neînvins, sau nu ar mai exista propriu-zis decît o deosebire aparentă între bine şi rău.
Condus de o astfel de filosofic: Nietzsche a putut îndemna, în acord cu declaraţia că « Dumnezeu e mort», şi la o «.ridicare» a omului dincolo de bine şi de rău. Dar aceasta înseamnă a nu mai face distincţie între ele. Pînă se recunoaşte o deosebire între bine şi rău, răul caută măcar să ia masca binelui pentru a cîştiga pe cineva. Dar odată ce se recomandă nedistingerea între ele, răul se poate săvîrşi în mod cinic, ne mai socotin- du-se deosebit de bine.
în cazul că răul şi-ar avea o substanţă proprie, la fel, răul ar fi de neînvins şi ar fi tot atît de justificat ca şi binele-, avînd o existenţă tot atît de importantă şi de necesară ca şi existenţa din care iese binele. Răul nu poate fi în afară de existenţa conştientă şi liberă creată de Dumnezeu în mod liber. El presupune deosebirea între Dumnezeu şi creaţiunea din fiinţa lui Dumnezeu, dar nu apare cu necesitate nici din creaţiunea Lui. Răul stă astfel sub puterea creaturii lui Dumnezeu. Dumnezeu îl lasă sub puterea acestuia, nu-şi impune El puterea asupra lui, oprind producerea lui în existenţă creată de El şi menţinerea în ea.
Stînd Răul sub puterea persoanei conştiente create de Dumnezeu, aceasta se poate opune apariţiei răiJui şi el poate li învins dc aceasta. Dar putînd să se folosească de puterile creaturii prin libertatea ei dată de Dum¬ nezeu, omul poate fi şi amăgit de rău, apărîndu-i ca o modalitate de a-şi întări mai mult existenţa prin el, cînd ea de fapt o slăbeşte pe aceasta.
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
103
Răul apare în existenţa creaţă de Dumnezeu, deci mărginită. Nu poate apare decît in ea. Nu vine din fiinţa nemărginită a lui Dumnezeu, sau dintr-una la fel de necondiţionată ca şi existenţa lui Dumnezeu (dua¬ lismul ontologic). Dar e posibil să primească realitatea în existenţa mărgi¬ nită, întrucît aceasta nu se poate mulţumi cu mărginirea ei, ci e înzes¬ trată cu setea de nemărginire. Dar, această sete de nemărginire o mînă să caute satisfacerea ei fie în comunicare cu (adevărata) existenţă nemărgi¬ nită, fie într-o extindere proprie, care e o amăgire.
Tocmai în putinţa existenţei conştiente create de Dumnezeu de a socoti că poate exista independent de Dumnezeu şi că se poate dez¬ volta fără El, sau chiar mai mult, în independenţa de El, stă importantul şi respectatul statut ce l-a dat Dumnezeu creaţiunii Sale. Dacă omul nu ar putea alege şi o existenţă fara Dumnezeu sau contrară Lui, aceasta ar dovedi mărginirea puterii creatoare a lui Dumnezeu, adică s-ar dovedi că El nu poate crea decît marionete nelibere, nici bune, nici rele, ceea ce ar dovedi că El însuşi nu e nici bun, nicirău, ci o esenţă panteistă supusă unor legi uniforme. Dumnezeu nu creează răul cu suferinţa produsă de El. Aceasta i-ar arăta neputinţa. Dar nu creează nici o creaţiune incapabilă de a alege împotrivirea faţă de El. Aceasta ar arăta iarăşi mărginirea puterii Lui creatoare. Aşa se explică puterea, dar şi lipsa unei puteri pro¬ prii a răului adică nesubstanţialitatea, sau puterea lui, dar şi dependenţa lui de puterile omului, făptură a lui Dumnezeu.
Săvorbim mai mult de puterea lui, pentru că pe aceasta o arată el astăzi în mod mai accentuat. Posibibtatea lui nu e dată numai de o libertate care se balansează neutru între folosirea bună sau îndreptată spre Dum¬ nezeu şi între cea rea, ci posibilitatea lui stă în aceea că făptura conştientă mărginită însetată de nemărginire poate să caute împlinirea acestei înşe¬ lări, fie în legătura cu Dumnezeu, fie în iluzia că o poate afla în extin¬ derea proprie. Şi aceasta este posibilă pentru om, dat fiind că setea aceasta ţine de fiinţa lui şi tot de ea ţine puterea de a tinde spre satisfacerea ei. Setea aceasta de nemărginire, ca putere ce tinde spre ea, e dată de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu o sileşte să se satisfacă tinzînd spre El, căci aceasta înseamnă răspunderea la iubirea Lui, care-şi manifestă atracţia ei în setea amintită. Dar omul trebuie să descopere' şi prin el • însuşi că în această sete e însăşi atracţia iubirii unui Dumnezeu personal, însă el se amăgeşte cu iluzia că setea aceasta nu-1 cheamă spre cineva cu adevărat nemărginit şi de o existenţă plenară, ci e o sete a sa de sine însuşi spre un grad superior de existenţă celui în care se* afla. E iluzia că el este cel însetat şi tot el este băutura de care e însetat. Aceasta este mai întîi marea amăgire a unei părţi a îngerilor. Cu cît sînt înzestraţi cu o existenţă mai bogată, cu atît se amăgesc mai uşor cu104 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
iluzia că băutura dc care însetează e ca ei. Amăgirii acesteia cade pradă şi omul, dar trezită şi întărită în el dc amăgirea exercitată asupra lui de duhurile rele.
Iată cum răul e făcut posibil de puterile date îngerilor căzuţi şi oameni¬ lor de către Dumnezeu şi trecerea lui în faptă e făcută posibilă dc libertatea lor. Dar el se bazează pe o mare amăgire, pe o mare minciună. Diavolul e tatăl minciunii şi omul se lasă amăgit de cl. Dar dacă diavolul ca tată al minciimii nu mai poate ieşi din ea, oinul ar putea ieşi. însă se cere un mare efort pentru aceasta. E uşor să te laşi ispitit că în tine găseşti puterile extinderii tale reale. Te ajută la aceasta impulsurile excitante spre extin¬ dere, eînd nu sînt ţinute în armonie şi înfrînare reciproc prin credinţă. Pentru a căuta extinderea ta spre Cel de dincolo de tine, trebuie să renunţi la impulsurile excitante. Trebuie să alegi iubirea persoanei tale ca întreg armonios faţă de Dumnezeu, în Care se armonizează toate, în locul impulsu¬ rilor excitante ale unora sau altora dintre componentele persoanei.
Alegerea binelui cere tărie. Şi binele te face tare. Dumnezeu însuşi te ajută, dar şi tu să te faci tare, odată ce-L alegi pe El. Dumnezeu îţi cere pentru alegerea binelui, sau a legăturii iubitoare cu El, un efort de frînare reciprocă a impulsurilor componentelor care tind să iasă din unitatea lor. Dar fără Dumnezeu nu poţi deveni tare în menţinerea ca unitate personală; nu poţi creşte în spirit ca forţă de menţinere a uni¬ tăţii tale. Aparenta tărie a răului stă în excitaţia spasmodică produsă de necesităţile pur trupeşti şi egoiste, de a exista, de a se satisface fără măsură. Dar aceste excitaţii sînt de scurtă durată, fiind urmate de o sl㬠bire mereu mai mare a existenţei persoanei. Răul se foloseşte de existenţă împotriva existenţei. Căci nemenţinîndu-se omul în legătura iubitoare cu Dumnezeu ca persoană, care îl face pe om întreg şi tare, şi în legătura iubitoare cu altă persoană ca întreg, el cade în robia pasiunilor unilaterale.
Astfel, întrucîi răul îl alegi uşor, el pare tare. Întrucît el îţi aduce robia, sărăcia spirituală şi chinul, el îşi descoperă, după ce l-ai făcut, slăbiciunea. Dar chiar în aparenţa tăriei de la început, el se arată efectuând asupra ta o slăbiciune. Sau te arată pe tine ca făcîndu-1 din slăbiciune. Tăria lui e ambiguă. în aceasta se arată şi putinţa ta de a-1 învinge, • Dispreţul poporului român pentru duhurile ispititoare la rău şi pentru sălbăticia lor inferioară, se arată şi în numele de « lighioană», dat legiunii de demoni sau «lighioană spurcată».
Astfel, prima parte a întrebării preotului francez: «Dacă Dumnezeu există, atunci de unde este răul ?» e o falsă întrebare. Tocmai pentru că Dumnezeu există, există,binele, şi atunci e po.sibil şi răul ca alternativă liber aleasă a creaturii Lui. Căci dacă n-ar putea exista si această alterna¬ tivă, n-ar exista cu adevărat nici binele. Un bine silit, automat, nu maicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 105
e bine, căci nu e îu cl puterea şi căldura literă a iutirii. Şi răul poate dura, pentru că Dumnezeu lasă să existe şi pc cei ee nu-L iubesc. Iar existenţa lor e o luptă între ei, o dezordine, un chin. Dacă nu i-ar lăsa să existe, binele făcut biruitor în modul acesta, n-ar mai fi bine propriu-zis. Binele nu ar fi biruitor propriu-zis nici dacă cei rai ar fi aduşi la iubire cu sila, nici dacă ar fi distruşi. în primul caz n-ar trebui ca făpturile să facă necon¬ diţionat vieun efort pentru a se face bune. în al doilea caz. Dumnezeu, dacă ar distruge pe cei răi, ar folosi şi El metoda răului. Omul poate învinge răul din sine şi din alţii prin ceea ce este el însuşi prin fire, adică prin bine, sau prin înnoirea persoanei lui ca întreg din Dumnezeu şi din alte persoane ca întreguri, realizînd comuniunea cu persoanele umane şi cu Dumnezeu ca o comuniune de persoane, în care se pot armoniza toate.
Dacă răul se înmulţeşte prin satisfacerea exagerată a trupului, — contrară sufletului —, sau prin promovarea mîndriei individualiste, con¬ trar solidarităţii cu alţii, sau din alipirea la lumea insuficientă, contrar alipirii de Dumnezeu, binele poate fi promovat prin solidaritatea iubi¬ toare cu alţii prin credinţă, Rămîne ca omul să vrea să facă un efort în acest scop, adică să vrea să se facă tare, stăpînindu-şi slăbiciunile fireşti şi orgoliul individualist. Dumnezeu l-a făcut pe om să fie tare în raport cu răul, dar trebuie să vrea şi el să fie tare. Desigur, are nevoie şi de izvorul tăriei, de Dumnezeu unificatorul, pentru a se face tare faţă de răul dezbinător. Dar Dumnezeu este mereu la dispoziţia omului cu aju¬ torul Lui, cînd acesta vrea să fie tare. Acceptînd răul, omul îşi slăbeşte existenţa, pentru că nu mai este în comunicare cu Dumnezeu cel personal şi a toate iubitor şi cu semenii.
Tăria binelui faţă de rău se arată chiar în faptul că el se poate folosi de răxil însuşi pentru a-1 frîna, pentru a prinde putere de a i se opune. Pentru a face evident acest fapt, trebuie să reamintim că binele este o dispoziţie şi un act al persoanei faţă de persoană, şi la fel răul care i ee opune. Mai precis, bunătatea este o relaţie veşnică a Persoanei divine faţă de alte Persoane divine şi o relaţie a Treimii divine faţă de persoanele create cărora le acordă prin aceasta o existenţă veşnică. De aceea, bun㬠tatea este şi o relaţie pozitivă* a persoanei umane faţă de ake persoane, însă acestea, avînd bbertatea şi puterea de a tinde în mărginirea lor spre nemărginire, pot tinde spre o iluzorie nemărginire proprie; se pot închide şi în răul egoismului. Numai Dumnezeu ca Treime de Persoane nemăr¬ ginite e bun şi numai oamenii, ca persoane mărginite, în tendinţa spre nemărginire pot fi buni sau răi.
Dar cum oamenii nu pot trăi într-o singurătate totală, chiar chinul produs de răul egoist al acesteia îl mînă Ia relaţia cu semenii. Aceasta arată că în firea omului a rămas o necesitate a relaţiei cu altul care îl106 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
frînează, i] învăluie şi transfigurează pasiunile care vor să se folosească de alţii în mod egoist. Cadrul central în care se petrece aceasta este fami¬ lia. Plăcerea trupească a bărbatului pentru femeie şi viceversa e copleşită în însoţirea lor pe viaţă de sentimentul răspunderii de a se servi reciproc şi de a se îngriji de copii, de a-i creşte biologic şi spiritual; iar activarea acestei datorii trezeşte între soţi un sentiment de respect şi de recuno¬ ştinţă, iar în copii, un sentiment de recunoştinţă msoţit de o amintire care vrea să se întindă în veci.
Familia care zămisleşte copii dintr-un act de plăcere capătă o cali¬ tate de sfinţenie în sentimentele şi în faptele ei de sacrificiu pentru copii. E ceea ce nu se întîmplă în lumea animalelor, unde odraslele nu trebuie crescute şi spiritual, ci numai biologic şi nu lungă vreme. în relaţiile dintre membrii famibei e o deschidere spre eternitate. Toţi membrii familiei sînt uniţi printx-o relaţie de bunătate, care se opune oricărui egoism. Iar necesitatea familiei de a-şi creşte copiii în orizontul de preocupări ale societăţii îi face şi pe părinţi şi pe copii să preţuiască ceea ce este bun în ceilalţi şi să răsplătească ajutoarele acelora cu bunătatea lor.
Desigur răul se poate ascunde în alt fel şi în bunătatea membrilor familiei întreolaltă, creînd un egoism de grup faţă de alţii. Dar reacţia acestuia, resimţită de grupul familial ca un rău, îi poate face să se firîneze de la egoismul de familie. Lupta între bine şi rău ia şi formele unui ames¬ tec în care cînd unul cînd altul e mai mare. Numai în unirea cu Dumne¬ zeu în Hristos, se poate înainta pînă aproape de binele curat.
Cea mai grea urmare a răului este moartea. Ea ţine în cea mai dure¬ roasă dramă întreaga existenţă a omenirii. Se poate pune întrebarea: cum a lăsat Dumnezeu omenirea în această dramă, în spaima întreţinută de ca, precum pe cel ce moare, şi în marea durere a despărţirii pe cei ce încă sînt în preajma ei? Omul moare, pentru că fiind alcătuit din suflet şi trup, nu mai ţine trupul înfrinat de suflet şi pe sine ca întreg personal în comuniune cu Dumnezeu, Cel ce le poate ţine unite pe toate. Spiritul lui slăbit prin aceasta nu mai poate ţine închegată organizarea trupului său. Şi aceasta are urmare asupra întregii firi fizice şi biologice. Omul n-a făcut efortul să mai ţină spiritul tare în faţa ispitelor naturii asupra trupului.
Cu alte cuvinte, nu Dumnezeu a produs moartea omului, ci omul şi-a produs-o, refuzînd iubirea lui Dumnezeu şi nerăspunzînd acesteia cu iubi¬ rea sa, pentru că s-a supus impulsurilor trupului, care prin aceasta a ieşit din unirea cu spiritul şi pe acesta l-a atras din unirea cu Dumnezeu. Prin aceasta omul nu a mai căutat pe Dumnezeu, ci s-a făcut el însuşi dumnezeu sieşi. Şi aceasta i-a adus moartea. S-au împlinit astfel atît cuvîntul şarpelui: a Veţi fi ca Dumnezeu», cît şi al lui Dumnezeu:« Cu moarte veţicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 107
muri» (Facerea 3, 4—5). Cine se face pe sine dumnezeu, nemaiavînd comu¬ niune cu Dumnezeu, moare. Oamenii au ieşit din comuniunea cu Dumne¬ zeu ca persoane integrale, pentru că s-au făcut numai trupuri, alegîndu-şi pe fetele oamenilor ca femei numai ca trupuri (Facerea 6, 3). Aceasta ne-a arătat că Dumnezeu va veni iarăşi xn noi cînd ne vom iubi ca persoane inte- • grale unii pe alţii, cum a spus Mîntuitorul: «Să vă iubiţi unul pe altul, precum v~am iubit Eu pe voi» (loan 15, 12).
Dumnezeu a continuat să iubească pe om, dar iubirea spirituală nu se poate impune cu sUa. Iubirea trupească spre cele materiale ale Înmii l-a scos pe om din raiul iubirii .spirituale a lui Dumnezeu. E « slăbiciunea» iubirii spirituale de a nu se putea impune cu sila, avînd nevoie de liber¬ tatea celuilalt ca să fie primită şi să i se răspundă cu iubire. Dar tocmai >u aceasta se arată marea valoare ce i-o dă Dumnezeu omului.
Aşa a intrat moartea în lume. Dar spiritxil omului nu moare, cum nu mor nici duhurile rele, care sînt numai duhuri. Şi trăsăturile persoanei se află în spiritul ei, fie ca cele ce se vor întipări şi trupului şi se vor mani¬ festa prin el, fie ca cele ce odată actualizate prin trup s-au întipărit în forma aceasta şi în spirit. Şi Dumnezeu nu mai desfiinţează nici o persoană care e de neînlocuit, chiar după despărţirea trupului de spiritul în care au rămas întipărite trăsăturile specifice ale fiecărei persoane.
Dar Dumnezeu a făcut chiar şi din răul morţii un mijloc prin care ea e învinsă de binele vieţii. Chiar trăind oamenii pe pămînt, gîndul că vor muri îi face să relativizeze plăcerile care susţin patimile egoiste în ei. Intr-o rugăciune din slujba ortodoxă a înmormîntării se spune: ca
să nufie răutatea fără de margini, a lăsat Dumnezeu moartea». Insă biruinţa deplină asupra morţii a adus-o numai Fiul lui Dumnezeu făcut cu scopul acesta om. în aceasta se arată în mod culminant preţuirea acordată de Dumnezeu omului.
Dumnezeu recurge la un grad maxim de iubire pentru a învinge răul şi moartea ca cea mai gravă urmare a lui. Se face El însuşi om şi îşi însu¬ şeşte ca om moartea născută din dezbinarea omului de El, şi o învinge în Sine. Iar prin unirea fiinţială cu toţi oamenii, le transmite tuturor puterea de a învinge moartea. Prin aceasta Hristos reface fiinţa umană în toate persoanele cîte apar din ea, căci Dumnezeu nu vrea să se piardă nici una dintre creaturile Sale. Dar, cei ce primesc iubirea Lui nu revin numai la integritatea fiinţei umane, ci se înalţă şi la fericirea veşnicei comuniuni personale cu Dumnezeu.
Am spus că puterea spiiituaJă a persoanei stă în unitatea componen¬ telor în persoană şi în comuniunea cu alte persoane. Hăul a slăbit unita¬ tea persoanei sau a componentelor ei, şi comuniunea ei cu alte persoane, pînă la moarte, după ce a slăbit unitatea lor în Dunmezeu. Fiul Iui Dum-108 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nezeu a reîntărit unitatea componentelor firii umane nu numai în persoana umană, ci chiar în Persoana divină, în care se afla iubirea pentru toate persoanele umane. Persoana divină se poate face şi persoană umană, dar o persoană umană atotcuprinzătoare şi atotiubitoare de la divinitate pînă la totalitatea componentelor creaţiei. Totul divin şi cieat se adună în unitatea unei Persoane unice şi centrale. în toate se manifestă ea, pe toate le transfigurează, le umple de divin în sine şi cu toţi vrea să fie în comuniune. Dar aceasta depinde şi de oameni. Iar persoana umană se poate menţine în unitatea ei deplină numai concentrîndu-se ca întreg în relaţie iubitoare cu alte persoane şi mai presus de toate în relaţie iubitoare cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel personal, în Care fiecare Persoană este unită desăturşit cu celelalte două, în Hristos, în care e unită dumnezeirea cu umanitatea. Hristos a avut tăria unităţii Sale ca Persoană nu numai în ea însăşi ca Persoană dumnezeiască, ci şi în relaţia ei iubitoare maximă cu celelalte Persoane divine şi în relaţia Adrtuală maximă cu celelalte persoane umane, prin unirea firii umane cu cea divină. El a luat firea Sa umană în unitatea Sa, a Persoanei Sale, unită la maximum cu Tatăl şi cu Duhul Sfînt prin unitatea de fiinţă cu Ei şi unită totodată la maxi¬ mum cu persoanele umane, pe de o parte ca Dumnezeu Creator al lor, şi pe de altă parte ca Cel ce S-a făcut de aceeaşi fiinţă creată cu ele. El a luat şi moartea, căreia i s-a supus persoana umană prin păcat. întimcit Hristos n-a ieşit din unitatea cu celelalte Persoane dnune, fiind fără păcat, a rămas după moarte în comuniune nu numai cu spiritul uman, devenit neputincios să-şi învie trupul prin slăbirea legăturii cu Dumne¬ zeu, ci atît cu spiritul cît şi cu trupul, deci într-un fel cu totalitatea Per¬ soanei Sale pline de dumnezeirea Sa. Prin aceasta a putut învia trupul Său. El a lăsat trupul Său să moară, pentru a arăta că şi mort poate să-l readucă la viaţă, odată ce i-a dat existenţa chiar fără să fi existat înainte. El a dat prin aceasta chiar spiritului Său uman puterea de a readuce la viaţă trupul mort, arâtînd că această putere o va da şi spiritului nostru. El a readus la o viaţă nouă toată natura creată, avînd-o înnoită virtual şi concentrat în trupul său înviat.
Dar Fiul lui Dumnezeu cel întrupat a primit moartea împreună cu alte suferinţe în trupul Său, ca să învingă prin suportarea lor şi să arate eă de urmările răului, de lovitura de la cei răi, de nedreptăţi, de boli, de moarte, suferă şi cei buni. Căci tăria acestora asupra răului se arată în suportarea a tot ce le impune răul din exterior. învingerea prin răbdare a răului venit din exterior arată slăbiciunea acestuia. Hristos a învins moartea, suportînd moartea, şi noi o vom birui în noi înşine, de asemenea, numai de vom muri fără ca să cădem din legătura cu Dumne¬ zeu, priu păcat.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 109
Hristos a învins moartea venită prin păcat, priniind-o fără păcat. A învins-o pentru că a transformat-o din moarte pentru păcat, din moarte ca depărtare maximă de Dumnezeu, în act de dăruire lui Dumnezeu, într-un act de jertfă din iu]>ire adusă lui Dumnezeu dintr-o iubire asemănătoare pentru cei ce-L duşmăneau şi-L vor duşmăni. în primirea morţii El merge pînă la capăt în iubirea Lui faţă de oameni, dar şi în renunţarea omului la sine pentru Dumnezeu. Moartea, ca act suprem dc iubire, învinge moartea. Pentru că în iubire are’ loc întîlnirea cu Dumnezeu. Moartea ca supremă dăruire lui Dumnezeu, ia din El puterea învierii, a biruirii ci.
Acum moartea nu mai înseamnă sărăcire a fiinţei sau înaintare spre neant (fără ieşire totală din existenţă), sau încremenire în cadrul mărginit al existenţei, ci salt generos din mărginirea egoismului, prin spirit, cu Hristos Dumnezeu, izvorul existenţei plenare făcut om, ceea ce dă puterea spiritului umplut de Dumnezeu să readucă la viaţă şi trupul. Cei ce trăiesc lui Hristos — spune Sfîntul Apostol Pavel — tot Lui mor. Adică cei uniţi cu Hristos pe pămînt se unesc cu Hristos şi prin moarte, spre învierea prin El. Iar Hristos e viu. Deci şi cei ce mor lui Hristos sînt vii.« Nimeni dintre noi nu trăieşte sieşi şi nu moare sieşi. Căci de trăim, Domnului trăim, iar de murim. Domnului murim. Deci şi de trăim şi de murim, ai Domnului sîntem. Căci spre aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpînească şi peste cei morţi şi peste cei ce vor învia» (Rom. 14, 7—9). Deosebirea morţii celor uniţi cu Hristos de a celor neuniţi cu El, o afirmă în mod direct Sfîntul Apostol Pavel, spunînd:« Căci dacă trăiţi după trup, veţi muri: iar dacă omorîţi cu duhul faptele trupului, veţi fi vii» (Rom. 8, 13). Moartea tn Domnul spre odihna în El a celor ce trăiesc Lui pe pămînt o afirmă şi Apocalipsa, spunînd:« Şi am auzit un glas din cer, zieînd: Scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor în Domnul ! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei» (14, 13).
Existenţa nu e numai atîta cît se vede. Şi nici moartea. Ci cei ce trăiesc fără Dumnezeu sînt scufundaţi într-un întuneric interior, în care se adîncesc deplin prin moarte. Iar cei ce trăiesc cu credinţa în Hristos sînt scufundaţi în lumina Lui, iar prin moarte se adîncesc şi mai mult în lumina şi puterea lui Hristos, care poartă în El, ca om, urmele morţii
dragoste pentru Tatăl şi pentru oameni, dar e şi înviat. Ei se odihnesc ca morţi pentru osteneble de aici, pentru Dumnezeu şi pentru oamenii în Hristos, Cel ce a înviat din iubire pentru Tatăl şi pentru oameni, dar sînt şi vii în această moarte, trăind cu anticipaţie învierea lor viitoare cu trupul.
Moartea pentru ci nu mai e decît moarte fără de viaţă aceasta. Ea nu mai e moarte ca scăpare în sărăcia şi neputinţa extremă. IV carteaî CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
tn Hristos e o renunţare spirituală totală la ei înşişi cu Hristos pentru Dumnezeu. Ca atare are în ea în mod potenţial învierea. Nici o persoană nu moare, pentru că e legată ontologic de alte persoane şi în ultimă ana¬ liză de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-şi reneagă opera creaţiei, cu atît mai puţin îşi reneagă persoanele aduse la existenţă cu care a început un dialog fie pozitiv, fie negativ, cu persoanele ca chipuri ale Lui şi, ca atare, ca cele mai înalte vîrfuri ale existenţei create, ca existenţe conştiente care ştiu de sensul existenţei şi au rostul să facă pe Dumnezeu transparent prin ea. Faptele lor din viaţa aceasta le caracterizează şi mai mult ca persoane de neînlocuit, eternizează dialogul lor pozitiv sau negativ cu Dumnezeu, pe care Dumnezeu nu-1 uită. Faptele lor nu s-au făcut degeaba.
Moartea ca urmare a « despărţirii nedespărţite» de Dumnezeu de pe urma păcatului a fost transformată de Hristos în dăruire totală a omului lui Dumnezeu, act de supremă predare lui Dumnezeu, şi de aceea, act de aflare a vieţii în El. Dacă n-ar fi moartea, omul ar fi fost lipsit de acest mod de dăruire totală a sa Iui Dumnezeu, de renunţare totală la sine, din suprema iubire faţă de Dumnezeu. Moartea a fost făcută în Hristos şi de om ca act de supremă generozitate a sa, ca act de suprem ruraj al iubirii şi al încrederii omului faţă de Dumnezeu. Creştinul poate spune « Mulţumescu- Ţi Ţie, Doamne, că pot muri, că mă pot dărui prin moarte total Ţie, ca să găsesc în Tine viaţa nemărginită trăită cu Tine». Totuşi omul nu caută să scape de viaţă, ci primeşte moartea numai cînd i-o dă Dumnezeu. El socoteşte şi timpul vieţii ca timp dat lui de Dumnezeu să“i slujească Lui, şi prin aceasta să înainteze prin eforturi proprii în Dumnezeu, ca izvor al existenţei veşnice. E ceea ce spune Sfîntul Apostol Pavel: « Co mie a vieţui este Hristos şi a muri cîştig. Iar dacă a vieţui în trup înseamnă pentru mine să lucrez şi să am roadă, atunci nu ştiu ce să aleg. Sint stăpînit de amîndouă: doresc să mă despart de trup şi săfiu împre¬ ună cu Hristos. Şi acesta e un bine cu mult mai mare. Dar e mai de trebuinţă pentru voi să stăruiesc în trup» (Filip. 1, 21—24).
Fără tmp, şi anume fără timpul scurt şi fără cbpele repede trecătoare ale vieţii, n-am lucra cu mare grijă, tensiune şi seriozitate, pentru a creşte spiritual pentru odihna veşniciei. Tocmai în scurtimea timpului, dar şi pentru că această scurtime stă în cumpănă cu veşnicia, stă uriaşa impor¬ tanţă a lui.
Iată cum dragostea învinge teama de moarte şi chiar moartea.Dar moartea a fost transformată, prin caracterul de jertfă benevolă ce i s-a dat de Hristos, şi în mijloc de arătare a iubirii noastre faţă dc semeni pentru binele lor, pînă la moarte; în mijloc de a face pe oameni tari în sobdaritatea pentru binele lor, înţelegînd prin bine existenţa eternă, scăpată pentru totdeauna de moarte.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ III
în acest sens biruinţa lui Hristos asupra morţii a fost biruinţa bine¬ lui adevărat şi desăvîrşit asupra răului. De aceea acest bine învinge în Hristos tot răul. El nu învinge numai moartea, ca cea mai gravă turnare a răului, ci învinge deplin şi răul care o produce. Dar această biruinţă şi-o pot însuşi şi cei cu care s-a făcut de o fiinţă ca om, numai dacă şi-o însuşesc şi ei de bunăvoie. Hristos a pus în El toate formele de bine, ea să le poată transmite puterea lor şi oamenilor. El n-a învins numai la exterior răul. El nu l-a lăsat să existe sub nici o mască. De aceea n-a învins răul prin vreun eroism care poartă ca rău masca binelui. Toate formele de învingere a răului prin eroismul care poartă diferite măşti ale binelui 8-au dovedit victorii înşelătoare.
Răul nu poate fi învins cu adeăvrat decît prin cruce ca jertfă a iubirii. Cel ce se face — după ce pare că a învins răul — şi el autor al răului, şi nu rămîne numai jertfă care suferă răul, s-a dovedit că n-a învins cu adevărat răul. Răul c un mare nâscocitor de minciuni. De cele mai multe ori el învinge aparent prin măştile binelui, prin erosime amăgitoare. Puterea răului stă în minciună, în aparenţa binelui. Puterea binelui stă în smerenie, în răbdare, dar în răbdarea care nu se închină răului cu nici un preţ. El dă pe faţă toate formele de fariseism ale răului. Sfîntul Apostol Pavel a spus :«Cînd sînt slab, atunci sini tare». «Deci foarte bucuros mă voi lăuda cu slăbiciunile mele, ca să locuiască in mine puterea lui Hristos» (II Cor. 12, 10, 9). Tăria smereniei e tăria lui Dumnezeu, care nu se închină în nici un fel în faţa răului, nici nu caută vreun profit din darea lui pe faţă prin pilda binelui ce o arată în ea.
Astfel, chiar urmarea cea mai gravă a răului a fost învinsă de Dumne¬ zeu, dar prin smerenie şi jertfă, ca forme de solidaritate cu omul, făcîn- du-Se El însuşi om în scopul acesta şi înlăturînd tot egoismul. Hristos ne invită astfel la solidaritate în bine, sau în iubire, cu semenii în El, pentru învingerea răului.
Dumnezeu poate restabili existenţa personală creată în integritatea ei, dar nu-i impune cu sila fericirea iubirii. Ea va fi pentni mulţi o inte¬ gritate ontologică, dar nu şi o armonie interioară, spirituală, care depinde de iubirea acceptată voluntar. Vor fi mulţi înviaţi cu trupul, dar nu cople¬ şiţi de spirit.
87. Ca moneih, îmi îngădui să vă cer părerea asupra unei constatări: monahismul românesc dintotdeauna nu a acordat duhurilor rele —diavolului —importanţa pe care le-au dat-o scrierile ascetice din alte părţi. Poporul român a respins din acest punct de vedere formula paulinâ care-1 socoteşte pe Satan « domnul acestei lumi crezînd mereu cu tărie că lumea aceasta este a lui Dumnezeu112 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi că în iconomia divină diavolul îşi are anumite rosturi. Nu cred că mai există o limbă în care satana să fie numit şi cu termenul « aghiuţă » (sfintuleţul).
Nu cumva înţelepciunea poporului nostru conţine sîmhurele unui răspuns? Nu cumva românii au biniit dc atîtea ori răul ce s-a abătut asupra lor tocmai fiindcă au fost obişnuiţi, fără a-1 minimaliza, să nu i se închine, nici măcar prin frică?
Tot Evul mediu occidental s-a închinat diavolului in măsura în care i-a fost frică de el, a trăit cu groaza lui, l-a închipuit în atîtea feluri înspăimîntătoare pe catedrale. Românii, care au zugrăvit pe diavol în scenele Judecăţii de apoi, au însoţit totdeaima una- ginea lui şi cu o undă de umor. Românii nu cu acordat niciodată în sufletul lor diavolului un loc, socotindu-1 suliordonat. Nu de diavol s-au temut românii, ci de eventualitatea ca Dumnezeu să-i pedepsească prin diavol pentru păcatele lor faţă de Dumnezeu. Această putere de a nu ceda răului şi de a nu-1 initologiza nu este una dintre marile tării ale neamului nostru?
Sfinţia Voastră aţi scris o carte despre « Ortodoxie şi Roinânism». V-am ruga aă-i adăugaţi un capitol pe această temă şi să ne daţi un răspims la cele de mai sus.
— Poporul român a înţeles poate ca nici un altul că răul se învinge prin bunăvoinţă, răbdare, smerenie, prietenie, prin milă. N-a purtat războaie de ffucerire, a fost un popor răbdător, milos, comunicativ, prie¬ tenos, primitor de străini. Satul românesc a fost o comunitate de oameni necertăreţi, gata dc ajutor reciproc, milostivi faţă de cei săraci, de inva¬ lizi. Prin aceasta a simţit tăria binelui faţă de rău şi faţă de diavol. El a făcut « haz de necaz», simţindu-se superior necazului şi tîzînd de el. A rîp cbiar de diavol, văzînd în el un viclean care se foloseşte de minciuni ieftine pentru a ispiti pe oameni la rău, care face pe sfîntul, dar nu reu¬ şeşte să fie decît un« aghiuţă», un sfîntuleţ, un mic sfînt închipuit. Nu s-a lăsat doborît în deznădejde de necazurile aduse de împrejurări asupra lui, nici atras la reacţii aspre faţă de cei ce-i făceau răul. Poporului roman i-a fost străină răbzunarea, cum se întîmpla de exemplu la popoarele semite arabe, unde fiul unui tată omorît trebuie să omoare pe cel ce l-a omorît sau pe unul dintre cei apropiaţi lui. N-a înmulţit răul prm reacţii însufleţite de rău. Obiectul principal al umorului atît de mult practicat de români este autorul răului, fie mascat sau nu în bine.
Prin aceasta poporul român arată că a devenit cu adevărat un popor creştin. El simte că pentru el, prin Hristos, diavolul, ca « stăpînitoT olcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 113
veacului acestuia, a fost aruncat afară » (loan 12, 31), lucru afirmat şi de Sfîntul Apostol Pavel despre «stăpinitorul puterilor văzduhului» (Efes. 2, 2), sau despre «stăpinitorii întunericului acestui veac» (Efes. 6, 12); căci diavolul nu mai este pentru el «dumnezeul veacului acesta» (II Cor. 4, 4). Aceasta s-a arătat şi în faptul că poporul român a avut şi are în general o viaţă de cuminţenie, de moderaţie, de modestie, în basmele lui, idealul lui Făt-Frumos este căsătoria. El este curat, modest, plin de grijă chiar faţă de animale. Beţia, destrăbălarea, cîştigul necinstit, sînt fenomene rare şi osîndite. E un popor cu moravuri înfrî- nate, care la monahi se ridică la mari înălţimi de asceză, dar unite cu seninătatea şi comunicabilitatea nu cu încruntarea. Asceza monahilor nu exclude comunicarea cu oamenii. Ascetul caută bunătatea şi se numeşte om «îmbunătăţit».
Natura nu se află pentru român sub stăpînirea celui rău. Ea şi-a păstrat rînduiala dată ei de Dumnezeu. Un om din popor zice: «Tot ce SC întîmplă e după o rînduială. Lumea noastră are o rînduială şi toate se fac după o hotărîre, după o putere de sus» (Ernest Bernea, Cadre ale gîndirii populare româneşti, p. 239). De un lucru fără rînduială se spune că:« n-are nici un Dumnezeu». Dumnezeu ţine rînduiala în toate. Despre diavol se spune: « Ducă-se pe pustii», adică acolo unde nu sînt oameni şi nu lucrează ei. Sc ocoleşte a i se spune pe nume. I se spune mai mult: « Necuratul»,» Ucigă-1 crucea». Celui stăpînit de ură, de mînie, i se spune: « Apucat», adică nestăpîn pe sine, dar nu se spune de cine e stăpînit, ci e mai degrabă compătimit decît urît. E biruit prin bnişte. Lipsa de bunătate e socotită ca lucrul cel mai gi-av: ca «ieşire din minţi», ca «nebunie».
Despre un om peste care au venit nenorociri, suferinţe, se spune că« l-a lăsat Dumnezeu», nu că le are de la diavol, sau că e « bătut de Dumne¬ zeu», ca să fie adus la cuminţenie, căci de la Dumnezeu se poate aştepta şi scăparea uşoară de necazuri. Iar de omul rău, neînţelept, se spune că e « om fără Dumnezeu», nu că e stăpînit de diavol. Dacă se întoarce la Dumnezeu, toate i se întorc spre bine. Cînd un om nu te înţelege, îl chemi să-şi aducă aminte de Dumnezeu, spunîndu-i:« mă, om de la Dumnezeu», sau: «mă, omul lui Dumnezeu». Neînţelegerea dintre oameni vine din lipsa gîndirii lor la Dumnezeu. Dar se mai spune şi de un om bun că e « un. om al lui Dumnezeu». Nu poate fi cineva bun dacă nu e al lui Dumne¬ zeu, sau om al lui Dumnezeu, dacă nu e om bun. Dumnezeu este izvorul binelui, al bunei înţelegeri între oameni, al rînduielii în toate.
Prin toţi cei buni s-a manifestat Dumnezeu în istoria omenirii, care şi-a pus pecetea în ei, şi prin ei, a lui Dumnezeu însuşi pe toată creaţia. Dar în istorie s-a manifestat şi răul ca refuz al unora dintre oameni de a creşte în Dumnezeu.
.r.114 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Răbdarea, conştiinţa de a avea lingă sine pe Dumnezeu, a dat poporu¬ lui nostru tăria să treacă printr-o istorie plină de greutăţi, menţmîn- du-se în pofida tuturor.
88. în opera Sfinţiei Voastre cred că se află punctul de pornire şi însăşi temelia pentru o filosofie ortodoxă menită a rezolva tragi¬ cul antagonism dintre ideal şi realitate, dintre aspiraţia omului şi circumstanţele de care el se loveşte, dintre « romantismul» visurilor ' şi «realismul» identificat prea adesea cu abdicarea de la ideal şi pactizarea cinică cu aparenta atotputernicie a răului. Cineva spunea că Sfinţia Voastră aţi introdus o viziune ontologică-dina- mică asupra Ortodoxiei. Lumea este văzută sub acţiimea energiilor divine, prin care se poate ridica din cădere şi se poate transfigura.
0 teologie a ridicării lumii prin lucrarea în sinergie a omului şi a barului, o teologie^ a lucrării lui Dumnezeu în lume, o teologie a iubirii lui Dumnezeu faţă de făptura Lui este, poate, azi mai necesară ca orieînd omului, spre a spera într-o ieşire din fund㬠tura din care mulţi nu-1 văd ieşind decît printr-o catastrofă universală.
Cum aţi ajuns Sfinţia Voastră la această doctrină, si ce rol a avut descoperirea teologiei palamite? în ce măsură consideraţi că interesul, astăzi universal, pentru gîndirea Sfîntului Grigone Palama a fost anticipat şi ajutat dc apariţia operei Sfinţiei Voastre despre Sfîntul Grigorie Palama—după cîte ştiu, cea dintîi mono¬ grafie consacrată marelui teolog bizantin pe plan mondial?
— Mă bucur că găseşti în învăţătura Sfîntului Grigorie Palama despre cnergule necreate o semnificaţie a lucrării lui Dumnezeu în oameni spre creşterea spirituală a lor şi spre înaintarea lor tot mai mult în Dumne¬ zeu. Oamenii şi îndeosebi cei ce se silesc spre sfinţenie nu se împărtăşesc numai de puterile care ţin existenţele pur senzitive sau cunoscute prin simţuri în cadrul legdor monotone, ci şi de energiile necreate care îi fac să înainteze la nesfîrşjt în îndumnezeirea lor (Pr. D. Stăniloae, Viaţa fi învăţătura Sfîntului Grigorie Palama, Sibiu, 1938, p. 213). Prin acestea poate fi transfigurată şi natura cosmică din care ei fac parte. Aceasta impbcă o viziune spirituală-dinamica a lumii.
Teologul protestant J. Moltmann observa că e meritul recunoscut al lui Mircea Eliade de a fi remarcat că religiile naturiste dau importanţă naturii care se repetă, pe cînd Vechiul şi Noul Testament dau atenţie principală timpului şi istoriei, iar prin aceasta persoanei umane şi liber¬ tăţii ei, pe cînd « omul civilizaţiilor arhaice suportă cu greu istoria» şi dă importanţă numai repetiţiei naturii (Le Mythe de Veternel retour. Paris,cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 115
Gallimard, 1949, p. 161, 36; după Jurgen Moltmaim, Goţi in der Scfiop- fung, Kaiser Verlag, Mtinchen, 1985, p. 74).
Sfintul Grigorie Palama a găsit în Dumnezeu baza acestei viziuni dinamice istorice a Jumii. De aceea se poate spune că viziunea istorică a lumii, căreia Sfîntul Grigorie Palama i-a găsit o fundamentare în Dumne¬ zeu însuşi, a anticipat şi încurajat în parte concepţia evoluţionista formu¬ lată fîlosofie în secolul XIX prin Hegel şi devenită azi general admisă.
Dar pe de altă parte evoluţionismul acesta s-a inspirat din teosofia şi evoluţionismul platonist, cu baza în religiile orientale, care peste planul eternei reîntoarceri din planul pămîntesc aşezau o evoluţie în planul fundamental, în care totul evolua de la forma spirituală a esenţei la for¬ mele mai puţin spirituale, pînă la cele materiale şi invers. în această evo¬ luţie în sus şi în jos se încadra uneori şi teoria reîncarnărilor. Noutatea evoluţionismului modern stă în faptul că a văzut această evoluţie şi în etapa scurtă a istoriei trăită de oameni în faza actuală. Dar această con¬ cepţie nu vorbeşte de un scop etern al întregii evoluţii istorice şi meta- istorice, cum nu vorbeşte nici evoluţionismul metaistoric — general — al religiilor orientale şi al platonismului. E o învîrtire continuă şi fără sens prin etape uriaşe. Persoana umană nu are o valoare eternă în unicitatea ei. Realitatea ultimă nu este un Dumnezeu personal, ci o esenţă supusă unei legi neschimbate. Propriu-zis nu e deosebire reală între baza onto¬ logică a existenţei şi mişcare.
în creştinism creşterea spirituală în timp a oamenilor în alte şi alte condiţii e urmată de înălţarea veşnică în infinitatea iubirii personale a lui Dumnezeu Cel personal, nmplîndu-se tot mai mult de energiile Lui necre¬ ate. Există un scop etern al creşterii omului în istorie, sau al timpului. Nici persoanele umane, fiinţa umană generală a lor, nici Persoanele Sfintei Treimi şi fiinţa lor comună, nu se dizolvă, nici lucrarea persoanelor umane şi energiile dumnezeieşti nu sînt lipsite de însemnătate.
Existenţa întreagă, începînd de la cea divină şi sfîrşind cu cea. creată, are un caracter ontologic-diuamic. Persoanele dumnezeieşti de o fiinţă comună există din veci şi în veci, comunieîndu-şi iubirea lor, şi cele ome¬ neşti de o fiinţă comună, activata prin ele, se îmbogăţesc în veci din Dum¬ nezeu prin energiile Lui necrcate. Persoanele umane au însă pecetea pusă pe ele şi de faptele lor şi de conlucrarea cu energiile divine care le menţin identitatea şi înălţarea lor veşnică. Aceasta dă o valoare eternă persoane¬ lor, ca unităţi ontologice de vîrf, dar dă un sens şi mişcării lor. însuşi ' timpul se umple de lumina unui sens. Iar veşnicia pune în evidenţă în mod deplin valoarea persoanelor. Dumnezeu n-a voit să aibă desăvîrşirea şi să trăiască personal bucuria existenţei desăvîrşite numai în forma exis-116 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
tenţei ei din veci şi pînă în veci, ci s-o vadă şi într-o formă dată persoanelor care se bucură de ea prin înaintarea în ea în veci.
Dacă în trecut fizica întemeia o viziune despre lume în care nu se vedeau în etapa actuală a lumii decît entităţile, fizica mai nouă tinde să vadă realitatea constînd numai din relaţii fără entităţi stabile, perma¬ nente ceea ce încurajează evoluţionismul modern, inclusiv darwinismul (vezi Pierre Giescl, La Creation, Ed. Labor et Fides, Geneve, 1980). Dar nici una dintre alternative nu oferă un sens existenţei. învăţătura pala- mită îi dă un sens: entităţile există pentru a se desăvîrşi, iar mişcarea sau relaţia e cea care le face posibilă desăvîrşirea. Aceasta dă un sens lumii, creaţie a lui Dumnezeu, adusa la existenţă pentru a se desăvîrşi în El. Şi în ea apare şi Dumnezeu ca avînd un sens, întrucît El este o Treime de Persoane, care se bucură una de alta datorită puterii, slavei, iubirii lor comune.
Extinsa precizare a deosebirii dintre fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, făcută de Siîntul Grigorie Palama, ne ajută să înţelegem prezenţa activă mereu deosebită a iubirii lucrătoare a lui Dumnezeu în dezvoltarea şi perfecţionarea în timp a creaţiei, fără să considerăm aceasta ca o schim¬ bare a fiinţei Lui neschimbate, în care caz nu ar mai fi Dumnezeu; dar neproducînd prin promovarea persoanelor umane nici schimbarea lor. Deci această precizare afirma şi valoarea persoanelor create şi a creaţiei în general. Dumnezeu n-a creat p lume statică, încremenită, şi nici El însuşi nu e o existenţă statică, care nu poate să-şi arate bunătatea şi iubirea Lui faţă de creaţia Sa, ajutînd-o să înainteze în apropierea de El, în înţelegerea l<ui, în creşterea ei spirituală. Şi existenţa persoanelor nu e nici o existenţă ce se dizolvă prin mişcare.
Relaţia dinamică a lui Dumnezeu cu creaţia Sa, relaţie prin care creaţia e ajutată să înainteze spre ţinta fericirii veşnice în unirea cu El, o arată lucrarea lui Dumnezeu din Vechiul Testament şi prevestirile lucrării Sale viitoare în relaţia cu cea omenească prin prooroci. Timpul nu e locul unei menţineri a omenirii în aceeaşi stare. Dumnezeu are o vedenie anticipată a timpului ca întreg, cu momentele lui prin care ome¬ nirea înaintează spre ţinta ei, care e unirea veşnică cu Dumnezeu Cel mai presus de timp. Şi această înaintare a timpului spre veşnicia dumne¬ zeiască nu e numai prevăzută de Dumnezeu, ci e şi condusă de lucrarea Lui liberă, în colaborare cu lucrarea oamenilor. Persoanele înaintează în timp spre ţinta unei existenţe veşnice în Dumnezeu, sau în răul fără sfîrşit, prin lucrarea lor liberă şi prin lucrarea lui Dumnezeu, sau prin voia Lui. Energiile necreate ale lui Dumnezeu sînt puse sau nu în lucrare de voia Lui. Ele sînt ale unui Dumnezeu liber şi lor le corespund lucrările libere ale omului care colaborează sau nu cu cele ale lui Dumnezeu.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 117
Timpul mărginit, înaintînd spre o ţintă de fericire sau de nefericire veşnică, presupune pe Dumnezeu ca factor personal şi dinamic, dar şi pe oameni ca persoane dinamice libere. Un timp etern iară ţintă, implică drept realitate fundamentală o esenţă impersonală, neUberă, supusă unei legi inexplicabile ca origine şi ca rost.
Timpul, ca mediu prin care omenirea înaintează spre un sfîrşit veşnic fericit sau nefericit, s-a făcut cunoscut prin învierea lui Hristos. Parti¬ ciparea la învierea Lui a devenit ţinta tuturor persoanelor umane. Timpul e înaintare spre învierea oamenilor în Hristos. învierea lui Hristos dă un caracter dinamic istoriei, prin faptul că îi dă o ţintă.
învierea lui Hristos îl arată pe Dumnezeu coborît în interiorul timpu¬ lui pentru omenirea făcută să înainteze în timp, spre veşnicie, prin parti¬ ciparea la istorie ca membru al ei, care realizează în sine ţinta ei şi o atrage întreagă spre ţinta pe care a dat-o El în fine istoriei.
în Hristos s-a întîlnit veşnicia cu timpul, a coborît veşnicia în timp, ca să imprime timpului înaintarea spre veşnicie. în Hristos s-au întîlnit lucrarea dumnezeiască cu lucrarea omenească, cea dinţii atrăgînd pe oameni spre veşnicie, a doua, conlucrînd cu bucurie cu această atracţie, în Hristos timpul îşi pune în evidenţă valoarea lui, tocmai pentru că nu este el însuşi veşnic, dar duce persoanele ce trăiesc timpul spre veşnicie.
89. Cum credeţi că ia parte şi va lua parte în viitor neamul românesc la salvarea lumii din impasul în care omul contemporan se simte ajuns? Cum vedeţi acea « zi de mîine » a omenirii şi a neamului nostru în omenire, pentru care viaţa şi opera Sfinţiei Voastre au fost închinate într-o necontenită strădanie, sub asistenţa harului şi a energiilor dumnezeieşti?
— Cred că poporul român are posibilitatea să aducă o contribuţie importantă în mîntuirea lumii din impasul în care ea se află astăzi prin aceea că o bună parte din ea nu vede ţinta şi rostul framintărilor ei, datorită unei gîndiri care consideră legile repetiţiei sau ale unei oare- cari evoluţii aplicabile ordinii materiale, ca exeluzînd orice alt mod şi plan de existenţă.
Poporul român are intuiţia unei existenţe cu mult mai largi, mai complexe. El vede planul unei existenţe spirituale superior celei mate¬ riale, în care domneşte libertatea şi responsabilitatea, căreia îi pot folosi în parte în scopul dezvoltării spirituale umane şi al destinaţiei eterne a persoanelor omeneşti şi legile ordinei materiale. Poporul român crede că toate legile lumii materiale şi instrumentele tehnice dezvoltate produse de ele trebuie să servească relaţiilor dintre oameni inspirate de bunătate şi însetate de desăvîrşire şi eternitate.118 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Poporul român se poate face în lume vestitorul şi susţinătorul rela¬ ţiilor de bunătate, de milă, de într-ajutorare, de armonie şi solidaritate n bine între oameni ce tind spre eternizare, opuse impulsurilor egoiste, ^duşmănoase de satisfacţii trecătoare.
Scriitorul Paul Anghel îl face pe Bogdan Petriceicu Haşdeu să spună următoarele cuvinte: « Iată de ce în culmea mizeriei în care se află azi^ afirm că poporul român are un rol providenţial: să ateste prin chipul lui de acum şi dintotdeauna funcţiunea binelui. Nouă ne revine misia de a lupta cu iraţionalul din istorie. Apoi, şoptit, inaudibil: Dumenezu are nevoie de români». Şi Paul Anghel continuă de la sine:« Hasdeu nu folosise locuţiu¬ nea «popor ales», ca la iudei, dar precis o presupunea» (întoarcerea morţi¬ lor, Bucureşti, CB, 1987, p. 444). ■
Ne oprim în mod deosebit asupra ultimelor cuvinte din textul atribuit de Paul Anghel lui Haşdeu.
Poporul român trăieşte existenţa umană înălţată la planul superior al \uiei spiritualizări reale, însetată de eternitate, al unei sensibilităţi de mare delicateţe a omului în relaţie cu semeenii săi. E o spiritualitate de mare fineţe, o spiritualitate adevărată, niciodată terminată, greu expri¬ mabilă, deşi adînc trăită. Ea nu poate fi- despărţită de trăirea inepuizabilă a misterului persoanei proprii şi a semenului, unite în misterul suprem şi veşnic care le uneşte şi din care îşi au existenţa, şi care le ţine într-o sme¬ renie şi sete continuă de mai mult, care nu s-ar putea explica numai din relaţia lor, dată fiind trăirea simultană a neputinţei de a-şi da tot ce doresc, de a-şi satisface toată setea de plenitudine. Românul simte pornirea sa şi a celuilalt de a fi bun şi tot mai bun unul cu altul, dar ştie că ei nu-şi pot da toată bunătatea de care sînt însetaţi, ci fiecare are nevoie de bun㬠tatea fără margini a lui Dumnezeu. « Bunul Dumnezeu să ne ajute !», spune el de cite ori vrea să facă un lucru împreună cu altul, de cîte ori vrea el şi simte că vrea şi celălalt să fie buni unul cu altul.
Trăirea spiritualităţii adevărate e pentru poporul român trăirea bun㬠tăţii proprii, hrănite de bunătatea fără sfîrşit a lui Dumnezeu. Aşa se explică dulceaţa serioasă şi infinită a doinei româneşti, adîncimea spiri¬ tuală şi cuviinţa inepuizabilă a limbii noastre.
Scriitoarea poloneză Kazimiera Ittakowiezowna scrie într-un reportaj publicat în 1937 la Varşovia şi intitulata Cum este România» (Jaha jest Rumania): «România este plăcută. Atribuit României, cuvântul acesta vrea să însemne în primul rtnd: farmec, seninătate, destindere.. . Dacă tn Suedia eşti izbit de eleganţă şi cultură..., în România totul este atît de plăcut ! Iţi este uşor să trăieşti, fără durere, fără ameninţare ... In Rom⬠nia nu trebuie să depui efort ca să te acomodezi: pe străin îl poartă « valul» viu, unduios, sensibil, plin de grijă, de o rară delicateţe, un <c val» faţă decu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 119
care efortul personal devine inutil. I se economiseşte oaspetelui fiecare clipă de stînjeneală, fiecare ciocnire brutală cu necunoscutul». « Bizantinismului, care stă la baza iconografiei româneşti, scufundat intr-o meditaţie hieratică, i se adaugă blinda seninătate latină. Prin forma rigidă curge un conţinut viu. armonios».
Urban Jarnik, un mare prieten al românilor din preajma şi din timpul primului război mondial, considera că limba românească are nuanţe mai bune decît alte limbi cu literaturi mai bogate.« De aceea — mărturi¬ seşte el — eu mă închin cu umilinţă geniului limbii române şi al poporului român, care se pricepe atit de minunat să îmbrace în ea produse de toată frumuseţea ale minţii lui agere şi înţelepte» (Cuvîntare rostită de Urban Jarnik cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani ai societăţii academice « Rom⬠nia Jună» din Viena, Braşov, 1912, p. 18; La Alexandru Toader, Prele¬ geri de literatură cehă. Universitatea din Bucureşti, 1978).
Limba română reflectă spirituabtatea poporului român, relaţia sufle¬ tului românesc cu taina Dumnezeului Gel bun şi plin de delicateţe iubi¬ toare faţă de oameni. Pe El îl face poporul român deosebit de transparent lumii. Deschiderea spre infinitatea delicată a limbii române e deschiderea spre El. Prin ea oamenii îşi comunică infinita Lui delicateţe.
90. Adresaţi un gînd bun, creştinesc, intelectualilor şi tuturor oamenilor de bine din ţara noastră.
— Ne-am bucura să vedem şi la noi mai mulţi gînditori şi scriitori creştini, cum sînt la toate popoarele. Prin aceasta scrisul românesc s-ar face cunoscut şi apreciat în toată lumea, căci credinţa creştină este izvor profund de ^ndire originală, cum nu sînt alte concepţii care nu cunosc decît lumea aceasta. în felul acesta scrisul nostru, cultura creştină, ar exprima în mod mai fidel sufletul neamului, făcîndu-1 cunoscut şi apreciat între celelalte popoare.
Aş dori ca intelectualitatea noastră să-şi {irate o mai strînsă legătură ou Biserica străbună, cu mînăstirile noastre, cu tradiţia spirituală a poporu¬ lui nostru, participînd alături de credincioşi la viaţa liturgică şi sfinţi- toare a Bisericii.
9L Daţi-ne un sfat părintesc celor care vă sintem ucenici şi ne hrănim duhovniceşte din scrierile şi sfaturile Prea Cucerniciei Voastre.
— Să vă simţiţi mai alipiţi — dacă se poate — printr-o amintire continuă de lisus Hristos Care ne este Mîntuitor şi ajutător, şi model de înnobilare a mnanităţii noastre. Ea ne va face să iubim pe semenii noştri, aă părăsim orice egoism şi să nu ne descurajăm niciodată în greutăţile
120
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
vieţii. La aceasta ne-ar ajuta cît mai deasa pomenire a lui Hristoe în scurta rugăciune, cunoscută în tradiţia noastră ca « Rugăciunea lui lisus» sau «Rugăciuea inimii». Putem pomeni pe Hristos fără să ne întrerupem îm¬ plinirea datoriilor noastre faţă de viaţă, ci, dimpotrivă, ajutîndu-ne să le împlinim cu cea mai mare responsabilitate.
92. Părinte Dumitru, ne aflăm la începutul miei epoci noi a activităţii Bisericii noastre, după o perioadă în care a fost împiedicată în activitatea ei. Cum credeţi că ar trebui să se manifeste Biserica Ortodoxă Română în această perioadă care începe?
— Ca răspuns la cele de mai sus prezint cîteva recomandări de în¬ noire a slujitorilor Bisericii lui Hristos pe care le intitulez « Gînduri despre un program de activitate viitoare pentru Biserica noastră»
Ne aflăm la sfîrşitul epocii de stăpînire ateistă care a căutat în toate felurile să golească sufletul poporului nostru de spiritualitatea ereştină, reducîndu-i viaţa la preocupări strict materiale pe care dealtfel nu a reuşit să i le satisfacă, intenţionînd prin aceasta anularea identităţii lui.
Bisericii noastre i se cere acum să înceapă o activitate care să vindece gravele urmări lăsate în generaţiile mai noi de această îngustă şi fanatică stăpînire antrreligioasă şi antinaţională. Toţi slujitorii s-ar cuveni să propovăduiască cuvîntul despre Hristos cu o tîvnă neîncetată şi o caldă putere convingătoare, nu numai Dumineca şi în sărbătoare la Sfînta Liturghie, ci şi la fiecare slujbă ar trebui să vorbească explicînd înţelesul lor, rugăciunile rostite, conţinutul Sfintei Evanghelii.
Sfînta Liturghie ar deveni astfel un mai puternic prilej de încălzire a credinţei şi a comuniunii între credincioşi prin obişnuirea lor cu eîntarea comună cum fac grupurile neoprotestante.
Ar fi bine ca preotul să nu mai fie în nici o clipă un rugător distant, separat, ci să caute să atragă şi să însufleţească pe toţi credincioşii la rugăciune prin rugăciimea lui. Să nu se vadă la el nici o preocupare de răsplată pentru contribuţia lui. Nu va fi lăsat de popor sa sufere lipsuri nici el, nici familia lui.
Cu deosebire trebuie introduşi în cunoştinţa credinţei creştine copiii şi tinerii, cărora li s-au băgat în cap tot felul de argumente împotriva cre¬ dinţei. Preoţii n-ar trebui să aştepte ca să fie cautaţi de credincioşi pentru vreo slujbă, ci şi ei să caute tot felul de ocazii de a se întîlni cu ei şi de a le dovedi adevărul şi importanţa credinţei creştine; în întîl-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 12]
nirea cu oamenii pe străzi, pe uliţe, în căutarea lor sub diferite motive în fabrici, în foruri, birouri, intrarea în vorbă cu ei în trenuri, dar mai ales în căutarea lor în spitale. Să cheme după amiezile în biserici pe credin¬ cioşii maturi şi pe copii, pentru catehizare. Hristoa şi Apostolii n-au apştep- tat să-i caute oamenii să le facă cunoscută credinţa, ci au umblat tot timpul printre ei făcînd aceasta.
Ar fi poate bine dacă biserica noastră şi-ar instala un post propriu de radio, cu doi-trei preoţi bine pregătiţi, care să vorbească în fiecare dimineaţă şi seară credincioşilor despre credinţa creştină.
La o parohie din Atena se adunau odată pe săptămînă seara sute de tineri, cărora le vorbeau cunoscute personalităţi despre temele credinţei, urmînd un dialog între tineri şi vorbitori.
Propovăduirea lui Hristos şi a pildei iubirii Lui de oameni s-ar cuveni să fie unită cu practicarea pilduitoare din partea preoţilor a acestei iubiri. Orfanii s-ar cuveni să găsească prin sau în preoţi un locţiitor al părinţi¬ lor ; bătrînii, săracii, bolnavii la fel ar trebui să cunoască prin preoţi că nu sînt singuri pe lume.
în Atena şi în general în Grecia, fiecare parohie are un comitet de doamne din care cîte una dimineaţa pleacă într-o maşină a parohiei la bătrînii parohiei şi-i îmbracă şi le duce de mîncare, sau îi aduce să mă- nînce într-o sufi'agerie de lîngă biseidcă. Alte parohii se ocupă de orfani şi de săraci în formele potrivite.
Episcopiile iau cîte un spital întreţinut de ele sau cîte un cămin pentru studenţii săraci, condus de preoţi. Ei ar urma astfel pilda Sfîntului Vasile cel Mare, care a fost nu numai unul din cei mai mari scriitori bisericeşti, ci a şi organizat în oraşul său de reşedinţă un grup de spitale, de orfelinate şi de alte forme de ajutorare a celor ce aveau nevoie.
Sînt sigur că toţi parohienii ar ajuta pe preot şi toate parohule pe episcop să îndeplinească această operă. Să trecem în practică predica despre comuniunea iubitoare dintre noi pe care ne-o cere Hristos.
Această activitate ar fi bine să fie stimulată şi supravegheată de episcopi însăşi. în general episcopii ar cîştiga o mare autoritate morală dacă ar părăsi în viaţa lor „stilul de prinţi“ care s-a introdus întîi în Evul Mediu catolic cînd episcopii au devenit stăpîni de mari feude, sau prinţi elec¬ tori. Ax fiun mare bine dacă ar reveni la modul vieţuirii Apostolilor ai căror urmaşi deplini sînt, mod de viaţă la care unii au rămas în toate timpurile. Ax fi bine să nu se uite că la bază sînt călugări, care au dat votul smereniei
122
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi al sărăciei. Ar fi minunat să umble cu simplitate tot timpul printre cre¬ dincioşi, ca Apostobi, să se afle ca fiecare într-o parohie, aşa cum episcopul din primele veacuri era parohul principal al fiecărei parohii, parohul fiind numai locţiitorul lui. S-ar da un conţinut real şi practic titlului pe care şi l-a dat pe vremuri Papa de la Roma:« servis servorum Dei», sluga slugi¬ lor (a preoţilor şi credincioşilor) lui Dumnezeu. Cel mai mare e cel ce slu¬ jeşte pe alţii, cum a slujit Hristos (Mt. 20, 26—28).
Ai fi bine să se dea o importanţă deosebită organizării la centrele epar¬ hiale a activităţii caritative amintite a parohului. Cel puţin unul dintre consiheri s-ar cuveni să se ocupe cu supravegherea acestei activităţi. Să nu se mai dea importanţă exclusivă unui birocratism sterp, care priveşte de sus la preoţi.
Chiar în Institutele teologice ar trebui ca disciplina teologiei pastorale să nu mai fie un curs teoretic, ci o obişnuite a studenţilor cu practica unei pastoraţii caritative pe teren. Precum catedra de cîntare bisericească este o deprindere practică a viitorilor preoţi cu cîntarea bisericească, aşa ar trebui să devină şi catedra de Teologie pastorală.
Tot în Biserica Greciei, am aflat că nişte tineri de la o aniinută paro¬ hie au ajuns, căutînd pe bolnavii din diferite cartiere ale unui maie oraş, la o bătrînă paralizată şi de atunci se duc pe rînd în fiecare zi, o îngrijesc şi îi duc cele necesare. Aceasta ar fi bine să o deprindă şi tinerii teologi ai noştri, ca viitori preoţi. Cred că în felul acesta am putea crea un puternic curent de strîngere a credincioşilor în biserici şi de vie comuniune între ei.
Acesta este testamentul pe care doresc să-l las slujitorilor Bisericii noastre: Fiţi tot timpul cu ^ndul la Hristos şi căutaţi să-I slujiţi Lui, cîştigînda-i pe oameni pentru credinţa' în El şi pentru rolniuirea lor, prin toate faptele voastre. Aşa veţi putea cîştiga fericita viaţă eternă pentru voi şi pentru cei pentru care aveţi o mare răspundere.
Aceasta e concluzia la care am ajuns la vîrsta mea, apropiată de sfîrşit.
Eu am căutat să slujesc pe Hristos prin osteneala scrisului, căutînd să atrag la credinţa în El pe cei ispitiţi de scrisul străin de credinţă atît de răspîndit în tunpul de cînd tiparul a făcut cu putinţă înmulţirea lui mai ales în ultimele două-trei sute de ani şi cu totul la noi în era comunistă.
Dar mă gîndesc uneori că mai mult folos aş fi putut aduce dacă aş fi fost preot de parohie, pentru a trece în practică cele ce le-am scris.cu DASCĂU DE TEOLOGIE OHTODOXĂ 123
PREOTUL PROFESOR CONSTANTIN GALERIU *
Institutul Teologic-Bucureşti
în paginile de mai jos ne vorbeşte Părintele Profesor Constantin Galeriu. Nu sînt cuvinte uscate izvorîte din mintea unui dascăl de teologie scolastică, ci sînt cuvinte vii, calde, încărcate de duhul dragostei nemuritoare, izvorîte din inima unui părinte duhovnicesc, cu o profundă experienţă pas¬ torală. De la Părintele Constantin cerem şi aşteptăm cuvinte şi sfaturi de păstor sufle¬ tesc care nu numai învaţă, ci naşte spiri¬ tual, hrăneşte si dobîndeste multe suflete pentru Hristos, pentru împărăţia cerurilor.
Preot paroh de aproape o jumătate de secol şi dascăl de teologie de aproape două decenii, în Prea Cucernicia Sa s-au îmbinat în chip fericit experienţa pastorală cu cea de dascăl, vocaţia de preot format şi trăit în mijlocul credincioşilor, cu cea de profesor de teologie înconjurat de studenţi însetaţi de cunoaştere şi cuvînt. Apelăm astăzi la dubla experienţă a Prea Cucerniciei Sale, dar mai ales la cea de preot şi păstor de suflete, şi îl rugăm să ne vorbească pe înţeles şi de la inimă, ca să ajungă la inimile celor dornici de trăire duhovnicească, de o viaţă vie, ancorată în Hristos.
Avem nevoie de păstori buni, după modelul marelui Păstor lisus Hristos. Avem nevoie de preoţi care mai întîi de toate se roagă şi apoi vorbesc, care mai întîi aduc jertfă pe Hristos pe sfintele altare şi se jert¬ fesc pe ei înşişi pentru Hristos şi apoi îl mărturisesc prin cuvînt de pe amvon şi prin propria lor trăire. Cel ce vorbeşte din experienţă, după ce mai întîi el se roagă şi simte pe Duhul Sfînt saltînd în inima lui, acela are mare putere în cuvînt şi poate trezi multe suflete pentru Hristos.
Considerăm că Părintele Profesor Constantin Galeriu, atît de iubit' şi căutat de studenţii săi de la Institutul Teologic din Bucureşti, ca şi
• Născut în Răcătău—Bacău, la 21 nov., în anul 1918, urmează Seminarul Teologic „Sfîntul Gheorghe” din Roman şi Facultatea de Teologie din Bucureşti. După 30 de ani de pastoraţie în Ploieşti şt trei ani de detenţie pentru predică, ia doctoratul în teologie, cu teza« Jertfă şi răscumpărare», şi este numit, din anul 1973, profesor titular de Omiletică şi Catebetică, la Institutul Teologic — Bucureşti. Totodată, este paroh la biserica „Sfîntul Silvestru” din centrul Capitalei.124 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
de credincioşii şi enoriaşii bisericii „Sfîntul Silvestru” din centrul Capitalei, are această putere harică în cuvintele Sfinţiei Sale şi ne vorbeşte din dubla sa experienţă de preot şi dascăl de teologie. De aceea îi punem cu încre¬ dere întrebări şi aşteptăm răspunsuri ziditoare de suflet.
I
1. Părinte Constantin, vă rugăm să ne vorbiţi ceva mai adine despre Taina Sfintelor Paşti.
— Invocînd lumina Duhului Sfînt şi cugetînd cu stăruinţă, cred că trebuie să vedem în această taină o vocaţie pascală a întregii făpturi.
Cuvîntrd cel mai deplin care ne dezvăluie taina mormîntului gol din apropierea Golgotei este: Paşti. Celelalte nume: crucea, moartea, învierea, nemurirea, viaţa veşnică sînt puteri şi stări duhovniceşti unite la un loc în acest dar dumnezeiesc — Pastile. De aceea, în slujba sfîntă din dimineaţa învierii, cuvîntul Paşti este rostit fără încetare cu multe şi negrăite sen¬ suri: « Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat; Pastile fără prihană; Pastile cele mari; Paştile credincioşilor; Paştile care ne deschid nouă uşile raiului; Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii» (Penticostar, ed. 1895 şi 1985, p. 27). Ceea ce ne uimeşte, şi numai în acest imn citat acum, este o totalitate a cuprinderii existenţei noastre în starea pascală.
2. Vreţi să ne lămuriţi ce înseamnă cuvîntul «paşti»?
— Cuvîntul« paşti», provenit din limba ebraică— pesah — ,înseamna trecere. Sinaxarul marii sărbători învaţă: « în Sfînta şi Marea Duminică a Paştilor prăznuim învierea cea aducătoare de viaţă a Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru lisus Hristos, pe care o numim şi Paşte, după cuvîn¬ tul care în vechiul grai evreiesc înseamnă trecere. Pentru că aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus de la început lumea dintru nefiinţă întru fiinţă. In această zi., smulgind Dumnezeu poporul israelian din mîna faraonului^ l-a trecut prin Marea Roşie şi tot în această zi S-a pogorit din ceruri şi S-a sălăşluit în sinul Fecioarei. Jar acum, smulgind tot neamul omenesc din adîncul iadului, l-a suit la cer şi l-a adus iarăşi la vechea vrednicie a nemu¬ ririi'» (Penticostar, ed. 1895 şi 1973). Acest cuvînt al Praznicului descoperă luminat orizontul atotcuprinzător al acestei mari taine: originea pascală a creaţiei; evenimentul salvator din istoria poporului Israel — trecerea de la robie la libertate; opera mîntuirii noastre, pascală în amîndouă sensurile: — şi trecerea lui Dumnezeu Ia noi, în firea umană, şi trecerea firii umane în viaţa dumnezeiască, la îndumnezeirea cea după har. în acest duh proclamă sărbătoreşte Biserica, prin graiul inspirat al Sfîntului loan Damasebin:« 2^iua învierii, popoare să ne luminăm ! Paştile Domnu-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 125
lui. Pastile ! Că din moarte la viaţă şi de pe pămînt la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cînlăm cîntare de biruinţă» (Canon, Cînt. 1).
3. Atunci'Mîntnitorni a înviat pentru noi?
— Da, Hristos Dumnczeu-Omul a înviat nu numai pentru EI. Mai mult, ne şi întrebăm: Cum de a murit Hristos? Cum Fiul Iui Dumnezeu şi Cel fără păcat ca Om poate muri? Trebuie mărturisit odată mai mult: cea mai mare minune din partea Domnului este tocmai că a primit să moară, aşa cum din partea noastră, în ce ne priveşte pe noi, cea mai mare minune este învierea. în Prohodul Domnului, Biserica psalmodiază cucernic, teologhisind: « Ai apus în trup sub pămînt, nestinsule Luceafărj Şi aceasta neputind vedea soarelej In amiază el s-a întunecat» (Starea II, 34). Tot atît de revelator tîlcuieşte taina trecerii prin moarte şi un imn al Sfintei Liturghii:« în mormint cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dum¬ nezeu, în rai cu tilharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ai fost Hristoase, toate umplindu-le. Cel ce eşti necuprins» (Liturghier, ed. 1987, p. 141). Tocmai că este necuprins, pe toate le ia asupră-Şi, le cuprinde, lisus Hristos Dumnezeu-Omul moare şi înviază pentru El, dar şi pentru noi: pentru firea Sa umană luată din Fecioară, pentru întreaga fire umană, ca şi pentru întreaga făptură. Mormîntul Lui, paradoxal, este «purtător de viaţă, mai înfrumuseţat decît raiul, mai luminat decît orice cămară împărătească», şi, aşa, golit, devine « izvor al învierii».
4. Ce înţeles are tocmai acest eveniment al « mormîntului gol»?
— într-adevăr, iată mormîntul gol, care nu mai este cum se spune « locaş de veci». Rămîne gol şi se face mărturie şi nădejde pentru noi, vestindu-ne că şi mormintele noastre vor rămîne goale. Păstrează în ele de la învierea Doninului trupuri chemate la învierea şi viaţa veşnică. De aceea, Apostolul, învăţînd despre învierea trupurilor, nu va zice se îngroapă, ci «se seamănă» : «Se seamănă trupul întru necinste, înviază intru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc ...» (I. Cor. 15, 42—44). Purţăm în noi duhni, harul Celui înviat ca o « sămînţă» asemenea « bobului de grîu, care ciad cade în pămînt. . . murind, jertfindu-se aduce multă roadă» (loan 12, 24). înţelegem şi pentru ce Hristos foloseşte asemenea grai:« Semănătorul seamănă Cuvîntul» (Marcu 4, 14). CuvîntuJ lui Dumnezeu-Cuvîntul se¬ mănat în noi este sămînţă vie, plină de « duh şi viaţă» (loan 6, 63); şi, împreună cu Harul Tainelor şi vieţuirea în Duhul, ne face părtaşi vieţii Lui-
_convorbiri dttbovnicesti
5. Vorbiţi-ne despre legătura dintre moarte şi înviere.
D»,n:7pe-Sfae StapârUor.
je.tfâ rrrSeptjef^ifa:
kelevich)rpemm'"urplu^^X“vkW^^^^
mortii prin ea însă<fi ww f! ■ - moarte a lui Hristos dă
morţii focînd o din mo tn biruirea morţii, adică inversează rostul
prin a^ăsieuLZ ‘fZ‘^“'‘‘ « desjiintează
Bisericii Ortodoa:e, in Rev Ort nr -j
(M. Eliadel TrVrpr^ ^ de ia un mod de a fi la altul»
Ue7e 1 ca trecere timpifjertfă şi
multă viaţă» (loan 10,\o)!
diţia"^ ^ El ne descoperă con-
oL’nul o restaurear^ ^igmara vocaţia pascală a făpturii. Propriu-zis,
Crucea învierea Ît^mV i 4, 6). In întruparea,
Domnu’l ne descoperă lain^nuT’ Sfînt de la Tatăl,
Ne-o descoperă din El ca orieiL a jertfei, a jertfei pascale-
ca paşti din veci înni t «vor al ei; mai profund, ne-o descoperă
^_p^ dm veci, înainte de însăşi întemeierea lu^. .
^ Avem un temei|m acest sens în Sfînta Scriptnră?
«Ştiind că nu ^cu Jurlr cuvîntul Sfînlului Apostol Petru:
pdraţi din viaţa voastră ăZarlTlălatTrascum- lui Hristos ca al unui Mi^l « ■ ’ părinţi, ci cu scumpul sînge al
înainte de întemeierea lumii ^larTarl cunoscut mai
pe urmă pentru voi» (I Petru’I IR 9m p“ """"
observat si snu« nS 7 fB-20). Potrivit acestei descoperiri, trebuie
Astfel, creaţia întreagă este rod^^^l ^
de taină al Domnului Sfîntul ^ t Apostol
^i^'i^Uztntemeiarea lumu^Zoc fs «t S'^î’ '“"'“P'» «
V P ■ to, o). Şl Inaintexnergătonil Boteza-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 127
tor al Domntdui, Sfîntul loan, îl vesteşte pe Hristos tot sub acest nume al jertfei: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (loan 1, 29). în Sfînta Scriptură, mielul, după cum se ştie, este cu o distincţie unică; simbol al jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu; de unde şi nu¬ mele proprii consacrate: «Mielul pascal», «Pastile Domnului» (Ieşirea
12, 11, 27).
Creaţia se întemeiază pe jertfă, pe iubirea dumnezeiască, creatoare, şi în originea ei şi în mîntuirea ei. Şi orice act creator al nostru are drept temei şi sursă jertfa, iubirea jertfelnică. Fără jertfă nu se face nimic. Jertfa are în ea deja, în elanul ei, o săminţă vie, un ţel, în timp ce încu¬ nunarea acesteia este rodul, prăznuit pascal.
7. Vedeţi o legătură şi mai adîneă între iubirea dumnezeiască şi taina Sfintelor Paşti?
— Da ! Jertfa este pascală, purtătoare de viaţă tocmai pentru că prin Hristos se descoperă că îşi are temeiul în iubirea dumnezeiască. Iubi¬ rea este principiul şi al vieţii şi al învierii. Trebuie să vedem adine jertfa, iubirea care este pascală, deci Pastile, înrădăcinat în Dumnezeu, în Prea- sfînta Treime. Sfîntul Apostol Petru îl contemplă pe Mîntuitorul, precum 6-a văzut, ca Miel nevinovat, deci în stare de jertfă,« mai înainte de înte¬ meierea lumii» (1, 19 —20). într-o asemenea stare de oferire jertfelnică descoperă Domnul însuşi unirea Lui cu Tatăl, din veci, cînd zice:« Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine» (loan 17, 21). «Locuirea» Unuia în Celălalt dezvăluie o comuniune sacrificială şi pascală în Preasfînta Treime. Iar Sfîntul Apostol şi Evanghelist loan vede această comuniune sacrificială şi pascală extinsă de la Preasfînta Treime la întreaga creaţie. —« Iată —zugrăveşte el ca într-o icoană liturgică —, un tron era în cer şi pe tron şedea Cineva, avînd în mina dreaptă o carte scrisă, pecetluită cu şapte peceţi ... şi 24 scaune înconjurau tronul şi pe scaune 24 bătrîni şezînd îm¬ brăcaţi in haine albe. Şapte făclii de foc ardeau înaintea tronului, care sînt cele şapte duhuri (daruri ale lui Dumnezeu); iar împrejurul tronului erau patru fiinţe rostind neîncetat: Sfitit, Sfînt, Sfint Domnul Dumnezeu Atot- puternicul Cel ce era. Cel ce este şi Cel ce vine ... Şi am văzut la mijloc între tron şi cele patru fiinţe şi în mijlocul bătrinilor stînd un Miel, ca în¬ junghiat». Şi Apostolul continuă, descoperind că« a luat cartea din dreapta Celui ce şedea pe tron (Cartea •pecetluită e istoria făpturii, purtînd în ea sensul existenţei noastre, n.n.). Şi cînd a luat Cartea, cele patru fiinţe şi cu cei 24 bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor. Şi cintau o cîntare nouă zicînd: Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile. ei, fiindcă ai
128
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu cu sîngele Tău oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul» (Apoc. 4, 2, 4, 6; 5, 1, 6—9).
Viziunea ne descoperă Liturghia cerească, reprezentată iconografic, de altfel, în cele mai multe biserici, în mijlocul celor patru fiinţe, semni- ficînd creaţia, şi a celor 24 batrîni, semnificînd umanitatea, se află « Mie¬ lul». lisus Hristos ni se descoperă «stînd» deci înviat, dar ca «înjunghiat», deci în stare de oferire jertfclnică înaintea Tatălui. El oferă sacrificial creaţia. Biserica, după săvîrşirea operei lui mîntuitoare. Dar o oferă în ’ virtutea vocaţiei Lui eterne de a fi El însuşi ofrandă Tatălui. De aceea, în rugăciunea dinaintea Jertfei Sale rosteşte: «.Acum preamăreşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea» (loan 17, 5). Slava Lui este tocmai această oferire, stare de jertfă primită de Tatăl în puterea şi bucuria slavei Duhului Sfînt. El este oferire din veci Tatălui ca Fiu, iar acum oferă şi creaţia pe care o poartă baric în El, căci« Prin El toate s-au făcut». O oferă Tatălui în str㬠lucirea slavei Duhului Sfînt; bucurie pascală, contemplată de Apostol în imagini sacre: «şapte făclii de foc» — daruri ale Duhului Sfînt, imnul îngeresc: « Sfînt, Sfînt, Sfînt. . .», « cupe de tămîie» —rugăciunile pline de mireasmă ale sfinţilor (Apoc. 4, 5, 8; 5, 8—9), toate cvocînd chipul Bise¬ ricii cereşti.
8. înţelegeţi astfel existenţa şi viaţa făptm’ii în lumina unei vocalii pascale?
— Creaţia este o oglindire a acestui Paşte divin etern. Existenţa întregii creaţii este ţesătură harică de jertfă şi înviere, lucrată de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfînt. Sfînta Scriptură arată că totul începe prin jertfă divină şi se finalizează în lumina învierii. Citim în Cartea Facerii: «.<4 zis Dumnezeu: să fie lumină». însuşi cuvîntul Tatălui, adică expresia: «A zis», îl descoperă pe Dumnezeu-Cuvîntul, pe Fiul şi Mielul dat ca temelie « de la întemeierea lumii», pentru întemeierea ei. Iar în cuvîntul divin e lumină şi viaţă. « Cuvîntul era lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume» (loan 1,9); lumină şi viaţă strălucind în Duhul, Care « odihnea» deja deasupra apelor (Facerea ], 2).
Citim mai departe: « Şi a fost lumină. . lumina de întuneric. Lumina a numit-o ziuă.
Şi a despărţit Dumnezeu iar întunericul, noapte. Şi
a fost seară şi a fost dimineaţă, zi, una» (Facerea 1,4—5). Adînc semni¬
ficativ trebuie să observăm şi că zilele creaţiei nu încep cu dimineaţa, ci cu seara; de la seară la dimineaţă.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 129
9. Ce vrea să ne spună aceasta?
— Mai întîi trebuie spus că zilele creaţiei nu sînt zilele solare (de 24 ore). Numai după « ziua a treia a zis Dumnezeu: să fie luminători pe tăria cerului ... ca să despartă ziua de noapte ... să deosebească anotim- purile., zilele, anii ...» (Facerea 1, 14). «O zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani», zice ApostoliJ (II Petru 3, 8; Ps. 89, 4). Atunci, această orHiue « seară-dimineaţă» arată că zidirea făpturilor urmează tot o « tre¬ cere» pascală. însuşi Domnul S-a jertfit seara întru înnoirea creaţiei şi a înviat în dimineaţa celei de a treia zi. Făptura înrădăcinată haric în viaţa Mielului lui Dumnezeu vine la existenţă şi viaţă urmînd acelaşi curs: de la seară la dimineaţă, de la cruce la înviere, de la jertfă la împli¬ nire creatoare. în acelaşi duh şi cultul divin al Bisericii, în care se zideşte creştinul, e un drum care începe cu Vecernia — slujba de seară — trece prin Miezonoptică la Utrenie, slujba dimineţii, încununată cu Sfînta Liturghie în care creştinul exclamă: «Am văzut lumina cea adevărată, am primit duhul cel ceresc».
10. Pentru ce este numită «ziua întîia a creaţiei» zi una?
~ Da, se cuvine spus: «a fost zi una». Traducerile mai noi propim « ziua întîi». Sfîntul Vasde Cel Mare arată însă că:« Scriptura, ca să ducă mintea noastră spre viaţa ce va să fie, a numit-o una. . ., adică pîrga zilelor, pe cea de o vîrstă cu lumina, Sfînta Duminică cea cinstită cu învierea Dom¬ nului» (Omilia II la Hexaimeron). Această «zi una» a fost şi prima dimineaţă pascala, cel dintîi «pofti» sărbătorit în creaţie.
11. Vă rugăm să mai stăruiţi puţin privind această urmare: «seară— dimineaţă » din Cartea Facerii, pe care o explicaţi drept structură de jertfă şi înviere a făpturii.
— Observăm că succesiunea seară —dimineaţă se repetă în toate zilele creaţiei: «Şi afost seară şi a fost dimineaţă ziua a doua . . -, ziua a treia . . ., ziua a patra. . .» (Facerea 1, 8, 13—18). Seara semnifică o jertfire de sine «Jertfă de seară . .» (Ps. 140, 2). în jertfă se află începutul oricărei zidiri. Este o cerinţă universală. «O, Preaslăvită minune, va cînta Biserica, Lăţimea şi Lungimea Crucii, deci a jertfei, cu o cerului se aseamănă, căci cu dumnezeiescul dar sfinţeşte toate» (Laude, la 14 sept.). Jertfa, este astfel actul creator, sfinţitor, originar instituit de Dumnezeu însuşi prin Fiul Său de la început. Şi din acest act, din jertfă, apoi, în fiecare dimi¬ neaţă a zilelor creaţiei apărea cîte un nou regn al făpturilor. Căci jertfa im se poate înţelege decît în actul creator, iar fiecare dimineaţă, precum
130 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
descrie Cartea Facerii, era o bucurie a creaţiei, bucurie a roadelor, a vieţii, era uu Paşti.
12. Era « Paşd » în sensul nostru creştin?
— Era un «Paşti» al celorlalte făpturi. Şi, era o prefigurare a « Paş¬ tilor» desăvîrşit pregătit omului pentru trecerea lui« de la pămînt la cer», precum învaţă Biserica. Făpturile pămîntului vestesc prin jertfa lor şi pregătesc jertfa lui Adam. Toate sînt deodată şi un dar divin, jertfa ofe¬ rită omului spre susţinere şi umanizare, dar şi exemplu de jertfelnicie pentru om, pentru propria lui jertfă închinată Ziditorului şi prin El seme¬ nilor. Comuniunea cu celelalte făpturi în acest act sfinţitor o vădeşte omul şi prin oferirea la Altar a prinoaselor din toate regnurile creaţiei.
13. Explicaţi in cîteva cuvinte crearea şi vocaţia pascală a omului după Sfînta Scriptură.
— Omul s-a învrednicit de un act ziditor propriu, oferit numai lui. Referatul biblic precizează:« Şi a zis Dumnezeu: să facem om după chipul şi asemănarea Noastră...» (Facerea 1, 26). Iar mai departe: «Atunci lutnd Domnul Dumnezeu ţarină din pămînt a făcut pe om şi a suflat in faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu» (Facerea 2, 7). Actul divin îl instituie deodată în legătură şi cu pămîntul, cu fiinţele de pe el, dai şi cu Ziditorul. Comunicarea este faţă către faţă, personală. Dtunnezeu îi insuflă prin har o conştiinţă şi iubire jertfelnică liberă după chipul Său divin, pentru a-şi putea reafiza apoi şi « asemănarea». Iar distincţia pc care o face Sfînta Scriptură între cbipiJ divin dăruit, devenit constitutiv fiinţei noastre, şi « asemănarea» cu Dumnezeu, pentru care trebuia Adam să conlucreze cu barul, pime în lumină această vocaţie pascală originară a omului. Sfîntul Vasile Cel Mare învaţă:« Dacă te-arfi făcut dintru început după asemănarea lui Dumnezeu^ unde ar fi fost darul tău ? De unde ji încununat ? Dacă Ziditorul ar fi dat firii totul cum ţi-ar fi deschis împ㬠răţia cerurilor ? Acum însă una ţi s-o dat (adică chipul); cealaltă (asem㬠narea) nedesăvîrşită s-a lăsat ca şi tu să lucrezi la desăvirţirea ta pentru ca vrednic să te faci de plata cea de la Dumnezeu» (Omiba I Despre originea omului, 17). Lucrarea, nevoinţa lui Adam, trebuia să fie ca o jertfă harica in sinul creaţiei,« să lucreze şi să păzească grădina cea din Eden» (Face¬ rea 2, 23); să pună asupra Iiimii o pecete tot mai luminoasă a jertfei crea¬ toare, sporind el însuşi mereu în unirea cu Prototipul divin după care fusese zidit, pînă la încununarea Paştilor hărăzite lui- într-o asemenea comumune cu Dumnezeu susţinută de un elan neistovit al iubirii era data şi posibilitatea nemuririi lui Adam. . , .cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 131
14. Cum a pătninâ însă moartea şi ce sens poate căpăta în creaţia divină?
— Se înţelege, cauza ei este căderea din har, din comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu. Dar, paradoxal şi tragic e faptul că s-a instituit în existenţă ca un fenomen obişnuit, «firesc», deşi fundamental conştiinţa o refuză. Sînt chiar teologi care afirmă că « un creştin n-ar trebui să ia prea în serios moartea insului. Moartea e pretutindeni, iar Dumnezeu n-a consi¬ derat în mod vădit moartea ca un scandaU chiar sub formele brutale ale morţii copiilor ...» (K. Rahner, Ecrits Theologiques, Ed. D. D. B. Mame, 1970, p. 61).
Totuşi o cercetare mai atentă a Revelaţiei divine ne conduce şi la alte concluzii. înainte de toate nu trebuie pierdut din vedere că Dumne¬ zeul Cel Viu îl previne pe Adam tocmai împotriva morţii. Dumnezeu îi atrage atenţia să nu iasă din comuniunea cu El, cu Binele şi să guste « din rău», precizînd: « în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit» (Facerea 2, 17). De asemenea, fără echivoc, Sfînta Scriptură spune: « Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă sî făpturile lumii sînt izbăvitoare. Moartea n-are putere asupra pămîntului. ureptatea este nemuritoare, iar nedreptatea aduce moarte» (înţelep. lui Solomon 1, 13—14). în acest sens Apostolrd învaţă: « Plata păcatului este moartea» (Rom. 6, 23) şi descoperă ca stăpîn al morţii pe demon. De aceea Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume « ca să surpe prin moartea Sa pe cel ce are stăpinirea morţii, adică pe diavo¬ lul şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea in robie toată viaţa» (Evrei 2, 14—15). Fiul Dumnezeului Celui viu. Care în faţa crucii exclama: « întristat este sufletul Meu pînă la moarte» (Matei 26, 38), a venit în lume tocmai ca să desfiinţeze scandaltd morţii.
Pâtrunzînd şi mai adine în inima tainei, înţelegem semnificaţia dată acestui eS^eniment limită şi ca «prăpastie sau punte universală de trecere spre o altă existenţă, spre existenţa veşnică» (Cf. Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. III, p. 214). într-adevăr, după cum «plata păcatului este moartea^, la fel in moarte se afiă şi moartea păca¬ tului, a răului şi a unei lumi vechi. Rugăciunea Bisericii îi dezvăluie acest sens:« , . . Pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinţilor noştri, ai poruncit amestecului . . . acestei negrăite legături a Ta ... să se desfacă şi să se risipească, pentru ca sufletul să meargă acolo de unde fiinţa şi-a luat, pînă la obştească înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit», în pămînt. (Rugăciimea de iertare la cei adormiţi). Dar atunci moartea este hotar, hotar pus răului şi hotar întîlnirii între două lumi, instituind un sfîrşit şi un nou început. De la sine înţeles, moartea nu decide prin ea însăşi sensul, ea SI
re132 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
poate doar deştepta, mijloci. Ţine de starea duhovnicească a persoanei umane sa facă din moarte, sau trecerea cu credinţă şi nădejde spre un nou mod de e?dstenţă în infinitul vieţii divine, sau închiderea narcisistă în siue. Şi, « cel ce se închide în sine, desigur nu e pierdut în Dumnezeu, dar e îngropat tn el însuşi» (A. Manaranche).
15. Totuşi, noi nu sintem făpturi vremelnice? Nmnai Dumnezeu este veşnic.
— Da! Nu putem evita această întrebare, întrucît omul, ca făptură, are o existenţă temporală, care este sensul mai profund al nemuririi lui Adam şi a noastră? Altfel spus, unde s-ar afla punctul de întîlnire între etern şi temporal, în care eternul. Dumnezeul Cel veşnic, toarnă în noi, cei vremelnici, nemurire, har din eternitatea Lui?
Ştim că temporalitatea înseamnă, după Revelaţie, împlinirea vocaţiei făpturii într-un anume timp dat, într-un interval, o perioadă; acestea vor să ne spună « zilele creaţiei», care, cum s-a sesizat, nu erau zile solare, întrucît soarele apare în ziua a patra IFacerea 1, 16). în exprimarea Noului Testament, asemenea perioade ^mt numite «eoni», «veacuri»- Şi, de observat. Dumnezeu «prin Fiul ... o şi făcut veacurile» (Evr. 1, 2). Este de la sine înţeles că orice lucru al nostru, de orice proporţie, se face într-un timp dat. Aşa îneît şi în mare, fiecare veac sau eon, în planul veşnic al lui Dumnezeu, împlineşte o lucrare, o misiune proprie. Dar în acelaşi timp îl pregăteşte pe altul viitor, aşa cum treapta unei scări deschide posibilitatea trecerii la o altă treaptă, mai sus. Pe măsura înain¬ tării spirituale, noi şi luăm cunoştinţă tot mai vie de misiunea veacului de acum, îl împlinim, dar şi întrezărim ceva, în transfigurare, din bogăţia sporită a celui de dincolo şi ne şi pregătim pentru dobîndirea lui. Mai mult, ne este dată chiar o pregustare a celuilalt, cum spune Apostoltd: « din puterile veacului viitor» (Evr. 6, 5), o « arvună în vederea moştenirii depline», cum zice Sfîntul Simeon, Noul Teolog. Chiar şi mai concret: aşa cum a anticipat Domnul învierea ca realitate nouă a veacului viitor, prin Schimbarea Sa la Faţă. Or, contemplarea sau dobîndirea unei arvune a veacului viitor este deja o gustare a nemuririi. Cînd ţi s-a întredeschis « o poartă a cerului» (Facerea 7, 11), fie şi pentru puţin, moartea şi*® pierdut caracterul ei absolut, ireductibil. Sfîrşitul, care coincide cu înche¬ ierea unei vechi condiţii, nu mai e atunci moarte, ci trecere —«Paşti», e transfigurare şi un nou început în celălalt eon. în acest orizont«p<iS' cal» sesizăm noi sensul nemuririi lui Adam.
Or, jertfa tocmai aici îşi descoperă sensul, virtuţile ei. Nu e fără semni¬ ficaţie că acest act religios apare din primele pagini ale Sfintei Scripturi. Credinciosul dintotdeauna a înţeles în jertfă, cMar cea substitutivă, adusă
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
din celelalte regnuri ale creaţiei, o legătură cu Dumnezeu, deci cu viaţa. Jertfa făpturii este esenţial oferire şi primire. Este schimb de dar cu Dum¬ nezeu, izvorul vieţii. Este ofranda totală a unui rod împlinit în vederea primirii altui dar, talant pe care trebuie să-l fructifice pentru un nou plan de existenţă. Ţine de libertatea făpturii să urmeze acest curs al jertfei în vederea sporirii spre mai multa viaţă, în vederea progresului nesfîrşit al existenţei.
Acest sens profund i-1 dau jertfei cuvintele Mîntuitorului; «Cine va voi să-şi cruţe sufletul (viaţa) îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla» (Matei 16, 25). Starea făpturii noastre, supuse vremelniciei şi schimbării, e sau închidere idolatră în sine, sau oferire de sine sacră, faţă de care ceasul din urmă rămîne decisiv. Iar în acest punct de limită stă alegerea. Existenţa este trăită acum sau ca trecere, deci pascal, sau ca un sfîrşit, ca o cădere. Altfel spus, acest moment de hotar este sau jertfă, sau moarte.
înţelegem acum mai profund sensul cuvîntului biblic «iubirea ca moartea e de tare» (Cîntarea Cîntărilor 8, 6)'. Stau astfel faţă în faţă: iubirea şi moartea. Pentru conştiinţa originară s-a impus această alegere: sau iubirea, comunicarea nesfîrşită cu Dumnezeu, Izvorul Vieţii, sau separa¬ rea, primind ispita celui ce « de la început a fost ucigător de oameni» (loan 8, 44). Mai explicit, în starea iniţială Adam comunica cu Dumne¬ zeu «în răcoarea raiului». Cu memoria harului divin primit «/oţă către faţă», şi, fără memoria păcattilui, care s-a înălţat apoi ca un zid al sepa¬ rării, « Dumnezeu umbla continuu pentru el prin grădina transparentă a lumii» (Pr. Prof. D. Stăniloae). Existenţa, vocaţia lui era menită iubirii luminoase, jertfelnice care nu poate fi atinsă de moarte. Jertfa ca iubire vie, clarvăzătoare menţine legătura adevărată cu Dumnezeu, legătură a nepăcătuirii, deci a nemuririi. Adam era chemat la o schimbare, trans¬ figurare duhovnicească, întrucît primise insuilarea harului (Facerea 2, 7), o pecete a Sfîntului Duh (Facerea 6, 3) în chipul său divin. S-a spus că moartea exista deja înainte de Adam la celelalte vieţuitoare care nu fuse¬ seră create «după chip». « Moartea unui arbore sau a unui animal, consi¬ deră un teolog, nu are această dimensiune scandaloasă întrucît numai stingerea unei specii sărăceşte real creaţia — aşa cum putem vedea astăzi. Moartea este astfel mecanismul legitim de transmitere în timp a unei specii care nu e creata după chip» (Pere Georges Leroy, Le mal et la mort dans la creation, în rev. „Contacts“, nr. 135, p. 192). Dar se cuvine să spunem că nu era vorba nici la celelalte făpturi de moarte, ci dc sacri¬ ficiul fiecărui regn pe scara creaţiei în susţinerea celorlalte regnuri. Şi ştim <c că făptura a fost supusă deşertăciunii — nu de voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o — cu nădejdea ... că se va izbăvi din robia strică-133 134 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ciunii ea să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu» (Rom. 8, 20—21). Astfel, spiritual —in sensul separării de Dumnezeu prin păcat—,moartea nu şi-ar fi făcut loc în creaţie. Păcatul a transformat jertfa în moarte. N-a unit Cain jertfa cu uciderea lui Abel?
16. Dar şi Mîntuitorul a murit! Care este înţelesul, rostul acestui fapt atit de real?
— într-adevăr. Mîntuitorul a murit pe cruce. Dar în acest act al Domnului, săvîrşit de bunăvoie, trebuie să vedem o întrepătrundere a celor două stări: a morţii, moştenită de la Adam, şi a jertfei, care în Hris- tos este starea lui firească din veci. în Sinaxarul Sîmbetei celei Mari citim:« După cum la întîia facere a lumii Dumnezeu săvîrşea toate lucru¬ rile, şi în urmă, în ziua a şasea a creat pc om, făptiira cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit zhia, numind-o sîmbătă care se tîlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvîrşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din non pe omul stricat şi înnoindu-1 iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare S-a odihnit încă o dată cu odihnă desăvîrşită, de toate lucru¬ rile Lui, dormind un somn dătător de viaţă şi mîntuitor» (Triod, ed. 1986, p. 580) lisus Hristos reia firul zidirii lui Adam chiar din ziua a şasea, din Vinerea Mare, fir întrerupt de păcat. Domnul luînd asupră-Şi păcatul nostru (II Cor. 5, 21) ne trăieşte şi moartea. Dar o trăieşte deodată ca: moarte —v. plată a păcatului», dar şi ca jertfă, căci El este de-a pururea jertfă, şi plinind de bunăvoie voia Tatălui —« Pentru aceasta Mă iubeşte ^ Tatăl pentru că Eu îmi pun sufletul ca iarăşi să-L iau. . . Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu» (loan 10, 17—18). Dom¬ nul moare pentru a fi cu noi şi în această stare tragică. Precum învăţă Biserica; «De bunăvoie se pecetluieşte sub pămînt». Şi iarăşi; «Al doilea Adam Cel ce locuieşte întru înălţime S-a pogorit la Adam cel dindi pină la cămările iadului» (Canon Sîmbăta Mare, din Cîntarea 8). Real, moartea e despărţire, este «părăsire». —«Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pen¬ tru ce M-ai părăsit ?» (Matei 27, 46), exclama lisus Hristos atunci. Dar, părăsirea Domnului pe cruce nu este din păcat, ci din « iubire»: pentru noi, ca şi pentru Tatăl a cărui poruncă o plineşte. Şi astfel «părăsirea» Lui nu e numai moarte, ci şi jertfă. De aceea lisus Hristos uneşte strigătul tragic al« părăsirii», strigătul uman rostit cîndva de Psalmist (Ps. 21, l)i cu făgăduinţa oferită tîlharului căit:«./fstdzi veifi cu Mine in rai». Uneşte moartea cu raiul. Făgăduinţa raiului e deja biruinţa morţii. Şi moartea e învinsă prin jertfă. Iar jertfa trebuie să o primească Cineva Care poatecu DASCĂLI DE TEOLOGIE 0RT0DO7CĂ 135
dărui. Or, Domnul se oferă pe sine Tatălui: « în mtinile Tale încredinţez Duhul Meu» (Luca 23, 46). Deschis in iubirea plină de lumină şi nein- treruptă de nimic, Mintuitorul transformă moartea in jertfă. Şi, trecînd prin odihna zilei a şaptea, viaţa divină se revarsă acum in Noul Adam, fără stâvilare de la Tatăl in Duhul de « viaţă făcător» (I Cor. 15, 45). Şi, aşa revelează învierea, biniirea morţii, început al unui nou veac, al celei de a opta zi. Aşa, în Hristos «prăznuim omorîrea morţii, sfărimarea iculului şi începătura altei vieţi, veşnice ...» (Canonul învierii, Cint 7).
17. Spuneaţi la început că lisus Hristos a înviat şi pentru noL
— Da! Mîntuitorul ne încredinţează despre aceasta. Rugîndu-Se Tatălui pentru ucenici spune:« Pentru ei Eu Mă ^nţesc pe Mine însumi ca şi ei săfie sfinţiţi întru adevăr». Sfinţirea se face prin jertfă.« La Dumne¬ zeu nu se poate intra decit în stare de jertfă», învaţă Sfîntul Ciril al Alexan¬ driei. El face începutul, noi îl urmăm. Este un anume fel de lucru al lui Dumnezeu. £1 pune temelia, noi ne zidim pe ea. Iar temelia se instituie ca un mereu «c acum», ca un « astăzi», ca un apel adresat fiecărui timp, fiec.ănii suflet. Depinde de noi să răspundem la acest apel al învierii.
18. Cum şi unde putem lucra rodnic acest dumnezeiesc dar?
— In Biserică. Ea este Aşezămîntul despre care Mîntuitorul spune că:« Porţile iadului — deci porţile morţii — nu o vor birui» (Matei 16, 18).
19. Vreţi să ne daţi o defîm'ţie a Bisericii în acest sena?
— Plecînd de la cuvîntul din Noul Testament — eclesia — înţelesul fundamental al Bisericii este cel de« cAcmore», chemare din această liune. Atunci, Biserica este unirea celor chemaţi de Diunnezeu, Donmul vieţii. Este comunitatea şi comuniunea celor ce răspund la acest apel al Tatălui «c Care voieşte ca prin Fiul Său făcut Om în Duhul Sfînt să ne facă şi pe noi fii Săi» (loan 1, 12), să ne facă fii ai învierii» (Luca 20, 36). In acest duh Sfîntul Apostol Pavel numeşte Biserica « Trupul lui Hristos» (1 Cor. 12, 27) în care orice creştin este chemat să fie părtaş la jertfa şi învierea Domnului. Şi, dezvoltînd puţin descoperirea că Dumnezeu este Tatăl nostru şi ne cheamă pe toţi la « înfiere duhovnicească» in Fiul Său, mai putem defini Biserica şi ca Familia divin-umană a Părintelui Ceresc răsădită haric prin Fiul în Duhul Sfînt, ai cărei membri sau fii duhovniceşti mărturisesc cu dragoste credinţa lor în Preasfînta Treime cea deofiinţă şi începătoare de viaţă şi în opera mîntuitoare a Treimei prin întruparea, Jertfa, învierea şi înălţarea Domnului şi trimiterea Sfîntulni Duh; fii care ascultă de preoţia instituită de lisus Hristos « Mai Marele Păstorilor» (1 Petru 5, 4), preoţie care, părinteşte, îi învaţă « cuvîn-136 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
tul adevărului», îi sfinţeşte hrănindu-i cu diimnezeieştile Taine şi îi păsto¬ reşte prin Sfintele Canoane păzitoare ale nestricăciunii şi vieţii.
20. Cum împlineşte Biserica o asemenea lucrare în slujba învierii, a vieţii?
— Toate aceste daruri: Cuvîntul lui Dumnezeu, credinţa. Tainele, Canoanele hrănesc şi sporesc viaţa duhovnicească. Vedeţi, Sfîntul Altar, care este inima Bisericii, uneşte pe el totul: Elvanghelia, Crucea, Sfînta împărtăşanie, iar la bază moaştele sfinţilor. Din Evanghelie primim cuvintele vieţii; Crucea ne cheamă la iubire jertfelnică; Euharistia, ea însăşi jertfă şi taină, ne face părtaşi Trupului şi Sîngelui Domnului — leacul nemuririi; moaştele sfinţilor care stau la temelie «sub jertfelnic» (Apoc. 6, 9) ne încredinţează de puterea învierii, întrucît arată încă de pe acum semnele incoruptibilităţii. Toate adîncesc răsădirea noastră in Hristos dobîndită deja, să nu uităm, prin Botez care este îngroparea şi învierea cu Hristos (Rom. 6, 4), «mica înviere» cum mai este numit Botezul, şi întărită prin Sfîntul Mir: «Pecetea darului Sfîntului Duh» şi împlinită prin Dumnezeiasca împărtăşanie. Şi aşa creştem prin ele în Trupul lui Hristos ca mlădiţa din viţă, ca raza din« Soarele dreptăţii».
21. Poartă toate acestea in ele o nădejde a vieţii celei nemuritoare?
— Da, o arvună. Sfintele Taine, spre exemplu, sînt numite «logodna a împărăţiei». Sînt mărturii ale iubirii dumnezeieşti nemuritoare. «Acolo unde este iubire — iubire divină—, afirmă un gînditor creştin, acolo unde ea triumfă asupra a tot ceea ce tinde s-o degradeze, moartea nu poate să nu fie învinsă» (G. Marcel). Or, Altarul este locul unde arde focul iubirii divine. Evanghelia, Tainele sînt o pregătire a învierii. De aceea Apostolul spune Domnului: «Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice» (loan 6, 68). Iar Biserica încredinţează:«Trupul lui Hristos primim şi din Izvorul cel fără de moarte gustăm». Toate sînt o pregătire pe calea spre înviere. Tainic simţim cum prin toate aceste daruri dumnezeieşti, primite în curăţenie, nevoinţa şi credinţă profundă, integrate firesc în fiinţa noastră cea mai intimă, aşa zicînd în codul nostru genetic, m se întăreşte duhul prin harul Duhului Sfînt. Şi, «ieşind din mormîntul nesimţirii», se ridică şi trupul deasupra firii vechi, presimţind în noi nădejdea şi puterea vieţii celei noi. înţelegem atunci viu că « moartea este învinsă prin învingerea păcatului, cum arată Părintele Stăniloae, pnn fortificarea şi desăvîrşirea spiritului, iar ăceasta nu se poate realiza decît prin Cruce şi anume prin trăirea întregii vieţi creştine ca o cruce, ca un efort de întărire a spiritului, a libertăţii lui, printr-un efort de desăvârşire
a lui, care nu-i lipsit de înfrînare, de răbdare, de durere» {Crucea în Teol. Ort., în rev. „Ortodoxia”, nr. 3/974, p. 413).
22. Bate îngăduit a crede că putem dobîndi încă de aici o mîngîicre prin simţirea harului nezidit şi ncrnivitor şi, deci, o certitudine a vieţii celei de dincolo?
— Aici şi acum trebuie să nc nevoim şi să ne rugăm pentru simţirea barului învierii, ră.sădit deja în Sfîntul Botez, pentru ca nu cumva să-L auzim pe Domnul zicînd: «Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor» (Matei 8, 22). « Dacă, într-adevăr, aici este curăţia, zice Sfîntul Simeon Noul Teolog, aici jos va li de asemenea şi vederea — adică lucrarea baru¬ lui ; dar dacă tu spui că vederea nu există decît după moarte, tu atunci vei amina şi curăţirea după moarte şi aşa nu vei ajunge niciodată să-L vezi pe Dumnezeu, pentru că după moarte nu vei avea nici o activitate din care să afli curăţia, puritatea» (Cuvînt etic, v, 120) — Ne stă înainte un caz. Un om este adus la spital mistuit de o boală incurabilă. Duhov¬ nicul lui — un om cu mare experienţă — l-a pregătit mult şi profund. între altele, pentru a-1 ajuta să trăiască în adîncimea « fiinţei», i-a arătat că « boala şi moartea sînt condiţionate nu numai de schimbări fiziologice, de microbi, de patologie, dar şi de toate acele lucruri care distrug energiile noastre lăuntrice, de ceea ce poate fi numit complexul sentimentelor şi gînduriloT noastre negative, de tot ceea ce seacă puterile vieţii în noi şi împiedică ^daţa să ţîşnească ca un torent curat şi liber». Şi, astfel i-a sugerat că ar trebui să-şi îndrepte nu numai existenţa Iui exterioară, dar şi tot ceea ce este în neregulă înlâuntrul său, privind relaţiile lui cu oamenii, cu împrejurările vieţii lui, cu totul; şi să înceapă de îndată, din prezent. Iar cînd va fi realizat aceasta pentru prezent, să meargă în urmă şi din ce în ce mai în urmă, în trecut, făcînd curăţenie în tot trecutul, făcînd pace cu toţi şi cu toate, dezlegând orice nod, confruntîndu-se cu orice rău, împăcîndu-se cu toată viaţa sa, cu căinţă, acceptare şi recunoştinţă. Astfel, lună după lună, zi după zi, am străbătut împreună acest drum, spune duhovnicul. El a făcut pace cu viaţa sa în totalitate. Şi, la sfîrşit, cînd, întins în pat, prea slab pentru a putea chiar să mănînce singur, mi-a spus cu ochii sclipind:« corpul îmi este aproape mort şi, totuşi, nu m-am simţit niciodată atît de plin de viaţă ca acum». El descoperise că viaţa nu este determinată de trup, că el nu se reduce la trupul său (deşi acest trup era al său) şi că la sfîrşit el avea (poseda) o reabtate pe care moartea trupului nu o putea distruge» (Cf. Metropobtan Anthony, Death and Bereavement, London, 1986, p. 20). Trezit la lumina şi puterea harului
cu o ultimă voinţă de curăţire sufletească, el eliberase ceea ce este viu în noi de legăturile a ceea ce e muritor. Nu zice oare Apostolul:« Chiar138 COtfVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dacă omul nostru cel din afară se trece, cel din lăuntru însă se înnoieşte zi de zi» (II Cor. 4, 16).
Se cuvine amintit aici şi felul săvîrşîrii din viaţă al Sfîntului şi Părin¬ telui nostru Calinic de la Cemica. Ştiindu-şi sfirşitul apropiat, in Joia cea Mare, 28 martie, 1868, Sfintul Calinic a chemat şapte preoţi şi i-au slujit Sfintul Maslu, iar în ziua de Paşti i-aa slujit un preot în paraclisul chiliei sale unde s-a şi împărtăşit cu Sfintele Taine». A purtat mai apoi multe «convorbiri duhovniceşti» cu stareţul Cemicăi, Ştefan. în zorii zdei de joi, 11 aprilie, după ce un preot îi citise Utrenia, consemnează de asemenea biograful său,« cînd s-au împlinit cele 14 zile, s-a făcut sănătos definitiv şi s-a sculat, şi s-a îmbrăcat cu hainele de îngropare, pentru că toate celelalte le dăduse, toate, de pomană; s-a spălat singur pe faţă, s-a pieptănat şi nc-a binecuvîntat pe toţi cîţi eram în casă, şi, cum sta în picioare, s-a rezemat de pieptul călugărului Ghermano, zicîndu-i: „Să ne vedem în fericirea cea de pe cealaltă lume”; a trecut pe celălalt tăiîm în picioare ».
23. Dar pentru cel ce abia la sfirşit se trezeşte la căinţă, ce nădejde este pentru el?
— Nădejdea e pînă în ultima clipă. Să gîndim pentru ce Domnul, în parabola cunoscută « a neghinelor din ţarină», opreşte plivirea neghinei înainte dc vreme.« Lăsaţi, zice El, să crească împreimă şi grîul şi neghina, pînă la seceriş» (Matei 13, 30). Tîlbarul căit s-a mîntuit în ceasul cel din urmă, primind făgăduinţa Domnului: «Astăzi vei fi cu Mine în rai» (Luca 23, 43).
24. Atunci, ceasul cel din urmă este hotăritor?
— într-adevăr, e crucial! în întîmpinarea acestui moment creştinul trebuie să cugete adesea la acel cuvînt invocat în Duminica Cincizecimii: « Mai înainte de a ne întoarce în păraînt, învredniceşte-ne să ne întoarcem la Tine»; (Rugăciunea I, Vecernie). Şi, să se pregătească din timp să tr㬠iască acel ceas după chipul Domnului nostru lisus Hristos: ca moarte şi ca jertft. Ca sfîrşit, dar sfîrşit al unei misiuni împlinite în această lume, în slujirea vieţii acestei lumi. Domnul pe cruce a rostit:« Săvtrşitu-s-a /» (loan 19, 30). Plinea opera mîntuirii. Iar Sfîntul Apostol Pavel, trăind cu dorul neistovit de a se face « asemenea cu Hristos în moartea Lui ca să poată ajunge la învierea cea din morţi» (Fii. 3, 10—11), încheie misiunea lui rostind:« Călătoria am săvîrşit, credinţa am păzit, de acum mi s-a gătit cununa dreptăţii» (II Tim. 4, 7—8). Şi aceasta o spunea ca unul care a putut mărturisi: «.. . Pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un ciştig» (Fii. 1—21). E«cîştig», deci îmbogăţire a vieţii, a Nu este.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 139
Doamne, moarte pentru robii Tăi, cină ieşim din trup fi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare ... la cele mai bune şi mai vesele şi odihnă şi bucurie», ne rugăm de asemenea in Duminica Cincizecimii (Rug. a şasea de la Vecernie).
Atunci acest sfirşit trebuie trăit mai ales ca jertfă, ca ofrandă a nnei ucenicii jertfelnic-creatoare. Ca o purtare a crucii pînă în ultima clipă. Iar crucea este aşa cum o invocăm:« Vas al luminii . . . vistierul vieţii, uşă a tainelor» (Acatistul Sfintei Cruci). Este uşă pentru că Cel ce S-a răstignit pe ea a zis:«c£u sint uşa» (loan 10, 7), uşa spre Tatăl, spre Izvorul vieţii.
Se înţelege, nu trebuie omis faptul că învierea obştească va avea loc la a doua venire a Domnului. Deir, începutul se face de aici şi de acum, pentru că în lisus Hristos este pus deja începutul învierii, începutul celei de a opta zi, începutul ce lucrează în istorie. Lucrează ca o sămînţă «asemenea grăuntelui de muştar» (Matei 13, 31) care creşte. Din această sămînţă, arvună a învierii, fiecare dintre noi, cînd ajunge în pragul propriului sfîrşit, se poate hrăni. în acest sens zice psalmistul: «chiar şi trupul meu se va odihni întru nădejde» (Fapte 2, 26). Iar Apostolul, grăind despre înviere, arată: «Cînd acest (trup) stri- căcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvîntul care este scris. Moartea a fost înghiţită de biruinţă» (I Cor. 15, 54).
Iar în acel ceas alegerea este inevitabilă, de neocolit. Trăieşti ca şi Domnul« părăsirea» (Matei 27, 46). Te simţi părăsit, şi, tu însuţi p㬠răseşti totul. Biserica rosteşte grav sufletului că: «. ..nu este cine să-l miluiască pe dînsul», adăugind: «...către îngeri ridieîndu-şi ochii în zadar se roagă; către oameni mîinile tinzîndu-şi, nu are cine sa-l ajute», şi «... nu merge cu noi bogăţia, nu, ne însoţeşte mărirea» (Mo- litfelnic). Este momentul de extremă limită. O experienţă mai profundă
din viaţă ne poate ajuta la pregătirea şi trecerea acestui prag, şi pen¬ tru sufletul neexcepţional haric. Nicicînd spiritul nu devine mai lucid, mai conştient de sine, decît atunci cînd suferă un şoc existenţial nega¬ tiv; un eşec, o boală, o ruşine care te decade în subuman şi inuman şi pentru care răspunzi; o pierdere ireparabilă etc. Te trezeşti atunci deo¬ dată confruntat, din ultima adîncime, cu sensul existenţei. Cînduri inundă din toate zonele sufletului. Te întrebi despre raţiunea, rostul binefăcător sau răufăcător al celor săvîrşite în întreaga viaţă. îţi dai seama cu acuitate de fragilitatea şinei tale. îţi sesizezi nestator-140 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
salva, Care te cheamă să ieşi din tine; «Scoate din temniţă sufletul mtu» (Ps. 141, 7); să te deschizi, să comunici cu El. Iar această deschidere şi oferire este tocmai esenţa stării de jertfă.
Dar care este răul universal al existenţei, dacă nu moartea « vrăj¬ maşul cel din urmă?» (I Cor. 15, 25). Or, atunci experienţa anticipată a acelor grave momente de limită din viaţă, ne ajută, ne pregătesc s-o intimpinăm pc aceasta, cea din urmă; acest eveniment unic, final. Mai ales acum, rămîne irevcrsihU o singură opţiune viabilă: deschiderea totală, jertfelnică a şinei mele către Sensul fundamental al existenţei — Logosul Creator şi Mîntuitor Hristos — în credinţă, nădejde şi dra¬ goste; nevoia de unire a pătimirii mele în cea mai adîncă smerenie cu jertfa Lui care a biruit moartea prin cruce şi care ne descoperă: « Ade¬ văr, adevăr spun vouă, ... cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (loan 1, 25). Atunci trebuie să ne rugăm ca îndoiala, neliniştea, angoasa să se transforme în încredere, în credinţă puternică în El, în simţirea că eşti răsădit în Crucea Lui. Iar credinţa, « încrederea să aibă cel puţin intensitatea neliniştii pe care o încerci acum» (Olivier Cle¬ ment). în credinţă, nădejde, iubire, strălucesc încă de acum razele veş¬ niciei. Aceste virtuţi teologice îşi descoperă adine vocaţia lor pascală de trecere în har. îţi dau putere să înţelegi, să-ţi vezi atunci făptura nu ca o existenţă spre moarte, ci ca existenţă şi viaţă spre mai multă viaţă, spre înviere, ca jertfă şi înviere, ca existenţă pascală.
25. Există o deosebire între moarte şi jertfă?
—O dată mai mult eşti imperios chemat atunci cînd simţi, cu o lucidi¬ tate extremă, că există o distincţie radicală între moartea întîmpinată ca moarte ca stingere şi moartea trăită ca jertfă, prin şi în Hristos. Căci moartea văzută ca moarte este un final tragic, o jertfă silnică,-Or, luarea crucii o schimbă în ofrandă. Moartea e plata păcatului; jertfa e cununa, expresia supremă a iubirii, a comuniunii cu Dumnezeul cel viu. Moartea e imanenţă; jertfa e transcendenţă. în moarte simţim gustul amar al căderii, parcă al aşteptării nefiinţei din care am fost chemaţi de Dumnezeu la fiinţă, existenţă şi viaţă. Jertfa este înălţare spre ţelul Hristos: « Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Piui Omului, pentru ca cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (loan 3, 14—15). Moartea e condiţie a desfiinţării răului; jertfa este condiţie a desfiinţării morţii însăşi, prin Cel care, « Cu moartea pre moarte călcînd», înaintează biruitor spre dimineaţa învierii. Moartea este închidere în deznădejde; Jertfa este deschidere în nădejde, în lumina celei de a opta zi, inaugurată de Hristos Domnul. Este deschidere în nădej de a întregii făpturi care, la împlinirea istoriei, trecînd prin cruce —
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
« Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului omului...» (Matei 24, 30) —, parti¬ cipă integral la slava celei de a opta zi a «veacului învierii» (Luca 2, 35), veac ce se revelează în Hristos ca sens şi viitor al creaţiei.
Iar răul care a infectat firea, şi conştiinţa răului, a vinovăţiei care o înfioară, mai ales acum, simţi că se mistuie numai în jertfă, în asu¬ marea liberă a crucii. Numai prin ea putem trece în nădejde pe cel㬠lalt tărîm şi să nu ducem cu noi osînda. Ştim ! Nicicînd nu ia pro¬ porţii mai mari conştiinţa vinovăţiei decît acum cînd întîmpinăm, ire¬ vocabil, consecinţa ei cea mai crudă, moartea Acum înţelegem, fără umbră de îndoială, că «plata păcatului este moartea» (Rom. 6, 23). Acum, nici refuzul ei deznădăjduit, nici refularea gîndului morţii şi nici accep¬ tarea ei pasivă, nu reprezintă soluţia, ci înfruntarea ei cu credinţă şi curaj, cu bărbăţie dumnezeiască».
Acum, în acest moment crucial, îndeosebi aceste gînduri contra¬ dictorii intervin, se impun şi se determină reciproc: pe de o parte, dacă n-ar fi conştiinţa vinovăţiei mele şi răspunderea, răul ar împărăţi, fără tbscriminare, în veci; pe de altă parte, dacă n-ar fi venit Cel Drept să ia vina noastră asupră-şi, cum am fi suportat povara ei, căreia i-au sub- combat atîţia. Iuda fiind exemplul cel mai tragic. Vina n-o poţi duce singur. în chinul conştiinţei, din începuturi, Cain exclamă: « Pedeapsa mea este mai mare decît aş putea-o purta» (Facerea 4, 13). Iar Sfîntul Pavel nu va înceta să şi-o mărturisească:« Doamne, . . . cînd se vărsa sîn- gele lui Ştefan, ucenicul Tău, eram §i eu de faţă şi încuviinţam uciderea lui ...» (Fapte 22, 20). Şi totodată, în aceste situaţii extrem de critice, se dezvăluie că mîntuirea ca desfiinţare a răului în toate ipostasele lui, deci şi a chinului vinovăţiei, «a viermelui neadormit şi a scrîşnirii din¬ ţilor», n-o poate face decît Dumnezeu, Care singur are « cheile morţii şi ale iadului» (Apoc. 1, 18). Numai El, pentru că mîntuirea nu este doar o absolvire a vinovăţiei şi nici o firavă, nesubstanţială mîngîiere a vic¬ timei, ci salvare şi înnoire fiinţială prin Cel al Cărui sînge « al Legii celei noi se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor». Salvare posi¬ bilă şi cu preţul libertăţii şi puterea transfiguratoare a căinţei, a crucii: şi a răufăcătorului şi a victimei. Cain ucigaşul nu e părăsit nici el de Pro¬ nia divină, căci prounca lui Dumnezeu este să nu fie ucis (Facerea 4, 15); răul nu se biruie cu alt rău, ci cu binele. Iar Abel devine « drep¬ tul Abel». Mucenicului Ştefan i se deschid cerurile spre Cel înviat mai înainte de sfîrşitul pămîntesc şi contemplă încă de aici pe « Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu» (Fapte 7, 56), Iar Saul prigonitorul devine Apostolul neamurilor. în Hristos mîntuirea se adresează deopo¬ trivă şi victimei şi călăului; altfel, cine e fără de păcat?141 142 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Iar această salvare, repetăm, o poate face numai Dumnezeu Care voieşte mîntuirea tuturor şi Care poate învinge radical răul, făcîndu-se tuturor toate; făcîndu-Se Om şi luînd condiţia cea mai de jos — « moarte de cruce» (FUip. 2, 8). Şi, în faţa crucii un « apostol» cade, iar un tîlhar îi ia locul, primind el moartea ca jertfă, împreună cu Hristos, Aici reflecţia climuitoare a lui B. Pascal: «mori singur!» este subli¬ mată în ultimă instanţă, prin puterea crucii, chip suprem al iubirii.« Sint încredinţaty scrie Apostolul, că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpîniile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăl¬ ţimea, nici adincimea §i nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Domnul nostru» (Rom. 8, 38—39). Iubirea divină exclude singurătatea. în cruce, lisus Hristos se uneşte cu orice fiinţă umană care I se deschide. Ei spune: « Astăzi vei fi cu Mine în rai» — răstignitului vinovat, condamnat, căit. Căinţa e trezire din moarte la viaţă, schimbare, înnoire; e mişcare inversă, revenire la Izvorul comuniunii şi vieţii. Şi, oferirea din acest adînc duhovnicesc e deja biruirea morţii.
Aşa, orice suflet credincios printr-o căinţă profundă, identică cu crucea, trăită sacramental în Taina Mărturisirii, simte atunci puterea harului vieţii străbătînd mai adînc decît păcatul, la rădăcinile chipului divin indestructibil, izbăvindu-1 de frica morţii; îi redă libertatea, îl scoate din singurătate şi-l împacă cu Dumnezeu, cu lumea, cu sine. Şi, tot mai viu, în acest moment de hotar, sufletul —« aproape că prinde aripi» (Sfîntul loan Gură de Aur) — caută chipul de lumină al lui Hris¬ tos Cel Răstignit şi învriat. Şi, primind Dumnezeiasca Euharistie — Tru¬ pul şi Sîngele Domnului—,« doctorie a nemuririi», să nu-ţi zici doar: m-am împărtăşit !, ci să simţi cu simţire a duhului viu că murind îm¬ părtăşit, te împărtăşeşti de Viaţă, din Cina pascală, arvună a învierii, că treci pragul în Duhul Sfînt, Mîngîietorul lui Hristos, Domnul Vieţii, la «viaţa din belşug» (loan 10, 10).
26. în Vechiul Testament am primit de la Dumnezeu ca Lege a vieţii « Cele zece porunci» (Ieşirea 20,2—17; Deut. 4,6—21). In Noul Testament, Dumnezeu ne-a dăruit cele nouă Fericiri (Matei 5,3—11). Există asemănări şi deosebiri între aceste două daruri dumnezeieşti ?
— Asemănarea constă în faptul că şi Legea şi Fericirile au Acelaşi Autor: pe Dumnezeu; sînt împreună darul iubirii şi purtării de grijă pentru noi. . ,cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 143
27. Dar deosebirile?
— Esenţial, deosebirea ne-o arată Sfînta Evanghelie: «Legea prin Moiee s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin lisus Hristos» (loan 1,17).
28. Cum explicaţi acest cuvint divin?
— In această descoperire ni se arată cum ne-au fost dăruite şi Legea şi Fericirile. Legea s-a dat prin om, prin Moise. S-a dat pe Muntele Sinai şi în «duhul temerii'» (Isaia 11, 3), din pricina păcatului: în «lunete şi fulgere» (Ieşirea 19, 16). Fericirile ne-au fost dăruite prin însuşi Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om. Cuvintele:« . . . prin Moise s-a dat,. . . şi prin lisus Hristos a venit ...» ne arată că Autorul însuşi al Ferici¬ rilor, Dumnezeu, a venit la noi, este de faţă. S-au dat tot pe munte, ară- tînd că vin de sus; dar, în duhul smereniei, blîndeţei, milostivirii şi păcii divine. Iar dacă a venit la noi Fiul lui Dumnezeu devenit Om, a venit plinătatea din care luăm «har peste har» (loan 1, 16), atunci înseamnă că în darul Fericirilor oferit personal de Dumnezeu, avem pb’nătatea harului. Calea desăvârşirii.
29. Din această radicală deosebire decurg şi altele. Vreţi să le arătaţi ?
— Da ! Să cugetăm la unele din acestea. Legea a fost dată de Pronia divină pentru a opri calea în jos a răului; povîrnişul căderii noastre. Este ca un strigăt, o poruncă; stai, opreşte ! opreşte răid, adică — păcatul, stricăciunea, moartea. De aceea e un şir de opriri:« Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine»;« Să nu-ţifaei ţie chip cioplit»;« Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert»; «Să nu ucizi»; «Să nu fii desfrînat»; « Să nu furi» (Ieşirea 20, 3 —15). Fericirile arată însă calea inversă; în sus. Ele pun începutul stiişului spre viaţă, spre «împărăţia lui Dumnezeu» (Luca 6, 20).
Legea este un « nu» spus răului distrugător. Fericirile sînt un «da» dumnezeiesc ziditor. Au fost numite făgăduinţe. Dar «toate făgăduinţele lui Dumnezeu, in El» — în Hristos, sînt « da» (II Cor. 1, 20).
30. Ce semnificaţie dezvăluie pentru noi, pentru sporirea noastră spirituală, faptul că poruncile Legii au un caracter negativ, prohi¬ bitiv, în timp ce Fericirile au un caracter afirmativ?
— Orice act creator începe prin afirmaţie, prin « da», ureînd pînă la afirmaţia originară creatoare: «...o zis Dumnezeu: să fie. . »» (Face¬ rea 1, 3). Negaţia poate stimula actul creator, dar în ea însăşi nu este creatoare. Negaţia este totdeaima posterioară şi dependentă de afirmaţie.144 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
31. Mai sînt şi alte deosebiri?
— Legea a fost dată unui popor ales, pregătit pentru a se naşte din cl Hristos Mîntuitorul; lisus Hristos încredinţează Fericirile tuturor neamurilor.
Legea s-a scris pe table de piatră; se impune mai mult din afară şi ameninţă cu pedeapsa; Fericirile rostite de Cel ce S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioară se scriu în duh şi rodesc în iubire din inimă curată. « Harul işi scrie legile lui pe pajiştile inimii^), arată Sfinţii Părinţi.
32. Sădirea în duh şi în inimă a Fericirilor are un rost ziditor?
— Da ! Zidirea noastră din lăuntru începe. « Omul cel bun din co¬ moara lui cea bună (lăuntrică) scoate afară cele bune . . zice Domnul (Matei 12, 35). încă şi înţeleptul Vechiului Testament grăieşte luminat de Duhul Sfînt: « Păzeşte-ţi inima ta mai mult decît orice, căci din ea ţiş- neşte viaţa» (Pilde 4, 23). Aş mai adăuga: Legea a fost numită «.căl㬠uză, pedagog către Hristos» (Gal. 3, 24). Iar « Hristos este sfîrşitul Legii» (Rom. 10, 4); sfîrşit nu în înţelesul de încetare, de final, ci de finalitate, adică de « ţel» (telos) către care ne îndreaptă. Şi aşa, precum Legea este pedagog către Hristos, Fericirile .sînt, prin Hristos, pedagog, călăuză către « împărăţia lui Dumnezeu», către Sărbătoarea pascală a celei de a opta zi.
33. Mai au poruncile valoare şi obligativitate pentru noi astăzi, după peste trei mii de ani?
— Grîul este mai vechi şi nimeni nu poate spune că şi-a pierdut valoarea. Iar, privind Legea Vechiului Testament, Mîntuitorul însuşi a spus: « Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; n-am venit să stric, ci să plinesc» (Matei 5, 17). Observaţi: Mîntuitorul nu strică nimic fundamental, în ceea ce« a zis şi s-a făcut» (Ps. 32, 9), ci totul, în El, duce la plinătate, pentru că El este «plinătatea» (loan 1, 16; Col. 2, 9). De altfel, Legea însăşi este o treaptă pc calea suişului nostru, a unui pro¬ gres continuu. De aceea Legiuitorul Suprem spune: « Legea şi proorocii au fost, pînă la loan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea» (Luca 16, 16). Iar «plinirea legii este iubirea» (Rom. 13, 10).
34.A plinit Mîntuitorul toate poruncile Legii?
— Da, a dus la plinătate toate poruncile.
Poruncii întîi: «Eu sînt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alţi Dumnezei afară de Mine» (Ieşirea 20, 2—3), Mîntuitorul i-a descoperit plinătatea, arătîndu-ne că: Dumnezeu care ne grăieşte în această poruncăcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 14S
este Părintele nostru Ceresc; că EI, lisus Hristos, este Fiul Părintelui Ceresc; Fini lui Dumnezeu şi Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mintuire S-a întrupat de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut Om. Astfel Mintuitorul ne-a descoperit Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită.
35. S-a descoperit Sfînta Treime şi in Vechiul Testament?
— Da, atît cît putea cuprinde credinciosul de atunci. Spre exemplu, chiar de la începutul Cărţii Facerea, cînd noi citim: <cLa început a făcut Dumnezeu cerul fi pămintul. Şi pămîntul era netocmit fi gol. întuneric era deasupra adîncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor fi a zis Dumnezeu: săfie lumină fi a fost lumină» (Facerea 1,1—3). Citind duhovniceşte, în aceste cuvinte ni se descoperă Prea Sfînta Treime.« Dum¬ nezeu» din acest citat este Dumnezeu Tatăl. Cuvintele: « a făcut» .. .şi « a zis» ni-L descoperă pe Dumnezeu Fiul, Dumnezeu-Guvîntul «prin Care toate S-au făcut» (loan 1, 3); iar Duhul lui Dumnezeu Care se ptirta pe deasupra apelor este Duhul Sfînt.
Sînt multe alte locuri în Vechiul Testament revelatoare ale Prea Sfintei Treimi pe care nu le puteih acum evoca decît în parte. Aşa, spre exemplu:» A zis Dumnezeu Să facem om, după chipul fi asemănarea Noas¬ tră» (Facerea 1, 26) . Arătarea lui Avraam a celor «Trei Oameni» la Ştejaml Mamvri, în faţa Cărora s-a închinat Patriarhul şi s-a adresat ca Unuia:« Doamne, de am aflat har înaintea Ta nu ocoli pe robul Tău» (Facerea 18, 1—3). De asemenea, în Cartea Psalmilor: « Prin cumntul Domnului cerurile s-au întărit fi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor» (Ps. 32, 6). Sau « Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit, inţelepţefte-mă şi voi învăţa poruncile Tale» (Ps. 118, 73). Mîinile Tatălui, aşa cum tîlcu- iesc Sfinţii Părinţi (Sf. Irineu), sînt Fiul şi Duhul Sfînt. De aceea Taina Sfîntului Botez începe cu invocarea acestui cuvînt din Ps. 118 şi cu suflare de «trei» ori asupra primitorului Tainei, pentru că Botezul este o zidire din nou.
Dar toate aceste mărturii divine, ca şi altele din Vechiul Testament erau prefigurări ale Tainei Prea Sfintei Treimi Care se va descoperi deplin în Noul Testament, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria.
36. Vreţi să ne explicaţi valoarea acestei descoperiri pentru viaţa noastră?
— Da, Treimea întemeiază iubirea.
37. Nu se vorbeşte şi în Vechiul Testament despre iubire?
— S-a afirmat adesea, în chip greşit, că în Vechiul Testament nu s-ar vorbi despre iubire. Dimpotrivă! în Deuteronom citim; «./Asculta146 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta...» (6, 4—5). Iar în Cartea Leviticul citim iarăşi porunca: a. Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine tnsuţin (19, 18). Şi, Mîntuitorul arată că «in aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii:» (Matei 22, 40).
38. Cnm a adus atunci Mintoitoral la plinătate Legea iubirii?
— Observaţi, Domnul tnsuşi spune ca în aceste două porunci, for¬ mulate astfel, se cuprind « Legea şi Proorocii». Pînă la această înţelegere s-au ridicat Profeţii, pe calea Proniei, a pedagogiei divine. Dar Mîntui¬ torul îi dă desăvirşire, plenitudine poruncii iubirii. înainte de toate ii dă temeiul divin. Legea poruncea omului să-L iubească pe Dumnezeu, dar Mîntuitorul arată că Dumnezeu ne iubeşte mai întîi. Vestise Dumne¬ zeu şi în Vechiul Testament:» Cu iubire veşnică te-am iubit» (Ierem. 31, 3).
ISGntuitorul descoperă însă că Dumnezeu este iubirea în Sine şi este iubire pentru că este Treime. Iubirea nu poate să se întemeieze într-unul singur, într-un sobtar metafizic. Dumnezeu iubeşte pentru că este Părinte; pentru că are un Fiu pe care îl iubeşte din veci; şi îl iubeşte în Duhul Său Cel Sfînt, Care este « sinul» (loan 1, 18) Slavei şi bucuria eternă a acestei iubiri. ŞL, pentru că Dumnezeu este iubire în Sine, iubirea Sfintei Treimi, ne iubeşte şi pe noi făptura Sa. De aceea zice Domnul: « Că aşa a iubit Dumnezeu lumea incitpe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede in El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică» (loan 3, 16). <c Să aibă viaţă veşnică». Principiul vieţii este tocmai iubirea. Şi cum ne-a dat ' viaţă veşnică ? Arată Sfîntul Apostol Pavel:« . . . ne-a strămutat în împ㬠răţia Fiului iubirii sale» (Col. 1, 13). Trebuie adăugat de asemenea că Mîntuitorul dă plinătate şi poruncii privind iubirea aproapelui. S-a spus: « Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi», înţelesul cel mai adine al acestei porunci este respectul pentru persoana umană: atît a aproapelui, cît şi a mea. îl iubesc pe aproapele fără să mă desfiinţez, să mă anulez pe mine. Altfel spus, este interzisă in mod absolut sinuciderea şi orice act, păcat care ruinează fie pe aproapele, fie pe Tnine însumi.
Şi totuşi a venit in lume păcatul şi prin păcat moartea. Iar dacă a venit păcatul care mă vatămă şi pe mine şi pe aproapele nxeu, mai pot eu spune că in « a iubi pe aproapele ca pe mine însumi» este plinătatea iubirii mele faţă de aproapele? Cînd eu păcătuiesc nu mă iubesc nici pe mine; cum mai pot fi model de iubire pentru aproapele? înţelegem atunci de ce Mîntnitorul spune că în iubirea Sa este o nouă poruncă, afirmind:« Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu»cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 147
(loan 13, 34; 15, 12). Aici modelul şi punctul de sprijin al iubirii nu mai sînt eu — omul, ci Dumnezeu-Omul în care nu mai este cădere şi păcat.
39. Tîlcuiţi, vă rugăm, porunca a doua din Decalog in lumina Noului Testament.
— O recitim: « Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din ăte sînt în cer sus, pe pămînt jos, sub pămint, să nu te închini lor» (Ieşirea 20, 4—5). Această poruncă ferea pe Israel de închi¬ narea la idoli; oprea păcatlul k închinării la făptură în locul Făcătorului» (Rom. 1, 25). Ea descoperă profund că deşi lumea este opera lui Dumne¬ zeu, însă — DnmTiezeii este mai presus de lume. Deci, credinciosul nu trebuie să se închine la nimic din lume: nici la vreuna din zidirile lui Dum¬ nezeu, nici la lucrul minţii şi mîinilor Lui şi nici la el însuşi, făcînd din sine un idol, cum pătrunzător judecă Sfîntul Andrei Criteanul: « însumi idol m-am făcut» (Canon, a 5-a săptămînă din Postul Mare, cîntarea a 8-a). Nimic din lume nu este absolutul şi nu trebuie adorat ca absolut. Dar, trebuie spus totodată că această poruncă preamărind pe Dunmezeu mai presus de lume, îl cinsteşte şi pe om, Chemîndu-1 la adoraţia cuvenită numai Lui, îl înalţă şi pe om deasupra celorlalte făpturi. Pentru că te înalţi sau cobori in raport cu ce adori. Adorînd pe Dumnezeu, Ziditorul lutDjj-, ne înălţăm pe noi înşine deasupra lumii la Ziditoml după al Cărui chip am fost zidiţi şi la a Cărui asemănare tindem mereu.
însă nu trebuie trecut cu vederea că facera de icoane a fost porun¬ cită chiar în Vechiul Testament. Dumnezeu a poruncit lui Moise să facă, în chip văzut, doi heruvimi de aur şi să-i pună la un cap şi la altiU al chivo¬ tului legii (Ieşirea 25, 18). Heruvimii acopereau cu aripile capacul, iar feţele lor erau îndreptate spre chivot, spre tablele legii, în care se desco¬ perea Dumnezeu, în care credinciosul îl întîlnea pe Dumnezeu, se simţea cu El (Ieşirea 25, 22). Icoanele heruvimilor îndreptau privirile, inimile credincioşilor Vechiului Testament spre Lege, spre Dătătorul Legii, spre Diimuezeu. Nu pusese Dunmezeu, la fel, tot heruvimi la poarta Gr㬠dinii Edenului şi ca să o păzească, dar şi să îndrepte mereu ochii lui Adam spre Pomul vieţii, să-i aducă aminte de Domnul vieţii?
Astfel, prin aceste icoane ale heruvimilor, Dumnezeu se întîlnea într-un fel concret cu cedincioşii. Mai precizăm că în Vevhiul Testament, Dumnezeu se descoperea de asemenea în măreţia puterilor firii precum proclamă psalmistul: « Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mii- nilor Lui o vesteşte tăria» (Ps. 18. 1). Şi, de asemenea, îşi manifesta pre¬ zenţa în Pronia Sa, în purtarea Sa de grijă, spre exemplu, a poporrJui ales, prin intervenţia permanentă în istoria lui: în ebberarea din robie, în călăuzirea spre pămintul făgăduinţei, în încercările prin care l-a trecut
148
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi l*a izbăvit.... Întrucît se cuvine a spune că, şi în Vechiul Testament, Oomnezeii S-a făcut cunoscut şi a comunicat cu cei vădit credincioşi, prin Lege, prin măreţiile naturii, prin evenimentele istoriei. Prin toate acestea credincioşii Vechiului Testament îşi înălţau mintea şi inima la Dunmezeu. Şi ştiau că sînt sub ocrotirea şi răspunderea faţă de El.
Dar, totodată, pentru ei Dumnezeu se afla într-o transcedenţă radicală, chiar faţă de omul pe care îl zidise după chipul Său. Dumnezeu nu-şi descoperise Faţa. Lui Moise care se roagă zicînd: « arată-mi slava Ta», Domnul îi spune ;«Fafo M.ea nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul Faţa Mea şi să trăiască» (Ieşirea 33, 18—27). Trebuie să mori păca¬ tului pentru a putea vedea faţa lui Dumnezeu. De aceea s-a şi impus porunca: «Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici vreun fel de asemănare». Stăruia primejdia de a te închina « chipurilor» care nu erau Dumnezeu, care te coborau şi nu te zideau.
Dar, iată Domnul Dumnezeu Care a poruncit: «să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănare» S-a făcut El însuşi «chip» şi « asemănare» nouă celor zidiţi după al Lui chip şi pentru suişul continuu la a Lui asemănare: « Cuvintul S-a făcut trup şi S-a sălăşuit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca o Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr» (loan 1, 14). Prin această mare şi unică descoperire înţelegem de ce Mîntuitorul, tîlcu- ind poruncile Vechiului Testament, nu mai păstrează şi nu mai aminteşte porunca a doua a Vechiului Testament, a neînchinării la chipul cioplit. A înlocuit-o radical prin întruparea Sa şi ne-a dat astfel cuviinţa şi plin㬠tatea închinării in care e cuprinsă şi icoana. Mai mult, ne-a descoperit obirşia« Chipului» adine, în sinul însuşi al Prea Sfintei Treimi. Pentru că EL, Fiul lui Dumnezeu, este «Chipul lui Dumnezeu Cel Nevăzut» (Col. 1, 15), El este « Chipul bunătăţii Părintelui, pecetea asemenea Chi¬ pului» (Liturghia Sfîntului Vasile Cel Mare). Iar în venirea Sa la noi, în întrupare îl arată pe Tatăl şi spune: « Cine Mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine» (loan 12, 45). Ba, încă trebuie spus că ne-a arătat şi mijlocul de a avea mereu în faţă Chipul Său dumnezeiesc, anume prin icoană; prin icoana care ne înalţă mereu la El, la Chipul Său. Chiar Domnul ne arată această cale a înălţării prin icoană. Cînd Irodianii I-au cerut cuvînt: «Invăţătorule, se cuvine să dăm dajdie Cezarului ? Domnul a poruncii să I se arate banul dajdiei, nu dinar, şi apoi i-a întrebat: Al cui este chipul acesta şi inspiraţia de pe el ? Răspuns-au ei: ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi, deci. Cezarului cele ce sînt ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu» (Matei 22, 16—21). Deci Mîntuitorul însuşi ne învaţă: aşa precum de la chipul de pe dinar gîndul se ridică la persoana cezarului, la fel drept credincioşii, de la chipul Dom¬ nului, al Preacuratei Maicei Sale, al sfinţilor şi îngerilor, din icoană.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 149
îşi înalţă cugetai la Dumnezeul Cel viu Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh şi la perBoanele sfinţite ale lumii cereşti. Şi recunoscîncl că Chipul, care este teme¬ iul icoanei, se află în însuşi sînul Prea Sfintei Treimi, înţelegem că prin icoană ne înălţăm la Prea Sfînta Treime şi la sfintele feţe care se află în jurul Prea Sfintei Treimi.
40. Vreţi să trecem şi la celelalte porunci pe care să le analizaţi [puţin ?
— Se cuvine spus că plinire dcsăvîrşită aduce Mîntuitorul şi poruncii a treia; «Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert». însuşi Mîntuitorul oferă Tatălui această mărturisire: «Eu Te-am preamărit pe Tine pe pămint; lucrul, pe care Mi L-ai dai să îl fac, l-am săvîrşit» (loan 17, 4). .
La plinătate duce şi porunca o patra. Dacă Israel prăznuia Simbăta ca «Paşti» al izbăvirii din robie şi «trecere» la libertate, lisus Hristos instituie sărbătoare nouă — Duminica, a opta zi a creaţiei, Paştile Crucii şi învierii, prin trecerea desăvîrşită de la moarte la viaţa de veci.
Şi celorlalte porunci: cinstirea părinţilor; sau privind tragicele păcate umane: uciderea, desfrîul, furtul, jurămîntul strîmb, doririle pătimaşe. . . Mîntuitorul le dă adincimea duhului şi descoperă posibilitatea unei vin¬ decări radicale. Ştiut este că pentru a o asemenea vindecare nu este de ajuns încetarea păcatului cu fapta, ci smulgerea din rădăcină şi a păca¬ tului cu gîndul; scoaterea din inimă a oricărui« răsad străin», pentru că «din inimă ies: ginduri rele, ucideri, adultere, desfrtnări, furtişaguri, măr¬ turii mincinoase, hule . . . care spurcă pe om» (Matei 15, 19). Vestise şi profetul această reînnoire duhovnicească: «...După zilele acelea zice Domnul: vei pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe imimile lor vei scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor» (Ieremia 31, 33).
41. Atunci şi pentru noi poruncile Decalogului sînt obligatorii.
— Da ! îşi păstrează valoarea lor divină. Rămîn obligatorii atîta vreme cît faptele osîndite de ele rămîn realităţi ale existenţei noastre. Şi, precum precizam deja, se cuvine, după cuvintul Donmului, să le împli¬ nim pînă la curăţirea inimii de înseşi rădăcinile păcatului. Astfel, porunca « să nu ucizi» trebuie împlinită pînă la izbăvirea de orice fel de mînie, gînd sau cuvînt rău asupra aproapelui (Matei 5, 44). La porunca « sd nu sdvirşeşti adulter», să te preocupe dezordirea de orice poftă din inimă (Matei 5, 27—28). Cît de adine este cuvîntul; « Pofta zămislind, naşte păcat, iar păcatul. . . aduce moarte» (lacov 1, 15). « Să cugetăm» pofta, patima este oarbă, neluminată de sens ziditor; iar moartea e tocmai căderea în orbire totală ... în întuneric (Matei 5, 30). Poruncile: « Să nu furi»;« Să nu dai mărturie mincinoasă» să conducă la eliberarea de150 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
orice dorinţă de posesie care face şi din tine un posedat, un rob; de orice tulburare a duhului prin minciună care e virus al celui rău (loan 6, 44) lucrînd poruncile astfel, sufletul nostru devine liber: devine disponibil pentru har, renăscîndu-se în el, de sus, « dumnezeiescul dar». Căci, să nu uităm o lege: trebuie să dai de lucru sufletului. Vasul, locul nu poate rămîne gol. « Cînd nu ai de lucru, îţi dă diavolul de lucru», spun Părinţii, împlinind poruncile scapi de lucrul diavolului. Te izbăveşti de dulceaţa păcatului. Trebuie să dăruieşti sufletului dulceaţa binelui, fericirea adevărului. « Adevărul vă va face liberi», precum spune Mîntu- itorul (loan 8, 23.)
42. V-am ruga, totuşi, să stăruiţi puţin asupra poruncii a IX-a: « Să nu mărturiseşti strîmb », şi dacă jurămîntul este permis creştinilor. Ce ne învaţă Mintuitorul despre aceasta?
— Iată ce ne învaţă Mintuitorul cu privire la cele de mai sus:« Afi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu juri strîmb ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tale.
Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronid lui Dumnezeu, nici pe pămtnt, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui împărat, nici pe capul tău să nu te juri,fiindcă nu poţi să faci unfir de păr alb sau negru. Ci cuvîn- tul vostru săfie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult dedt acestea, de la cel rău este» (Matei S, 33—37)
Aceasta este înyăţătura pe care ne-a dat-o Mintuitorul în legătură cu jurămîntul: să nu ne jurăm nicidecum pentru că în lisus Hiistos unu a fost da şi nu, ci da a fost în El. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu^ în El, sint da; şi prin El, amin ...» (II Cor. 1, 19—20).
43. Să trecem atunci la Fericiri. Aţi putea să ne explicaţi in cîteva cuvinte ce înseamnă « fericirea » după Evanghelie?
— Cred că fericirea este o stare de implinire continuă a fiinţei noas¬ tre. Această implinire o dobîndeşte creştinul vieţuind după voia lui Dumne¬ zeu; potrivit Apostolului, vieţuind după Evanghelia slavei Fericitului Dumnezeu (I. Tim. 1, 11), descoperită în lisus I^istos.« Din plinătatea Liui luăm şi noi har peste ham (loan 1,16), iar în harul şi adevărul dăruit de El şi rodit de noi in Duhul Sfint, dobîndim fericire, bucurie. Sfinţii care an cunoscut. o asemenea stare au mărturisit: <c Bucuria a venit din adevăr» (Fericitul Augustin, Sfintul Isaac Şirul). acu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 151
44. Fericirile făgăduite de Mîntuitorol oe vorbesc de sărăcie, plins, blîndeţe, foame, sete, milostenie ... Cum putem afla noi fericirea în asemenea făgăduinţe?
— Mîntuitorul lisus Hristos ne descoperă o reînnoire a lumii, a condi> ţiei umane după chipul ei divin.« Dacă este cineva în Hristos este făptură umană», zice Apostolul (II. Cor. 5, 17). O făptură nouă cerc o înţelegere nouă a existenţei şi a vieţii. Să nu uităm, la începutul propovăduirii Sale, înainte de a rosti « Fericirile», principiile » sau Legile « împărăţiei», Mîn¬ tuitorul a poruncit: «Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor» (Matei 4, 17). Or« pocăinţa», meta-noia în înţelesul ei adevărat, înseamnă «c schimharea gîndirii», înnoirea gândirii, a vieţii însăşi. Fericirea propo¬ văduită de Mîntuitorul cere pentru realizarea ei o asemenea schimbare.
45. Putem singuri înfăptui o asemeneA schimbare?
— Nu ! Legea Noului Testament este dar al harului venit prin lisus Hristos. De aceea înţelegerea şi împlinirea Fericirilor înseamnă o conlu¬ crare a harului dumnezeiesc şi a voii noastre. Harul luminează înţelesul neobişnuit, paradoxal al fiecărei « fericiri» şi susţine tainic voia noastră la împlinirea ei.
46. Fericirea este una. Pentru ce Mîntuitorul vorbeşte de nonă fericiri?
— în fiinţa şi adîncul ei fericirea este într-adevăr una; dar se reali¬ zează mereu, treptat, ca pe o scară, din desăvârşire în desăvârşire.
47.Cum tîlcuiţi Fericirea întîi: «Fericiţi cei săraci cu duhni ca a lor este împărăţia cerurilor » (Matei 5, 3)?
— Mîntuitorul descoperă «fericirea» în « sărăcia duhovnicească». Potrivit Sfintei Evanghelii după Luca, încă şi mai simplu, căci zice: « Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu» (6, 20). Cuvântul ne uimeşte încă şi mai mult, cînd, unediat după fericirea celor săraci, ca şi a celor ce flămînzesc, sau plîug etc., Donmul zice: «. Dar vai vouă, bogaţilor...» (Luca 6, 24). Cum să înţelegem o asemenea judecată? Adică fericire în sărăcie şi nefericire în bogăţie?
înţelegerea se limpezeşte cînd citim întreg cuvîntul privitor la bog㬠ţie:« Vai vouă, bogaţilor, că vă luaţi pe pămînt mîngîierea voastră» (Luca 6, 24). Altfel spus, fericirea bogatului stă doar în a avea bogăţia mărginită a acestui pămînt. Fericirea în care spiritul aspiră la o împlinire continuă
a fiinţei este limitată pentru bogat în avuţii, care îi devin idol şi îl fac prizonierul lor. Toate îl opresc a fi mereu pe cale, după chipul lui Hristos,152 CONVORBIRI BtJaoVNICEŞTl
Care este: calc, adevăr viaţă şi devine static, închis în el însuşi, în egocen¬ trismul lui. Dincolo de bogăţie, nu mai vede nimic ţ aceasta e « mîngi- ierea lui». împătimit după bogăţie, sufletul lui se închide în ea ca într-un mormînt. Se dezvăluie aici însuşi misterul morţii.
Săracul însă este liber, nu e legat de nimic; fie din cauze exterioare lui, a unor condiţii vitrege, fie datorită acelei drepte judecăţi pe care Mîntuitorul o numeşte « sărăcia în duh». Totuşi, te întrebi: pot fi liber, în sărăcie? — Da; insă numai asemenea lui lisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu vine în lume rostind în cel dintîi cuvînt al propovăduirii Sale: « Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi, vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi, să vestesc anul plăcut Domnxilui» (Luca 4, 18—19). Esenţial în acest mesaj divin este tocmai o astfel de eliberare, de orice fel de apăsare, a lumii şi a lucru¬ rilor din ea, de vestirea «anului plăcut Domnului», adică a unei noi ere pe care Mîntuitorul o va deschide, îndeosebi prin cruce şi înviere.
Condiţia cerută pentru a fi în stare să dobîndim acest dar este « sărăcia cu duhul», adică sărăcia conştientă de sine in faţa nesfirşitei bogăţii a Ixii Dumnezeu şi a'creaţiei: deci o «sărăcie» activă, lucrătoare. Mîntuito- rul lisus ni se descoperă ca un sărac: «El nu are unde să-şi plece capul» (Matei 8, 20). Aceasta ca Om. Dar, El este Dumnezeu şi Om. Iar ca Dumne¬ zeu are totul... Are totul insă fără să fie stăpînit de ceva ca Om. în El «stăpînitorul acestei lumi nu are nimic» (loan 14, 30), deşi I-a propus «toată stăpînirea împărăţiilor lumii şi strălucirea lor» (Luca 4, 5—6). Atunci El este deodată: sărac şi infinit bogat. Şi aşa ne cere şi nouă. Aşa au fost Apostolii. Sfîntul Pavel spune : « în toate înfăţişindu-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dunanezeu» şi astfel înrădăcinaţi adSnc în Dumne¬ zeu 8Întem:«ca nişte săraci, dar pe midţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpînesc» (D. Cor. 6, 4—10). Se împărtăşeau şi ei dîn această sărăcie «în Duhul lui Hristos» (Rom. 8, 9), prin care puteau să «îmbogăţească» pe alţii, precum au şi făcut-o. Astfel, de luat aminte: săracul nu se mîntuie pentru că e sărac; căci atunci nu are nimic nici pentru el, nici de dăruit aproapelui.
Or, sărăcia cu duhul e adevărata condiţie de bogăţie a creştinului. El ca făptură a lui Dumnezeu recunoaşte că nu are prin sine, prin el şingiir, nimic, c Ce ai pe care să nu-1 fi primit?» (I. Cor. 4, 7). Iar Sfîntul loan Scărarul înfruntă pe cel mîndru, zicîndu-i: « Făleşte-te cu făptuirile tale dinainte de naştere, căci cele de după naştere, Dumnezeu ţi le-a dăruit ca şi naşterea însăşi» (în FUocalie, tr. Pr. Prof. D. Stăniloae, voi. IX, p. 281). Prin Dumnezeu însă avem totul.
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXA
153
Dar, pentru a avea, a dobîndi, a avea mereu totul şi astfel a spori mereu prin creşterea în Hristos. (Ef. 4, 15), se cere această condiţie: să recunoşti că prin tine însuţi eşti sărac, iar în unire cu El ai totul. Altfel spus, se cere recunoaşterea şi împlinirea acestei virtuţi esenţiale — smerenia.
Aşa au înţeles Sfinţii Părinţi această fericire. Sfîntul Grigorie de Nyssa spune: «Mie mi se pare că Cuvîntul a „numit“ sărăcia duhului smerita cugetare de bunăvoie». Iar ca pildă a acesteia Apostolul ne arată sărăcia lui Dumnezeu zieînd: «Care, bogat fiind a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui» (II. Cor. 8, 9). (Despre Fericiri, tr. Pr. Prof. D. Stăniloae, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti voi. 29, Bucureşti, 1982, p. 337). La fel Sfîntul loan Gură de Aur înţelege pe: « săracii cu duhul» drept« cei smeriţi de bună voie» adică lipsiţi de trufia minţii şi de nemăsurata iubire de sine, «păcat prin care s-au pierdut îngerii cei răi şi primii oameni» (înv. de credinţă ortodoxa, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1957, p. 441)
' 48. Mîntuitorul făgăduieşte celor săraci cu duhul împărăţia cerurilor, înseamnă aceasta o făgăduinţă şi un dar numai pentru viaţa de dincolo, iar aici pe pămînt să nu primim nimic?
— Mai întîi se cuvine să ştim ce înseamnă împărăţia cerurilor?
După Sfînta Scriptură, cerul este locaşul lui Dunanezeu, aşa precum ne şi rugăm: «Tatăl nostru care eşti în ceruri . . .». Atunci, a dobîndit un loc şi un drept de cetăţenie în împărăţia lui Dumnezeu înseamnă cum spune Sfîntul Apostol Pavel:« a fi împreună cetăţean cu sfinţii, şi casnici ai lui Dumnezeu» (Efes. 2, 19). Altfel spus înseamnă a voi şi a dobîndi un loc de lucru în împărăţia Lui, care nu este mîncare şi băutură, ci drep¬ tate şi pace şi bucurie în Duhul Sfînt (Rom. 14, 7). Şi, lucrînd în duhul împărăţiei lui Dumnezeu, căutînd «mai întîi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, toate celelalte se vor adăuga» (Matei 6, 33). Şi se adaugă încă de acum, din viaţa de aici. Cînd Sfîntul Apostol Petru spune Dom¬ nului : « Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat», lisus a răspuns:« Ade¬ vărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care şi-a lăsat casă, sau fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau ţarine pentru Mine şi pentru Evanghelie, şi să nu ia însutit — acum, în vremea aceasta ... — case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ţarine, iar in veacul ce va să vină, \daţă veşnică» (Marcu 10, 30). Mîntuitorul însuşi. Apostolii, sfinţii şi toţi creş¬ tinii adevăraţi au mîncat, au băut şi au lucrat în condiţiile acestei lumi, dar liberi de egoism, de pbsesie şi posesie. Să ne amintim de drama tînă- rului foarte bogat, dar care dorea şi viaţa de veci. Cînd Domnul a spus: «Mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară in cer; şi apoi154 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
luSnd crucea, vino şi urmează Mie; el întiistîndu-ae a plecat mîhnit, căci avea multe bogăţii» (Marcu 10, 21. 22) ... « Bogăţia l-a împiedicat să se împlinească în fiinţă»;« a avea» s-a opus tragic lui« a fi».
49- Atunci, intr-adevăr, smerenia de Ia care începe prima fericire ne poate zidi în fiinţa noastră?
— Da, pentru că ne deschide Creatorului şi păstrează încă mereu nou comuniunea, dialogul cu El şi cu semenii. O smerenie nealterată pune mereu început zidirii noastre. Aşa făceau sfinţii. Cu cît se apropiau mai mult de Dumnezeu, socoteau că abia pun început pocăinţei, mîntuirii, zidirii lor. Stăruim încă să spunem că smerenia zideşte în a căuta, în a şti, în a fi, nu doar în a avea. Este condiţia fundamentală propriei noastre zidiri, după chipul lui Dumnezeu. Un stareţ e întrebat puţin înainte de a se săvîrşi din viaţă, de ucenic: «Eşti pregătit şă mori?». Bătrînul răs¬ punde: «Eu încă nu m-am smerit!».
Poate ne întrebăm: De ce mîndria, orgoliul, constituie un păcat atît de mare? Răspundem fără ocol: Este cel mai nefiresc, grav şi tragic păcat. Trufia tinde să facă din eul meu un centru esenţial şi existenţial, ceea ce eu nu sînt. Centrul, potrivit Revelaţiei, este Dumnezeul-Treime; Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt; altfel spus; este Dumnezeul — Iubire, pentru că« Treimea» n-ar fi Una« de o fiinţă şi nedespărţită», dacă n-ar fi iubire. Or, egocentrismul, egoismul născut şi semănat în om de Lucifer, răstoarnă ordinea firei şi produce ruptura omului şi de Dumnezeu şi de semeni. Trufia satanică te ispiteşte să fii un centru, ceea ce — fireşte nu eşti; iar cînd tu te socoteşti aşa, cine vrea să fie satelitul sau sclavul tău ? Nimeni nu se doreşte pe post de sclav. De aici şi toată lupta şi suferinţa şi a celor frustraţi de demnitatea lor şi acelui căzut într-o asemenea boală. Şi opri¬ maţii şi opresorii se «îmbolnăvesc Dar mai ales opresorii; loan Scărarul vede mÎTidria drept«înainte mergătoarea ieşirii din minţi» (Cuvîntul 22) şi adaugă:« mîndrul nu mai are nevoie de demon pentru că s-a făcut el însuşi demon». A devenit deci — potrivnicul, satan; potrivnicul tuturor. De aceea privind adînc, este o legătură indisolubilă între ateism, « anti- teism» şi dictatură. Orgoliosul nu o vede, ii pare ceva «firesc». Calea celui nebun este dreaptă în ochii lui, iar cel înţelept ascultă de sfat, spunea inţeleptiil bibbc încă de acum trei mii de ani. (Pdde 12, 15). Fără conştiinţa Absolutului, a Dumnezeului celui viu şi a comuniunii cu iubirea şi Inţe- lepcinea lui, poţi oricînd să cazi în adorare de sine, în zeificare şi să te înscăunezi pe tronul stăpîniei şi opresiunii.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 155
50. Dar mai concret, ce înseamnă a fi smerit?
— Cred că a fi smerit înseamnă a cugeta şi a-ţi cunoaşte, cu dar de sus, locul tău; în faţa lui Dumnezeu, a semenOor şi a celorlalte făpturi; deci a dobîndi o dreaptă mărturie a conştiinţei de sine. Astfel, faţă de Dumnezeu sîntem făpturi, eum spune Sfîntul Apostol Pavel: «A Lui făptură sîntem zidiţi în Hristos spre fapte bune ...» (Efes. 2, 10). Faţă de semeni sîntem zidiţi egali toţi, dar fiecare cu talanţii încredinţaţi lui şi cu roadele aduse de fiecare. Iar pe celelalte făpturi le avem pe toate ca pe o « grădină a Edenului», dată nouă să « păzim şi să o lucrăm». — Să adăugăm aici şi un cuvînt de la Sfinţii Părinţi, care învaţă: «faţă de Dumnezeu, să ai inimă de fiu; faţă de semeni inimă de frate, faţă de cele¬ lalte făpturi, inimă de părinte. Şi foarte important e ca tuturor să le fii slujitor».
51. Şi cum putem fi mereu în smerenie?
— Cugetînd neîncetat, avînd mereu înainte locul nostru, puţinătatea noastră, deschisă sporirii neîncetate, văzîndu-ne păcatele noastre, îngri- jindu-ne de ceea ce sîntem şi nu înfumurîndu-ne uneori chiar cu păcatele pe care le considerăm adesea virtuţi sau bogăţii. Psalmistul care a spus: « Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea », a putut rosti: «Inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi» (Ps. 50). Păzind o asemenea smerenie să ascultăm şi cuvîntul Sfinţilor Părinţi; « Dacă Cel ce a făcut cerul şi pămîntul s-a smerit pentru noi, dar noi care sîntem tină, pentru ce să ne înălţăm?» (Pateric ed. 1930. Rm. Vîlcea p. 336). Şi să reţinem ceea ce este esenţial — anume că dacă mindria este închidere şi cădere, smerenia este deschidere, creştere şi suiş nesfîrşit. De aceea, «fericirile» încep cu virtutea «sărăciei duhovniceşti» ~ cu smerenia ca virtute ziditoare. Cu smerenia trăită mai ales prin rugăciune, pentru că mă aşază în starea firească de legătură cu Dumnezeu Creatorul, Izvorul, Absolutul iubirii, al Luminii, al Vieţii. în acest sens Sfinta Scrip¬ tură zice:« Dumnezeu celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (lacov 4, 6).
în concluzie putem spune:« Săracii cu Duhul» sînt săraci de orgo¬ liu, de patimi care orbesc, dar nu de dorul neistovit de adevăr şi de cunoaşterea lui, în care ne descoperim toţi sensul vieţii. Domnul care fericeşte pe« săracii cu duhul» zice în acelaşi timp:« Viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe lisus Hristos pe Care L-ai trimis» (loan 17, 3).156 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
52. A doua Fericire; «Fericiţi cei ce plîng că aceia ee vor mmgîia ». De la «sărăcia duhovnicească» sufletul credincios trece la un plîns; acesta e calea urcuşului. Se înţelege, sint şi lacrimi tot « diihovniceşti numite şi « apa cea vie a smereniei », sau, cum spune Apostolul, «întristarea cea .după Dumnezeu care aduce pocăinţă spre mîntuire, fără părere de rău».
— Lacrimile sînt fireşti unui sărac; iar dacă este atît de sărac îneît nici pe acestea nu le are, să-şi agonisească plînsul inimii. Străpunsă cu rugăciunea stăruitoare, inima va ţîşni apa din adincuxi, ca şi stînca lovită de Moisi, cu rugăciunea şi cu toiagul nevoinţei, al pocăinţei. (Ieşirea 17, 6). Căinţa înrădăcinată în Botez este semn al harului, putere a învierii. Ea trezeşte conştiinţa, duhul; îi descoperă căderea, luminează din nou căra¬ rea spre ţel; dă putere « inimii îndurerate care caută pururea pe Cel după care însetează» (Sfîntul loan Scăraml). Şi împungînd-o ca si cu un « ac de aur» o face să slobozească lacrimi. Sfîntul Grigorie de Nyssa spune adine şi pătrunzător:« Lacrimile sînt ca şi sîngele care curge din ranele sufletului». Cînd trupul e rănit, curge sînge; cînd sufletul e rănit de săgeata căinţei, curg lacrimi. Iar apa lor, apa cea din adine, de la izvorul« chipu¬ lui divin» dm noi, se revarsă peste pămîntul şi faţa crăpată a sufletului, îl purifică de puroiul păcatului, îl dezalterează, aşa cum, sîngele dezal- terează ehminînd toxinele din trup, îl irigă. Zice Proorocul: « Rouă Ta este rouă de lumină ...» (Isaia 19, 26); lacrimUe sînt rouă harului.« Chi¬ pul nostru^ se spală, se vindecă, se luminează, ee împacă cu Dumnezeu, cu aproapele şi aşa rodeşte mingîierea. Lacrimile deschid sfinţilor poarta ca să pătrundă în ţara mîngîierii» (Sfîntul Isaac Şirul). N-a intrat oare în această« ţară a mingîierilor» şi tîlharul răstignit cu Domnul prin pocăinţă? Şi se înţelege, lacrimile căinţei, în care sufletul înviază, ne feresc de dezn㬠dejde. Sînt «lacrimi fericite» cum le numesc Părinţii. în căinţă sufletul se mişcă neîncetat între durerea pentru păcat şi nădejdea în Cel ce a biruit păcatul şi moartea — Iubitorul de oameni. Psalmistul însuşi rostise cu încredere: « întru necaz m-ai desfătat» (Ps. 4, 1).
Dar lacrimile duhovniceşti nu trebuie să fie doar pentru tine, ci şi pentru aproapele; sînt lacrimi ale iubirii. Lacrimi în faţa suferinţei, a căderii semenului meu, sau a morţii. lisus cînd a văzut plîngînd pe Maria sora lui Lazăr care murise, merge împreună cu ea şi întreabă: «Unde l-aţi pus? Zis-au Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat lisus» (loan 11, 34).
Mai trebuie spus că părinţii şi învăţătorii Bisericii desluşesc opt feluri de lacrimi; 1)«Lacrimi din dragoste de Dumnezeu, cînd omul se gîndeşte la firumuseţea dragostei dumnezeieşti. Acestea reprezintă cel mai înaltcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 1S7
plîns, numit plins de bucurie şi de dor dumnezeiesc». Sint lacrimi divin* umane. 2) Lacrimi din frică de Dumnezeu. Acestea au mai mică putere decît cele dintîi, pentru că plînsul din dragoste de Dunezeu este plînsul Fiului către Tatăl, iar plînsul din frică este al slugii care mereu se teme să nu supere pe Stăpînul său. Plînsul din frică mijloceşte la Dumnezeu ier¬ tarea păcatelor şi este înainte mergător al celui dintîi. Cugetînd adînc, frica în Hristos trebuie să ducă la dragoste. «Iubirea desăvârşită alungă frica» (I. loan 4, 18). 3) Lacrimi din milă şi dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din spitale, pentru săraci, văduve, copii orfani, pentru cei flămânzi, goi şi streini, pentru toţi oamenii din suferinţă. Aceste lacrimi sînt sfinte şi mîntuitoare asemenea celor dintîi. «Sînt lacrimi asemenea celor ale Mîntuitonilui la mormîntul lui Lazăr». 4) Lacrimi din frica morţii şi a muncilor iadului. Aceseta sînt lacrimi bune, mîntuitoare ca şi cele dintîi şi aduc roade de pocăinţă. Sînt lacrimile tuturor credincioşilor conştienţi de vinovăţie, de căderi şi necesare nouă tuturor pentru vinde¬ carea răului din noi. 5) Lacrimi din fire sau fireşti, adică cele ale soţilor, ale rudelor, ale părinţilor pentru fii şi ale fiilor pentru părinţi. Sînt lacrimi ale iubirii umane între semeni izvorînd din adîncul iubirii dumnezeieşti. 6) « Lacrimi de slavă deşartă. Acestea sînt foarte periculoase, pentru că pe lîngă lacrimile cele bune, mîntuitoare şi smerite, pune diavolul în noi lacrimi de slavă, spre a fi văzuţi şi lăudaţi de oameni. Or, plînsul cel diihov- nicesc trebuie să fie întotdeauna ascuns şi neştiut de nimeni, afară de Dum¬ nezeu şi de duhovnic». Ştim şi simţim că mîndria poartă în ea« adîncimile satanei». 7).« Lacrimi din dezmierdare, care izvorăsc din poftă, din beţie, din mînie, din aducerea aminte a celor rele etc». Lacrimi ale slăbiciunii. 8) «Al optulea fel sînt lacrimi pentru pagube, din sărăcie, din durerea ranelor, pentru tot felul de boli». (Din Convorbiri Duhovniceşti — cu Părintele Cleopa Ilie. De lerom. loanichie Bălan, voi. I, Roman 1984, p. 113). Ultimele trei feluri de lacrimi sînt rodul cel mai nefericit al gustării ambigue din « pomul cunoştinţei binelui şi răului».
Pentru tot sufletul creştin şi uman fireşti sînt mai ales lacrimile căinţei, ale recunoaşterii greşelii şi îndreptării.
Cineva se află la o judecată şi mărturiseşte. Erau faţă în faţă; pîrîtul şi pîrîşii, toţi slujitori la « cele sfinte». Pîrîtul îşi recunoaşte vinovăţia şi dovedea căinţă. Pîrîşii ascultau neîncetat. Pe faţa piratului s-au văzut deodată curgînd lacrimi. Atunci un mijlocitor a grăit pîrîşilor: cel fără păcat să ia cel dintîi piatra şi să mai arunce. Pîrîşii n-an răspuns ca fariseii în faţa lui lisus — retrăgîndu-se. — Au aruncat în continuare cuvinte grele, ca pietrele. Şi, lacrimi nu s-au văzut curgînd din ochii lor. — Să fim oare uneori mai răi decît fariseii? . ■ 158 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
53. Iki a treia fericire Mintuitoml roeteşte: «Fericiţi cea blînzi^ că aceia vor moşteni pămintiil». Tilcuiţi>o.
—Şi acest cuvînt ne anmcă în nimire. în mod obişnuit» de-a lungul istoriei mulţi« puternici» şi-au moştenit pămînt prin cucerire, prin văr¬ sare de eînge şi producere de lacrimi. Cunoaştem toţi aceste realităţi tragice. E de-ajuns să amintim cum Darwin a« crezut» şi a dorit să insti¬ tuie «lupta pentru existenţă şi selecţia naturală» drept legi ale evoluţiei. Iar iniţiatorii celor două războaie mondiale şi-au aflat aici o justificare pentru aceste tragedii ale istoriei S-ar mai putea spune şi că după o ase¬ menea logică, competiţia dintre lupi şi oi, s-ar fi decis de mult în favoarea lupilor. Şi din fericire, u-a fost să fie aşa. De asemenea, competiţia la nivel uman între Faraon şi Israel, iar mai apoi, între forţa imperiului roman şi martirii creştini eroi ai iubirii, s-au decis în favoarea acestor sfinţi. Şi tot atît de grăitoare, revelatoare, este pentru noi şi confrun¬ tarea zilelor din urmă între tirania unui dictator « genial», înarmată, şi copiii noştri neprihăniţi, ca nişte mieluşei, care cu flori şi luminări în mîini, simbol al curăţiei şi al luminii lăuntrice, al adevărului, rosteau: «fără violenţă, voi cu arme, noi cu flori. Dumnezeu este cu noi». Şi au biruit cei blinzi.
De aceea o întrebare fundamentală se impune: a fi puternic înseamnă a birui, a stăpini, a distruge? Nu s-a produs oare în conştiinţa umană o inversivme şi pervertire a valorilor, o cădere din har, din chipid nostru divin? Afirmarea de sine prin forţă violentă ca şi prin viclenii, nu desco¬ peră, dimpotrivă, păcatul originar şi «boala» existenţei noastre: orgoliul, trufia, slava deşartă. Şi încă: sensul autentic al puterii stă oare în distru¬ gere, în moarte? Psalmistul inspirat spusese: «Părăseşte mînia şi lasă iuţimea, nu căuta să vicleneşti. Că cei ce viclenesc de tot vor pieri; iar cei ce aşteaptă pe Domnul vor moşteni pământul. Şi încă puţin şi nu va mai fi păcătosul şi vei căuta locul lui şi nu-1 vei afla. Iar cei bUnzi vor moşteni pământul, se vor desfăta de mulţimea păcii» (Ps. 36,8—11). lisus Hristos, plinătatea Revelaţiei, descoperă dumnezeiescul semn al puterii: anume, temeiul, forţa şi rostul puterii constau în a crea, a da viaţă, a salva. Aceste acte sînt, reprezintă dovada autentică a puterii. De aceea în duh creştin distingem atît de clar între bine şi rău; binele creează, răiJ distruge.
Fireşte nu este uşoară dobîndirea unei asemenea înţelegeri şi făp¬ tuiri. Trebuie în locul impunerii orgolioase a şinei mele să afirm «lep㬠darea de sine»; în locul comorilor pământeşti să caut comoara cerească a darurilor — între acestea, blândeţea. Şi nu e un lucru mai uşor decît exer¬ ciţiul puterii trufaşe Dar suportul de necUntit al conştiinţei binelui şicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 159
adevărului te susţine în credinţa că: a te cuceri pe tine, a descoperi şi dobîndi în tine adîncul firii care este iubire, jertfelnicie în slujba lui Dum¬ nezeu şi a oamenilor, aceasta este deodată şi drumul şi ţelul vieţii. Trebuie mai ales să înveţi să-l iubeşti pe om; să deosebeşti în el răul care nu îi este firesc, originar, ci e de la demon; iar adevărul lui originar este:« chi¬ pul divin». Şi astfel, cum au zis Sfinţii Părinţi: « Să iubeşti pe om si să urăşti numai păcatul din el». Cugetînd, lucrînd aşa, devii blînd, răbdător, înţelegător şi aproapelui şi rămîi: « acelaşi in necinstiri ca şi în laude» (Sfîutul loan Scărarul). Te lupţi pentru îndreptarea şi salvarea seme¬ nului, nu pentru distrugerea lui.
Se cere, de bună seamă, multă osteneală, exerciţiu. Stareţul unei mînăstiri ne dă această pildă: «Un înţelept porunci cîndva unui ucenic din ascultarea sa să caute pe cineva meşter în batjocură, sudalme etc. şi să-l plătească timp de 3 ani pentru această muncă, iar el, ucenicul, să stea mereu sub o asemenea grindină de ocări, injurii. La sfîrşitul acestui timp de încercare, ucenicul vine şi raportează îndeplinirea ascultării. Atunci, bătrînul îi spune: tu poţi să mergi acum în lume şi să înveţi înţe¬ lepciunea. Ucenicul pleacă şi ajungînd la poarta unei mari cetăţi îl întîm- pină un alt înţelept, care sta acolo şi batjocorea pe toţi trecătoru cu obiş¬ nuitele lui insulte şi stăruitor cu tot mai multe îl aţîţă acum pe încercatiJ ucenic. Acesta nu se tulbură. Dimpotrivă, zîmbeşte, rîde. — Pentru ce tu rîzi eînd eu te batjocoresc, întreabă înţeleptul? Pentru că timp de trei ani eu am plătit celor care mă batjocoreau, iar tu faci această muncă pe degeaba, fără să mă coste nimic. — Intră în cetate, ea îţi aparţine, răs¬ punse înţeleptul».
Iar stareţul care oferea ucenicului această pildă, adăugă: iată, uşa lui Dumnezeu ! Smerenia, răbdarea, blîndeţea lucrează în Duhul lui Hris- tos nealterate de vreun viciu străin. . . « învăţaţi-vâ de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11,29). Noi credem şi mărturisim că în istorie, pîuă la urmă, vor birui cei blînzi.
54. Fericirea a patra afirmă şi făgăduieşte: «c Fericiţi cei ce fiămînzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor sătura»?.
— * însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu» (Ps. 41, 2), exclamă Psalmistul. înşelarea de Dumnezeu este înşelarea de dreptatea Lui. Iar <c drep¬ tatea» în înţelesul acestei afericiri», in duhul Sfintei Scripturi, înseamnă «virtutea insăfi» (Sfîntul Ciril cd Alexandriei), «toată virtutea» (E. Ziga- ben), prin care Dumnezeu e preamărit şi omul e împlinit, în acest sens doar Mîntuitorul împlineşte «toată dreptatea» (Matei 3, 15). Pentru că «plinirea» ei nu este doar o conformare exterioară cu Legea.« Voi pe dina¬ fară vă arătaţi drepţi oamenilor, înlăuntru însă sînteţi plini de făţărnicie160 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
fi fărădelegey^ (Matei 23., 28), le spune Domnul carturuTilor faristUoT, Săvîrşirea din lăuntru a virtuţii ne dă temei, unitate vieţii şi tindere continuă spre împlinire tot mai desăvtrşită şi ne fereşte de scleroză şi sterilitate sjpiri- tuală.
înţelegem atunci de ce Mintuitorul fericeşte pe «flăminzi şi însetaţi de dreptate». Noi numai aşa o putem lucra, flăminzind şi insetind neîncetat după ea. în această afoame şi sete» e semn de prezenţă a harului, a « sufle¬ tului viu» (Facerea 2,7; 1. Cor. 15, 45). Precum trupul viu şi sănătos are sete şi foame de hrană la fel şi sufletul viu însetează şi înfometează după dreptate, bine, adevăr etc.
Intr-un anume fel duhul nostru aflămînd şi însetat de dreptate» se face şi el după chipul lui Dumnezeu: « Duhul Adevărului» (loan 14, 17^ se aseamănă cu El. Ce minunat este ca duhul tău să devină şi el — duhul adevărului.
Şi numai cei ce au acest dor nesăturat de harul lor, se vor « sătura». Pare un paradox: în foame şi sete să fie şi saţiul! Intr-adevăr, aceasta este condiţia noastră; şi cu cit setea e mai mare şi saţiul este mai deplin. în mişcare şi în urcuş se află stabilitatea echilibrul nostru omenesc. « Cum sl<Mbilitatea şi mişcarea sînt acelaşi lucru?, se întreabă Sfîntul Grigorie de Nyssa. Doar cel ce suie nu sto şi cel ce stă nu suie. Dar aici, în lumea drep¬ tăţii, a binelui, tocmai suirea naşte stabilitate. Iar aceasta este aşa pentru că în măsura în care cineva rămine ferm şi neclintit in bine, el se şi desă- virşeşte mereu înaintind pe calea virtuţii».
55. A cincea fericire proclamată de Mintuitorul: « Fericiţi cei milostivi că aceia se vor ' miloi ».
— Este o legătură în. har cu cca de a patra:« Fericiţi cei ce flămîn- zesc şi însetează de dreptate ca aceia se vor satura». E un suiş pe scara duhovnicească; o trecere firească de la dreptate la mila. Firea adînca a dreptăţii este iubirea. <c De mă iuDiţi, păziţi poruncile mele», zice Domnul (loan XIV, 15). O îmbinare nouă si fericită în lisus Hi'istos — între porunca dreptăţii şi iubire; dreptatea luminează ca o rază din soarele iubirii.
Iar mila este iubirea întrupată în fapte; e talantul rodit în slujirea aproapelui meu . . . Dacă eu iubesc cu adevărat, e de neconceput ca iubi¬ rea mea să nu se arate prin fapte, aşa cum o lampă aprinsă e de necugetat să nu lumineze în jur. Sfîntul Maxim Mărturisitorul rosteşte acest cuvînt adine şi grav; « O teologie .fără acţiune, fără lucrare, e o teologie a demo¬ nilor ». Cînd noi citim în Sfînta Evanghelie: «Tatăl Meu pînă . acumcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 161
lucrează şi Eu lucrez ...» (loan 5, 17), se cuvine să credem ca Domnul lucrează creşterea negrăită în iubirea milostivă. El, Dumnezeu fiind. S-a milostivit coborînd la noi şi ne-a trăit viaţa prin întrupare, pînă într-atît, încît aceasta ne-a învăţat şi pe noi o definiţie a iubirii, anume: a iubi însemna a trăi viaţa celuilalt. Mai profund, a-L vedea pe El, pe lisus Hris- tos în « celălalt» în orice împrejurare a vieţii lui sufleteşti şi trupeşti. Domnul S-a înălţat la dreapta Tatălui, şi acum, în Duhul Sfîut Mîngîie- torul, ll contemplam şi îl slujim în chip văzut în « fraţii Lui». « Adevăr spun vouă, întrucît aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici. Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40). Nu a dat El oare pe însăşi Maica Sa, pe timpul vieţii pămînteşti, în «grija» ucenicului iubit. El Care poarta în Sine cerul şi pămîntul? Dar, Sfîntul loan avea să contemple neîncetat pe Fiul Iui Dumnezeu făcut Om în Sfînta Lui Maica, să-L slujească în sluji¬ rea ei, şi odată cu Apostolul să ne înveţe asemănarea cu El în iubire; în mda faţa de toată făptura, căci altfel« judecata va fi fără mila pentru cel care nu a avut mda» (lacob 2, 13).
Zice Sfîntul Isaac Şirul: «Dar îţi cer frate, şi aceasta: să biruiască în tine pururea cumpăna milosteniei, pînă ce vei simţi în tine mda (lui Dumnezeu) faţă de lume. în aceasta ne facem oglinda, ca să vedem în noi asemănarea şi întipărirea adevărată a Celui ce e şi prin fire şi prin fiinţa Dumnezeu. Prin aceasta şi prin cele ca aceasta sîntem luminaţi ca să ne mişcăm după Dumnezeu, printr-o hotărîre limpede. Căci inima aspră şi nemdostivă nu se curăţa niciodată. Dar omul mdostiv este doctor chiar al sufletului său, pentru că alunga întunericul patimilor din lăuntrul său, printr-o suflare puternică. Iar aceasta este o datorie bună faţă de Dumnezeu, după cuvântul evanghelic al vieţii ».
•
56. A şasea treaptă este curăţia inimii: « Fericiţi cei curaţi cu inima - că aceia vor vedea pe Dumnezeu ».
— Mai întîi un cuvânt despre inimă. O înţelegem în două feluri şi rosturi ale ei, deopotrivă de adînci; inima trupească şi inima duhovni¬ cească. Inima trupească, centrul biologic şi izvor al căldurii şi sensibili¬ tăţii; duhovnicească, «altarul» pe care duhul, sufletul, îşi aduce jertfa, slujirea lui. în această unitate negrăită se roagă Psalmistul:« Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele» (Ps. 50, 11). Sfinţii Părinţi învaţă;« Să te rogi cu mintea în inimă». Astfel încît inima de care vorbeşte « fericirea» este centrul fiinţei noastre lăuntrice, purtînd în sinul ei întreaga înţelegere, simţire, dorire, descoperind, cum spune Apostolul, pe « omtil cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului» (I. Petru 3, 4). Pe ea o doreşte Dumne-162 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
zeu; « Fiule, dă-mi inima ta» (Pilde 23—26). Ea îl doreşte pe Dumnezeu: «Tie a zis inima mea: pe Domnul voi căuta» (Ps. 26, 13).
Dar tocmai de aceea trebuie să fie cmată. în curăţia ei se oglindeşte Dumnezeu ca soarele înti-o apă curată. Aceasta oglindire este şi« măsura» darului nostru in veacul de acum. Zice Sfîntul Apostol Pavel:« . .. Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci faţă către faţă» (I. Cor. 13,12)
Ce ni se cuvine atunci să vedem în starea în care ne aflăm? Sfinţii Părinţi învaţă că înainte de toate să-ţi vezi păcatele.« Cel ce-şi vede păca¬ tele este mai mare decît cel ce înviază morţii», spune Sfîntul Macarie. Este învierea din moimînttJ păcatului. Iar aceasta vedere e o lucrare a Harului. Fariseii şi alţii ca ei, se vedeau pe ei drepţi şi pe ceilalţi păcătoşi. Dar cine este Iară păcat? ! Or, cînd îţi vezi păcatul, deosebeşti binele de rău şi începi prin chemarea îndurării lui Dumnezeu şi nevoinţă să urăşti păcatul, să te lepezi de el, să te cureţi, punînd în locul răului harul, binele. Şi aşa să simţi dulceaţa binelui, a virtuţii în locul« dulceţii» păcatului. « Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul» (Ps, 33, 8). Iar în bine, în sfin¬ tele virtuţi, în credinţa, în nădejde, în dragoste, în fapta bună îl simţi lucrînd cu tine pe Dumnezeu. «Cel ce face bine, din Dumnezeu este; cel ce face rău u-a văzut pe Dumnezeu», zice Apostolul (III loan 11). Şi aşa să vezi şi oamenii, făpturile, nu cu ochi egoişti, lacomi, pătimaşi, aservind totul intereselor, poftelor, patimilor tale, ci cu ochi duhovni¬ ceşti, curaţi, luminaţi de o «inimă înţelegătoare». « Pentru cei curaţi, toate sînt curate» (Tit 1, 15). Să priveşti lumea aceasta ca şi cu ochii Zidi¬ torului ei. « Ochii Tăi sînt prea curaţi ca să vadă răul,..» (Avacuum 1,13). Şi trecînd de la zidiri la Sfintele Scripturi, să înveţi să vezi în ele icoana. Chipul dumnezeiesc, de negrăită frumuseţe al Mîntuitorului lisus Hristos. Să înţelegi, să-ţi recunoşti în El, cu ochii Duhului « Calea, Adevărul şi Viaţa» (loan 14, 6). Să-I urmezi, împlinind poruncile Lui care sînt lumi¬ nă, şi să simţi atunci ca te afli, că vezi şi că mergi în lumina divină în adevăr.
îl contempli astfel pe Dumnezeii cu inimă curată în toate frumu¬ seţile creaţiei, în chipurile umane din adine, de dincolo de păcat, în cuvin¬ tele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi, în icoană, în primirea Sfintei împăr¬ tăşanii. Şi unindu-ne cu El, îţi zici cu uimire: « Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul Cel ceresc» (Sfînta Liturghie). Zice Sfîntul Isaac Şirul: «Inima curată este sălaşul Tău Doamne şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mîngîierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine, nevrednicul, cu harul şi cu iubirea de oameni a Mîntuitor^ui nostru lisus Hristos, în vecii vecilor». (Din rugăciunea de la Acatistul Domnului nostru lisus Hristos).cu dascAli de teologie ortodoxă 163
57. Fericeşte mult Mîntuitorul şi pe făcătorii de pace?
— într-adevăr. El făgăduieşte « Fericiţi făcătorii de pace că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema». Şi lucrul e mare şi darul e minunat. Pentru că zice:« Făcătorii de pace», adică cei ce o lucrează, iar darul este măsura lucrului, numindu-i « fiii lui Dumnezeu». îi aseamănă Lui, Celui ce « a surpat peretele din mijloc al despărţiturii, desfiiinţmd vrăşmăşia în trupul Său ... ca întru Sine pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pace» (Efes. 2, 14, 15). Deci, a fi omul păcii înseamnă a lucra « asemănarea» cu Fiul lui Dumnezeu.
Creştinul gîndeşte şi se străduieşte să lucreze pacea în unitatea celor trei sensuri ale ei; cu Dumnezeu, cu aproapele, cu sine. împăcat cu Dum¬ nezeu este prin facerea voii Lui; cu aproapele slujind cu inimă curată, phnă de iubire, în lume; într-o asemenea armonie el dobîndeşte şi pacea cu sine. Şi aşa trăieşte şi lucrează ca un om al păcii. O poartă ca o « apă vie» ca un« izvor» (loan 4, 14), şi o răspîndeşte în jur, în chip firesc, aşa cum soarele răspîndeşte lumina şi căldura lui şi florile frumuseţea şi mireas¬ ma lor. Se luptă pentim ea, ştiind că în ea, în pace, este viaţa lui şi a întregii vieţi a lumii.
Zice şi Cuviosul Părinte Serafim al Sarovului: «Adună pace în ini¬ ma ta şi mulţi se vor mintui în jurul tău».
58. îl numid pe un asemenea om împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii —« omul păcii ». Mai stăruiţi puţin asupra « păcii cu sine », a armoniei lăuntrice şi deci a sănătăţii sufleteşti.
— într-adevăr este o întrebare care ne preocupă. Ce înseamnă o reală armonie în sine şi deci sănătatea sufletească? Să procedăm prin analogie. Ştim că sănătatea trupească o simte omul atunci cînd toate organele — creier, inimă, plămîni, ficat, etc. — lucrează fiecare potrivit funcţiei lui şi în armonie, în unitate. De aici sîntem îndreptăţiţi să spunem că, pentru o conştiinţă creştinească, sănătatea sufletească o avem atunci cînd toate puterile sufleteşti: intelect, sentiment-dorinţă şi voinţă, sau virtuţile morale — înţelepciune, dreptate, curaj, cumpătare, precum şi virtuţile teologice — credinţa, nădejdea, dragostea, cînd toate aceste puteri spirituale lucrează potrivit menirii lor fireşti, pozitive; spre exemplu: intelectul aspiră să-L cunoască pe Dumnezeu şi făpturile Lui: sentimen¬ tul, dorinţa îl caută, doreşte, îl iubeşte pe El şi lumea Lui; voinţa se străduieşte să facă Voia Lui; credinţa e credinţa puternică în El şi nu îndoiala şi sfîşiere lăuntrică, şi lucrează încrederea ei şi în semeni; nădej¬ dea este « neclintită şi tare» (Evr. 6, 19) şi nu deznădejde; iubirea este iubire şi nu indiferenţă sau ură; şi toate aceste virtuţi se afirmă viu în164 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
unitatea şi integritatea vieţii morale prin lucrare cu înţelepciune, curaj, cumpătare. Atunci, într-0 asemenea împlinire, persoana umană se recu¬ noaşte pe sine într-o aşezare de armonie, pace şi sănătate, împlinindu-şi chemarea în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Atunci omul se simte săn㬠tos sufleteşte, de care sănătate beneficiază şi trupul.
59. Aşa cum aţi zugrăvit-o este la un nivel excepţional!
— Da, excepţionalul este normal. Trebuie să avem icoana acestei desăvîrşiri după chipul lui Hristos şi tindem mereu spre ea. Existenţa noastră este « cale».
60. Să trecem la Fericirea a opta: « Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerurilor ».
— Cînd sufletul ajunge să se hrănească cu dreptatea în înţelesul ei cuprinzător, adică « dreapta credinţă şi viaţa curată», aflîndu-şi în aces¬ tea sensul vieţii, atunci într-o asemenea bucurie a adevărului, nu se mai tulbură de nimic. Toţi « drepţii» în Vechiul şi Noul Testament « cu ochii aţintiţi la lisus Hristos începătorul şi plinitorul credinţei» (Evr. 12, 2) s-au ridicat în iubire deasupra patimilor trăind şi pregustînd acea stare numită de Sfîntul Apostol Petru « cer nou şi pămînt nou în care locuieşte dreptatea» (II. Petru 3,13)., care este substanţa şi viaţa însăşi a împărăţiei.
Toţi martirii dreptei credinţe, cunoscuţi sau necunoscuţi, o parte din ei trecuţi în calendar, spre exemplu: Sf. Ştefan, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie, Sf. Ecaterina, Sf. Mucenic Oprea din Sălişte, au pătimit, au fost prigo¬ niţi pentru dreptate... iar mai nou, în zilele lui decembrie 1989 atîţia tineri ai neamului românesc au înfruntat gloanţele cu luminări şi flori în mină, cu pieptul deschis purtînd crucea răstignirii şi invocînd liber¬ tate, adevăr, dreptate, şi;« Dumnezeu este cu noi». — A tuturor acestor martiri este: împărăţia cerurilor. Şi mărturia dreptei lor credinţe o fac aceste suflete fără ostentaţie, cu dragoste asemenea Mîntuitorului Care pe cruce nu se gîndeşte la Sine, ci la cei care îl răstignesc, la iertarea lor.
61.Să încheiem cu fericirea a noua, asa cum o rosteşte Domnul: « Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucura • ţi-vă şi vă veseliţi ca plata voastră multă este in ceruri ».
— Cred că această « fericire» ne înalţă acum spiritul către icoana. Modelul nostru suprem, lisus Hristos. Toată iubirea şi dreptatea, încer¬ cările şi toate nevoinţele, implicit minciunile la adresa Mîntuitorului nostru lisus Hristos pe care le evocă această fericire, au o referinţă supremăcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 165
«. . .din pricina Mea». Prin cruce şi înviere, ţelul fericirii este El. Calea, existenţa însăşi înseamnă o zidire neîncetată în El.
Iar aici se iveşte o temă esenţială. Vedeţi, pentru conştiinţa umană, pentru creştini, modelul este de o însemnătate fundamentală. Orice act creator implica trei factori: mintea, spiritul care gîndeşte; modelul, pro¬ iectul ; şi întruparea lui concretă. Acest mod de lucru îşi are obîrşia în însăşi lucrarea Preasfintei Treimi, pentru că Dumnezeu Tatăl lucrează totul prin Fiul în Duhul Sfînt. Aşa şi citim pe fruntea unor biserici; mai ales ale mînăstirilor, în vechi Pisanii: « Cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului şi cu săvîrşirea Duhului Sfînt». Or, Modelul după care ne zideşte Tatăl în Duhul Sfînt este Fiul Său Care S-a întrupat. S-a făcut Om pentru noi oamenii şi pentru a noastră n^tuire».— De aceea şi întrebarea noastră fundamentală: Întrucît totul se construieşte, după un model, cum oare noi ne-am putea construi, zidi, altfel. Şi cum oare am încerca să ne căutăm alt Model decît Cel care ne-a fost dat de Creator. Şi iarăşi dacă noi căutăm cu o conştiinţă cinstită, în toată istoria lumii, aflăm noi oare vreun om- model adevărat, perfect fără pată. — Nimeni nu este în stare să desco¬ pere în lumea noastră căzută, un asemenea exemplar uman. Şi atunci trebuie să spunem şi să mărturisim: Modelul nostru desăvîrşit nu este simplu — uman, ci: divin-uman; nu este doar omul ci Dumnezeu-Omul. lisus Hristos este icoana. Modelul Suprem Căruia trebuie Să-i urmăm, pentru că El este în acelaşi timp şi Dumnezeu şi Om.
62. Este El modelul unic?
— Da, El este modelul unic pentru că Dumnezeu nu are decît un singur Fiu şi pe unicul Său Fiu L-a dat pentru mînturea noastră. Şi El fiind modelul unic, în El ne realizăm unitatea noastră, fericirea supremă. Dacă ar fi mai multe modele, n-ai şti pe cine să urmezi, iarăşi am fi în dezbinare; şi în El Unul, sîntem şi noi una în credinţa, în adevăr şi în dragoste.
63. Deci, fericirile sfîrşesc in bucurie pentru că Mîntuitorul spime:
« Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri ».
— Cu adevărat, bucuria, de la asemenea fericiri vine.
Mai adine, din Hristos, din crucea Lui, şi din învierea Lui.
în Ehistos crucea sfîrşeşte totdeauna în înviere, şi, bucuria cea mai mare este aceea de-a fi cu El şi în cruce şi în înviere.
Aceasta este bucuria şi fericirea creştinului.166 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
PREOTUL PROFESOR lOAN MIHĂLŢAN *
Institutul Teologic Universitar-Sibiu
Părintele loan Mihălţan, în calitate de lector şi duhovnic la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, este umil dintre cei mai iubiţi profesori în rîndul studenţilor. Şi aceasta pentru că are o bogată experienţă pastorală, de aproape 40 de ani, şi pentru că discută sincer, deschis şi imparţial toate problemele spii'ituale şi sociale legate de preoţie şi de viaţă. Paroh în satul natal Ohaba din judeţul Alba în anii tinereţii. Părintele Profesor loan Mihălţan a dobmdit de la Dumnezeu mult tact şi practică pas- toral-misionară. De aceea, cînd vorbeşte studenţilor, toţi îl ascultă cu interes şi îi cer sfaturi pentru înalta misiune a preoţiei.
Aceasta m-a îndemnat şi pe mine să-l invit pe Prea Cucernicia Sa la trei convor¬ biri duhovniceşti pe care le publicăm în pa¬ ginile următoare.
I
1. Ce înţelegem prin persoană, in sens creştin?
— De la început, ne întîlnim cu o mare taină în privinţa persoanei. Doctorul Alexis Carrel o numeşte «fiinţă necunoscută».
Paul Evdokimov susţine că în ceea ce priveşte cunoaşterea persoanei. Părinţii deşertului au avut o cunoaştere mai adîncă decît psihologii moderni prin faptul că înţelegeau persoana umană nu străină de harul lui Dum-, uezeu şi ispitele diavolului, ci o înţelegeau mult mai integral. Cîteva tr㬠sături ale persoanei a punctat şi Vladimir Losski. Şi el ajunge la con-
• Preotul Profesor loan Mihălţan s-a născut în anul 1926 în comuna Ohaba, judeţul Alba, din părinţi ţărani. După ce termină liceul, face Institutul Teologic din Sibiu şi urmează cursurile de doctorat'la Institutul Teologic Univer¬ sitar din Bucureşti, ca elev al Părintelui Profesor Dumitru Stăniioae. După doi ani de specializare Ia Strasbourg—Franţa, continuă aceeaşi activitate de preot paroh celib în satul natal. Din anul 1980 este numit, în paralel, lector la Institu¬ tul Teologic Universitar din Sibiu, misiune pe care o îndeplineşte cu multă con¬ ştiinciozitate. Din februarie 1990 este călugărit şi hirotonit arhiereu vicar pentru Episcopia Oradiei.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 167
cluzia că persoana este o mare taină şi că este cunoscută mai bine de Cel CC a zis:« Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră». Astfel, omul este icoana lui Dumnezeu pe pămînt.
Fiind vorba de persoană, gîndul ne duce şi la persoanele Prea Sfintei Treimi, «Cea de o fiinţă şi nedespărţită». Dacă persoanele umane, de multe ori, dovedesc nestatornicie pe calea mîntuirii, persoanele Prea Sfintei Treimi rămîn veşnic ceea ce au fost, sînt şi vor fi — invincibile în faţa oricăror ispite diavoleşti. Această realitate a fost pentru mine, pe cărările vieţii pline de nenumărate ispite, cel mai mare punct de sprijin. Mi-au căzut aşa de bine numiri date Sfintei Treimi ca: «invincibila Treime, frumoasa Treime, purtătoare de grijă Treime».
Revenind la persoana umană, am avut mulţumirea sufletească pentru faptul că am găsit şi în ea un punct de sprijin privind « Cbipul lui Dum¬ nezeu în om», ca fundament al persoanei şi în strînsă legătură cu Sfînta Treime, ebip care nu poate fi distrus « chiar dacă uneori este greu rănit», după cum afirmă sfinţii Părinţi. De la această reabtate a chipului se poate porni orice dialog între Biserici şi chiar între marile religii.
Acest chip al lui Dumnezeu în ora cînd s-a rănit, a stîrnit rîvna iubi¬ toare a Prea Sântei Treimi pentru restaurarea lui prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care, după ce ne-a îndumnezeit firea omenească, S-a înăl¬ ţat cu ea în sînul Prea Sfintei Treimi. Datorită acestui fapt S-a transformat componenţa Sfintei Treimi, devenind ceea ce nu a fost şi luînd ceea ce nu avea, după învăţătura cărţilor de cult ale Bisericii noastre. Astfel, se poate spune, pe bună dreptate, privitor la valoarea omului, că el este un « altar» la care se cade să slujim cu multă cinstire şi jertfelrucie, după cum de fapt îl numeşte şi Sfîntul loan Gură de Aur.
2. Ce înţelegem prin familie, în sens creştin ortodox?
“ Familia creştină este o comuniune fiinţială de persoane. Cînd zic fiinţială mă gîndesc la strînsa legătură a persoanelor din familie şi Sfînta Treime, la comuniunea dintre persoane, bazată pe comuniunea prin har cu Sfînta Trpime.
Cu un asemenea fundament familia creştină este durabilă, sănătoasă şi roditoare, avînd mădulare sănătoase « ca nişte tinere odrasle de m*ăs- lin», după eîntarea de la cununie.
Cu astfel de mădulare ale familiei s-a fundamentat şi marea familie
a neamului românesc, robust, asemenea unui stejar viguros, care, deşi au bătut atîtea furtuni, nu l-au putut dezrădăcina, ci, .din contră, a ieşit
mai întărit, înfingîndu-şi şi mai adine rădăcinile în pămîntul mănos al existenţei sale. Tot din astfel de familii au odrăsHt şi fiii Bisericii noastre, chipuri alese de creştini, preoţi şi ierarhi, de la începuturile creştinismului168 CONVORBIBI DUHOVNICEŞTI
şi pînă azi, de la Sfîntul Apostol Andrei, pînă la Sfîntul loan lacob, pre¬ cum ni le prezintă Patericul Komânesc.
3. Care este adevărata menire a familiei creştine? Pentru ce se unesc
prin căsătorie doi tineri?
— Este bine cunoscut faptul că ei se unesc prin Taina Nunţii pentru intr-ajutorare şi «naşterea dc prunci buni». Scopul soţilor va fi creşte¬ rea copulor, creştere care cere multe jertfe, însă dragostea nefăţarnică ce o poartă amîndoi copiilor catalizează, sau am putea zice înfrumuseţează trudele acestei jertfe.
Se aduc mereu exemple din istoria umanităţii şi a Bisericii, ale unor personalităţi şi sfinţi care mărturisesc într-u'n glas contribuţia pe care a avut-o mama la formarea lor. S-a scris şi o carte:« La femme et le salut du monde» (Femeia şi mîntuirea lumii), de către Paul Evdokimov, evi- denţiindu-se rolul femeii în apărarea şi întărirea credinţei, dar nu se poate subestima rolul tatălui şi contribuţia lui la această plinire.
4. Care sint principalele reguli creştine care stau la temelia familiei?
— Mă întrebaţi de reguli ce trebuie respectate înainte sau după căsătorie. Am o repulsie contra numărului prea mare de regub în orice scop ar fi date. Le asemăn mereu cu marele număr de porunci din Vechiul Testament. Cred într-o singură regulă. Lupta contra păcatului, atît cît e posibil omeneşte. Cînd zic păcat nu mă g^desc la oarecari căderi, uneori inevitabile, ci la împătimiiea în una sau mai multe dintre cele trei mari patimi: «pofta trupului, pofta ochilor §i trufia vieţii». Lupta nu se poate reduce docu* la timpul dinaintea căsătoriei sau după căsătorie, ci la toată viaţa, pentru că şi diavolul toată viaţa «umblă ca un leu răcnind pe cine să înghită». Un tînăr neîmpătimit, sau doi soţi neîmpătimiţi de nici una din cele trei mari patimi, cred cu toată puterea că vor face faţă vieţii, oricare ar fi încercările ce vin peste ei. De ce ? Pentru că păcatul este duş¬ manul, ucigaşul fiinţei umane, iar lipsa de împătîmire dă acea sănătoasă vigoare spirituală soţilor, acel dinamism ce-i face să păşească în viaţă cu credinţă şi curaj peste greutăţile ce vin.
La slujba cununiei ni se aduc atîtea exemple bibbce de familii pline de curajul sănătăţii spirituale, ca modele pentru tinerii ce păşesc pragul vieţii famibale.
Astăzi, din păcate, avem atîtea exemple tragice de familii paralizate sufleteşte din cauza căderii membrilor lor în una sau mai multe din aceste patimi. Şi dacă sîntem sinceri, trebviie să recunoaştem că cele mai multe tragedii familiale vin numai şi numai din căderea unora din membrii lor în unele împătimiri. Se cunosc şi famibi cu o viaţă armonioasă, echili-
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
brată, datorită străduinţei lor pe calea virtuţilor. Aş mai dori să adaug ceva. S-ar părea că împătimirile sînt mai multe şi mai mari după căsătorie şi mai rar întîlnite în viaţa tinerilor, încît n-ar fi rău dacă după căsătorie am rămîne tot aşa de curaţi sufleteşte ca înaintea căsătoriei.
5. Cum trebuie să fie consideraţi copiii în sinul famdiei creştine?
— Pentru familie, copiii sînt o binecuvintare divină, dar cred că pentru creşterea lor cit de cît creştinească se cere şi o angajare serioasă, o transpiraţie continuă. Pe drept cuvînt, Sfîntul loan Gură de Aur susţine că titlul de tată nu se dă pentru naştere, ci pentru jertfelniciile creşterii. Faptul că copiii sînt puterea care leagă şi întăreşte comuniunea dintre soţi, această comuniune contribuie la temeinicia familiei. Ei sînt cei ce completează treimea familială, după afirmaţia părintelui profesor Stăniloae.
6. Cum trebuie să trăiască cei doi soţi ca să aibă pace duhovnicească, armonie si bucurie în familie? Ce reguli sînt datori să respecte ei, după Sfînta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi?
— Punînd această întrebare poate vă ^ndiţi la un răspuns privind diferite reguli de înfrînare şi abstinenţă trupească a soţilor. Socotesc că regulile trebuie să fie conduse de o înţelepciune, care să aibă în vedere 0 cumpătare integrală şi în orice timp, nu numai în anumite zUe.. Cînd zic integral, mă gîndesc mai ales la înfrînările unor porniri rele, legate de psihologie ca: nunii, pisme, dispreţ, înjosire, care dăunează comuniunii familiale mai mult dccît neînfrînările trupeşti. 0 bună cumpătare a aces¬ tora duce, implicit, şi la o înţeleaptă inifînare a celor trupeşti. Iar ca regulă de bază li se cere să se roage lui Dumnezeu cît mai mult, să meargă la Biserică, să aibă un duhovnic bun de care să asculte şi să citească cărţi sfinte.
7. Spuneţi-ne ceva în legătură cu naşterea şi creşterea copiilor, pro¬ blemă fundamentală a familiei creştine.
— M-a preocupat o viaţă întreagă această problemă a zămisUrii, fiind legată de responsabilitatea Tainei Spovedaniei. Mereu la această taină mi se spunea: «ne ferim să avem copii». Tînărşi acrivist, ca orice preot începător, aveam multe nopţi albe şi tulburări sufleteşti ori de cîte ori se apropiau sfintele posturi şi spovedaniile. Era vorba de o conştiinţă responsabilă in faţa lui Dumnezeu. Am început drumul cercetărilor diferiţilor duhovnici. O dată cu zămislirea se fundamentează şi chipul lui Dumnezeu în om, deci eu nu BÎnt proprietarul celui nou zămislit, ci numai coautor, de aceea, nu am drept deplin asupra lui, nu am drept să-l ucid. Pentru avort eram mai acrivist din toate punctele de vedere. Am avut în această privinţă şi o169 170 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
iTiArft satisfacţie şi anume; Oamenii se mărturiseau cu o adincă umilinţă: «Ştirn că nu facem bine ceea ce facem, dar facem». Această sinceră umi¬ linţă mă liniştea în scaunul spovedaniei, mai ales că după cărţile filocalice umilinţa, recunoaşterea şi căinţa păcatelor sînt socotite mama virtuţilor. Am început să fiu mai înţelegător faţă de neputinţa omenească. însuşi Mîntuitorul ţine cont de neputinţa noastră. în cartea de despărţire dată de Moise se spune:® La început nu era aşa, dar din pricina slăbiciunii voastre a dat Moise cartea de despărrire». Apoi, o rugăciune de dezlegare zice prin¬ tre altele:« Doamne, Tu care cunoşti slăbiciunea firii omeneşti».
Am mai ajuns şi la o altă constatare şi anume că şi cei ce se laudă că fac copii, tot nu-i fac nici ei pe toţi. Deci, şi ei tot cu capul plecat în adine de smerenie se cade a fi. De multe ori, însă, cei cu mai mulţi copii se uită plini de sine la cei ce au mai puţini copii, cu o oarecare înjosire. Or, aceasta e şi mai grav, că nu fac ce trebuie şi sînt şi plini de sine. Atunci mi-am dat seama şi mai bine că mîntuirea stă în smerenie, după cuvîntul Cuviosului Antonie cel Mare. Corect ar fi să se păstreze în viaţa conjugală o stare de înfrînare a soţilor, spre desfătarea unor înalte frumuseţi spirituale mai pre¬ sus de minte şi de cuvînt. însă fiinţa omenească e puternic înclinată spre plăcere şi, în acelaşi timp, nu şi-ar lua asupra sa jertfirile ce se cer creş¬ terii copiilor.
Dumnezeu să ne poarte de grijă cu marea Sa iubire de oameni, să ne dea adevărata înţelepciune, înfrînare şi umilinţă a inimii, iar copiii pe care îi avem să ne străduim a-i creşte în credinţă tare, feriţi de orice pati¬ mă, pentru a deveni creştini cuminţi şi cu frică de Dumnezeu, folositori Bisericii şi neamului nostru românesc.
8. Care sînt cele mai bune metode de educaţie creştină a copiilor în sinul familiei?
— Totdeauna am avut convingerea că trebuie ţinuţi mereu într-un fel de reflector al purtării de grija. O astfel de educaţie este grea. Se susţine că cei mici trebuie educaţi. Este drept, dar socotesc că atenţia trebuie să devină mai încordată la vîrsta pubertăţii. Atunci apar şi ispitele mai mari şi mai felurite. Regula principală este supravegherea în toată vre¬ mea, dar o supraveghere înţeleaptă, nu milităreasca, ci părintească, priete¬ noasă chiar, ca să se poată ajunge la un fel de confesiune sinceră între părinţi şi copii. Iov cel din Vechiul Testament rămîne un exemplu viu, grăitor. Se scula dis-de-dimineaţă şi aducea jertfe pentru copiii săi, soco¬ tind în sinea sa că poate fiii săi să fi greşit în întîluWe lor. Cîtă conştiinţă şi frică de Dumnezeu la dreptul Iov !
Avem şi un exemplu negativ în confesiunile Fericitului Augustin, în care el mărturiseşte ca tatăl său cheltuise bani grei, mult mai mulţi decîtcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 171
alţi bogătaşi din oraş pentru ca Augustin să devină mare retor, însă nicio¬ dată nu 8-a interesat de starea sa morală. Exemplul e zguduitor. Il întîl- nim destul de des şi azi. Părinţii, uneori, se interesează mai mult de pre¬ gătirea profesională a copiilor lor, se bucură de inteligenţa lor, dar poate mai puţin de starea lor morală. Sînt mai preocupaţi de fuAcţia copiilor din lumea aceasta decît de mîntuirea lor. Or, toate acestea se dau peste cap cînd copiii noştri uită de Dumnezeu, nu mai merg la Biserică, nu mai ascultă de părinţi şi se împătimesc, căzînd în tot felul de păcate sufle¬ teşti şi trupeşti.
în educarea copiilor mare rol are citirea cărţilor bune. Apoi prezenţa regulată la Biserică şi încredinţarea lor unor preoţi şi duhovnici buni.
9.Ce rol hotărîtor are sfinta rugăciune în viaţa de familie?
— Rugăciunea în viaţa de familie arc un mare rol, dar nu mă ^ndesc numai la rugăciunea de seara şi de dimineaţa. E prea puţin. Mă gândesc Ia o trezvie a conştiinţei, la o veghe continuă asupra gîndurilor şi la îndrep¬ tarea lor după voia Iui Dumnezeu. Socotesc de mult folos pentru reali¬ zarea celor de mai sus chemarea continuă a numelui lui Dumnezeu, pre- dicind după rugăciunea lui lisus. Nu e simplu, nici uşor a te ruga' în acest fel în comparaţie cu simplele rugăciuni de seara sau de dimineaţa, de multe ori f^ormalc şi în grabă. Nu sînt împotriva acestor rugăciuni, dar ele cuprind un spaţiu de timp prea limitat. E important cu ce umplem timpul de dimineaţa pînă seara. Acest fapt condiţionează rugăciunile de seara şi de dimineaţa. De aceea, se cade a ne strădui să umplem acest spaţiu de timp cu gînduri şi simţiri curate, chemînd mereu în ajutor nu¬ mele lui Dumnezeu, fle că sîntem la lucru, sau stăm, sau călătorim.
10. Ce alte virtuţi creştine au o importanţă majoră în viaţa de familie, pentru o cit mai hună şi durabilă educaţie a copiilor?
— Toate virtuţile sînt folositoare, dar mai ales exemplul personal permanent al părinţilor. Realitatea iubirii, ca virtute esenţială, nu se poate reabza fără păzirea unor porunci fie ele cbiar mici, pentru ca şi poruncile mici nepăzite pot duce la o stare de nepăsare şi, ca urmare, la o slăbire a iubirii. Iubirea uu este o simplă virtute, ci mai degrabă rm buchet armonios, format din frumuseţea mai multor virtuţi sau, mai bine zis, din mai multe nuanţe ale iubirii. Deci, orice fapta bună ce contribuie la înfrumuseţarea buchetului iubirii se cade a fi luată în seamă.
11. Faceţi-ne o mică paralelă intre familia creştină din trecut şi cea din zilele noastre.
— De multe ori se crede că azi oamenii ar fi mai răi ca altădată. Să nu uităm că primii fraţi s-au ucis unul pe altul. Ne gândim la Cain, la172 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Sodoma şi Gomora. Cînd proorocul Ilie socotea că el a rămas singurul drept, i s-a răspuns că mai erau încă şapte mii de bărbaţi care nu s-au plecat înaintea lui Baal. Şi de ce să nu ne gîndim că între cei doisprezece Apostoli a fost şi Iuda Iscarioteanul ? Socotesc că nu e potrivit să se avan¬ seze ideea ca'azi lumea ar fi mai rea ca altădată, pentru că această idee ar duce la o nostalgie pentru trecut şi la un pesimism pentru prezent.
Noi trebuie să realizăm aici şi acum famiba creştină, stăpîniţi de un dinamism optimist în acţiune, bazîndu-ne pe credinţa noastră că « lisus Hristos şi ieri şi azi şi în veci este Acelaşi». Şi azi întîlnim destule familii creştine de omenie şi altele cu părţi negative. Aşa a fost şi altădată. Se cade să ţinem cont şi de proporţia negativă a numărului de azi a familiilor.
Aş mai dori să menţionez ceva. Creştinii autentici nu fac propagandă, nu fac gălăgie şi, de aceea, se pare că nu există. Pe cînd cei răi sînt guralivi, încît fac impresia că sînt numai ei, cu răutatea lor, acoperind pe ceilalţi, dar în realitate nu este tocmai asa.
12. Ce alte probleme de educaţie religioasă mai ridică familia creştină de astăzi?
— Problemele unei familii creştine sînt aceleaşi din totdeauna, cbiar dacă «azi s-a schimbat tehnica, dar fundamentul omului a rămas acelaşi». Acelaşi Dumnezeu. Aceleaşi ispite. Aceeaşi rîvnă sfîntă ne trebuie şi azi ca şi ieri şi ne va trebui şi mîine. Exemplul cel mai ziditor rămîne Biserica. A trecut prin atîtea forme statale, dar oare şi-a schimbat ceva din funda¬ mentul fibiţei sale? E drept că în înţelepciunea ei, ca rod al Duhului Sfînt, a ştiut să găsească un « modus vivendi» cu orice orînduire statală. Oare ispitele nu sînt aceleaşi? Tot aşa ne-ara mîniat şi ieri şi azi şi ne vom mînia şi mîine. Că unele patimi par a fi mai mari azi ca altădată, se poate, dar avem şi posibilitatea de a face mai uşor binele prin mijloacele tehnice mult mai avansate astăzi. Şi chiar şi ieri şi mîine ne trebuie o tot mai mare atenţie la despătimire şi atunci toate sînt bune.
13. Ge rol important au Spovedania regulată, postul şi duhovnicul în viaţa familiei creştine, în trecut şi in prezent?
— Rolul spovedaniei este foarte important în urcuşul spre desăvârşire şi mîntuire al credincioşilor. Sfîntul Toan Scăranil zice:« Md îndoiesc că se va mîntui cineva, dacă n-ar fi Spovedania !». Explicabil, deoarece haina Sfîntului Botez «nu o păstrăm curată», arată o rugăciune a Bisericii. Spovedania nu va face din noi sfinţi făcători de minuni, dar ne asigură iertarea păcatelor şi menţine ceva foarte necesar pentru mîntuire, trezvia conştiinţei, şi aceasta înseamnă foarte mult, atît pentru viaţa vremel¬ nică, cît mai ales pentru cea veşnică. Fără o sinceră spovedanie şi ca ur-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 173
mare fără trezvia conştiinţei, cădem în împietrirea inimii care este păcat împotriva Duhului Sfînt. Nu înseamnă că acest păcat nu se poate ierta, dar împietritul la inimă nu face pocăinţă şi fără pocăinţă nu este iertare de la Domnul.
Dureroasă este constatarea că noi, preoţii, ne spovedim atît de rar, deşi împărtăşania o facem foarte des. Nu cumva să ajungem şi noi la împie¬ trirea inimii şi, astfel, să cădem în păcatul contra Duhului Sfînt. în viaţa mea m-am spovedit foarte des, uneori chiar şi de două ori pe săptămînă. Ia orice preot. Cred în puterea preoţiei pe care o are orice preot. Duhov¬ nicul? E greu să devii un mare duhovnic, un mare doctor al sufletelor, în spovedanie văd două elemente principale: sinceritatea celui ce se spo¬ vedeşte şi dezlegarea ce o dă preotul.
Mi-a rămas ceva în minte în legătură cu Spovedania de la Sfîntul loan lacob. Adică, mai mult în legătură cu canonul ce-1 primim la Spove¬ danie. într-o zi, sfîntul zăreşte de la geamul chiliei sale un om ce se mişca pe lingă lordau, nu cu gînduri bune. Sfîntul iese din chibe şi din discuţii află că omul avea în plan să se sinucidă, anincîndu-se în Iordan. Cauza? S-a spovedit şi i s-a dat un canon pe care nu-1 poate împlim. Nimeni nu-1 dezlega de păcatele sale, nici chiar patriarhul Ierusalimului şi, ca atare, rămînea şi necuminecat. Omul socotea, în slăbiciunea sufletului său, că nu avea rost să mai trăiască. Sfîntul îl îmbărbătează şi îi zice:« Te cumi¬ nec şi canonul ţi-1 fac eu». Aşa I-a izbăvit de moarte şi de osîndă veşnică Cuviosul loan lacob. Ce mare duhovnic, ce mare psiholog, ce mare p㬠rinte ! Un model de duhovnic, dar şi un mare sfînt!
în privinţa postului socotesc că e greu de reabzat şi uneori cbiar greu de înţeles. El nu se referă doar la anumite zile, care să fie socotite zile de mai multă bărnicie spirituală, ci ţine toată viaţa. Desigur, mă gîndesc la postul integral, de la înfrînarea pornirilor trupeşti, la înfrînarea limbii şi pînă Ia stăvilirea gîndurilor inimii. înţeles în acest fel, socotesc că şi ziua de Paşti este de post. Fără un astfel de post'ne împătimim, murim sufleteşte şi nu mai simţim că Hristos a înviat.
14. Spuneţi-ne cîteva cuvinte despre Sfînta împărtăşanie, participarea la Biserică şi citirea rarţilor sfinte.
— Socotesc că este o legătură strînsă între citirea unor cărţi sfinte, participarea la slujbele bisericeşti şi Sfînta împărtăşanie. Primele două îndeletniciri pregătesc plinirea celei din urmă, deşi nu se pot pune pe aceeaşi treaptă valorică. Chiar şi participarea la sfintele slujbe şi, mai ales, la Sfînta Liturghie e superioară cititului. Un bătrin ţăran de la noi îmi spune ca tatăl său aşa l-a învăţat, ca să fie neUpsit de la Sfînta Liturghie. Scuză are numai cînd ajunge la o aşa neputinţă încît să nu mai poată trece pragul174 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
casei. Cită conştiinţă la bătrînii cuminţi ai satului ! De fapt, susţinerea arc legătură cu învăţătura teologică. Prezenţa mea la Sfînta Liturghie nu este o prezenţă lipsită de orice dar duhovnicesc, mai ales că la epi- cleză se spune:«Trimite Duhul tău cel Sfînt peste noi şi peste aceste daruri». Deci şi peste noi I
Mare şi înfricoşătoare este Taina Sfintei Cuminecături. Socotesc greşită întrehiiinţarea cuvîntului « vrednic de a se cumineca». Taina este prea mare ca să fim vrednici. Cu cît ne vom socoti mai nevrednici, cu atît vom fi mai vrednici, şi cu cît nc vom socoti mai vrednici, cu atît vom fi mai nevrednici.
tncă ceva. Se obişnuiesc mari pregătiri înainte de primirea Sfintei CTiTninecătnri şi mai puţine după primirea înfricoşătoarei Taine. Or, după primirea talantului trebuie să lucrăm cu el. Puterea Sfintei Cuminecături se realizează în măsura în care noi conlucrăm cu harul transmis prin cu¬ minecare. Aici se pare ca sîntem mai deficitari. Uneori lipseşte această trudă şi sinergism, de aceea şi rodirea mai puţin eficientă a Sfintelor Taine.
în Biserica apuseană eşti socotit practicant numai dacă te împărt㬠şeşti des. Se pare că şi unii teologi de-ai noştri din Apus împărtăşesc ideea aceasta. Nu cred în rodirea împărtăşirii dese fără o sîrguincioasă lucrare a harului. Avem exemple destule. Mai iutii, noi, preoţii care ne împărt㬠şim foarte des, şi Maxia Egipteanca s-a împărtăşit o singură dată, dar a conlucrat cu harul îneît umnla pe apele Iordanului. Cantitativ şi calita¬ tiv, socotesc că trebuie îmbinate într-un mod înţelept.
15. Care sînt marile boli sufleteşti ale familiei creştine care îi făruxu-
- *
ţează unitatea şi îi macină vlaga şi scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu? — în orice timp bolile sufletului sînt cauzate de păcat, el însuşi fiind de fapt boala. De la primul păcat a apărut prima tuUjurare, prima boală sufletească, ce a imprimat în sufletul lui Adam frica şi gobrea fiinţei sale de frumuseţile duhovniceşti, de robusteţea sufletească, de curajul atît de necesar pe cărările vieţii. îmi vine în minte o asemănare. PăcaliJ e ca o bombă care cade asupra unei clădiri de o rară frumuseţe arhitec¬ tonica. 0 risipeşte rămînînd doar ruinele. Nu în zadar Sfînta Scriptură ne atenţionează aproape la fiecare pagină de primejdia ce o aduce boala păcatului. De ce copiii dau dovadă de o aşa robusteţe, de comunicare şi sînt plini de viaţă? Noi sîntem tentaţi să răspundem că n-au greutăţi. Oare e justă,afirmaţia? Pentru că n-au greutăţi, sau pentru că n-au fiinţa împ㬠timită de fărădelegi? Nu întîlnim la copii pesimism pentru că nu întîlnim la ei fărădelegi.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 175
16. Ce patimi deosebite lovesc societatea creştină şi destramă familia din zilele noastre?
— Numărul patimilor este, a fost şi va rămîne acelaşi, adică între¬ ita împătimire: desfrînarea, lăcomia, mindxia. Cu ele a fost ispitit însuşi Mîntuitorul, cu pîine, avere şi trufie. Dar cît de categoric a fost El în faţa lor. Sfîntul loan Evanghelistul ştia de ce le repetă « pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieţii». Biserica le numeşte «întreitele valuri ale păcatelor». Sînt trei, dar fiecare cu nuanţele ei. E drept că uneori sufe¬ rim de una sau de alta din ele sau de două, sau 'de toate trei. Ar fi dure¬ roasă această constatare. în unele epoci ale istoriei, unele din aceste patimi erau mai în floare decît celelalte. Ca trăitori ai veacului ne dăm seama de aceste împătimiri. Mai dureroasă ar fi constatarea cînd şi în noi, preoţii, clocoteşte vreuna din patimi. Depinde de atitudinea ce o avem faţă de ele, cu cîtă seriozitate le privim, aceste adevărate cancere ale sufletului, prin care se poluează atmosfera sufletească a celor din jur.
17. Cum ar putea fi combătute aceste vicii mai cu succes?
— Cum ar putea fi combătute? E una din cele mai serioase pro¬ bleme de rezolvat astăzi. Că e greu de rezolvat această problemă stă do¬ vadă şi decalajul între teologie, teorie şi ortodoxie, adică practică. Cu toată sinceritatea ţin să fac o mărturisire. Azi, cînd bibbotecile sînt aşa de bine puse la punct, e cu mult mai uşor să elaborezi o teză, fie ea şi de doctorat, decît să-ţi îndreptezi viaţa după principiile moralei ortodoxe. Este explicabil. Dacă eşti dotat cu o intebgenţă precoce, stînd într-o bibbo- tecă cu zeci de mii de volume, comod, conspectînd, scriind, socotesc că nu e aşa de greu să ajungi la o teză. De aceea, se pare că avem mai mulţi teologi teoreticieni, chiar savanţi, decît practicanţi.
Aşa mi-am explicat prăpastia dintre ortodoxie şi ortopraxie. Mereu am avut dorul şi am insistat pe lîngă tînăra generaţie de teologi ca să încerce a nivela prăpastia ce desparte cele două realităţi ca să se ajungă la teologi ortodocşi autentici, integrali. De aceasta şi-a dat seama şi cu¬ viosul din Pateric care zice: «Dacă reunesc să fiu stăpîn peste patimi sînt împărat şi rege». Cunoştea practicarea teologiei şi foloasele ei. Să nu uităm că diavolul este un intebgent teolog, dai nu şi practicant.
Ca să revenim la subiect, le putem combate în timp şi cu multă tran¬ spiraţie, ştiind cît de înclinată este firea omenească spre comoditate. Nefastele urmări ale patimilor pe care le întilnim mereu în societate pot fi un memento care să ne ţină mereu treji. Vorba unui credincios de-al nostru:« Ştiţi că e greu?». Avem şi un exemplu istoric. Atîta vreme cît romanii au avut soldaţi austeri au cucerit lumea. Moleşiţi de patimi au176 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
fost cuceriţi de o itiînă de oameni. îndrăznim, totuşi, pentru că nu luptăm singuri, ci ajutaţi de Bunul nostru Dumnezeu.
18. Este «nfieient cît face Biserica Ortodoxă cu slujitorii ei pentru salvarea, călăuzirea şi întărirea familiei creştine pe calea mintuirii?
— Socotesc că Biserica Ortodoxă şi slujitorii ei nu au stat şi nu stau nepăsători în ceea ce priveşte pastoraţia şi consolidarea familiei creştine, fie prin învăţătură, fie prin administrarea Sfintelor Taine. Nu lipsesc nici cărţile de învăţătură ortodoxă, precum fals se susţine, uneori, nici predi¬ cile, nici catehizarea credincioşilor. Ceea cc lipseşte este întruparea carac¬ terului moral creştin. Or, pentru aceasta nu putem învinui Biserica, ci persoana care nu se străduieşte să întrupeze, să împlinească cu fapta porun¬ cile Evangheliei. E greşit să se acuze Biserica lui Hristos pentru unele deficienţe ale credincioşilor ei sau chiar ale preoţilor. Repet, e grea întru¬ parea, trăirea în Hristos şi la această nevoinţă ne angajăm mai greu. Nu suferim atît din cauza catehizaţiei, ci, mai ales, din cauza neangajării noastre, ca şi a credincioşilor pentru a întrupa, a face cele sfinte. Oare primii creştini aveau atîtea cărţi cîte avem noi? Cred că nu. Insă aveau rîvnâ pentru sfinţirea vieţii lor, ceea ce nouă ne lipseşte. Datorită rîvnei lor au ajuns la înalte trăiri duhovniceşti, pe care păgînii înşişi le admirau zicînd: «Minunat Dumnezeu au creştinii aceştia, uitaţi-vă la ei cum se iubesc /»
Luîud în considerare situaţia mondială în privinţa consolidării fami¬ liei creştine, să fim sinceri, unde găsim un rezultat mai bun în alte Biserici decît în Biserica Ortodoxă ? Sa nu ne lăsăm îneîntaţi de formalisme exte¬ rioare. Se citesc destule cărţi religioase, dar nu se întrupează, nu ne pătrund la inimă. în privinţa cărţilor cu cuprins religios se cade să recunoaştem că chiar şi în librăriile de stat de la noi se găsesc multe cărţi de acest fel, ca: Divanul lui Dimitrie Cantemir, Didahiile lui Antim Ivireanul, înv㬠ţăturile lui Neagoe Basarab, Raţiunea dominantă, Psaltirea în versuri etc. Suferim noi atît de lipsa cărţilor sau de altceva ?
Deci, nu se poate acuza Biserica Ortodoxă pentru unele neîntrupări ale autenticului creştin, precum nu putem acuza pe Mîntuitorul pentru greşelile Apostolilor săi. Vina este a noastră, a celor care nu ne străduim să întrupăm, să punem în practică, potrivindu-ni-se, ceea ce se spune într-o rugăciune a Bisericii: «toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne*am făcut, nu este cine să facă binele, nu este pînă la unul».
în pastoraţie, preotul are, desigur, un foarte mare rol. Pe lingă cul¬ tura teologică, pe lingă darul cuvîntului, el trebuie să aibă o viaţă creş¬ tină exemplară, să aibă experienţă proprie de viaţă duhovnicească, să aibă «trăire» cum se spune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciunecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 177
şi de inimă. Atunci va deveni, cu adevărat, vas al Duhului Sfînt, un sluji¬ tor şi păstor harismatic. Atunci va înţelege multe din tainele Duhului, va cunoaşte adîncul inimilor, va preţui puterea lacrimilor, va iubi şi va fi iubit de toţi. în parohia lui sectele vor dispare, iar cei împietriţi la inimă se vor întoarce la pocăinţă.
Cunoscînd frumuseţile duhovniceşti şi suferinţele împătimirii, atunci şi numai atunci îşi va îndrepta preotul toată grija spre fiii săi duhovni¬ ceşti, ca să-i scape din primejdii şi să-i ducă la păşunea bucuriilor sfinte. 0 astfel de realitate a cunoaşterii a avut-o Sfîntul Apostol Pavcl şi, după el, cetele de cuvioşi părinţi, care îşi îndemnau credincioşii cu lacrimi şi Ic doreau mîntuirea chiar cu riscul de a se lipsi pe ei de împărăţia lui Dum¬ nezeu.
II
19. Ce este satul în gîndirea noastră etnic-crestină ?
— Satul, aşa cum este prezentat de personahtăţile de seamă ale neamu¬ lui nostru, a fost vatra purităţii etnic-crcştine. Blaga îi face elogiul în discursul său de la Academie, zicînd: « îndrăznim să facem afirmaţii, că satul e situat în centrul lumii într-un destin cosmic. Omul satului, întrucît izbuteşte să se menţină pe linia de apogeu genială a copilăriei, trăieşte din întregul unei lumi pentru acest întreg. Dacă satiJ nostru e clădit în jurul bisericii din care iradiază Dumnezeu, în pomenitele aşezări americane e mai puţin un sălaş al lui Dumnezeu, cît un fel de întreprin¬ dere, ca şi banca coloniei, o societate dc acţiuni». în cuvîntareaţinută cu ocazia_ serbării a 120 de ani de la întemeierea Astrei, I. P. S. Mitropolit Antonie, citind pe poetul Alecsandri, zicea;« Ţărănimea este singura clasă care la noi are trecut şi tradiţie şi un perfect echilibru sufletesc».
Satul şi ţăranul român, datorită Bisericii şi etniei, şi-au păstrat ncal- terată frumuseţea echilibrată a fiinţei sale. Rebreanu aduce şi el, tot cu ocazia primirii la Academic, elogiul ţăranului român. Iar Vasile Voicu- lescu precizează:« Sînt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc în viaţa mea». Autorul Florentin Popescu, care a scris o carte des¬ pre Voiculescu, spune în una din paginile sale că; « Voiculescu a rămas pînă în cele mai adînci fibre ale fiinţei sale un om cu gîndire sănătoasă de ţăran». Mai nou, loan Alexandru, în «Iubirea de Patrie», spune:« Satul este deschis, este cosmic şi expus iubirilor; răul n-a răbdat ca să prindă rădăcini pe ascuns, ci constrîns să se ordoneze iubirii binelui. Asta face ca viaţa ţărănească, spiritualitatea satului, să fie luată de om ca o avere uriaşă».
178
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Deşi prezentat, atît de elogios, trebuie să recunoaştem cu sinceritate că şi la sat îşi fac loc păcatele şi chiar patimile, că şi creştinii de la sat BÎnt supuşi ispitelor. Romanul«Ion» al lui Rebreanu este concludent în această privinţă. Clasa ţărănească, in trecutul ei istoric, a fost o clasă mai obidită şi mai oropsită decît alte clase sociale. Dovadă, răscoalele din diferite timpuri.
Satiil are totuşi ceva în plus faţă de oraş. R vorba de acea pudoare, de acea ruşine de a face răul. Fiind o comunitate mai mică şi membrii ei cunoscîndu-se, greşelile unora devin mai repede cunoscute şi, în felul acesta, se pare că pentru frica de păcat se păstrează o conştiinţă mai trează, chiar dacă nu din- motive autentic creştine, cel puţin din moti^^ll că ţăranul ţine mult la prestigiul său. în universul său spiritual, el este mai aproape de natură, de cîmp, de creaţie, de biserică, de cimitir şi de oameni. Toate acestea îl fac mai religios, mai bun, măi legat de eternitate.
20. Ce forţe spirituale anume întăresc unitatea etnic-creştină a satului nostru?
— La sat se păstrează, între oameni, o mai strînsa comuniune spiri¬ tuală. Ca dovadă sînt într-ajutorările la nuntă, înmormîntare şi alte ocazii, sau în caz de calamitate, cînd se solidarizează toţi.
O singură forţă spirituală întăreşte unitatea sătenilor noştri: credinţa în Dunmezeu, Biserica, preotul, slujbele tradiţionale şi frăţietatea, care porneşte în inare parte din iubire şi din înrudirile de sînge sau spirituale, cum este năşitul în mare cinste la sat. Frăţietatea trece peste puterea egoismului întrucît uneori durerea sau bucuria unei familii devine durerea sau bucuria satului întreg. La Pateric se spune că a păstra şi a întări fr㬠ţietatea este o realizare mai valoroasă decît a învia un mort, cu alte cuvinte este cu adevărat o minune.
21. Care este rolul Bisericii Ortodose in viaţa religioasă a satului in trecut şi prezent?
— Cînd e vorba de rolul Bisericii Ortodoxe în viaţa spirituală a satu¬ lui în trecut şi astăzi, în Transilvania, din toate punctele de vedere este preponderent acest rol, atît spiritual, cît şi social.
Istoricul D. Frodan, în lucrarea sa« Revoluţia lui Horea», are cuvinte de apreciere deosebită în această privinţă:«Iobagii se disting prin orto¬ doxie, care s-a păstrat nealterată, necontaminată de alte religii, consti¬ tuind o întreagă lume aparte, opusă acelora. Poporul român a fost angre¬ nat în ea, îneît aici ortodox e sinonim cu român şi identitatea aceasta a devenit cu atît mai adevărată, îneît în lipsa unui cler înalt, sau a unui cler mai cultivat, ortodoxia s-a coborît, s-a adîncit în masă ... a intrat încu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 179
componenţa spiritului său. S-a confruntat în etnicul românesc, a devenit Lege românească. Român, lege românească sînt cele două noţiuni care accentuează o conştiinţă românească, o conştiinţă de neam românesc, distinctivă de celelalte legi, străină de celelalte popoare de altă lege» (pag. 60).
Preotul şi învăţătorul erau una, urmărind acelaşi scop creştin şi patriotic, pentru că şcolile erau confesionale. Biserica era aceea care plătea pe învăţător. Preotul era un adevărat părinte al satului. El conducea treburile obşteşti ale satului, făcea dreptate celor împricinaţi, fapt pentru care se bucura de mare prestigiu în faţa consătenilor săi.
Lucrurile au luat o altă întorsătură, mai ales după apariţia sectelor care, din nefericire, în loc să cultive ceea ce e pozitiv, au căutat mereu să denigreze pe preot, exploatîndu-i părţile negative, şi să deprecieze frumoa¬ sele noastre tradiţii româneşti.
Datorită acestui fapt' şi a unor prefaceri sociale, realitatea astăzi este alta. Dar, aş dori să menţionez că şi astăzi preotul Bisericii noastre este ascultat, dacă el se străduieşte să-şi plinească slujirea sa cu evlavie şi demnitate. Ca dovada, participarea în număr destiJ de mare la bisericile noastre, mai ales în sărbători, jertfelnicia credincioşilor pentru zidirea şi înfrumuseţarea locaşurilor de cult.
Credincioşii au început să înţeleagă şi să aprecieze seriozitatea înv㬠ţăturii ortodoxe şi rînduielile noastre bisericeşti în comparaţie cu învăţ㬠turile greşite ale sectelor.
22. Care este chemarea şi misiunea principală a preotului paroh iu satul în care slujeşte lui Hristos?
— Chemarea şi misiunea preotului în satul în care slujeşte nu poate fi alta dccît aceea ce i-a fost încredinţată de Mîntuitorul, de a forma, cu ajutorul harului divin, oameni autentici, creştini, bărbaţi maturi în lisus Hristos. Uneori s-ar părea că preotul este inutil. Aceasta numai în cazul în care el nu se străduieşte a fi un adevărat misionar al Sfintei Evanghelii. Se spune, pe bună dreptate, că în prezent nu se cere să facem atît un mi¬ sionarism creştin pentru păgîni, cît mai ales o reîncreştinare a creştinilor. Este o realitate, deşi pare un paradox. Pentru ce s-a ajuns aici? Pentru faptul că sub influenţa atîtor vicii şi curente sectare s-a denaturat auten¬ ticul creştin. Fiecare pretinde că el întrupează acest autentic, deşi acest fel de interpretare este departe de creştinismul primar.
Socotesc că autoritaţea creştinilor Bisericii noastre nu se va impune prin faptul că ştiu pe de rost texte scripturistice pentru apărarea şi înt㬠rirea dreptei credinţe, ci prin acea întrupare autentic-creştină dusă în viaţa cea de toate zilele, adică printr-o trăire creştină. înaltă. Socotesc180 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
principală misiunea preotului de a trăi mai intîi el personal, şi apoi cre¬ dincioşii lui. Evanghelia lui Hristos.
23. Care sînt principalele datorii spirituale ale preotului ortodox?
Ce ar trebui să facă un bun preot în parohia sa?
— Ca datorie principală a preotului din punct de vedere spiritual, este cel dinţii care să ducă o viaţă creştină model şi să fie un om de rug㬠ciune, apoi să fie plin de iubire pentru toţi oamenii şi să slujească la bise¬ rică cu multă evlavie. Cînd zic a sluji cu evlavie, mă gîndesc mai ales la evenimentul liturgic, la săvîrşirea Sfintei Liturghii. îi zic eveniment pentru că văd în el o întilnire a preotului şi credincioşilor cu Dumnezeu, prin puterile energiilor necreate. Această întîlnire e o pătrundere a fiinţei sale de către frumuseţile dumnezeieşti care îl vor spiritualiza, îi vor lumina mintea, pentru a folosi metodele cele mai înţelepte în pastoraţie, îi vor întări puterile sufleteşti în cel mai înalt grad şi, astfel, va putea face faţă tuturor furtunilor care se vor abate asupra lui, după cuvîntul Sfîntului loan Gură de Aur, care « sînt mai mari uneori decît valurile mărilor».
Preotul, în urma acestor cunoaşteri, va dori din suflet acest eveni¬ ment, ca întîlnirea cea mai folositoare şi mai ziditoare pentru el. Va fi evenimentul taboric cînd va putea zice cu Sfinţii Apostoli: « Ce bine este să fim aici». Nu va căuta alte întîlniri cu Dumnezeu, cu atîta dor ca s㬠vîrşirea Sfintei Liturghii. Alte întîlniri ar putea să-l înstrăineze de la adevărata lui misiune.
24. Ce mijloace evanghelice şi social-creştine trebuie să întrebuinţeze mai cu folos preotul iu pastoraţie?
— Ca mijloace propun exemplul personal, slujbele frumoase, predica şi filantropia. Cred că este o strînsă legătură între mijloacele evanghelice şi cele sociale pe care trebuie să le folosească preotul în parohie, deoarece cele evanghelice le condiţionează pe cele sociale şi, de fapt, Evanghelia nu e străină de social.
Mîntuitorul, în lucrările Sale, S-a îngrijit atît de trup, cît şi de suflet, atît de viaţa vremelnică, cît şi de cea veşnică. Biserica, în trecutul ei, de asemenea, a păstrat acest echiUbru între spiritual şi material, între vre¬ melnic şi veşnic. Sînt cunoscute şi recunoscute de istorie acţiuude ei sociale şi nu trebuie să uităm că primele îngrijii-i sanitare în ţara noastră s-au admuustrat în bolniţele mînăstireşti. Apoi, poporul român ţine mult ca preotul să fie şi un bun gospodar. Cunosc cazuri de preoţi învăţaţi, mari teologi, dar nu şi buni gospodari. Succesul lot a fost mai puţin roditor.cu DASCĂUI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 181
25. Cum pot deveni preoţii exemple vii pentru credincioşi?
— Numai prin riigăriune şi iubire. Fără acestea nimic nu dobîndim în viaţă. Cei ce au încercat un asemenea urcuş, prin întruparea exemplului, spre Hristos, mărturisesc într-un glas că sfinţenia vieţii este foarte grea, precum de fapt am mai vorbit. Greutatea o socotesc din două puncte de vedere. Se cere o încordare deosebită pentru a putea sta împotriva tutu¬ ror ispitelor diavoleşti şi în această încordare trebuie stăruit pînă în ceasul morţii noastre. Uneori ni se pare că ne străduim, dar pe parcurs ne sătu- răm de alegere, ne obosim dc atîta încordare şi lăsam arma jos, năruind tot ce am dobîndit cu atîta trudă.
într-o discuţie cu filosoful nostru Constantin Noica, acesta îmi spunea că «dacă întîlneşti un bătrîn cuminte, se cade să-ţi ridici pălăria». Cu alte cuvinte, e greu să rămji cuminte pînă la adinei bătrîneţi. De fapt şi Sfînta Scriptură ne spune că înţelepciunea nu se măsoară cu vîrsta, cu cărun- teţele. Urmărind metodele prin care cei cuminţi au ajuns exemple vii în Hristos, rămînem plini de admiraţie faţă de eroismul spiritual depus de unii preoţi pentru plinirea acestor întrupări. Oricît dc greu.ar fi urcuşul duhovnicesc se cade să luăm asupra noastră această străduinţă, ştiind că neureînd, coborîm şi coborîrea este uneori catastrofală.
Aş mai dori să adaug ceva şi anume că urmărim a întrupa un exemplu posiliil omeneşte pentru fiecare din noi. Să nu nc avîntăm la sarcini pe care nu le putem împlini, minaţi poate de duhul slavei deşarte, ca apoi să cădem în deznădejde. Cunosc preoţi care au încercat un asemenea urcuş peste puterile lor, ca apoi să ajungă Ia mari căderi. E de dorit să luăm exemple ce le putem pune în aplicare, ca mai bine să înaintăm decît să dăm înapoi. Un exemplu pe care-l poate întrupa oricare credincios şi preot este acela de a nu se împătimi de nici una din cele trei mari patimi: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, adică desfrînarea, lăcomia şi mîndria.
26. Ce rol major au slujbele frumoase făcute cu evlavie şî cîntările bisericeşti? Dar predica vie, izvorîtă din inima preotului?
— Cultul ortodox are adevărate comori spirituale, precum a recu¬ noscut şi umil dintre cei mai mari liturghişti apuseni şi, ca atare, e superior cultului occidental. Frumuseţea şi înţelepciunea lui constă în adîncul neîntrecut al cuprinsului cîntărilor bisericeşti, iar frumuseţea în expune¬ rea cultului este cuprinsă în armonioasele melodii ce te îndeamnă la o adîncă meditaţie.
Se vorbeşte mult azi şi despre necesitatea predicii. îmi vine să cred că aceasta dovedeşte o slăbire a vieţii duhovniceşti a credincioşilor deoa¬ rece, pentru un credincios cu o viaţă autentic creştină, trăirea în atmo-
__CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
sfera duhovnicească a cultului e superioară ascultării unei predici, oricare M fi ea. Este şi expUcabil pentru că la alcătuirea înţeleaptă a învăţăm- rdor Biserica cuprinse în cult, au contribuit înalte persontiităti ^1! !^ creştine ca sfinţii: loan Gură de Aur, Vasile cel Ma^re, GiăgoS de NaS
eî^iicăTffntrri Aşa ne
c^ ' h^sjycesc e superior cultului altor confe-
susţii De“b!.”nî*H™ r .“*- P'ofow Dumitra Stăniloae
latirsunLar ’ ^n« Teologia Dogmatică Ortodoxă», că reve-
L^inTuma necesară în urma slăbirii revelaţiei naturale
Wmea 1 Dn """ «ătre faţă» pe care Adam o
mLaulor fome'“
a eSTu=
a Bisericii ,i cbiut la „ denatut„e a RXeî’arptr.urai:
Sut Zt ua w' rftată. Acaaată prezenţă H vă
E dureraas^ă constat7““*“ .?'^»™'aaasca şl a credmcloşdor săi. mult conţinutul doamatî7ar-‘. l““ ^ adîncosc mai
rată bSe“tcE, ă T*‘"= **' ™P™'I « adovă-
Stăuaoae’car, fj’ '’“P\™“ afirmă şi Părintele profesor Dumitra
incepM derCe Trieri
!ndeletnicbt7ar~ !’ /“«““‘ar, Octoihul Mare etc.? Această
părerea de ajtăd T “ ° ““i vie. Socotesc greşită
numai la MoIitfeLi ^D ’* “* preotul nu trebuie să rămlnă
învătătmfi^rtod Molitfelnie, ci in toată bogăţia
dar pieizMu .rmf , P“‘™ sa laică,
noastm bLeri t. ' duhovnicească a sluibelor
i cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 183
în preajma unui preot care se străduieşte să slujească cu autentică evlavie se va aduna şi va trăi împreună cu credincioşii săi şi va trăi clipe taborice, legate de slujbele şi orînduirile anului bisericesc, a căror alc㬠tuire socotesc că nu a fost lipsită de o bună parte a inspiraţiei Duhului
Sfînt.
în acest cadru duhovnicesc predica vie îşi va avea rostul şi rodirea sa. Nu e uşor a ţine o astfel de predică ziditoare. După ascultarea ei, în credincioşi trebuie să se sădească unele realităţi duhovniceşti, cum ar fi: o sinceră părere de rău pentru păcatele săvîrşite, un dor după întruparea frumuseţilor duhovniceşti şi trăirea lor, un siraţămînt de recunoştinţă pentru binefacerile pricinuite de Dumnezeu, o linişte sufietească, atît de necesară pentru pacea familiei.
în privinţa cîntării se apreciază, pe bună dreptate, cîntarea în comun, mai ales că nu în toate parohiile se pot organiza coruri. Cîntarea în comun .aduce o bună rodire duhovnicească şi, totodată, o prezenţă activă la sfintele slujbe. Dar şi cîntarea în comun îşi are ispitele ei, provenind tot din acel dor al unor credincioşi de a se afirma pe ei înşişi ca voce, nu ca înaltă simţire, spre folosul comun. Se cade deci a le cultiva voinţa pentru o cîntare duhovnicească adevărată, spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc al credincioşilor. Cîntarea frumoasă de la strană şi predica plină de evlavie umplu biserica de credincioşi.
O problemă acută a parohiilor, atît la sat, cît şi la oraş, o formează cîntăreţii bisericeşti. Socotesc inadmisibil ca la strană sau la înmormîntăn să cînte un singur cîntăreţ şi acesta uneori foarte înaintat în virstă. Dacă o bună reuşită a slujbelor o aduce cîntarea în comun, pentru aceasta este necesară alcătuirea unui grup de cîntăreţi bine pregătiţi după care să cînte ceilalţi şi femeile. în felul acesta se va ajunge să cînte toţi credin¬ cioşii, atît la Sfînta Liturghie; cît şi la celelalte slujbe.
27. Care sînt cele mai bune metode de catehizare a credincioşilor noştri, în vederea cunoaşterii, trăirii şi apărării dreptei credinţe?
— M-a preocupat problema catehizării de la cei mai mici la cei mai mari. Şi am constatat că unii foarte repede reuşeau să memoreze ceea ce le spuneam din Sfînta Scriptură, de la Adam pînă la Apocalipsă. Dar, îmi ziceam, se poate numi catehizaţie numai această memorizare a Bibliei? ;Se poate reduce catehizaţia doar la atît? Această catehizare nu ajută aproape deloc pe credincioşi să devină mai buni, să fie mai aproape de sfinţenie. Mă gândesc şi la catehizarea studenţilor teologi şi la formarea lor şi mă întreb: oare sînt ei catehizaţi destul?
Cunosc ceva din catehizarea apuseană, dar tot de aceleaşi metehne ;8uferă şi ei, deşi se pretind că fac o catehizare sistematică. Sistematică,184 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dar tot pe memorie. Atunci am ajuns la convingerea, din experienţă, că există o catehizare a memoriei şi alta, mai integrală, a inimii, a vieţii, pe trepte de desăvtrşire. Prima e simplu de realizat, de făcut şi cu slab rezultat în viaţa zilnică. A doua este greu de realizat, dar cu mult folos din toate punctele de vedere. De această a doua catehizare avem noi lipsă pentru formarea credincioşilor şi teologilor noştri în apărarea dreptei credinţe. Ca urmare a acestei catehizări, apărătorii dreptei credinţe nu mai sînt doar nişte teoreticieni care să se angajeze la discuţii interminabile şi une¬ ori chiar furtunoase cu cei de altă credinţă, ci apărători prin propria lor viaţă a dreptei credinţe străbune şi care zidesc temeinic pe cei din jur. Sînt convins că strămoşii noştri au întrupat credinţa ortodoxă şi au ap㬠rat-o prin această trăire vie. Cînd a slăbit întruparea dreptei credinţe au apărut şi cei de altă credinţă, au apărut discuţiile despre credinţă, care de cele mai multe ori se sfirşeau cu ceartă, pentru că discuţiile nu mai porneau din izvorul curat al credinţei, ci din fundamentul unor ambiţii deşarte. Nu sînt adeptul acestor discuţii în contradictoriu. Le socotesc fără rost. Am fost adeptul unor comportări pline de dreaptă credinţă şi atunci orice discuţie e ziditoare, chiar dacă nu e pe teme religioase.
28. Ce rol important au lecturile sfinte, cărţile ortodoxe, discuţiile publice cu credincioşii din parohii?
— Din experienţa personală cunosc că în tinereţe citisem mai puţine cărţi cu cuprins duhovnicesc, dar căutam să pun în practică ceea ce mă sfătuiau ele. Mai tîrziu, ca student, preot şi după aceea, am citit cu mult mai mult, dar deja se crease un decalaj îutre ceea ce citeam şi ceea ce practicam. în cazul acesta, mă întreb mereu ce rost au citirile atîtor cărţi duhovniceşti şi chiar citirea Sfintei Scripturi, dacă nu le pun în practică ? Socotesc această situaţie sau atitudine o mare ispită întîlnită des la unii teologi. Citesc mult, discută mult şi nu împlinesc cu fapte nimic. Cred că este de mare folos a citi zUnic cărţi duhovniceşti cu dorinţa vie de a le pune în practică, precum: Sfînta Scriptură, Vieţile SfinţUor, Fdocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Citirea să fie scurtă, de cîteva pagini, dar să se mediteze pentru aplicarea lor toată ziua, îneît la citire, prin medi¬ taţie, să se ajungă la rugăciune, iar prin rugăciune să se imprime cele citite în adîncul sufletului.
29. Ce rol au vizitele pastorale ale preotului în casele credincioşilor din parohie?
— Vizitele pastorale uneori nasc mai mrdte probleme. Orice om are un fel de a fi al lui, mai ales cînd primeşte musafiri, caută să fie toate aranjate în cele din afară. Avem experienţa de la Bobotează cînd umblămcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 185
cu crucea, încît o vizită inopinată, cred că mai mult ar deranja decît ar folovsi. De aceea, deseori, am preferat întîlnirile ocazionale, pe drum, cu membrii unor familii care aveau diferite probleme. Aceste întîlniri oca¬ zionale deveneau uneori adevărate confesiuni. Ele sînt mai roditoare decît cele purtate în prezenţa mea ca preot, acasă, în sînul familiei, unde opiniile sînt uneori aşa de diferite şi greu de adus la un numitor comun.
E atît de greu pentru fiinţa umană a ajunge să-şi cunoască greşeala ! Sfînta Scriptură şi viaţa de toate zilele ne pun în faţă nenumărate cazuri. Cît de mult s-a străduit Natan să-l facă pe David să zică « greşit-am». Dar Mîntuitorul pe femeia din Samaria ? Şi apoi cazul lui Anania şi Safira.
Cbiar credincioşii noştri, care trec la alte culte, văd că s-au înşelat, dar nu-şi recunosc greşeala şi nici nu vin înapoi de unde au plecat. A-ţi recunoaşte greşeala, înseamnă a fi un erou al smereniei, a plini una dintre cele mai mari virtuţi ale mîntuirii. Or, această plinire e foarte grea pen¬ tru că multe duburi diavoleşti ale slavei deşarte, ale tnindriei şi ale ambi¬ ţiei ne stau împotrivă. în cazul acesta nu e deloc uşor să-l faci pe cel ce a greşit să-şi recunoască vina. El îţi va aduce o mvdţime de scuze cum că pentru aceea şi aceea a făcut aşa. Pacea în familie se restabileşte temeinic cînd amîndoi învrăjbiţi! îşi recunosc greşelile într-un adînc de smerenie. Dar ctim a greşit cel ce mi i sc pare că a greşit? Nu a făcut răul, dar nu a plinit binele. Dacă ar fi fost mai maturizat în bine, poate mei celălalt nu ar fi greşit, aşa de mult. Deci, unul a greşit faeînd răul, celălalt a greşit, nefâcînd binele. Reuşim noi cu tactul nostru pastoral să-i aducem la această frumuseţe spirituală? Cred că mai greu.' Socotesc mai potrivit să ne rugăm pentru ei decît să-i sfătuim. Prezenţa darului dumnezeiesc în urma rugăciunilor noa.*5tre poate fi mai eficace decît prezenţa noastră.
30. Cum este bine să se dea milostenii şi ajutoare credincioşilor săraci^ orfanilor şi bolnavilor din parohie?
• — Nu prea sînt de părere ca în parohii să se facă milostem’i organi¬ zate. Sînt pentru milostenii individuale. într-o parohie fiecare cunoaşte cazurile mai precare ale unor fanulii, şi aşa, fiecare cît poate îşi aduce obolul său. Milosteniile organizate nasc de multe ori unele suspiciuni asupra organizatorilor. Cunosc mulţi parobieni care practică milostenia în taină. « Să nu ştie stingă ce face dreapta» spune Mîntuitorul. E un motiv de discreţie şi pentru cel ce dă şi pentru cel ajutat, care poate nu se simte bine dacă i se face publicitate. De fapt, la sate se practică această întra¬ jutorare, această frăţietate de a sări în ajutor la nevoie din îndemnul curat al inimii, nu dintr-o organizare cu multă publicitate. însă, în aTuimite cazuri, e bine să ceară şi sfatul preotului. El trebuie să dirijeze, discret, actele de caritate din parohie.186 •CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
31. Vizitele periodice ale credincioşilor pe la mînăstiri şi alte locuri sfinte, le consideraţi folositoare?
— Oamenii sînt curioşi să vadă şi să audă, dar nu ştiu cît se vor strădui spre plinirea lor. Mulţi doresc să meargă nu numai la mînăstiri, ci chiar la Ierusalim. Eu unul nu am fost. S-ar putea să greşesc, dar nu prea do¬ resc să merg. De ce? Atît la praznicele mînăstirilor, la hramuri, cît şi la Ierusalim la marile praznice, slujbele sînt cu mult fast şi cu lume multă, dar nu ştiu cît te poţi reculege în aceste ocazii. Uneori îl simţi pe Dumnezeu mai aproape chiar şi într-o simplă bisericuţă de ţară asistînd la o slujbă sfîntă liniştită. Dacă mă întorc de la Ierusalim şi nu se observă acea convertire de pe drumul Damascului, atunci se deduce că am fost atras mai mult de o curiozitate decît de seriozitate. Oare nu ne întîlnim noi cu Dumnezeu mai ales în cadrul sfintelor slujbe şi în împărtăşirea cu Sfintele Taine? Uneori nici aceste prezenţe nu rodesc. De ce? Pentru prea puţina osteneală ce o depunem pentru această rodire. Din fericire, dacă s-ar îmbina cele văzute bune la mînăstiri şi la Ierusalim cu punerea lor in practică, rodirea ar fi mult mai ziditoare.
32. Ce metode pastorale folosesc preoţii buni din eparhiile Transilvaniei pentru întărirea unităţii spirituale a satelor, pentru combaterea prozelitismului sectar şi mîntuirea credincioşilor?
— Fără să dau nume, socotesc ca metodă principală viaţa impe¬ cabilă a preotului şi săvîrşirea slujbelor din sfînta niserică într-o atmosferă de evlavie sinceră în faţa lui Dumnezeu. Avem, precum am mai spus, slujbe pe care nu le au alte culte, pentru Orice ocazii, pline de miez dog¬ matic şi duhovnicesc. Se pare că această comoară duhovnicească nu a prea fost îndeajuns preţuită şi cunoscută. S-o facem cunoscută şi simţită în inimile credincioşilor noştri !
Fiindcă amintiţi de combaterea prozelitismului sectar în cadrul cul¬ tului, preotul să nu se reducă doar la Sfînta Liturghie din duminici şi sărbători, ci să slujească Utrenia şi Vecernia, cel puţin în zilele de post, miercurea şi vinerea. Sîmbăta să facă Vecernia şi neapărat Vecernia de Duminica. în cadrul Vecerniei duminicale să înceapă cu credincioşii citirea Sfintei Scripturi, începînd de la cartea Facerii. Citirea Sfintei Scripturi, după terminarea Vecerniei să fie încadrată de cîteva cîntări cu caracter tradiţional-bisericesc. De fiecare dată să se citească un capitol de rind. Aşa se ajunge Ia citirea Sfintei Scripturi cu credincioşii în cîţiva ani. E bine ca acest capitol să fie citit de către un mirean sau chiar de cîn- tăreţ. Preotul va explica apoi, evidenţiind in cuprinsul lui învăţăturile morale şi ale dreptei credinţe. După citirea capitolului din Sfînta Scrip-
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 187
tură, se va citi, tot de către un mirean, viaţa unui sfînt de peste săptămînă, pc care o socoteşte preotul de cuviinţă. Preotul va arăta trăsăturile mo¬ rale ale sfîntului şi va îndemna pe credincioşi a-i urma exemplul, atît cit este posibil pentru ei ca oameni. în felul acesta se îmbină teoria cu exemplul practic, sau mai bine-zis Sfînta Scriptură cu Sfînta Tradiţie, după învăţătura ortodoxă a Bisericii. Totodată, prin citiri şi cîntare în comun se actualizează o contribuţie activă a mirenilor în Biserică.
în timpul postului Crăciunului, în cele şase Vecernii de duminică, se va prezenta, pe scurt, istoria Vechiului Testament, încadrată de tradi¬ ţionalele noastre colinde. în Postul Paştilor, tot în cadrul Vecerniei, se va prezenta, pe scurt, istoria Bisericii universale, începînd de la învierea Domnului, pînă în zilele noastre, cu pagini din istoria Bisericii Ortodoxe Române, toate încadrate în cîntări bisericeşti. Astfel, după vreo cîţiva ani, credincioşii vor înţelege mai bine exegeza textelor sfinte şi trecutul istoriei creştinismului din Biserica cea una, sfîntă, sobornicească şi apostolească.
Am obţinut astfel de citiri şi cu studenţii noştri teologi la începutul orelor de curs, pe ani. La anul întîi am citit din Sfintele Evanghelii şi Epistole. La anul II din Vietde Sfinţilor si Urmarea lui Hristos. La anul III am citit Patericul şi alte scrieri patristice, cu scurte explicaţii, iar la anul IV am citit Filocalia. Le-am socotit folositoare pentru viitorii preoţi şi, totodată, ca un exerciţiu şi obişnuinţă pentru viaţă.
33. Ce tradiţii locale creştine eînt în mod deosebit prin satele Transil¬ vaniei, care menţin evlavia şi unitatea etnîc-ortodoxă de-a lungul istoriei neamului nostru?
— Tradiţiile noastre transilvănene sînt legate de anul nostru biseri¬ cesc şi evenimentele mari din viaţa familială a creştinilor.
Din tradiţiile anului bisericesc aş aminti frumoasele colinde de Cr㬠ciun, organizate, în special de tineret, unele chiar în biserică. Prin faptul că se colindă aproape tot satul, din casă în casă, ziua cei mai mici şi seara cei mai mari, socotesc că acest obicei contribuie, în mod deosebit, la în&ă- ţirea noastră creştinească şi românească. După Crăciim, urmează nunţile, pline şi ele de obiceiuri păstrate de la moşii şi strămoşii noştri. La sat, nunta creează bucurie pentru toţi şi un fel de întrajutorare din punct de vedere material pentru cei doi tineri. Iarăşi un prilej de in&ăţire creştinească,
Înmormîntarea la sat este bun prilej de împreună compasiune pen¬
tru grelele încercări. Slujbele din Postul Mare, mai ales cele de miercuri şi vineri seara, cînd se săvîrşeşte Sfînta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite, sînt un bun prilej de catehizare. Cu această ocazie preotul ţine o scurtă meditaţie, iar în preajma sfintelor sărbători mulţi dintre credincioşii188 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
noştxi se cuminecă la această Sfîntă Liturghie, în atmosferă de post şi bucurie duhovnicească.
în Săptămîna Patimilor, mai ales începînd cu Joia Mare, cu cele 12 Evanghelii şi Vinerea Mare cu prohodul Domnului subiectul te face să trăieşti aievea vremea patimilor Mîntuitorului. Nu mai vorbesc de noaptea învierii cînd credincioşii trăiesc cea mai mare bucurie creştină din cursul anului. Nu ştiu dacă undeva, ca la noi în ţară, se trăieşte cu atîta intensitate noaptea învierii. Cît de frumoase sînt Pastile la sat !
Sărbătorile din timpul verii, cu ieşirea şi săvîrşirea slujbelor în mijlo¬ cul naturii, te apropie aşa de mxdt de Dumnezeu şi se pare că şi natura împreună cu noi se bucură preamărind pe Dumnezeu, creatorul tuturor.
Toate aceste momente sfinte, enumerate mai sus, care fac parte integrantă din viaţa satului, mai mult ca în altă parte, ne înfrăţesc şi ne sobdarizează în jurul Bisericii lui Hristos, într-o unitate etnică şi orto¬ doxă de nebiruit, precum ne-a solidarizat în tot decursul zbuciumatei noastre istorii.
34. Spuneţi>ne ceva despre vizitele credincioşilor pe la mînăstiri. Cum se desfăşoară hramurile mînăstireşti şi parohiale în satele Tran¬ silvaniei şi în ce constă frumuseţea, originalitatea şi folosul lor spiritual?
— Spre deosebire de alte ţinuturi ale ţării. Transilvania este mai săracă în mînăstiri. Faptul este cunoscut şi se datoreşte distrugerii a peste 150 mînăstiri şi biserici din Transilvania de către generalul Bukov, din ordinul împărătesei Tereza. Această neomenoasă răzbunare, între¬ prinsă de un general creştin din ordinul unei împărătesc tot creştine, 8-a pornit din convingerea că minăstirile erau vetre de credinţă ortodoxă, păstrătoare ale rînduielilor credinţei străbune, ale moşilor şi strămoşi¬ lor noştri.
Cu toate acestea, se fac şi astăzi pelerinaje destule la minăstirile din Transilvania şi de peste Carpaţi, cu toată distanţa mare dintre ele. Credin¬ cioşii noştri vizitează mai ales minăstirile din apropiere: Sîmbăta de Sus, Cioara, Rîmeţ, Robia, Nicula, apoi pe cele din Oltenia şi Moldova, precum şi moaştele sfinţilor români ca: Sfîntnl loan de la Suceava, Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi, Sfîntul Calinic de la Cernica, Sfînta Filoteia de la Curtea de Argeş şi altele.
Folosul spiritual al credincioşilor noştri în asemenea ocazii este încu¬ nunat prin spovedania şi împărtăşania primite cu acest prilej. Femeile noastre se străduiesc să înveţe eîntari în legăttiră cu cultul Maicii Dom¬ nului, pe care apoi le cîntă în pelerinaje şi ca pricesne la biserică. Uneori cînd la aceste praznice sau hramuri mînăstireşti şi parohiale se săvîrşeşte
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Liturghia arhierească, folosul este şi mai mare pentru pelerini, deoarece rareori îi este dat unui credincios de la sat să ia parte la o slujbă arhierească şi. să asculte un cuvînt de învăţătură de Ia arhiereu. Mai ales în parohiile cu secte, aceste pelerinaje sînt un potrivit prilej de afirmare ortodoxă, iar credincioşii se întorc acasă cu mai mult elan duhovnicesc şi solidaritate ortodoxă.
35. Cum se oficiază Botezid pruncilor în parohiile din Transilvania?
— în urma directivelor date de forurile bisericeşti. Botezul se face ia sat în cadrul Sfintei Liturghii la priceasiiă. în timp ce strana cîntă lin diferite eîntări bisericeşti, preotul oficiază Botezul noului născut, după rînduială, în prezenţa credincioşilor. Evenimentul impresionează pe cei de faţă, mai ales prin cuprinsul plin de învăţătură dogmatică a rugăciu¬ nilor ce se rostesc. Odată cu Botezul se săvîrşeşte şi Mirungerea şi Cumi¬ necarea după rînduiala ortodoxă. La urmă se rosteşte o predică despre însemnătatea Botezului.
36. Cum se oficiază Taina Cununiei în Transilvania?
— Cu cel puţin o lună înainte de nuntă, preotul anunţă în biserică, prin predică şi afiş pe uşa de intrare, despre cei doi miri, dacă rudele şi părinţii lor sînt de acord şi dacă nunta este canonică şi poate fi săvîrşită. La slujba cununiei iau parte o mare parte din săteni şi mulţi tineri şi copii îmbrăcaţi în port alb tradiţional. Uneori se obişnuieşte ca şi mirii să vină la cununie în costume naţionale, chiar dacă sînt intelectuali.
0 tradiţie înţeleaptă este prezenţa părinţilor mii’ilor. la Taina Cunu¬ niei, ca semn că sînt de acord şi încuviinţează această Sfîntă Taină. Pre¬ dica prezintă sfaturi de viaţă creştină pentru noua famibe abia întemeiată.
37. Cum se oficiază înmormîntările în satele Transilvaniei?
— în Transilvania înmormîntarea e un bun prilej de catehizare orto¬ doxă. în sensul că la acest eveniment participă aproape tot satul, indi- lerent de confesiune. Slujba înmormântării ortodoxe arc ceva deosebit de slujbele celorlalte confesiuni atît prin conţinutul cîntărilor şi al rug㬠ciunilor, cît şi mai ales prin melodiile atît de răscolitoare de sufiet. Predica se poate referi Ia comuniunea dragostei dintre cei vii şi cei morţi, pe care se poate apoi urzi învăţătura noastră despre rugăciunile pentru morţi. Slujba înmormîntării se încheie cu o masă comună pentru sufletul răpo¬ satului la care iau parte mulţi săteni, în frunte cu preoţii slujitori.190 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
38. Care eate obiceiul creştin în Transilvania la slujba învierii din noaptea Sfintelor Paşti?
— Astăzi, spre deosebire de trecut, slujba învierii a devenit o ade¬ vărată manifestare religioasă, atît la oraş, cît şi la sat. în Transilvania a rămas obiceiul de împărţire a«Paştilor» în cadrul Sfintei Liturghii, în tradiţia creştină a satului s-a păstrat frumosul salut creştin de la Paşti pînă la înălţare:« Hristos a înviat», cu răspunsul « Adevărat a înviat». Tot ca o tradiţie locală s-a păstrat credinţa că oamenii care mor de la Paşti pînă la Rusalii sînt oameni aleşi de Dumnezeu pentru a moşteni împărăţia cerurilor. Ouăle roşii sînt şi ele în cadrul obiceiurilor de Sfintele Paşti. în unele parohii, cînd oamenii sărută icoana de pe tetrapod în ziua de Paşti se şi îmbrăţişează, într-uu fel de sărut al păcii. Există şi o societate a «păştenUor», adică a celor ce împart plinea şi vintd de Paşti, lucru socotit de mare cinste între credincioşi. Se practică acel« prînz al Paşti¬ lor», o agapă la care iau parte în ziua de Paşti preotul, cei ai bisericii şi « păştenii».
Vecernia din ziua de Paşti se săvîrşeşte mai devreme decît vecerniile obişnuite. După această slujbă finii îşi vizitează naşii şi cei apropiaţi rudele. în alte sate sătenii merg în această zi la cimitir şi se servesc reci¬ proc în numele celor răposaţi.
De obicei, zilele de Paşti sînt pline de soare, de flori, de zumzet de albine, prilej ce te ajută să te înalţi din grijile mărunte la Fiul lui Dum* nezeu care a murit şi îm'iat pentru mîntuirea noastră, fapt pentru care rămin neşterse din inimile credincioşilor care trăiesc şi mor cu speranţa învierii.
39. Ce propuneri personale aveţi, privind îmbunătăţirea activităţii pastorale în parohii, la ţară şi în oraşe?
— Socotesc că pentru îmbunătăţirea activităţii pastorale fie în paro¬ hiile de ţară, fie în cele de oraş, trebuie să se plece din centrul haric al Bisericii al cărui prim întemeietor se cade a fi preotul. Spre acest centru şi prin preot vor fi atraşi ca de un magnet duhovnicesc credincioşii, fie alinîndu-şi unele suferinţe, fie echilibrîndu-şi unele descumpăniri sufle¬ teşti, fie înălţîndu-se spre bucurii istorice.
Istoria Bisericb ne stă mărturie în această privinţă din vremea apos¬ tolică. Să ne gîndim la înflăcăratul şi marele Apostol Pavel, adăpat la izvoarele nesecate ale harului Duhului Sfînt şi la realizările sale rodnice. Apoi la şirul neîntrerupt al Sfinţilor Părinţi, pînă la marii cuvioşi ai zile¬ lor noastre. Toţi aceştia adăpaţi şi întăriţi la izvoarele dumnezeieşti ale harului Bisericii au devenit focare de atracţie pentru parohieni. Metodelecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 191
fără puterea harului sînt nişte simple reguli seci. Metodele se consoU- dează o dată cu întărirea şi creşterea în har. în zadar plecăm de la metode goale, fără viaţă, dacă noi, preoţii lui Hristos, nu trăim, nu ardem pentru El. îmi vine în minte o asemănare. Metodele fără puterea harică par a fi asemenea unui mort frumos îmbrăcat, dar mort. N-are vitalitate, nu poate acţiona. Toţi sfinţii întăriţi prin har au folosit cele mai înţelepte metode ducătoare la scop. Ne gîndim la Sfîntul Grigorie Dialogul, cu ale sale « Reguli pastorale».
0 observaţie. Întîlnim şi astăzi unele culte cu prezenţă harică. E mare diferenţa între pretenţia lor şi adevăraţii harismatici ai Bisericii. Biserica, prin învăţăturile sale « ca stîlp şi temelie a adevărului», precum şi prin slujbele sale barice şi mai ales prin Sfintele Taine, rămîne izvorul neîntrecut de luminare şi întărire duhovnicească. Un preot hrănit la acest izvor, cunoscător al frumoaselor lumini ale harului Bisericii, fie la ţară, fie la oraş, va atrage pe oameni la Hristos în mod haric, fără mari eforturi exterioare. Căci să nu uităm, scopiJ vieţii noastre pe pămînt este dobîn- direa harului Duhului Sfînt şi împreună conlucrarea cu el pentru mîn- tuirea noastră.
Cel dintîi chemat la această trăire vie este preotul. De fapt, aceasta este şi dorinţa credincioşilor. Dacă el va deveni flacără luminată de izvo¬ rul harului, va atrage mulţimile prin lumina şi căldmra sa duhovmcească, după cuvîntul Mîntuitorului: « Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă».
40. Cum se face Spovedania şi de cîte ori se acordă Sfînta împărtăşanie
în enoriile ardelene ? Ce pregătire fac credincioşii înainte de Sfintele
Taine si de marile sărbători creştine?
> •
— în Transilvania se menţine o tradiţie în privinţa Sp.ovedaniei şi a Cuminecării. Credincioşii obişnuiesc să se spovedească şi cuminece de patru ori pe an, în cele patru posturi.
Se împărtăşesc mai des copiii, bătrînii, văduvele, bolnavii şi credin¬ cioşii care duc o viaţă curată de rugăciune şi înfrînare, la cererea lor. Preotul Ie stă întotdeauna la dispoziţie. Revin din nou la ideea susţinută mai sus. Se fac uneori mari pregătiri duhovniceşti înainte de spovedanie şi prea puţine după primirea Sfintei împărtăşanii. în privinţa aceasta, unii duhovnici susţin că o spovedanie bună stă în lungimea timpului în care te întreţii cu penitentul. O spovedanie bună constă însă în sinceri¬ tatea cu care penitentul se spovedeşte.
Cît pentru Sfînta împărtăşanie trebuie cultivată ideea că nu se poate vorbi de vrednicie, ci de o mare nevrednicie în faţa unei Taine atît de înfricoşătoare. Dacă ajungem la ideea nefastă că sîntem vrednici, atunci192 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
cădem in fariseism. E prea mare jertfa care s-a adus pentru aceasta hrana duhovnicească, pentru ca să vorbim de vrednicia omului. lisus Mîntuitorul ne atenţionează:« Cînd/aceţi tot ce trebuie, să vă socotiţi robi netrebnici» Cit facem noi din tot ce trebuie? Deci, cit de netrebnici sîntem !
Mereu am fost preocupat de tagma noastră preoţească din care unii se cuminecă fără spovedanie. Ce mare responsabilitate şi poate ce mare osîndă ! Să nu ne cuminecăm nici noi preoţii, atunci cînd ne apasă pe conştiinţă păcate sau căderi grele. Aşa ne sfătuieşte şi Sfîntul loan Gură de Aur în cuvîntul său din noaptea învierii. Toţi să vină, oricît de tîrziu, nimeni să nu vină nepregătit!»
Să nu uităm că prezenţa credincioşilor la Sf. Liturghie nu e străină de oarecari daruri, precum am mai spus. La epicleză se zice: « Trimite harul Tău cel sfînt peste noi şi peste aceste daruri». Deci şi « peste noi».
III
41. De cind au început să apară în Transilvania primele nuclee sectare şi ciuu au evoluat pînă astăzi?
— Datorită faptului că Transilvania a fost mai mult timp sub stăpî- nire străină, stăpînitorii au încercat mereu să impună poporului român ortodox credinţa statului lor. Spre sfîrşitul secolului al XlX-lea au apărut prunii predicatori, mai ales în judeţele Arad şi Bihor. De notat că aceşti predicatori erau străini de neamul nostru. Scopul sectelor era dez¬ naţionalizarea poporului român şi slăbirea unităţii noastre etnice.
Dar, oare, pentru ce au reuşit să se răspîndească sectele la noi ? E bine cunoscut că acolo unde patimile cresc, credinţa scade şi scăzînd credinţa, omul începe a oscila în convingerile lui. Pe lîngă aceasta, în Transilvania mai era starea critică de mizerie în care trăia iobăgimea. Această stare i-a determinat pe cei mai slabi să facă compromisuri şi cu timpul aceste secte au început să se răspîndească în sînul poporului român. Susţinuţi cu fel de fel de daruri din partea străinilor, rînd pe rînd au fost ispitiţi tot mai mult de aceste secte care le-au dat posibilitatea celor mai slabi de înger să ridice pretenţiile în faţa preotului cînd aveau vreo nemul¬ ţumire.
Apoi, « propovăduirea mîntuirii» în afara Bisericii, precum şi uşoara intrare în rai pentru toţi care vor trece la aceste secte ispiteau pc mulţi la această judecată negustorească cu cele sfinte. Promisiunea că vor fi iertaţi de orice greşeală, fără alte dezlegări şi slujbe pe care le adminis¬ trează Biserica, le întuneca mintea celor pătimaşi. De data aceasta avem în faţă un fenomen psihologic al fiinţei umane, înclinată spre comoditate, care doreşte să obţină chiar şi cerul fără nici un efort.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 193
42. Ce alte cauze au contribuit la apariţia şi extinderea grupărilor sectare în ţara noastră?
— Pe lingă cele enumerate mai sus aş putea adăuga şi alte cauze. Cînd omul este stăpînit de duhul slavei deşarte, nu mai ascultă de nimeni, nu mai recepţionează învăţătura ortodoxă a Bisericii, a Sfinţilor Părinţi şi a Sfintei Scripturi. Astfel, ajunge un om pătimaş incit se amestecă in explicarea cărţii celei mai grele din lume — Biblia —« spre a lor pierzare », cum spune Apostolul Petru. Aceştia se aseamănă neiniţiatului cînd, intrînd într-o farmacie, îşi ia atribuţia de a distribui medicamente bolnavilor. Cu siguranţă că pe mulţi îi va otrăvi. Faptul este explicabil. Biblia fiind la îndemîua oricui, foarte mulţi sînt ispitiţi să o explice, să o tălmăcească rău, neluînd în seamă îndemnul Scripturii că « nu se cade să fim mulţi învăţători», ci mai întîi se cade« a ne curăţi simţirile dacă vrem să vedem pe Hristos», apoi să trecem la tîlcuirea celor sfinte.
Că aşa stau lucrurile, avem exemplul practic al Sfinţilor Părinţi, care prin neîntrecutele osteneb de har şi trudă şi-au curăţit simţirile şi astfel au înţeles autenticul sens al textului sfînt, păstrînd prin Biserică, peste veacuri, învăţătura apostolică.
Mai tîrziu, noi, oamenii de rînd, fără osteneală spre desăvârşire, pUni <le multe patimi şi păcate, am îndrăznit să expbcăm textul sfînt refuzînd orice îndrumător şi am ajuns cu tălmăcirea unde am ajuns, lucru care â dus la atîtea fărîmiţări.
43. Care sînt măsurile de apărare a dreptei credinţe în parohiile ortodoxe din Transilvania?
— Biserica, de la începutul apariţiei sectelor, nu a stat nepăsătoare. Ca dovadă, ne stau mărturie multele studii, tipărituri şi cărţi de populari¬ zare în apărarea dreptei credinţe, ieşite mai ales din tipografiile eparhiale din Sibiu şi Arad. Se cunoaşte şi zelul misionar al unor preoţi de ieri şi de azi în apărarea credinţei. Dar rezultatul a fost mai puţin satisfăcător, deoarece creştinul trecut la secte nu e un creştin format în autenticul ■caracter creştin, ci, mai degrabă, un «pocăit nepocâit», departe de «băr¬ batul desăvârşit în lisus Hristos». Noi, ca preoţi, ne străduim să-i aducem •din nou la Biserică. Chiar dacă reuşim, datorită unor împrejurări, să aducem vreunul acasă, el vine cu duhul luî nepocăit. în acest caz nu am făcut mare ispravă. Biserica nu va avea folos în urma acestei conveniri, dacă se poate spune aşa, căci el va contamina şi pe ceilalţi din Biserică şi cu duhul lui nepocăit îi va antrena la cîrtiri contra preotului, contra Bise¬ ricii şi învăţăturilor ei. în cazul acesta e cu mult mai bine ca respectivul să194 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
rămină acolo, în cultul lui. Dacă am reuşit să-l scoatem din pocăinţa lui nepocăită la starea autentică a pocăinţei, la adîncul smereniei, atunci l-am convertit cu adevărat. Dar reuşim noi această performanţă? Plinirea ei cere şi timp şi osteneală.
Să fim sinceri, noi avem lipsă de o formare autentic creştină şi la cre¬ dincioşii noştri. Avem destule oi rătăcite chiar şi în Sîmil Bisericii, împăti¬ miţi în diferite păcate. Or, aceşti împătimiţi trec foarte repede la alte culte, în urma unor promisiuni, a unei mintuiri uşor de cîştigat sau ademe¬ niri, legate de partea materială.
Socotesc că cea mai mare lucrare a preoţilor Bisericii noastre, pentru oprirea unora de a trece la secte, constă în aceea de a-i întări pe credin¬ cioşii noştri, atît în viaţa virtuoasă, cît şi în dreapta credinţă. Avem atîtea exemple de creştini cu dreaptă şi virtuoasă credinţă în istoria Bisericii noastre din Transilvania. Să ne gîndim numai la creştinul Nicolae Oprea din Sălişte şi la şirul de martiri pentru credinţa ortodoxă din acea vreme.
B,epet, cînd credinţa a fost tare n-au prins rătăcirile printre credin¬ cioşii noştri, chiar dacă mereu au bătut la poarta Bisericii. Cînd a slăbit credinţa, a pătruns şi rătăcirea. Avem exemple şi în istoria universală a Bisericii. Martin Luther, călugăr al Bisericii Apusene, iese din călugărie, se căsătoreşte, îşi calcă votul călugăresc şi apoi iese şi din Biserică, înte¬ meind Reforma. Se potriveşte în acest caz vorba psalmistului: « Intîi am păcătuit, apoi m-am tulburat», la care, parafrazînd-o, putem zice şi noi ca o constatare:« tntîi am păcătuit şi apoi am rătăcit».
44. Care sint consecinţele activităţii sectelor fată de Biserica
- t I
Ortodoxă şi unitatea neamului? — Fiind vorba despre urmările negative cc le aduc sectele pentru Biserică şi neam, m-aş referi întîi la" cele pentru Biserică. Nu este vorba numai de unele învăţături contra icoanelor, a Crucii, a Sfintelor Taine şi a preotului, ci este vorba mai ales de formarea unui caracter fals creştin cu pretenţia totuşi că întrupează autenticul şi de multe ori că-1 întrupează în cel mai înalt grad, ajungîndu-se astfel la un vădit formalism. Ca urmare a acestei false formări, e de la sine înţeles că urmează şi o falsă învăţ㬠tură. Există o strînsă legătură între falsa formare şi falsa învăţătură. Ele se intercondiţlonează. în privinţa urmărilor negative pentru neam, am susţinut şi susţin mereu că, prin felul cum interpretează sectele învăţătura lor, se cultivă în conştiinţa oamenilor lipsa dc patriotism, încălcarea legilor statului, fuga de muncă şi alte concepţii nocive străine poporului român.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 195
45. Ce metode noi folosesc sectele în prezent şi cum le putem contra¬ cara?
— Orice sectă, ca şi orice om, la început este înflăcărată pentru ofe¬ rirea şi întruparea ideilor sale, propovăduindu-le în dreapta şi în stingă. După un timp, se observă stingerea acestei înflăcărări şi se încearcă sus¬ ţinerea tot cu înflăcărare a altei idei, mai bine-zis a altui folos. Aşa se explică rapida trecere a unei persoane dintr-o sectă în alta şi înfiinţarea de noi şi noi secte. îneît a vorbi de o evoluţie a unei secte în identitatea ei nu se poate (nu este potrivit). Dureroasă este divizarea continuă în dife¬ rite secte a oamenilor de acelaşi neam şi, mai ales, în unele inumane.
Metodele ce le folosesc în propaganda ce o fac sînt mai multe, dar două par mai caracteristice: a) propaganda în orice loc şi în orice timp pe care ei o numesc» propovăduire»; b) finanţarea străină. îmi veţi zice că totuşi această propagandă prinde. Prinde în sufletele neîntărite în dreapta cre¬ dinţă. De aceea, din nou repet, marea datorie a preotului pentru întărirea continuă a credincioşilor săi în dreapta credinţă. Apoi să ne punem între¬ barea ; Nu cumva sîntem şi noi uneori pricină de sminteală ? Ce serios atenţionează Mîntuitorul pe cei care smintesc pe semenii lor !
E drept că pentru cei întăriţi în dreapta credinţă, sminteala nu are efect. E tot aşa de drept că cei care se smintesc sînt ei înşişi neîntăriţi. Chiar imii studenţi dc-ai noştri vorbesc de oarecare sminteli ale lor după intrarea în teologie. Această scuză însă acuză. De ce? Pentru că nu găsim un loc, o societate unde să nu întîlnim pricini de sminteală. Şi atunci să ieşim din lume? Vom zice şi noi ca psalmistul:« Doamne, Doamne, unde voi fugi ?». Aşa stînd lucrurile, trebuie neapărat să credem că, atunci cînd ne smintim, nu sîntem întăriţi duhovniceşte şi rezolvarea acestei probleme a smintebi ar consta în întărirea mea, a celui ce mă smintesc. întărirea mea în Hristos mă va scoate din slăbiciunea smintelii. Mereu acuz pe cel care mă sminteşte, dar eu, cel care mă smintesc, nu sînt vrednic de acuză ? Dacă mă voi întări, negativul din altul nu mă va mai sminti, ci, din contră, mă va întări văzînd urmările grave ce le aduce negativul, iar pe cel care mă smintea îl voi compătimi cu milă, bine ştiind că suferea mult. Să nu uităm că unii s-au smintit şi în lisus Hristos Mîntuitorul, în care nu se poate găsi pricină de sminteală.
Deci, să ne întărim pe noi înşine şi pe ai noştri în Hristos, prin mai multă credinţă şi rugăciune şi atunci nu vom mai lua în seamă prozelitis¬ mul sectar şi nici nu ne vom mai sminti aşa de repede.196 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
46. Ce rol pastoral an slujbele firumoaseţ corurile bisericeşti şi mai ales predicile bune şi orele de catehizare în parohiile noastre?
— Nici slujbele, nici corul, nici predicile nu contribuie prea mult la zidirea sufletească, dacă nu plinesc ceea ce cere cu atîta ardoare SfîntiU Pavel, adică să izvorască toate acestea « din inimă curată^ cuget bun şi credinţă nefăţamică» (I Tim. 1, 5). Aceste reahtăţi dumnezeieşti despre care vorbeşte Apostolul fac slujbele roditoare, chiar dacă sîut plinite de un umU preot de la ţară. Simfonia lăuntrică condiţionează atît ecteniUe rostite cît şi armonia cîntărilor. Să nu uităm că o astfel de slujire şi predică roditoare rostea Sfîntul loan Evanghelistul la bătrîneţile sale, deşi era foarte scurtă: « Fraţilor, iubiţi-vă unul pe altul !».
47. Ce perspective au sectele la noi?
—■ Socotesc că sectele nu vor forma niciodată organizaţii puternice. Experienţa stă mărturie. Ori de cîte ori membrii unei astfel de organizaţii 8-au înmulţit, a urmat imediat şi dizolvarea. Nu e vorba doar la noi, ci peste tot şi, în special, în S.U.A., unde divizările au depăşit putinţa oricărei evidenţe. De notat este faptul că chiar acelaşi cult s-a divizat în mai multe nuanţe.
Biserica va rămîne peste veacuri cu succesiunea ei apostolică de înv㬠ţătură dreaptă şi de har şi cu întrupările unei sfinţenii cît mai autentice pe cele mai înalte culmi, neatinse de nici un membru al sectelor, şi cu credin¬ cioşi cu frică de Dumnezeu, care-şi duc viaţa într-un adîuc de smerenie.
48. Credeţi sectarismul actual formează un semn vădit apocaliptic, cum spune Mmtuitorul in Evanghelia după Matei, capitol 24, ca <c vor ieşi hrlstoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi»?
— Nu cred că sectele actuale sînt cele din vremuri apocaliptice. Bise¬ rica nu a înţeles vremmile prezente ca apocaliptice. Se pare că tocmai sectele sînt cele care accentuează mereu că trăim vremuri apocaliptice. Această înfricoşare o folosesc ca o metodă de a atrage adepţi dintre credin¬ cioşii noştri mai slabi de suflet. Biserica se străduieşte să-şi crească fiii săi în optimismul robust al nădejdii. Chiar şi moartea, românul ortodox o aşteaptă ca pe ceva firesc, natural, procurîndu-şi din vreme sicriul, veş¬ mintele şi chiar şi mormîntul, nespăiraintîndu-se de moarte ca « şi cei ce nu au nădejde».
Profesorul Olivier Clement, vizitînd ţara noastră, a rămas impresio¬ nat de mormintele pline cu flori din cimitirele noastre ortodoxe, ca o măr¬ turie a optimismului credincioşilor româui îu faţa reahtăţilor vieţii şi a nădejdii lor tari în nemurirea sufletului. De fapt, baladele noastre popu-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 197
lare, e destul doar să amintim de Mioriţa, de poezia Moartea lui Fulger, sînt semnificative. Groaza apocaliptică nu-şi are originea în Ortodoxie, ci în propaganda învăţăturilor sectare, ca o dovadă a neautenticulni creştin, fără nădejde, timorat, fără comuniune cu Dunamezeu Cel Viu, cu Dumnezeul vieţii şi al iubirii.
Textul la care vă referiţi din Evanghelistul Matei nu este nu text al vremurilor noastre. Oricînd au fost hristoşi mincinoşi, sînt şi vor fi pentru că duhul « tatălui minciunii, care este diavolul», mereu ne ispi¬ teşte pe noi, oamenii. Groaza şi angoasa nu au loc în învăţătura şi viaţa creştinului ortodox.
49. Preoţii consideră că acţiunea de catehizare a credincioşilor, atît la biserică în nnnmite zile, cit si în familie, formează cea mai eficace măsură de contractare a prozelitismului sectar. Ce părere aveţi în această privinţă?
— Am mai vorbit de o catehizare de urcuş, pe treptele desăvîrşirii.
O astfel de catehizare se cade a fi intensificată, mai ales la maturi. După căsătorie se rătăceşte omul într-o mulţime dc griji. Sufletul curat al copilu¬ lui e catehizat prin însuşi fundamentul său dumnezeiesc şi îngeresc.
El nu se îndoieşte de existenţa lui Dumnezeu, pentru că în el nu clocotesc mulţime de patimi ca în noi, oamenii. Ce minunată catehizare am putea face dacă am reuşi să-i antrenăm pe credincioşii noştri la lupta contra patimilor.
Socotesc că cea mai hună catehizare o face familia şi, îndeosebi, mama, dacă simte şi gîndeşte creştineşte. Să ne amintim de mama marelui mitro¬ polit Andrei Şaguna şi de mamele marilor sfinţi şi bărbaţi ai neamului care într-un glas recunosc meritul unitar al mamelor la formarea fiilor lor.. Catehizare cu iubire, din iubiie şi pentru iubire.
50. Credeţi că este bine pentru credincioşii noştri să citească Biblia şi să memoreze mecanic textele biblice de combatere sectară?
Nu cumva prin aceasta slăbeşte evlavia ortodocşilor în cuvîntul sacru şi se creează un cUmat de dispute şi certiui confesionale?
— De cîte ori am dat o Biblie unui credincios, am dat-o cu multă Btrîngere de inimă, chiar dacă pe prima pagină i-am scris cîteva cuvinte, atenţionîndu-1. De ce? Pentru că cea mai grea carte din lume se dă unui om mai străin de autenticul creştin, de trăire în Hristos, şi, poate şi mai »ău, robit de păcate.
Sînt ferm convins că rătăcirile pe tema textelor Sfintei Scripturi vin din cauză că acestea se citesc şi se explică de către oameni simpli, care nu le înţeleg, nici nu le pun în practică, dax au mare dorinţă să le explice,
) k198 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dorinţă nu străină de afirmarea de sine, de mindrie. Am fost şi sint com'ins despre cele ce spune I.P.S. Mitropolit Antonie în cartea «Tradiţie şi libertate», câ « omul se indreptează aritmetic, dar pretenţiile ii cresc geo¬ metric». Cît despre preţuire, daca a făcut cineva ceva din poruncile sfinte vine cu pretenţii şi-şi impune punctul său de vedere, de multe ori peste preot şi peste biserică, uitind că este numai un om.
Chiar şi în şcolile teologice socotesc că s-a pus prea mult accent numai pe memorizarea unor texte şi mai puţin pe înţelesul lor mai adînc. înţelesul Bibliei este mai greu de pătruns decît memorizarea. înţelesul, precum deseori am repetat, are legătură cu luminarea lăuntricului, deoarece « întu¬ nericul nu poate să cuprindă {să înţeleagă) lumina». Dureroasă este consta¬ tarea că din mîndrie nu se caută nici îndrumător, nici Biserica, nici pe sfinţi, marii îndrumători în înţelesul autentic al Sfintei Scripturi. O înţe¬ leaptă şi adevărată explicaţie a textelor sfinte se face în cadrul cultului divin al Bisericii prin minunata tălmăcire cc o fac cărţile de cult, în atmos¬ fera de bună mireasmă duhovnicească a sfintelor slujbe. Creştinul care cercetează regulat Sfînta Biserică şi va fi atent la ceea ce se cîntă şi se citeşte acolo, va ajunge la o cunoaştere a Sfintei Scripturi înţeleaptă şi folositoare, desigur, ajutat şi de explicarea textelor evanghelice de către preot şi citirea cărţilor.
Experienţa ne stă mărturie că Scriptura explicată în afara Bisericii devine o carte care poate duce la rătăcire, ceartă şi chiar la pierderea mîntuirii. De fapt, aceasta o conglăsuieşte şi Sfîntul Petru despre unele texte ale Sfîntului Pavel «greu de înţeles pe care cei neştiutori le răstălmăcesc spre a lor pierzare».
Iată pentru ce am dat cu strîngere de inimă Sfînta Scriptură unor creştini. Aş fi fost mai liniştit dacă aş fi ştiut că o vor citi pentru îndru¬ marea vieţii lor într-un adînc de smerenie.
51. Consideraţi că sentimentul religios, evlavia creştină şi convinge¬ rea existenţei lui Dumnezeu se întăresc sau slăbesc in rindul
credincioşilor noştri de la sate si oraşe?
» » » »
— Sentimentul religios este un dat fundamental al fiinţei umane. Această convingere este întărită şi de marele savant al istoriei religiilor, Mircea Eliade, care vorljeşte despre « homo religiosus» (omul religios), adică în orice epocă a istoriei omul a avut religie. Experienţa, însă, ne stă mărturie că viaţa morală şi duhovnicească a omului nu urcă din treaptă în treaptă tot mai sus, ci este supusă unor fluctuaţii care nu sînt lipsite de o oarecare pedagogie divină. Gazul Sfîntului Petru e concludent. Mîn- tuitorul îi zice:« M-am rugat ca să nu scadă credinţa ta», iar Apostolii se roagă:« Doamne, adaugă-ne credinţă». Deci, nici credinţa nu prezintă tot-
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
199
deauna aceeaşi intensitate şi statornicie. în faţa diferitelor evenimente ale vieţii se observă o fluctuaţie a credinţei, dar niciodată nu dispare din fiinţa oamenilor. Nu cred că datorită unor timpuri, ca şi cele prezente, ar fi mai puţină credinţă. Esenţial, atît pentru preoţi, cît şi pentru credin¬ cioşi, este străduinţa pentru creşterea şi întărirea în dreapta credinţă, prin rugăciune, citire şi fapte bune.
i
52. Cum ar trebui să acţioneze preotul pentru întărirea şi aprofundarea credinţei în Dumnezeu în rîndul credincioşilor săi?
I r
— Să se roage cît mai mult împreună cu enoriaşii săi. Să facă milos¬ tenie, să cerceteze bolnavii, să facă toate cu evlavie si iubire de Dumnezeu. Ca să fiu mai explicit aduc un exemplu din viaţa marelui stareţ Paisie de la Neamţ. Odată, cuviosul a fost cercetat de un demnitar străin, care, întîlnindu-1, a exclamat: « Pentru prima dată în viaţa mea am văzut sfin¬ ţenia întrupată într-un om». Mitropolitul Antonie, în îndrumătorul pas¬ toral pe anul 1987 are în această privinţă o precizare: « Cel atins de un sfînt sau de sfinţenie iese din drama întrebărilor, din tragedie, din dileme, din aceste stări în care sufletul se zbate şi se zbate tot mai mult şi mai catas¬ trofal pe măsură ce trec anii şi mintea ii devine tot mai iscoditoare şi tot mai cuprinsă de insatisfacţii existenţiale. Aşa trebuie înţeles cuvintul dat de lisus: „Fiţi sfinţi”» (Matei 5, 48; 1 Petru 1, 15).
53. Mirenii au voie să predice în adunare, cum fac unii credincioşi?
— Sînt categorii şi categorii de mireni. Mă gîndesc la teologul mirean şi la mireanul de rînd. Teologul mirean n-ar putea fi su.stras de la piedică. Mireanul de rînd cred că ar putea predica cel mai bine prin propria sa viaţă creştină. Fiecare mădular, ca parte din trupul Bisericii, îşi are slu¬ jirea sa. Oare numai prin predică se propovăduieşte şi mărturiseşte Hris- tos? Socotesc că nu. Mirenii, care vor să propovăduiască prin viaţa lor, aduc o mare slujire Bisericii şi propovăduirea lor va fi foarte roditoare. Cred că dorinţa arzătoare a unor mireni de a învăţa prin predică şi nu prin purtare este o dorinţă mai puţin serioasă şi nu lipsită de o oarecare mîndric. Acestora li se cere o revenire a lor la Dubul smereniei creştine şi atunci de la sine sînt integraţi în Biserică. Mîndria nu acceptă a merge cu cei mulţi, a se pierde în marea masă a credincioşilor. Cel stăpînit de. mîndrie mereu doreşte să fie evidenţiat şi lăudat nu în ceea ce trebuie De aici pretenţia unora de a eînta alte eîntări în Biserică, de a ţine adu¬ nări separate de Biserică, de aici dorul lor de a predica peste îndrumarea preotului sau chiar în locul lui.
M-aş bucura cu mult mai mult, mai ales astăzi, să întîlnim creştini care predică mai mult prin purtare dccît prin cuvântare.<
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
54.Cum ar fi maî bine să se acorde credincioşilor Sfînta împărtăşanie?
— Nu cred că este bine şi nici canonic ca să nu se spovedească creş¬ tinul înainte de Sfînta împărtăşanie. Chiar şi preotul cînd îşi simte con¬ ştiinţa încărcată, nu e bine să slujească şi să se împărtăşească fără spove¬ danie. Cum am mai spus, spovedania ţine trează conştiinţa întru frica de Dumnezeu şi de păcat. Altfel, ne rutinăm. Mereu trebuie înnoită hotărîrea şi străduinţa în îndreptare, ca mereu şi Dumnezeu să ne înnoiască harul Său. De fapt, tocmai pentru aceasta ne şi rugăm la epicleză« Doamne, Cela ce ai trimis pe Prea Sfîntul Tău Duh în ora a treia Apostolilor Tăi, pe Acela Bunule, nu-L lua de la noi ci ni-L înnoieşte nouă, celor care ne rugăm Ţie».
55.Vorbiţi ceva despre avort şi divorţ. Ce măsuri se iau, ce acţiuni evanghelice şi sociale se duc spre combaterea şi îngrădirea acestor vicii si flagele antisociale?
— Din pimctul nostru de vedere avortul este o ucidere, deoarece noul zănuslit e un nou întrupat, poartă în el chipul lui Dumnezeu. Nici nu sîntem proprietari depHni pe acest nou întrupat, deoarece zămislirea este un act în colaborare cu Dumnezeu. Deci, noi sîntem numai coautori şi, ca atare, nu avem dreptul deplin asupra acestor făpturi să le ucidem.
Dxplicaţia ce se cade a o da preotul în această privinţă credincioşilor ar fi aceea de a-i. atenţiona că uciderea este un mare păcat, pierzător de suflet, că avortul dăunează sănătăţii fizice a mamei, precum susţine cu multă convingere ebiar ştiinţa medicală. S-ar părea că frica zilei de mîine îi duce pe mulţi la acest păcat. Dumnezeu poartă de giijă ca fiecare venit în lume să aibă o pîine de toate zilele, vorba românului: « Cine ne lasă în lume, ne poartă şi de grijă».
Dar cred că nu frica pentru pîinea de toate zilele îi duce pe oameni la acest păcat, ci mai degrabă planurile lor de îmbogăţire, de comoditate şi de lux pentru unicul lor copil. Experienţa vieţii ne stă însă de mărturie că prea multă bogăţie duce la neorînduială şi în viaţa de familie şi în socie¬ tate. Dacă am avea această convingere, nu am cădea atît de des în acest mare păcat. Divorţul, de asemenea, destramă familia şi nu s-a văzut o refacere sănătoasă a familiei prin recăsătoria celor divorţaţi. Socotesc că lipseşte virtutea răbdării şi a iubirii, de aceea sînt ^tîtea divorţuri.
56.Este adevărat că in casa cu mulţi copii este mai multă bucurie creştină şi binecuvîntare, decît in casele cu puţini copii?
— Da, întotdeauna în casa cu mulţi copii sînt şi multe bucurii. Sînt multe bucurii, dar şi multe griji. Copiii nu sînt la fel de sănătoşi, nicicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 201
la fel de cuminţi. Pentru aceste două realităţi sînt prezente şi îngrijorările. Pentru casa cu mulţi copii trebuie multă tărie duhovnicească pentru a putea face faţă greutăţilor.
Altfel, se face faţă mai greu situaţiei. Şi în casa cu puţini copii se întîmplă la fel. îngrijorarea şi bucuria nu depind neapărat de numărul copiilor, ci de multele şi neprevăzutele realităţi şi de rezolvarea lor, iar rezolvarea are lipsă de acea tărie care se coboară din cer. Cred că Mîntui- torul despre o astfel de tărie a zis:« Eu am venit ca viaţă să aibă şi să aibă din belşug», adică întremare, curaj, răbdare, toate tării ce izvorăsc din izvorul ccl nesecat al Dumnezeirii. Ştia Mîntuitorul că de aceste tării avem bpsă mai mult ca de orice, de aceea a venit la noi, să ne facă părtaşi de ele.
57. Cum acordaţi Sfînta împărtăşanie soţilor care refuză să aibă copii? Dar celor care trăiesc în imortalitate şi nepocăinţă?
— E greu de pătruns adîncul de nepătruns al fiinţei omeneşti. în privinţa împărtăşaniei depinde de la caz la caz. Sînt creştini care nu fac păcate grele, dar nici pocăinţă sinceră, ci trăiesc într-un fel de apatie. Alţii, însă, deşi fac păcate mari dovedesc şi pocăinţă mare. Maria Magdalena şi TîlLarul de pe cruce sînt exemple viu gi'ăitoare. De aceea imeori îi împărt㬠şesc, alteori nu, pînă la plinirea unui canon. Procedeul e biblic. Incestuosul din Corint a fost oprit şi apoi din nou primit, ca să nu fie doborît de prea multă întristare. Cred că procedeul e înţelept, în toate să se urmărească îndreptarea, vindecarea ranei, precum ne învaţă canonul 102 Trulan, canonul canoanelor. Aş mai adăuga ceva. Să nu exageraţi nici în exigenţă, nici în delăsare, căci orice exagerare este o ispită ce duce la dezechilibrare.
58. Ce alte sfaturi şi propimeri doriţi să adăugaţi pe marginea celor discutate pînă aici?
— Sugestii, propuneri noi ? <f Nu e nimic nou sub soare», afară de « întruparea Cuvîntului» după Sfîntul loau Damaschinul. Atît noi, preoţii, cit şi credincioşii, vom ajunge la dreapta judecată. Atunci, cel mai marc dar al vieţii noastre ar fi să-ntrupăm frumuseţea şi lumina puterilor dumnezeieşti ale Prea Sfintei Treimi, conştienţi că, pentru această plinire, rîvna noastră cea mai mare trebuie îndreptată spre luptele duhovniceşti împotriva păcatelor.
în această curată şi sinceră străduinţă va trimite şi Dumnezeu aju¬ torul harului Său pentru realizarea acestei pliniri prin Sfintele Taine ale Bisericii. Aceste pliniri, posibil omeneşti, vor face atît din preoţi, cît şi din credincioşi creştini cuminţi şi buni, cetăţeni ai patriei pămînteşti şi cereşti, buni realizatori ai păcii lui Hristos pe pămînt şi buni colaboratori ai unirii 3 bisericilor. De acest fel de credincioşi cred că are lipsă atît Biserica, cît şi societatea astăzi.292 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
La vîrsta mea, cel mai mare- rău din lume şi cu urmări nefaste îl văd în împătimirea omului în păcate grele şi cel mai marc bine despăti- mirea şi, ca urmare, îndumnezeirea, adică maturitatea duhoAmicească, cu urmări atît de binefăcătoare pentru Biserică, familie şi societate.
Realităţile din familia şi societatea de ieri şi de azi stau mărturie pentru cele susţinute mai sus. Familia şi societatea de mîine se vor convinge de realitatea acestui mare adevăr.
PROTOSINGHELUL DANIEL GIOBOTEA *
Institutul Teologic Universitar — Bucureşti
Părintele Daniel, deşi nu de mult a primit tunderea monahală în Mînăstirea Sihăstria, al cărei fiu duhovnicesc se consi¬ deră, duce viaţă călugărească de rugăciune, asceză şi studiu încă din anii de facultate, în calitate de ucenic al Prea Cuviosului Arhimandrit Cleopa Ilie, părintele Daniel Ciobotea deprinde şi descoperă tainele duhov- niciei, ale rugăciunii interioare, ale teologiei practice, vii, ale iubirii creştine şi ale nevoin- ţelor, care se cultivă în chip deosebit în mînăstirile noastre. în micile vacanţe pe care le face la Sihăstria ia contact direct cu monahii bătrîni şi tineri, întreabă şi se bucură cînd poate fi de folos altora, stă de vorbă cu părinţii duhovnici şi admiră evlavia bunilor noştri creştini veniţi «de aproape» şi de departe. De toţi se foloseşte, de la toţi învaţă, cu toţi monahii şi mirenii este în dialog viu de iubire şi comuniune.
întors recent în Patrie de peste hotare, unde a reprezentat cu multă competenţă teologia ortodoxă românească, părintele profesor Daniel Ciobotea a acceptat un scurt dialog pe teme ecumenice, pentru
• Protosinghelul Daniel Ciobotea s-a născut la 22 iulie 1951 în satul Dohreşti, jud. Timiş; este absolvent al liceului« Coriolan Brediceanu» din Lugoj, licenţiat în teologie al Institutului Teologic Universitar din Sibiu, doctor în teologie al Facultăţii de Teologic din Strasbourg (Franţa) şi al Institutului Teologic Univer¬ sitar din Bucureşti, cu teza« Teologie şi spiritualitate creştină», şi a făcut studii de specializare la Facultatea de teologie romano-catolică a Universităţii din Freiburg im Briesgau (R.F.G.). Intre 1980—1988 a fost profesor şi director adjunct la Insti-
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
203
informarea credincioşilor noştri privind activitatea Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi dialogul actual de refacere a unităţii creştine mondiale.
1. Prea Cuvioase Părinte Daniel, vă rog să ne spuneţi care sînt carac¬ teristicile şi marile preocupări ale teologiei romano-catolice contemporane?
Teologia romano-catolică actuală se caracterizează mai întîi db toate printr-un pluralism deosebit, şi aceasta mai ales datorită impulsu¬ rilor Conciliului Vatican II. Acest pluralism este, în general, determinat de diversitatea contextelor geografice, social-culturale şi social-politice în care este elaborată teologia romano-catolică actuală. Aşa de pildă, teo¬ logia romano-catolică din Europa este preocupată mai întîi de a răspunde problemelor pe care le pune secularizarea, întîLnirea credinţei cu ştiinţele, folosirea tehnicii în viaţa cotidiană, angajarea Bisericii în eforturile pentru pace etc. Teologia romano-catolică din America Latină este preocupată, în special, de problema dreptăţii sociale, a eliberării săracilor de sub opri¬ mare, a drepturilor omului. Această teologie, cunoscută mai ales sub numele de «teologia (sau tcologiile, căci are mai multe direcţii diferite) eliberării», este un efort de a lua în serios viaţa şi situaţia reală a majori-' tăţii locuitorilor din America-Latină. Această teologie constituie, adesea, un punct de controversă între diferite şcoli teologice tradiţionale şi progre¬ siste şi a creat, uneori, tensiuni între Vatican (Congregaţia pentru doctrina credinţei) şi diferiţi reprezentanţi ai ei. Teologia romano-catolică din Africa şi Asia, însă, este mai mult preocupată de problema înculturalizării, adică a înrădăcinării Evangheliei în cultura popoarelor africane şi asiatice, altfel decît printr-o simplă copiere a modelului european care li s-a expor¬ tat în trecut adesea printr-o misiune însoţită de coloniabsm.
în acelaşi timp, teologia romano-catolică actuală rămîne orientată ecumenic, deşi elanul ei ecumenic de după Conciliul Vatican II se pare că a slăbit întrucîtva.
tutui Ecumenic de la Bossey (Elveţia). La 6 august 1987 a devenit monah, închino- viat la Mînăstirea Sihăstria, jud. Neamţ, la 15 august 1987 a fost hirotonit iero¬ monah, iar la 16 octombrie 1988 a fost făcut protosinghel. Intre 1988—1990 a fost consilier patriarhal şi conferenţiar universitar de Ecumenism şi Misiune creştină la Institutul Teologic din Bucureşti. In 12 febr. 1990 a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului. In 7 iunie 1990 a fost ales mitropolit al Moldovei şi BucoviiLei, fiind întronizat la Iaşi la 1 iulie acelaşi an.204 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
2. Cum văd occidentalii Biserica Ortodoxă? Prin ce se impune Orto¬ doxia in lumea occidentală catolică şi protestantă?
— în general, occidentalii cunosc puţin Biserica Ortodoxă, dar Miş¬ carea ecumenică actuală, ca efort de apropiere între creştini şi de refacere a unităţii lor spirituale vizibile, contribuie din ce în ce mai mult la o mai bună cunoaştere a Bisericii Ortodoxe sau a Ortodoxiei, atît în ceea ce pri¬ veşte marile sale valori, cît şi în ceea ce priveşte unele lipsuri ale noastre ca oameni sau ca instituţie. Desigur şi diaspora ortodoxă din Occident, prin teologia şi prin mărturia sa liturgică contribuie mult la o întîlnire în profunzime între Ortodoxie şi creştinismul occidental.
Dacă pînă nu demult. Ortodoxia părea multora doar o Biserică veche, tradiţională, ritualistă, astăzi tot mai mulţi teologi occidentali părăsesc această vedere superficială a ei şi încep să descopere «tinereţea veşnică a Ortodoxiei», după expresia unui teolog romano-catobc (Andre d’Halleux), adică actualitatea permanentă a valorilor sale fundamentale, precum şi viziunea profundă şi coerentă pe care o are ea privind Taina lui Dumnezeu şi a iubirii Sale pentru lume, fapt care se datoreşte « simţului unificat al Tradiţiei» pe care ea l-a păstrat de-a lungul veacurilor, cum spune teologul francez dominican Yves Congar.
Occidentalii romano-catolici descoperă în Ortodoxie mărturia cea mai puternică a Bisericii nedespărţite din vremea Apostolilor, a Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor ecumenice, o Biserică vie care deşi a fost încercată serios sub stăpînirea musulmană, totuşi nu a fost deformată de Scolastică, nici zguduită de Reformă şi nu s-a crispat în Contra-reformă. De aceea, ea este astăzi atît de necesară pentru depăşirea opoziţulor teologice şi ecleziale create de la Reformă (sec. XVI) încoace între romano-catolici şi protestanţi. Pentru catolici, miracolul Ortodoxiei stă în faptul că a păs¬ trat unitatea de credinţă şi viaţă, şi fără papalitate 1 Bisericile protestante descoperă în Ortodoxie libertatea Bisericilor locale, nesubordonate unui centra de jurisdicţie universală, dar care, datorită structurii episcopatu- Im, a reuşit să menţină unitatea de credinţă, de viaţă sacramentală şi de disciplină canonică între diferitele Biserici locale autonome sau auto¬ cefale, ceea ce n-au reuşit să facă Bisericile şi denominaţiunile ieşite din • Reformă. De asemenea, întîlnirea dintre ortodocşi şi protestanţi în Occi¬ dent contribuie la o redescoperire a importanţei Tradiţiei, a vieţii litur¬ gice şi sacramentale pentru viaţa Bisericii în general, o reconsiderare a limbajului vizual (iconografic) şi a monahismului ca intensă viaţă evan¬ ghelică orientată profetic spre împărăţia lui Dumnezeu şi ca o experienţă sporită a prezenţei tainice în Biserică a împărăţiei lui Dumnezeu.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 205
3. Ce rezultate s-au obţinut şi ce perspective de viitor are Mişcarea Ecumenică?
— Rezultatele efective obţinute în cadrul Mişcării Ecumenice sînt multiple. Iată doar cîteva: polemica s-a schimbat în dialog; ostilitatea se schimbă în dorinţa de colaborare şi solidaritate; ignoranţa şi indi¬ ferenţa reciprocă se schimbă în cunoaştere reciprocă; se formează o nouă conştiinţă: ca să fie credibili în lume, creştinii trebuie să aducă o mărturie comună în lume, prin dialog şi colaborare.
Epoca noastră este într-un fel unic epoca dialogurilor bilaterale şi multilaterale între Biserici. Prin aceste dialoguri se încearcă să se rezolve conflictele teologice sau doctrinare din trecut şi altele mai noi, conflicte nerezolvate care stau la baza dezbinărilor dintre creştini. Aceste dialoguri teologice, deşi nu oferă adesea rezultate imediate, spectaculare, sînt totuşi foarte importante: ele sînt un proces dinamic în care nu se reali¬ zează doar o teologie comparativă interconfesională, de competiţie, ci şi un efort comun de înţelegere mai profundă a Evangheliei şi a Bisericii Universale în totafitatea lor, dat fiind faptul că unele confesiuni au accen¬ tuat unele aspecte ale Revoluţiei în opoziţie cu altele sau neglijînd o parte din ele.
Dialogurile ecumenice contemporane devin un fel de şcoală sau un laborator în care teologia trece de ia faza apologetică confesionalistă sau polemică ia un orizont de deschidere mai largă; fiecare confesiune este chemată să treacă de la triumfalism şi autosuficienţă la smerenie şi auto¬ critică, în raport cu plinătatea Adevărului şi lubn-ii lui Hristos. De aceea, ■acest proces nu este chiar simplu şi nici uşor. El este, însă, necesar deoa¬ rece refacerea unităţii creştine nu constă doar în semnarea de documente « unioniste» comune, ci în dobtndirea unui spirit nou, un fel nou de-a vedea pe ceilalţi şi pe noi înşine, căci refacerea unităţii creştine înseamnă de fapt refacerea frăţietăţii slăbite prin eroare în credinţă, schismă în instituţie şi lipsă de iubire în viaţa spirituală. Aceasta explică de ce dialogul teologic trebuie să fie însoţit de b aprofundare a comuniunii în Duhul Sfînt, de dialogul dragostei creştine sincere şi nu « diplomatice» sau « prozehtiste», de o adevărată dragoste care se manifestă în pasiimea pentru plinătatea Adevărului lui Hristos, în vorbirea respectuoasă despre ceilalţi, ascultarea atentă a lor, efortul de-a înţelege cauzele istorice şi culturale ale dezbin㬠rilor, aprecierea a ceea ce este rîvnă pentru Hristos şi pentru Evanghelie în alte Biserici .şi confesiuni, într-o ajutorare şi solidaritate în caz de nevoie imediată, cooperare pentru binele societăţii umane în general.
Pe planul teologic, al dialogului multilateral stimulat de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, se constată realizarea unei convergenţe (deşi20S CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nu se poate vorbi încă de identitate de vedere sau tic un consens deplin) in privinţa Tainelor Botezului, Euharistiei şi Ministeriului (slujirii preo¬ ţeşti). Astfel documentul de la Lima (1982) cunoscut sub numele de BEM (Botez, Euharistie, Ministeriu) reprezintă, cu toate limitele şi imperfec¬ ţiunile lui, un pas mare înainte, căci pentru prima dată în istoria Biseri¬ cilor dezbinate s-a putut ajunge la un astfel de document teologic, de convergenţă, întocmit de reprezentanţii aproape ai tuturor Bisericilor şr confesiunilor creştine (Biserica Romano-Catolică, deşi nu este încă membru deplin al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, a contribuit prin 12 teologi oficiali la întocmirea comună a acestui document). Tradus în aproape 30 de limlti, documentul BEM a dat mult de lucru Bisericilor, deoarece ele au fost chemate să răspundă, la nivelul de autoritate doctrinară cel mai înalt din fiecare Biserică, în cc măsură se poate recunoaşte în acest document Tradiţia apostolică fixată in Evanghelie şi transmisă in şi prin Biserică de-a lungul veacurilor. Mai multe volume (patru) conţinînd răs¬ punsul oficial al Bisericilor au fo^t deja publicate de Comisia « Credinţă şi Constituţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor» de la Geneva, urmînd ca altele sa fie publicate în viitorul apropiat. După aceea, o evaluare atentă a răspunsurilor Bisericilor va permite să se vadă care sînt punctele cele mai importante ce trebuie aprofundate în viitor, pentru o si mai mare apropiere între Biserici.
Desigur, documentul BEM a fost studiat în multe Biserici în mod foarte serios; în şcoli, în parohii, în sinoade sau adunări teologice naţio¬ nale. Acest studiu a fost o ocazie pentru multe Biserici să-şi reîmprosp㬠teze şi să-şi lărgească felul de-a aborda, teoretic şi practic. Botezul, Euha¬ ristia şi Ministeriul. Deşi nici o Biserică nu se recunoaşte deplin în docu¬ mentul BEM (pentru unele, de pildă, el este prea ortodox şi romano- catolic, pentru alţii prea protestant î), totuşi îiitr-un anume fel fiecare Biserică este interpelată de acest document, căci el reaminteşte tuturor Bisericilor că trebuie să existe o legătură vie între Sfintele Taine ale Bise¬ ricii şi viaţa creştinilor în lume, între celebrarea Sfintelor Taine în Bise¬ rică şi angajamentul sau slujirea socială a Bisericilor pentru dreptate, iubire, adevăr, libertate şi pace în lume (vezi, de pildă, Euharistia, para¬ graful 20).
O altă preocupare ecumenică este efortul pentru o mărturisire de cre¬ dinţă comună. In acest sens. Consiliul Ecumenic al Bisericilor se strădu¬ ieşte ca simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan din 381, deci fără adaosul Filioque, să devină Crezul ecumenic al tuturor creştinilor. Recent, se mai constată că ceea ce devine din ce în ce mai necesar este o viziune comună asupra Bisericii ca atare, viziune fără de care nu pot li înţelese nici Sfintele Taine, nici problema preoţiei şi a succesiunii apos-cu dascAli de teologie ortodoxă 2«7
tolice, nici relaţia Biscrică-Lume într-o perspectivă ecumenică spre un consens teologic şi spiritual. De aceea. Taina Bisericii va fi pe agenda viitoare atît a comisiei« Credinţă şi Constituţie», cît şi pe agenda multor dialoguri bilaterale dintre Biserici.
Pe lingă aceste aspecte ale dialogului doctrinar, se fac eforturi pen¬ tru o înţelegere comună a misiunii Bisericii in vremea noastră, a legăturii ce există între propovăduii'ea împărăţiei lui Dumnezeu şi a slujirii creş¬ tine pentru dreptate socială, pace, reconciliere, eliberare de sub oprimare, promovare a demnităţii umane a persoanelor şi popoarelor. Se scoate în evidenţă, de pildă, aspectul social şi chiar planetar al păcatului, al egois¬ mului şi al lipsei de iubire: persoana sau poporul cărora li se adresează cuvîntul Evangheliei nu mai sînt văzuţi izolaţi de contextul lor social, economic şi internaţional. Solidaritatea între popoare, reconcilierea, coresponsabilitatea pentru viaţa şi pacea lumii devin aspecte ale misiunii Bisericilor în lume. Pe de altă parte, toate acestea presupun o reîmpros¬ pătare şi o înnoire a vieţii spirituale a Bisericilor, ca instituţii sau comuni¬ tăţi. Frăţietatea creştină la care invită Bisericile prin misiune trebuie trăită mai întîi în aceste Biserici, pentru a deveni pildă şi îndemn la con¬ vertire pentru alţii. De aceea Mişcarea ecumenică trebuie să promoveze şi un efort de reînnoire a teologiei şi a vieţii Bisericilor, a participării mai active şi coresponsabile a laicilor la viaţa Bisericii: căci toată Biserica, in întregimea sa, devine misionară prin pilda vieţii creştine în lume ! Toţi membrii Bisericii sînt chemaţi să dea mărturie în lume, prin sfinţe¬ nie, de iubirea lui Hristos pentru umanitate !
în sensul acesta, ecumenismul se dovedeşte a fi nu doar o dimen¬ siune a relaţiilor externe ale Bisericilor şi nici numai un fel de «turism» interconfesional, ci răspunsul multiplu dat chemării-rugăciune a lui Hristos « ca toţi să fie una, . . . pentru ca lumea să creadă» (loan 17, 21). Din acest punct de vedere ecumenismul este pentru Ortodoxie o şansă de-a aduce mărturia sa unică de păstrătoare a Tradiţiei Bisericii nedivizate; o dato¬ rie de-a lucra pentru acea unitate pentru care s-a rugat Domnul; şi o chemare de-a fi mereu pregătită, de a-şi reînnoi mereu teologia şi viaţa spirituală spre a putea fi pentru vremea noastră ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au fost pentru epoca şi cultura lor. Credem că fără o contri¬ buţie tot mai sporită a Ortodoxiei la Mişcarea ecumenică nu se va realiza o adevărată refacere a unităţii creştine, fiindcă Hristos Domnul nu vrea o unitate bazată pe relativism şi niinimalism în credinţă, ci bazată pe o mărturie fierbinte a plinătăţii Adevărului Evangheliei Sale, egală cu cea a Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Ecumensimul cere şi mult discernămînt din partea noastră, căci nu tot ce e la modă este inspirat de Duhul Sfînt 1208 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
4. Care sînt punctele divergente în ceea ce priveşte doctrina credinţei între Ortodoxie şi creştinismul occidental romano-catolic şi pro¬ testant?
— Punctele divergente de doctrină care-menţin separaţia între Bise¬ rica Ortodoxă şi creştinismul occidental sînt, în general, următoarele: în raport cu romano-catolicii, problema purcederii Sfîntului Duh de la Tatăl şi de la Fiul (Filioqueprimatul de jurisdicţie universală al papei şi dogma infailibilităţii papale, purgatoriul, precum şi dogmele mariolo- gice ale Imacidatei Concepţii şi a înălţării cu trupul la cer a Maicii Dom¬ nului fără să mai fi trecut prin moarte. în raport cu protestanţii, con¬ cepţia despre mîntuire (relaţia har-credinţă-fapte bune), raportul dintre preoţia universală şi preoţia ministerială (slujitoare; bazată pe hiro¬ tonie), credinţa despre comuniunea şi cinstirea sfinţilor în Biserică. Privite separat, aceste puncte par unora chestiuni minore, moştenite din trecut. Dar în realitate, ceea ce se profilează serios pe fondul acestor neîn¬ ţelegeri sînt de fapt concepţii foarte diferite de-a înţelege Taina Mântuirii şi a Bisericii. De aceea, ele trebuie tratate cu toată seriozitatea şi într-un efort de aprofundare a credinţei comune. Filioque, spre exemplu, nu este din punct de vedere ortodox doar o altă posibilitate de a exprima Taina comuniunii Sfintei Treimi, ci el constituie, în ultimă analiză, o negare» desigur, nevoită, fină, indirectă, dar reală a comuniunii Treimice veşnice De ce? Pentru că prin Filioque Piui devine şi El izvor al purcederii Sfîn¬ tului Duh, un fel de alt Tată. Cu alte cu^fintc, Filioque ştirbeşte mărturi¬ sirea identităţii însăşi a Persoanelor Sfintei Treimi. Mai mult, dacă Sfîn- tul Duh purcede veşnic şi de la Fiul, atunci cine este destinatarul veşnic al purcederii Lui ? Nimeni! în felul acesta, este clar că purcederea nu are ca scop desăvârşirea şi confirmarea comuniunii personale eterne dintre Tatăl şi Fiul. Respin^nd Filioque şi afirmînd că Duhul purcede de la Tatăl şi se odihneşte în Fiul (vezi Botezul Domnului în Sfintele Evanghe¬ lii), Ortodoxia afirmă indirect că purcederea este, de fapt, împlinirea şi confirmarea comuniunii veşnice de iubire dintre Tatăl şi Fiul păstrînd totodată identitatea lor personală, proprie, adică fără să contopească pe Fiul cu Tatăl în actul purcederii Sfîntului Duh. Duhul este Duhul Tat㬠lui, pentru că purcede de la Tatăl, şi este Duhul Fiului, pentru că este primit de Fiul şi se odihneşte pururea în El.CD DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 209
De altfel, acordul de la Miinchen (1982) dintre romano-catolici şi ortodocşi asupra formulei Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi se odihneşte în Fiul în timp şi în veşnicie este un efort pozitiv de-a depăşi Filioquismtd latin într-o perspectivă de afirmare comună a Tainei Sfintei Treimi ca Taină a Comuniunii personale veşnice revelată în Noul Testament şi reflectată şi mărturisită în viaţa sacramentală a Bisericii. La fel, primatul de jurisdicţie universală al papei este, de fapt, sub pretexttd unităţii, o negare indirectă a comuniunii frăţeşti a Bisericilor locale surori. De aceea Ortodoxia preferă primatul sinodalităţii faţă de primatul monarhic. Nu am timp să tratez aici celelalte pimcte de divergenţă doctrinară, însă sînt convins că, încetul cu încetul, viziunea ortodoxă se va impune ca viziune ecumenică. Aceasta implică, însă, din partea noastră un efort de dialog respectuos, constructiv şi creator cu celelalte Biserici, un efort de înnoire a propriei noastre teologii în care se resimte încă uneori influenţa scolas¬ tică, a formulelor stereotipe şi schematice. Avem nevoie de o teologie şi mai bihlică şi mai ncopatristică, precum şi de o cunoaştere mai temeinică a evoluţiei istorice a teologiei creştine, şi trebuie să recunoaştem deschis ceea ce creştinii apuseni romano-catolici şi protestanţi au realizat pozitiv pe acest tărîm, progresul pe care l-au făcut şi care, de altfel, le permite să se apropie de Ortodoxie în ceea ce a păstrat ea ca mărturie a Bisericii nedivizate.
5. în ce stadiu se află astăzi dialogul ecumenic dintre Biserica Orto¬ doxă şi Biserica remano-catolică ?
— Stadiul în care se găseşte actualmente dialogul dintre Ortodoxie şi Biserica romano-catolică nu este simplu de evaluat în cîteva cuvinte. Totuşi, putem spune că nu mai sîntem nici în răstimpul ostilităţii secolelor trecute, nici în entuziasmul ce a urmat după Consiliul II Vatican, dar nici într-un impas fără speranţă. Ne aflăm într-un dialog hotărît, serios, dar conştienţi că este, oarecum, anevoios, că avem foarte mult în comun, că schisma nu trebuie să fie veşnică, dar că restabilirea unităţii sau frăţie¬ tăţii depline nu este ceva uşor, mai ales că secolele multe de despărţire şi de bănuire reciprocă ne-au fixat într-o stare de neîncredere faţă de roma- uo-eatolici, iar pe ei într-o stare de autosuficienţă, adesea agresivă, urmind «obişnuinţa cu dezbinarea». Toate acestea au lăsat urme profrinde in conştiinţa istorică a celor două Biserici.
Există încă o ezitare ascunsă, mutuala, fiindcă încă nu se întrevede imaginea limpede a ceea ce vor fi, cum vor funcţiona şi cum vor vieţui împreună cele două Biserici reunite una cu alta ! Trebuie să ne rugăm însă lui Dumnezeu şi să lucrăm ca unirea să se facă aşa cum vrea Doxnnul însuşi, cînd vrea El şi prin mijloacele pe care Sfîntul Duh le alege. Numai210 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
acea unitate a Bisericilor slăveşte pe Hristos care se face în şi cu Duhul lui Hristos ! Adevărul credinţei fiind Hristos însuşi. El este temeiul unităţii Bisericii. El cheamă la unitate şi El judecă Bisericile dezbinate, precum şi orice încercare de a pune mai presus de El vreun interes confesional, instituţional sau lumesc ! Cu alte cuvinte, refacerea unităţii Bisericilor despărţite este o problemă de creştere în maturitate spirituală, de dobîn- dire a Duhului şi gîndirii lui Hristos ! Dacă erezia şi dezbinarea sînt lucrări inspirate de duhurile rele, refacerea unităţii în Adevăr şi Iubire este o lucrare a Duhului Sfînt, o lucrare divino-umană. Cînd ne angajăm în ecumenism trebuie să avem permanent în vedere acest fapt, altfel nu vom înţelege de ce refacerea şi menţinerea unităţii bisericeşti creştine este un lucru atît de greu, dar în acelaşi timp atît de necesar, căci unitatea-comu- niune este singura conformă cu natura şi vocaţia Bisericii cu Taină sau Sacrament al Iubirii lui Dumnezeu faţă de lume, ca icoană sau antici¬ pare tainică a împărăţiei cerurilor.
Rugăciunea sinceră şi stăruitoare pentru unitate trezeşte în noi dorinţa de-a reface unitatea, ne dă curaj de-a face noi paşi spre împăcare, nu doar o aşteptare pasivă ca celălalt să aibă iniţiativa. Rugăciunea pentru unitate sporeşte dragostea frăţească şi inspiră elaborarea unei teologii sincere a împăcării, nu prin trecerea sub tăcere a ceea ce este deza¬ cord, ci printr-o aprofundare a credinţei comune. în acest sens, dialogul dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Romano-Catolică, are nevoie de un suflu duhovnicesc sporit, de o intensificare a tot ce poate spori dra- . gostea frăţească între ele şi dialogul teologic sincer, deschis şi de a evita atît ispita uniatismului, cît şi criticile vechi stereotipc anti-latine.
Pînă acum s-a ajuns la o apropiere de vederi în privinţa legăturii ce există între Taina Sfintei Treimi, Taina Bisericii şi Taina Euharistiei (documentul de la Miinchen), precum şi asupra Tainelor de iniţiere; Bote¬ zul, Mirungerea (Confirmarea) şi Euharistia (Documentul de la Bari-Ita- lia, 1987), iar mai recent, asupra Tainei preoţiei (Documentul de la Valamo, Finlanda, 1988). Desigur, problema dogmelor papale ale juris¬ dicţiei universale şi infailibilităţii vor constitui partea cea mai dificilă a dialogului, căci acolo va fi dezbătută de fapt problema înţelegerii şi realizării unităţii — comuniune a Bisericii. Cum se poate împăca juris¬ dicţia universală a papei cu libertatea şi egalitatea (frăţietatea) Bisericilor locale? Cum pot funcţiona deodată primatul papal şi autocefalia ortodoxă într-o singură Biserică? Cine este autoritatea bisericească supremă: papa singur sau comuniunea Bisericilor locale (Sinodul ecumenic al epis- copilor)? Care‘este raportul între primat şi comuniunea frăţească? Este primatul temeiul comuniunii sau doar slujitorul ei? Pe de altă parte, poate fi considerat primatul bisericesc canonic numai o chestiune decu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 211
canoane sau este el o datorie: aceea’de a fi în slujba coresponsabilităţii şi comuniunii frăţeşti ? Principiul primatului papal al subordonării tuturor faţă de unul singur şi principiul sinodal al răspunderii fiecăruia (inclusiv ai primatului) faţă de comuniunea tuturor au ele aceeaşi valoare teologică pentru mărturisirea tainei unităţii-comuniune a Bisericii ca reflex al tainei Sfintei Treimi? Ce fel de primat recunoaşte Ortodoxia papei şi cum se ex¬ primă egalitatea şi coresponsabilitatea Bisericilor surori în raport cu papa ? Avantajul Ortodoxiei este că ea n-a făcut nici din primat şi nici din auto¬ cefalie o dogmă. Totuşi, pînă acum, teologia ortodoxă nu s-a pronunţat în mod suficient, critic şi constructiv, asupra raportului dintre auto¬ cefalie şi primat la nivelul episcopatului universal, pornind de la faptul, de pildă, că primatul patriarhului Ia nivel naţional nu este doar unul onorific, ci o slujire de coordonare a coresponsabilităţii şi comuniunii fr㬠ţeşti pe plan naţional.
6. în ce stadiu se află dialogul Ortodoxiei cu celelalte mari Biserici
creştine occidentale?
— Cît priveşte dialogul cu Bisericile protestante, diferenţele privind eclesiologia sînt de altă natură, după cum am arătat mai sus, iar dificul¬ tatea cea mai mare vine din faptul că Bisericile protestante nu au un episcopat sacramental cu aceeaşi răspundere pentru credinţa şi unitatea Bisericii ca în Ortodoxie sau Romano-Calolicism. De aceea. Protestan¬ tismul nu se poate prezenta în dialog ca o Biserică care are conştiinţa de a fi păstrat unitatea de credinţă, de viaţă sacramentală şi canonică. Hirotonirea de femei în uncie Biserici protestante, pe motivul egalităţii dintre bărbat şi femeie, a creat noi obstacole în calea apropierii dintre acer-te Biserici si Ortodoxie. Si aceasta arată odată în plus marea diferenţă ce există între Ortodoxie şi Protestantism privind Taina Bisericii şi leg㬠tura ei cu Sfintele Taine. Ortodoxia are o viziune sacramentală despre Biserică şi preoţie ca icoană a lucrăiii preoţiei lui Hristos de-a lungul veacurilor în Biserică. Ea are viziunea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Protestantismul modern însă înclină mai mult spre o Auziune umanist-sociologistă despre Biserică şi una funcţională despre preoţia ministerială (slujitoare), hirotonia nefiind con.siderată Taină sau Sacra¬ ment. Atitudinea protestantă însă se datoreşte în mare parte reacţiei sale externe faţă de exagerările preoţiei apusene medievale cînd sacra- mentalitatea a fost adesea folosită ca justificare a puterii de dominaţie a clerului superior asupra Bisericii şi societăţii. De aceea, dialogul Bisericilor protestante cu Ortodoxia este foarte necesar pentru ele, pentru a redescoperi o altă perspectivă a sacramen- tabtăţii şi a înţelege că afirmarea importanţei preoţiei universale a tuturor212 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
creştinilor obţinută prin Botez şi Mirungere nu se opune preoţiei sluji¬ toare obţinută prin hirotonie, ci că ultima este martora, iconoama şi vizua- Uzarea sacramentală a lucrării nevăzute a lui Hristos Marele-Preot în Bise¬ rica Sa şi pentru Biserica Sa ; pentru ca Biserica să devină permanent şi în totalitatea ei Trupul tainic al lui Hristos veşnicul Ai'biereu, adică «seminţie aleasă, neam sfînt, preoţie împărătească» (I Petru 2,9).
Negarea de către Protestantism a preoţiei slujitoare obţinută prin hirotonie ca preoţie distinsă de preoţia universală, deşi nedespărţită de aceasta, înseamnă de fapt negarea lucrării preoţeşti a lui Hristos veşnicul Arhiereu (vezi Epistola către Evrei) în şi pentru Biserica Sa care este distinctă de Hristos, deşi nedespărţită de El, deoarece El este Capul ei, iar ea este Trupul Său. Fără preoţie nu există Biserică, pentru că Biserica este Trupul tainic al lui Hristos veşnicul Arhiereu. în Biserică există preoţie slujitoare care are puterea de a ierta păcatele şi de a reface comuniimea oamenilor cu Dumnezeu prin Sfintele Taine, pentru că in Biserică este pururea lucrătoare preoţia însăşi a lui Hristos. Preoţii Bise¬ ricii sînt doar martorii şi iconomii lucrării preoţeşti a lui Hristos, Arliie- reul veşnic. Şi pentru că în Biserică există preoţie slujitoare care săvîr- şeşte Sfintele Taine ale iertării păcatelor şi ale împăcării cu Dumnezeu, ale refacerii comuniunii divino-umanc, există şi preoţia sau mai bine-zis preoţimea împărătească sau universală a tuturor credincioşilor obţinută prin Botez şi Mirungere şi întărită permanent prin Sfintele Taine ale Pocăinţei sau Reconcilierii, a Sfintei împărtăşanii şi a celorlalte Taine şi lucrări sacramentale din Biserică la care participă în mod liber şi activ toată comunitatea bisericească. Aşadar, negarea preoţiei slujitoare, sub pretextul înlocuirii ei cu preoţia universală, a credincioşilor, este de japt negarea indirectă şi a acesteia din urmă, după cum neglijarea preoţiei uni¬ versale înseamnă uitarea scopului însuşi al preoţiei slujitoare — zidirea duhovnicească a Bisericii-Trup al lui Hristos veşnicul Arhiereu.
De asemenea, hirotonirea femeilor constituie şi ea o negare a lucr㬠rii preoţeşti a lui Hristos şi a tainei Bisericii. Căci dacă Liturghia euha- ristică este prezidată de un preot-femeie, acest fapt afectează atît dimen¬ siunea de memorial (pomenire), cît şi pe cea eshatologică (de anticipare a împărăţiei cerurilor) a Sfintei Liturghii, întrucît Sfînta Liturghie este, deodată, memorial al Cinei de Taină prezidată de Hristos însuşi, cît şi prezenţă tainică sau anticipare a împărăţiei cerurilor eînd Hristos va veni în slavă înconjurat de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii îngeri. în Litur¬ ghia ortodoxă episcopul este icoana-martor al lui Hristos, preoţii îuchipu- iesc pe apostoli, iar diaconii pe Sfinţii îngeri. Şi pentru că Hristos a fost bărbat:, cel ce prezidează euharistia şi este deci cap al comunităţii euha- ristice trebuie să fie bărbat, pentru a fi icoană sacramentală a lucrăriicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 213
Sale preoţeşti în Biserică. Aceasta nu însemnează că femininul este dis¬ preţuit, căci imaginea sau icoana Bisericii este Maica Domnului. Biserica este în totalitatea sa Mamă purtătoare de Hristos, deşi nu este formată numai din femei, ci şi din bărbaţi. Masculinul şi femininul ca icoane sacra¬ mentale distincte nu se află deci despărţite, nici opuse, ci în comuniune spirituală tainică ce depăşeşte simplificarea de tip jmidic sau lega- bst. Taina însăşi a creării f^emeii din bărbat (Fac, 2,26) prefigura taina legăturii dintre Biserică şi Hristos (Apoc. 21,3). Cu alte cuvinte, în Sfînta Scriptură, distincţia biologică dintre bărbat şi femeie are, de fapt, o finalitate teologică.
în ciuda deosebirilor multiple dintre Ortodoxie şi Protestantism, Bisericile protestante Luterană şi Reformată se află în dialog oficial inter¬ naţional cu Ortodoxia, iar Biserica Veche-Catolică şi Biserica Anglicană se află într-un dialog şi mai avansat cu Ortodoxia. O colaborare practică intensă de slujire şi solidaritate creştină şi un dialog teologic multilateral al acestor Biserici cu Ortodoxia se rcabzează mai ales în cadrul Consiliu¬ lui Ecumenic al Bisericilor. Desigur, acest dialog teologic multilateral care a produs pina acum documentul BEM trebuie promovat şi mai mult pentru a se ajunge la rezultate mai substanţiale.
7. Care este rolul Institutului Ecumenic dc la Boseey-Geneva şi cum contribuie el la cunoaşterea reciprocă şi apropierea dintre Biserici? Cum este prezentă Ortodoxia acolo?
— Institutul Ecumenic de la Bossey-Geneva este Institutul Consi¬ liului Ecumenic al Bisericilor, creat cu scopul de a pregăti pe teologi, pastori, preoţi şi mireni în vederea promovării ecumenismului. Acest Institut, începînd din 1986, este legat şi de Universitatea din Geneva prin interme¬ diul Facultăţii sale de teologie. în timpul semestrului de iarnă vin, în fiecare an, circa 60 de studenţi din peste 30 de ţări din toate continen¬ tele, reprezentînd diferite Biserici şi confesiuni. Majoritatea dintre ei au terminat în prealabil cursurile de bcenţă în teologie şi sînt pastori ori preoţi în Bisericile lor. Ei sînt trimişi de Bisericile lor să cunoască mai bine istoria Mişcării ecumenice, modul organizării şi funcţionării Consi¬ liului Ecumenic al Bisericilor şi să studieze împreună o temă de actuali¬ tate care preocupă Bisericile. De pildă, temele principale din ultimii trei ani au fost: «Evanghelie şi cultură»^ «Unitatea şi Misiunea Bisericiiti şi « Pacea, Dreptatea şi Integritatea creaţiei».
în cadrul semestrului de iarnă care începe la 15 octombrie şi se ter¬ mină la 28 februarie, participanţii la cursurile universitare de studii ecu¬ menice de la Bossey îmbină studiul cu rugăciunea pentru unitate, se infor¬ mează reciproc despre viaţa şi activitatea Bisericilor pe care le reprezintă214 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ca grup, despre felul în care evoluează ecumenismul şi misiunea creşlină. în diferite părţi ale lumii, învaţă să cunoască şi să înţeleagă alte tradiţii liturgice decît propria lor tradiţie confesională, au prdejul să se informeze reciproc sau prin revistele şi publicaţiile cele mai importante din lume despre preocupările teologiei contemporane creştine. Programul semes¬ trului de iarnă prevede pentru studenţi şi vizitarea unor parohii din Elve¬ ţia, a comunităţii monahale protestante de la Grandchamp, a centrului ortodox de la Chambesy, precum şi o vizită de studii ecumenice de o săp- tămină la Vatican, ca invitaţi ai Secretariatului pentru unitatea creştinilor.
Profesorii de la Bossey, atît cei permanenţi cît şi cei invitaţi, repre¬ zintă diferite tradiţii teologice şi liturgice, aşa încît Institutul nu are o singură teologie sau o singură formă de cult, ci el oferă posibilitatea unei întîlniri a feluritelor teologii şi tradiţii, spre o cunoaştere reciprocă şi spre un efort de a răspunde împreună la problemele comune care se pun astăzi Bisericilor în strădaniile lor pentru misiune şi unitate. Institutul de la Bossey promovează dialogul între participanţi prin respectul reci¬ proc, prin dezbateri libere, dar colegiale şi frăţeşti asupra subiectelor controversate, prin crearea unei atmosfere de apreciere a tradiţiilor cul¬ turale şi etnice a diferiţilor participanţi, cu convingerea că Evanghelia cheamă la unitate şi armonie darurile variate sădite de Dumnezeu in fiecare popor şi că dezbinările de ordin confesional pot fi depăşite doar printr-o aprofundare comună a credinţei şi a iubirii creştine. /
Semestrul de vară constă în mai multe (5—6) seminarii de o durată de 10—14 zile, la care participă pastori, preoţi, teologi şi credincioşi mireni în cadrul cărora se discută teme de actualitate cum ar fi: rolul laicilor în Biserică, Biblia în viaţa Bisericii, preocuparea Bisericilor pentru misiune, rolul artei în propovăduirea Evangheliei, dialogul Bisericii cu oameni de ştiinţă în vederea apărării păcii şi a integrităţii creaţiei, înnoirea vieţii spirituale creştine, preocuparea tineretidui pentru dreptate şi pace etc.
De mai bine de 30 de ani, fiiră întrerupere, se organizează în fiecare primăvară la Bossey un seminar ortodox, adică privind teologia şi spiri- , tualitatea ortodoxă, la care participă mai ales romano-catohei şi protes¬ tanţi dornici să cunoască mai bine Ortodoxia. Acest seminar de două săptămîni se termină în noaptea Sfintelor Paşti şi îmbină studiul teologiei şi spiritualităţii ortodoxe cu participarea la sfintele slujbe ce au loc la Centrul ortodox din Chambesy (Bisericile: greacă, română şi francofonă), mai ales în Săptămîna Sfintelor Patimi. La Bossey au loc, de asemenea, conferinţe, colocvii, întruniri, simpozioane cu diferite teme de actuali¬ tate. Ca profesor la Bossey am constatat un interes crescînd pentru Orto¬ doxie, mai cu seamă pentru Liturghia ortodoxă, pentru icoanele ortodoxe.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 215
dar şi pentru felul în care Ortodoxia îmbină unitatea de credinţă şi de ■\’iaţă sacramentală cu libertatea Bisericilor autocefale. Prezentarea Ortodoxiei în Occident necesită o cunoaştere a propriei noastre teologii şi spirituali¬ tăţi, dar şi a celorlalte confesiuni şi a eforturilor de reînnoire a teologiei şi misiunii în faţa problemelor pe care le pune timpul nostru; secularizarea, tehnica modernă, evoluţia societăţii etc.
Teologia ortodoxă românească se face cunoscută la Bossey atît prin teologii români care lucrează la Geneva, cît şi prin studenţii români care vin la Bossey (pînă în prezent au studiat aici 32 de studenţi români). De asemenea, teologia ortodoxă românească publicată la noi în ţară sau tradusă în limbi de circulaţie se află în mare parte în Biblioteca Institu¬ tului Ecumenic de la Bossey.
Un loc special îl ocupă — cum aminteam mai sus — simpozioanele româneşti organizate în fiecare an şi la care participă mai ales românii membri ai parohiilor ortodoxe româneşti din Geneva şi Lausanne. Pînă în prezent, au avut loc următoarele simpozioane româneşti: Creştimsmul românesc în cadrul culturii europene (1984); Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1985); Credinţă şi cultură în istoria poporului român (1986); Mesajul artei iconografice româneşti (1987).
8. Ca teolog şi monah român care aţi lucrat în Occident, cum vedeţi monahismul românesc? Ce are el mai specific şi cum poate contri¬ bui la întărirea credinţei creştine şi a Ortodoxiei în special?
— Monahismul românesc devine din ce în ce mai cunoscut peste hotare în special prin oaspeţii care ne-au vizitat mînăstirile noastre. Vizi¬ tarea mînăstirilor ortodoxe româneşti de către creştinii occidentali este «timulată atît de contactele ecumenice, cît şi de dorinţa multora de-a vedea cum Ortodoxia românească a păstrat spiritualitatea monastică în •ciuda procesului de secularizare care marchează profund Europa seco¬ lului al XX-lea. Este de reţinut faptul că vizitarea mînăstirilor româneşti •de către străini este una din căile cele mai frecvente de a cunoaşte speci¬ ficul Ortodoxiei româneşti, aşa încît ceea ce spunem despre monahismul românesc este, oarecum, valabil şi pentru Ortodoxia românească în general.
Monahismul românesc are o mare capacitate de-a îmbina armonios •şi fără convulsiuni Tradiţia cu actualitatea, construcţia şi înnoirea mate¬ rială cu zidirea sau edificarea spirituală, dubovnicească, naţionalul cu deschiderea spre universal, strădania jertfelnică cu discreţia, contemplaţia ■cu ospitalitatea, asceza cu bucuria, apărarea credinţei ortodoxe cu deschi¬ derea spre ecumenism, rînduiala \'ieţii monahale cu deschiderea faţă de viaţa concretă a credincioşilor din parohii. Toate acestea îl fac deodată216 COm^ORBIRI DUHOVNICEŞTI
un monahiem sobru şi popular, fidel Tradiţiei însă fără crispare, deschis faţă de lume, fără să-şi piardă însă cumpătul în inovaţii secularizante efemere. Simbioza dintre mînăstire şi parohie ce există la noi, dragostea poporului nostru faţă de mînastiri şi atenţia şi grija duhovnicească, părin¬ tească şi frăţească a vieţuitorilor mînăstirilor faţă de mireni fac din mona¬ hismul românesc o nebănuită forţă misionară care respectă însă libertatea creşterii în credinţă şi în comuniune cu Bfristos. Mînăstîrile constituie o şcoală unde se poate experimenta marea putere a păcii interioare, a liniştii care vine din părăsirea împrăştierii şi concentrarea în rugăciune, aceasta vine mai ales prin împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu semenii, prin căinţă şi iertare. Ca izvoare de împrospătare a vieţii duhovniceşti şi o culturii spirituale ortodoxe, minăstirile sînt de neinlocuit. De aceea, cineva spunea că o eparhie care nu are măcar o mînăstire nu este completă, îi lipseşte ceva.
în plus, minăstirile noastre cultivă încă o teologie şi o spiritualitate creştină profund sensibilă faţă de prezenţa tainică a lui Dumnezeu in creaţie, în natură. Această dimensiune a slăbit oarecum în şcolile de teo¬ logie academică şi de aceea minăstirile reamintesc perspectiva cosmică a sfinţirii. Monahii înduhovniciţi privesc duhovniceşte creaţia, natura, nu ca pe un simplu domeniu de exploatare, ci ca pe darul lui Dumnezeu ce trebuie privit cu sfială sfîntă şi folosit cu respect şi speranţă, cu bucurie şi mulţumire şi mai ales cu strădania de-a face din el o comuniune, o îm¬ părtăşire frăţească. Această privire duhovnicească a creaţiei face pe călugării noştri parcă contemporani cu marii Părinţi ai Bisericii. De pildă, felul cum Părintele Cleopa de la Mînăstirea Sihăstria vede şi teologbiseşte prezenţa, înţelepciunea şi iubirea lui Dumnezeu în creaţie, în fiinţele naturii, te face să te simţi contemporan cu teologia Sfîntului Vasde cel Mare sau cu cea a Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Această sensibilitate deosebită pentru dimensiunea cosmică a teologiei şi pentru viziunea Li¬ turgică a naturii înconjurătoare explică în parte şi existenţa picturilor exterioare ale unor mînăstiri româneşti care sugerează vocaţia întregii creaţii la sfinţirea în Hristos, sau faptul că întreaga creaţie este chemată la transfigurare pentru a intra în împărăţia cerurilor sau pentru a se face transparentă prezenţei acesteia.
Interesul ecumenic pentru minăstirile noastre şi nevoile misionare imediate ne îndeamnă şi mai mult de a uni spiritualitatea cu teologia, de-a promova şi mai mult printre vieţuitorii mînăstirilor studiul teologic al Scripturii şi al Liturghiei, al iconogi'afiei, vieţii ascetice şi filocalice, după modelul Părinţilor capadocieni sau al studiţilor, pentru ca minăstirile să devină şi mai mult şcoli populare de practică şi cultură spirituală, încu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 217
strînsă colaborare cu şcolile de teologie academică. Aceasta va permite redescoperirea rugăciunii ca fiind cea mai importantă activitate a vieţii creştine, izvor al dragostei faţă de Dumnezeu şi de aproapele, acţiune de înnobilare a sufletului întrucît « sufletul culturii este cultura sufletului».
PREOTUL PROFESOR lOAN NEGRUŢIU*
Mitropoba Banatului
Printre părinţii teologi invitaţi să co¬ laboreze la lucrarea de faţă se află şi P㬠rintele Profesor loan Negruţiu din cadrul Mitropoliei Banatului. Numele Prea Cu'vi- oşiei Sale este cunoscut în Biserica Ortodoxă Română de aproape cinci decenii, cînd, îndată după terminarea Facilităţii de Teo¬ logie din Bucureşti, ca discipol al eminentului profesor universitar Teodor M. Popescu, predă mai mulţi ani învăţămîntul rebgios la Beiuş, organizînd şi ansambluri corale renu¬ mite în zona «Bibariei», formînd sute de elevi buni, dintre care unii fac cinste Bise¬ ricii şi ţării noastre.
Pe lîngă activitatea de preot şi pedagog.
Părintele loan Negruţiu este, încă din tinereţe, şi un iscusit predicator, reuşind întotdeauna să cucerească inimile credincioşilor şi să le apropie cu uşurinţă de Hristos. întreita sa activitate de preot, profesor şi predicator l-a făcut cunoscut şi iubit în toată provincia Crişanei. Această activitate a continuat-o şi în anii matu¬ rităţii, după o detenţie poHtică de 17 ani (1948—1964), ca inspector epar- bial şi preot misionar în Eparhia Oradiei (1965—1971), fiind încununată
• S-a născut în satul Borşa—Bihor, în anul 1915. A absolvit Seiomarul Teo¬ logic Ia Galaţi, în 1934, iar în 1938 a luat licenţa în teologie la Universitatea din Bucureşti. A urmat Seminar\il Pedagogic Universitar din Bucureşti, (1940—1942), şi a fost mulţi ani profesor la liceul din. Beiuş pînă în anul 1948. Apoi a funcţionat ca inspector eparhial la Episcopia Oradiei, profesor şi director la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş, (1971—1976), inspector general patriarhal, (1976— 1979) şi redactor principal la revista «Mitropolia Banatului», (1979—1981). Din. 1981 este preot duhovnic la Mînăstixea Timişeni—Timişoara.
218
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
de depUn succes duhovnicesc. între anii 1971-1977, în caHtate de preot, profesor şi director al Seminarului Teologic Special de la Curtea de Argeş, Părintele Profesor loan Negruţiu e-a ostenit cu formarea viitorilor preoţi de enorii, realizînd aici o performanţă unică în învăţămîntul teologic din ţara noastră. în cinci ani de zile a format peste trei sute de absolvenţi de seminar bine pregătiţi, astăzi preoţi misionari în satele Transilvaniei.
Aceeaşi activitate preoţească şi didactic-pastorală a dus-o şi la Bucu¬ reşti, între anii 1976—1979, în calitate de inspector general patriarhal, prima grijă a Cuvioşiei Sale a fost să promoveze în învăţămîntul bisericesc seminarial şi teologic elevi şi studenţi dintre cei mai buni, cu vocaţie şi frică de Dumnezeu, pentru a fi preoţi vrednici ai Bisericii noastre străbune.
O altă etapă a activităţii sale se continuă în cadrul Mitropoliei Bana¬ tului, ca redactor principal la revista cu acelaşi nume (1979—1981), apoi preot slujitor şi duhovnic arMînăstirii Timişeni de lîngă Timişoara. Este poate cea mai grea, dar şi cea mai rodnică activitate duhovnicească a Părintelui loan. Aici Prea Cuvioşia Sa a reuşit să creeze un mic curent de înnoire spirituală şi a format mulţi fii duhovniceşti.
Toate acestea m-au îndemnat să invit pe Părintele loan la un dialog viu, de înaltă vibrare sufletească, apelînd la îndoita experienţă a Prea Cuvioşiei Sale şi la bogata sa cultură teologică. Aceasta se va constata din răspunsurile sale competente din paginile ce urmează.
1. Prea Cuvioase Părinte loan, vă rog să ne prezentaţi cîteva mo¬ mente din viaţa Sfinţiei Voastre, începind din anii copilăriei pînă la terminarea studiilor.
— Am văzut lumina zilei în anxii de graţie 1915, într-un sat sărac din judeţul Bihor, numit Borşa, locuit de o mină de români modeşti, dăruiţi de Dumnezeu cu bucuria ontică de a se fi născut creştini şi ortodocşi, şi de a putea citi, în fiecare duminică şi sărbătoare, cînd se duceau să asculte Sfînta Liturghie, inscripţia dăltuită în litere chirilice pe pragul de sus al porţii bisericii lor de lemn: <t Jnceputu-s-a cu aceasta lucrul. A.D. 1694» Bătrînii satului ştiu precis că în decursul veacurilor au mai fost zidite pe acest loc încă trei locaşuri.
Părinţii mei, Sunion şi Floarea, erau plugari săraci. Eu le-am fost al optulea copil. Personal, nu i-am cunoscut, căci au murit prea devreme din pricina greutăţilor primului război mondial, izbucnit chiar în preajma naşterii mele. Mai întu a murit mama; tata i-a urmat după vreo doi ani. Ne-am trezit astfel pe lume opt copii, cinci fete şi trei băieţi, rămaşi doar în grija providenţei dumnezeieşti. Din acea vreme stăruie în minte o întîmplare, petrecută în casa noastră la vreo doi ani după moartea tatei, întîmplare pe care n-o pot uita.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 219
într-o zi de vară, în amurg, a apărut în curtea casei noastre un orb. ÎI apucase seara în sat umblînd pe la casele oamenilor şi cerînd milă şi adăpost. Casa noastră se afla la marginea satului. Nu se găsise nimeni pînă la noi să-i ofere sălaş. Ne-a rugat să-l priminr, şi l-am primit. După o cină sărăcăcioasă ne-am culcat flămînzi. Dacă la ora aceea am fi ştiut că o mincare mai mult decît gustoasă poate fi şi« ciorba de bolovan», am fi gătit-o pentru noi şi pentru el, din aceea ce mai aveam noi pe policioară, din ceea ce mai avea şi el în traistă primit de Ia săteni, din ceea ce am mai fi găsit pe la vecinii noştri, la fel de bogaţi ca noi, şi, fierbîndu-le pe toate, împreună cu bolovanul ce zăcea de cîteva luni pe prispa casei, ne-am fi săturat cu toţii — şi orbul şi noi şi vecinii. Dar, din păcate, iluminatul nostru poet şi scriitor Vasile Voiculescu — singurul care deţinea reţeta — nu-şi tipărise încă inspirata lui schiţă cu titlul de mai sus, şi nici bătiinii satului nu o cunoşteau.
Patul ne era un maldăr de pănuşi de porumb presărate jos pe pămînt şi acoperite cu două ţoale; cu al treilea ne-am învelit.
Bietul orb şi-a dat seama în ce stare ne aflam; poate că la el acasă avea un aşternut mai bun. Dar acum era mulţumit. Seninătatea feţii lui exprima bucuria pe care o avea în suflet. După o vreme a adormit. S-a tre¬ zit pe la miezul nopţii şi s-a ridicat în genunchi. A început o rugăciune, lungă, rostită din adîncul inimii, pentru familia noastră atît de greu încercată. Se ruga cu lacrimi. L-am ascultat în tăcere, plîngînd şi noi împreună cu el. Dimineaţa a plecat, iar noi am început a ne împărtăşi unul altuia emoţiile ce ne stăpîneau, cînd el se ruga pentru noi.
Rugăciunea orbului am păstrat-o fiecare în immă, şi o vom păstra toată viaţa. De atunci şi pînă azi, ori de cîte ori Dumnezeu mă încearcă mai greu, îmi aduc aminte de rugăciunea lui, iar Dumnezeu îuu ajută să înving greutăţile.
Doamne, eu nu ştiu să fi făcut vreun bine în viaţa mea. Dar, totuşi, văd că tu nu mă părăseşti.
lisuse, Dumnezeul meu, oare orbul acela n-ai fost chiar Tu, ascuns sub chipul unuia din fraţii Tăi prea mici ?
Luminează, Doamne, ochii inimii mele, ca nu cumva să treci Tu însuţi pe lingă mine, iar eu să nu simt.
Domine, timeo Te transeuntem! . ■ . . ,
La vîrsta de opt ani am fost dat la un orfelinat din Oradea, unde mi-am făcut clasele primare. După patru ani, orfelinatul m-a repartizat la un seminar teologic aflat într-un tîrg din judeţul Hotin, numit Edineţi. După alţi patru, desfiinţîndu-se şcoala am fost transferat la seminarul din Galaţi pe care l-am absolvit în 1934. ,220 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
în toamna aceluiaşi an m-am înscria la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca bursier al Universităţii. Am, absolvit-o în 1938. Teza de licenţă, intitulată «Concepţia creştină despre martiriu în primele trei secole», am lucrat-o la Istoria Bisericească Universală, sub îndrumarea binevoitoare a profesorului Teodor M. Popescu. Am stăruit asupra ei timp de un an şi jumătate. Acum mulţumesc lui Dumnezeu pentru bogatele roade duhovniceşti cu care m-am ales din ea, în strădania de a mă întări sufleteşte în faţa încercărilor grele ale vieţii.
în toamna anului 1940 m-am înscris la doctorat, la acelaşi profesor. Dorind să mă pregătesc pentru învăţămîntul seminarial, am uimat toto¬ dată şi cursurile Seminarului Pedagogic Universitar, luîndu-mi, în 1942, examenul de' capacitate, specialitatea Religie.
2. Ce activitate misionară aţi desfăşurat după terminarea studiilor?
— în toamna anxilui 1942, împlinind 27 de ani, am fost hirotonit preot celib pe seama Catedralei Episcopale din Beiu.ş, de către regretatiil episcop Nicolae Popovici, aflat aici în refugiu venit dc la Oradea, împreună cu reşedinţa episcopală. în paralel am lucrat la şcolile confesionale din Beiuş ca duhovnic şi catehet, mai bine de cinci ani, adăugîndu-mi la osteneli organizarea şi conducerea corului catedral alcătuit din circa 70 de persoane. Cîntarea în comun la Sfînta Liturghie îmbogăţea repertoriul de cîntări religioase şi coHnde al credincioşilor. Prelucrările unor teme folositoare, pentru elevi, care erau pregătite de ei înşişi, completau pro¬ gramul educativ spiritual oferit tinerilor şcolari.
Toate acestea, întregite cu pastoraţia individuală împlinită cu rîvnă de preoţii parohi, au contribuit în mare măsură nu numai la îmbunătăţirea duhovnicească a enoriaşilor, ci şi la menţinerea unităţii de credinţă. Sectele nu-şi făcuseră încă simţită prezenţa în părţile Beiuşului.
3. Ce activitate didactică aţi desfăşurat în cadrul Bisericii Ortodoxe Române?
— Lucrarea misionară didactică pe care am început-o la vechile şcoli confesionale din Beiuş cu avîntul şi entuziasmul specific tinereţii, am continuat-o după anii de închisoare, la Seminarul Teologic Special de trei ani de la Curtea de Argeş, cu ponderea omului deplin maturizat, folosindu-mă de experienţa vieţii dobîndita în anii care s-au scurs.
Acest seminar, unic în ţară şi în întreaga lume creştină din acea vreme, n-a avut caracter de permanenţă. Era doar o modestă şcoală impusă de necesitatea urgentă de a se completa cît mai degrabă cu preoţi slujitori buni toate parohiile vacante din ţară, şi mai ales din Transilvania, unde credincioşii rămăseseră ca o turmă fără păstor, ameninţaţi de năvala
r. cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 221
«lupilor îmbrăcaţi în pici de oaie». A fost rodul unui gînd inspirat al fericitului intru pomenire patriarhul lustinian. El l-a conceput, el i-a dat viaţă; şi o dată cu el s-a stins şi şcoala, dar nu mai înainte de a fi dăruit Bisericii noastre roadele făgăduite; cei 2îeste trei sute de preoţi pregătiţi la sînul ei. în cadrul Bisericii române şcoală, aceasta a fost o apariţie meteorică, ce a luminat pe bolta Bisericii noastre doar nouă ani: din 1968 pînă în 1977.« Experienţa» regretatului patriarh nu poate trece nebăgată în seamă, pentru că, după cum spune Mîntuitorul: « Cetatea nu poate rămine ascunsă cînd stă pe virful muntelui».
Elementele specifice profilului şcolii: vîrsta matură a elevilor (25—40 ani); provenienţa lor din rîndul muncitorilor; precum şi durata pregătirii redusă la 3 ani, pe care patriarhul-ctitor căuta să le acopere invocînd temeiuri evanghelice: deplina maturitate a apostolilor în momentul alegerii, chemarea lor din rîndul pescarilor şi durata tot de trei ani a pre¬ gătirii lor stîrneau nedumeriri celor neavizaţi. Aşa se face că un număr remarcabil de personalităţi cu vază din lumea creştină ca: lulius Dofner, cardinalul Miinchenului; Victorin Ursache, arhiepiscop ortodox român al Americii; Swere Smadal de la Societatea Britanică, trimis special de către Elisabeta a Il-a, Regina Anghei, ca să constate «de visu» existenţa şi funcţionarea acestui seminar; profesorii universitari, soţii Smart, trimişi ai B.B.C. London pentru pregătirea turnării unui film documentar cu specificul « Ortodoxia»; Ake Coslund, din partea Bisericii suedeze, Filip Potter, secretar general al C.E.B., patriarhul Pimen al Moscovei şi mulţi alţii au ţinut cu tot dinadinsul să viziteze acest aşezămînt misionar insobt.
Aş dori să fiţi încredinţaţi că toţi aceştia s-au arătat încîntaţi de cele constatate la faţa locului, apreciind, mai mult decît protocolar, pregătirea, priceperea, conduita, modestia, curajul, zelul, tenacitatea şi dăruirea tuturor ostenitorilor, începînd de sus de la ctitor şi pînă la ultimul elev. Patriarhul lustinian avea în gînd să ridice Seminarul de la nivelul de şcoală, la rang de Academie. Numai moartea sa neaşteptată a făcut să eşueze acest fericit plan, rămas îngropat în « cimitirul posibilităţilor», atît de vast, în biata noastră ţară.
Mai presus de toate, însă, adevărata carte de vizită a acestei efemere instituţii o exprimă activitatea rodnică pe care o desfăşoară neobosit în parohiile încredinţate lor cei de trei ori o sută de misionari pregătiţi la sînul ei.
4. Ce v-a determinat să alegeţi ca teza de licenţa în teologie tema despre martiriul creştin în primele trei veacuri?
— Mobilul acestei alegeri a fost reacţia spontană a sute şi sute de mii, sau poate chiar milioane de români credincioşi de pe tot cuprinsul ţării222 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
în faţa morţii martixice a u’nor tineri voluntari români, căzuţi în luptă pe frontul anticomunist din Spania, în ianuarie 1937.
Prin faţa binecuvîntatelor moaşte, depuse în Biserica Sfîntul Ilie- Gorgani din Bucureşti, s-au perindat zile şi nopţi în şir, fără întrerupere, nesfîrşite grupuri de pelerini veniţi de pretutindeni, întru pios omagiu, în ziua înhumării, funeraliile au întrecut orice închipuire.
Convoiul nesfîrşit de participanţi, un adevărat fluviu de fiinţe ome¬ neşti, întins de la Biserica Gorgani pînă la Bucureştii Noi, s-a pus în mişcare, în acordurile grave ale corului de bărbaţi acompaniat de sunetul clopotelor Capitalei sub privirile ochilor înlăcrimaţi ai altor mii de creştini aflaţi pe trotuare şi pe la ferestrele caselor într-o ordine şi tăcere impresionante, care te îndemnau la rugăciuni şi meditaţie. Mi-a rămas neştearsă în minte, pînă azi, faţa scăldată în lacrimi a marelui actor Constantin Tănase.
însoţind convoiul în tăcere, îmi veneau în minte, stăruitor, frînturi din testamentul lăsat de unul din martiri:« Se trăgea cu mitraliere în obra¬ zul lui Hristos şi nu puteam sta nepăsător . . . Acesta a fost sensul vieţii mele. .Acesta este esenţialul».
Avea în suflet intuiţia vie a puterii teandrice a martiriului creştin.
Peste cîteva zile l-am rugat pe profesorul meu T. M. Popescu să-mi aprobe ca teză de licenţă subiectul« Concepţia creştină despre martiriu» care figura de ani de zile, neluat în seamă, pe lista de subiecte formulate de profesor, mărturisindu-i totodată mobilul sufletesc al cererii mele.
Iar peste şaptezeci de zile, în zorii unei dimineţi de început de prim㬠vară, pe la vremea mînecă'rii, trezind din somn întreaga Capitală printr-un trăznet înfricoşător căzut ca din senin peste mausoleul mucenicilor Săi, Domnul Hristos, Cel cu obrazul rănit de gloanţele antihriştilor, a dat semn dumnezeiesc de primire a holocaustului mărturisitorilor Lui, mistuindu-1, întocmai ca pe al lui Ilie, lăsînd doar Crucea ca să vegheze de sus, spre semn de mărturie celor necredincioşi şi păgînilor.
5. Explicaţi-ne mai pe larg ce sînt martirii, şi ce putere dumnezeiască îi întărea să rabde chinurile pentru Hristos cu atîta curaj şi bucurie?
— Denumirea de martiriu vine de la cuvîntul grecesc martys, care înseamnă martor ocular. în acest înţeles l-a folosit lisus Hristos cînd a zis Apostolilor Săi:« Ci veţi lua putere de sus, venind Duhul Sfint peste voi şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată ludeea şi în Samaria şi pînă la marginea pămîntului» (Fapte I, 8). Fiul lui Dumnezeu i-a prevenit însă pe ucenicii Săi că mandatul de martor cu care i-a investit nu-1 vor putea împlini decît cu preţul unor grele suferinţe şi chiar cu preţul vieţii. ^cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 223
Martiri, în înţelesul de martori oculari, desigur că n-au putut fi decît Sfinţii Apostoli şi toţi creştinii din generaţia lor, care<c L-au văzut şi L-au pipăit». Numărul acelora care au mărturisit pe Hristos prin suferinţe şi moarte crescînd vertiginos, martirii au devenit curînd, în sinul Bisericii, o categorie aparte, iar martiriul un ideal pentru toţi fiii ei, un ideal rîvnit de toţi, primul ideal popular al Creştinismului (prof. T. M. Popescu).
Mă întrebaţi ce putere dumnezeiască îi întărea pe martiri să rabde cu atîta curaj şi bucurie sufletească chinurile pentru Hristos? Las să răs¬ pundă la această întrebare contemporanii lor, care au trăit şi suferit împre¬ ună cu dînşii. Astfel, Clement AJexandrinul, unul din marii dascăli ai vestitei şcoli din Alexandria (150—215), spune că martiriu înseamnă trăirea, la cel mai înalt nivel, a virtuţilor creştine ce unesc pe om cu Dum¬ nezeu: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea.
« Credinţa se revarsă precum sîngele, in toată viaţa martirului, pină în momentul ieşirii lui din viaţa aceasta» (Stromata IV, 4). Această credinţă- virtute, despre care Mîntuitorul spune că, dacă o avem măcar la dimensi¬ unile grăuntelui de muştar, putem muta şi munţii din loc, îi ajuta şi pe martiri să mute munţii de ură, de răutate şi de cruzime din immile duşma¬ nilor lor şi ai lui Hristos; iar din sufletul lor orice urmă de teamă, de groază de chinuri, de frică de moarte.
Cît priveşte Nădejdea, aceasta era şi ea pe măsura credinţei, făcînd din martir un « biruitor al morţii», «Era nădejdea neclintită şi fără margini că răhdînd chinurile şi moartea pentru Hristos va trece din viaţa aceasta umilă şi înşelătoare la viaţa cea veşnică şi adevărată; că, odată dreptatea va trebui să învingă, iar cei vinovaţi cu adevărat să-şi ia pedeapsa cuvenită» (Eusebiu, Ist. Bis. cap. V, 1). « îţi închipui că te vei ridica la cer ca să pri¬ meşti răsplătirea ?», îl întreabă judecătorul pe Sfîntul Iustin Martirul. « Nu numai că îmi închipui, ci sînt absolut sigur. Sînt atît de sigur, incit nu mai am nici cea mai mică îndoială», răspunde acesta (Mart. Sf. Iustin IV).
Iar Dragostea, corolarul tuturor virtuţilor, nu se putea să nu fie şi ea prezentă în sufletul martirului, dînd viaţă şi sens celorlalte două, spriji- nindu-le să nu cadă . . . Prin dragoste, martiriul se ridică la nivelul perfec¬ ţiunii, Ia desăvîrşire. «Noi numim martiriul desăvirşire, spune acelaşi Clement, nu pentru că omul şi-ar găsi în el sfîrşitul vieţii, cum gindesc cei mai mulţi, ci pentru că el este întruchiparea dragostei desăvîrşite» (Stromata IV, 4). Dragostea martirului este dragoste-foc despre care lisus Hristos spunea:« Foc am venit să arunc pe pămînt, şi cît aş dori acum să fie aprins» (Luca 12, 49).
Primul împărtăşit de acest« foc» a fost diaconul Ştefan, primul dintre cei şapte, nume simbolic, predestinat, care prevestea de la început str㬠lucita biruinţă asupra morţii şi întunericului a nesfîrşitului şir de martiri.22i COPifVORBIRI DUHOVNICEŞTI
atleţi ai l\ii Hristos, care aveau să-i urmeze. Plin de Duhul Sfînt, cu faţa strălucitoare ca de înger, luminată de lumina Taborului, şi privind la cer. Ştefan a văzut deodată slava lui Dumnezeu şi pe lisus stînd de-a dreapta Tatălui, şi a zis: «Iată, văd cerurile deschise §i pe Fiul Omului stînd la dreapta lui Dumnezeu». (Fapte, 7, 56). •. Apoi a căzut sub loviturile pietre¬ lor. O lumină taborică îl învăluia. Numai ucigaşii erau în întuneric. Dar s-a aprins o luminiţă, ca un opaiţ, şi în tabăra lor, în inima lui Saul, şi nu s-a mai stins pînă ce nu s-a prefăcut în fulger de lumină, coborît din cer pe drumul Damascului (Fapte, 9) . ..
După Ştefan au urmat alţii'şi alţii, prinşi de acelaşi foc.
Căci ce altceva decît focul dragostei de Dumnezeu îl mina pe episcopul Ignatie din Antiohia cu atîta ardoare, curaj şi demnitate spre circul de la Roma, imde fiarele înfometate îl aşteptau ca să-l sfîşie, în timp ce el ardea de dor ca dinţii fiarelor sâ-i macine trupul precum macină moara « griul», ca să-l prefacă în făină vrednică de«pîinea cerească a lui Dumnezeu»? (Ignaţiu, Epistoba către Romani).
Ce anume îl determina şi pe bătrînul Policarp al Smirnei să urce, la 90 de ani, atît de senin, treptele rugului spre a fi mistuit de flăcări, dacă nu focul arzător al martiriului faţă de care flăcările rugului păreau adieri de zefir?
Dragostea, cu miraculoasa ei putere de a uni lucnirile şi fiinţele pînă la contopire, îl unea şi pe martir cu Hristos în aşa fel, că el era în Hristos şi Hristos era în el. « M-om răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte tn mine», grăieşte, din proprie experienţă, Sfîntul Apostol Pavel (Galateni 2,20) în momentul acestei uniri, Hristos uşura durerile martirului pînă la aneantizare, luîndu-le asupra Sa. Sfînta martiră Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, se văita în închisoare de durerile naşterii, întrebată de temnicer cum va putea indura torturile călăului dacă nu poate să sufere nici durerile naşterii propriului fiu, martira răspunde: <c Astăzi sînt eu cea care sufăr, dar atunci va fi un Altul in mine, care va suferi pentru mine; căci şi eu voi suferi pentru El» (Martiri\il Sf. Perpetua şi Felicitas). Şi martira a răbdat biciuirea şi legarea de coarnele unei vaci furioase şi chiar moartea, fără sa mai scoată nici un geamăt.
6. Ce ne învaţă lisus Hristos despre martiriu?
—Martiriul este pregătit de Hristos, e rodul EvangheheiŞLui. Fitil lui Dumnezeu ştia greutăţile cu care vor avea de luptat Apostolii Săi cînd i-a trimis să propovăduiască într-o lume certată cu Dumnezeu, chiar de la începutul ei. Ascultînd porunca Lui, o mină de oameni simpli, idealişti şi plini de credinţă, porneau să supună o lume profund înrădăcinată în materie, înrobită ei, şi păcatului. El însuşi suferea mult din partea acestei
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
225
lumi, dar încă paharul pătimirilor Sale nu trecuse. De aceea atrage de la început atenţia ucenicilor care L-au urmat: « Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi săMă urmeze» (Marcu 8,34).
Condiţia urmării Lui era acceptarea suferinţei de bună voie, primirea fără descmajare a tuturor insultelor şi a prigonirilor din partea domnito¬ rilor şi împăraţilor, în faţa cărora aveau să fie tîrîţi pentru El. în faţa acestei perspective sumbre, învăţătorul trebuia să vină cu o radicală răsturnare a ierarhiei valorilor existente pînă la El, stabilind, cu fermitate, superiori¬ tatea Spiritului asupra materiei, iar, faţă de amîndouă, superioritatea absolută a lui Dumnezeii. Aceasta, pentru ca să înlăture din sufletele lor frica de moarte.« Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă», pentru că în faţa lui Dumnezeu, Care are şi «perii capului vostru număraţi», puterea prigonitorilor nu însemnează nimic. Numai astfel pregătiţi şi-a putut trimite lisus apostolii în lume« cape nişte oi în mijlocul lupilor», gata oricînd să bea paharul amar al pătimirilor, să se boteze cu botezul sîngelui, şi să moară cu credinţa neclintită, că, departe de a fi o oroare. Moartea, cînd vine din pricina dragostei pentru Dumnezeu şi pentru oameni, se ridică la înălţimea celui mai sublim ideal: spre care omul poate năzui în viaţa aceasta: Mîntuirea sufletului. Viaţa veşnică.
Drumul pînă ia atingerea acestui ideal, pe care Domnul Hristos L-a parcurs cel dintîi, fiind lung şi greu, a fost nevoie ca învăţătorul să-i asigure pe ucenici că suferinţa lor se va preface într-o bucurie pe care nimeni nu o va lua de la dînşii. Bucuria aceasta va fi buctiria femeii care se întristează cînd este în durerile facerii, dar după ce a născut copilul nu-şi mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om nou în lume (Cf. loan 16, 20-21).
După făgăduinţa Mîntuitorului, martirii vor .fi primii beneficiari ai fericirii veşnice. El zice: « Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate că a lor este împărăţia Cerurilor. Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocări pe voi şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind, din pricina Mea, Bucuraţi-vă si vă veseliţi că plata voastră multă este in ceruri /» (Matei 5, 10-12). ' ' .
Cuvintele pe care le-a rostit Mîntuitorul Hristos în cei trei ani ai Săi de predicare, în legătură cu martiriul, sînt larg răspîndite de-a lungul pagi¬ nilor celor patru Evanghelii. Adunate laolaltă, ar putea alcătui un mesaj dumnezeiesc adresat întregii lumi spre a o învăţa că « mîntuirea se poate dohîndi numai prin cruce, prin suferinţă, prin martiriu».
Despre acest martiriu, marele apologet Tertulian, în consensul Evan- gneiiei lui lisus, spune că este « medicina vieţii veşnice, doctoria care vindecă răul, dar produce totodată suferinţă şi moarte, insă o moarte dătătoare de A ^iaţă» (Scorpiace, 5). ;
i 226 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
7. Ce spun Părinţii, istoricii şi scriitorii bisericeşti despre martiriu şi despre jertfa martirilor?
— Era firesc ca ideile despre martiriu, cuprinse în Noul Testament, să fie dezvoltate şi completate tot mai mult în secolele de prigoană care au urmat, spre a fi recomandate credincioşilor Bisericii în lupta contra vrăjmaşilor lui Hristos, care nu se mai sfîrşeau.
într-adevăr, martiriul a constituit preocuparea de căpetenie a tuturor Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti ai vremii, însă, cu toate acestea, nu ne-a rămas de la dînşii nici o lucrare completă, sistematică, care să cuprindă in întregime problematica martiriului. Cîteva opuscule ca: îndemn la martiriu (Origen), Ad myrtyres (Tertulian), De exhortatione martyrii şi De duplici martyrio (atribuite lui Ciprian al Cartaginei) nu redau decît parţial martiriul, privit din anumite puncte de vedere, după scopul urmărit de fiecare autor.
Ideile dezbătute în jurul temei, fiind multe şi variate, nu pot fi cuprinse într-un singur capitol. Ele ar putea fi însă grupate îu jurul acestor întrebări:
Ce a însemnat martiriul pentru martirul însuşi?
Ce a însemnat martiriul pentru Dumnezeu?
Ce a însemnat martiriul pentru Biserică şi întreaga lume?
Pentru martir^ martiriul, după toţi Părinţii bisericeşti ai vremii, este un act de iubite faţă de Dumnezeu şi de oameni dus pînă la jertfirea de sine, imitarea lui Hristos pînă în cele mai mici amănunte — inclusiv în pătimire şi moarte. El este primul mod de trăue ascetică şi mistică, la o înaltă tensiune, parcurgînd într-un timp relativ scurt toate cele trei trepte ale ascezei şi misticei creştine: purificarea, iluminarea şi unirea extatică cu Dumnezeu, extazul fiind moartea, iar moartea, naştere la adevărata viaţă, aducătoare de mintuire.
Pentru Dumnezeu, martiriul este o armă miraculoasă de luptă duhov¬ nicească împotriva diavolului şi a puterilor lui, pentru realizarea împăr㬠ţiei Cerurilor pe pămînt; un prilej de încercare a tăriei martuului şi de ajutorarea lui în numeroasele cumpene grele prin care avea să treacă. Dumnezeu folosind pentru aceasta miracolul, mai mult ca oricînd, în decursul istoriei Creştinismului.
Pentru Biserică şi lume, martiriul a fost principala cauză a răspîn- dirii Religiei lui Hristos în lume, sîngele martirilor fiind adevărata sămînţă a creştinilor. Martirul este cel dintîi model de om desăvîrşit, este primul Sfint al Bisericii creştine. Martiriul şi-a adus, în sfîrşit, contribuţia cea mai însemnată la emanciparea sclavului şi a femeii din robia în care erau ţinuţi de societatea antică.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 227
Toate acestea exprimă aproape tot ceea ce s-a scris de către Părinţii şi scriitorii bisericeşti despre martiriu şi despre jertfa martirilor în primele trei veacuri.
8. Cum împăcau mai tirii în suâetid lor paradoxele aparente ale Evan- jîheliei: Iubire-Suferinţă, Viaţă-Moarte, Libcrtate-Robie si Divin- Uman?
— Ceea ce îl mîna pe martir pe calea suferinţei era fără îndoială iubirea. Dar martirul iubea în ordine: mai întîi pe Dumnezeu şi numai după aceea lumea care este creaţia Lui. Iubirea lui Dumnezeu nu avea limite, după cum nici credinţa lui nu cunoştea îndoială. De adevărurile de credinţă el se apropia cu inima, nu cu njintea; le trăia, nu le comenta.
Iubind pe Dumnezeu, martirul îşi umplea inima cu El şi căuta cu orice preţ să se apropie de El, să-L urmeze şi să-L inute întru toate, mai ales în dragoste. Adevărul de credinţă şi-l lua din Evanghelie, de unde învăţa că, din iubirea de oameni şi din marea Sa bunătate. Dumnezeu a trimis în lume pe Unicul Său Fiu, pe Domnul nostru lisus Hristos, Care, luînd trup omenesc şi suferind patimi şi moarte pe cruce pentru dînsul, a bii’uit păcatid şi moartea, prin înviere.
Mintea lui luminată de Duhul Sfînt nu putea să ac împiedice în para¬ doxele aparente ale Evangheliei, iubire-suferinţă, viaţă-moarte, Hbertate- robie, divin-uman şi altele, căci pe toate acestea le împăca în cugetul său marea lui dragoste şi nemărginita lui suferinţă pentru Hristos, de Care se simţea legat pînă la moarte, şi dincolo de ea.
Tertulian spune, şi pe bună dreptate, că în timpul mărturisirii, Hristos este in martir (Christus in martyre est) şi, prin aceasta, implicit, martirul este în Hristos, devenind una cu El prin lucrarea iubirii reciproce. Or, cînd obiectul iubirii noastre transcede natura creată, adică este însuşi Dumnezeu, atunci atingerea Lui, unirea cu El nu este cu putinţă decît numai prin suferinţa cea mai mare. La Dumnezeu nu se poate ajunge dedt pe calea crucii, pe calea suferinţei. însuşi Fiul lui Dumnezeu, Cel Răstignit, ne-a învăţat aceasta. Iar suferinţa maximă nu este alta decît martiriul. De altfel, orice suferinţă,, mare sau nucă, se poate acoperi numai prin iubire, pe măsura ei; căci suferinţa şi dragostea trebuie să se suprapună întotdeauna ca două cercuri egale.
în viaţa omului, suferinţa are un rol primordial.
Acest mare adevăr îl îndreptăţea, pe la sfîrşitul secoliilui trecut, pe filozoful creştin Maurice Blondei să afirme că «lucrul prin care se măsoară inima omului este felul în care el acceptă suferinţa, căci suferinţa este în om pecetea unui altul decît elt^.
228
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
« Suferinţa omoară ceva din noi ca să pună la loc ceva ce nu este în noi. Ea este descompunerea necesară naşterii unei opere mai depline; iar cine n-a suferit pentru un lucru (fie obiect, fiinţă, sau Dumnezeu) nici nu cunoaşte şi nici nu-1 iubeşte». Domnul Hristos, însuşi, ne învaţă ca « gr㬠untele de gŢÎu cînd cade în pămînt, dacă nu va muri, rămîne singur. Dar dacă va muri aduce roadă multă» (loan 12, 24)'.
« Suferinţa ne împiedică să ne aclimatizăm în lumea aceasta şi ne lasă ca într-o nelinişte incurabilă. Aşa se întîmplă că în faţa unei dureri reale (cum este prin excelenţă martiriul), nu există teorii frumoase care să nu pară deşarte şi absurde. De îndată ce apropii aceste teorii de ceea ce se cheamă Viaţa sau Suferinţă, teoriile şi sistemele răsună a gol, se dovedesc ineficace. O reciprocitate, sau mai bine zis^ o identitate e cu putinţă numai între dragostea adevărată şi suferinţa activă, pe care le descoperim în mar¬ tiriu. Dar să nu uităm că fără o educaţie stăruitoare a durerii nu se poate ajunge la acţiunea dezinteresată şi curajoasă».
Suferinţa activă şi dragostea adevărată, lucrînd împreună în martir, produc aceleaşi efecte în suflet ca şi moartea în trup: îl transportă pe cel ce iubeşte (ro artirul) în ceea ce el iubeşte (Hristos) iar pe cel ce este iubit (Hristos) în cel care iubeşte (martirul). « A iubi înseamnă deci a iubi să suferi, a îndrăgi suferinţa, căci aceasta şi înseamnă bucuria şi lucrarea altuia în noi» (vezi M. Blondei, L’action, Paris, 1983, p. 380).
în concluzie, suferinţa activă devine în martir suferinţă creatoare, rodnică, generoasă, aducătoare de bucurii duhovniceşti înalte, dătătoare de fericire. Ea devine jertfă pentru Dumnezeu, pentru oameni şi jjcntru martir însuşi. Acest mare adevăr îl mărturiseşte, pentru sine, Sfîntul Mucenic Ignatie, Episcopul Antiohiei, în drum spre moarte; «Dragostea mea pentru lume este acum răstignită şi nu mai este în mine foc aprins pentru cele materiale, pentru cele pămînteşti. Doar apa cea vie şi grăitoare se mai află în mine, zicînd dinăuntrul meu: Vino la Tatăl»,
« Nu mai am plăcerea pentru hrana cea pieritoare, şi pentru nici o des¬ fătare a vieţii acesteia. Vreau numai pîinea cea dumnezeiască, pîinea cea cerească, pîinea vieţii care este Trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Do¬ resc băutura lui Hristos, Sîngele Lui care este iubire nestricăcioasă şi viaţă veşnică» (Ep. către Romani).
Cu aceasta, doresc şi eu. Prea Cuvioase Părinte loanichie, să închei răspimsul la întrebare, oferindu-vă din partea unui adevărat mărturisitor al Poeziei Bune, atît de rar intîlnită în vremea noastră, un Acatist, în nouă stihuri într-un vers, închinat Sfinţilor Martiri care au ajuns să împace, atît de fericit, în inimile lor. Iubirea şi Suferinţa.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXA 229
Şi de ne vom învrednici să-l citim cu toată evlavia cuvenită Sfin¬ ţilor, vom simţi că prin rostirea lui, mai mult decît prin tot ce am grăit pînă acum, focul sacru, dogoritor, ce ardea în inimile Martirilor, se va aprin¬ de şi în inimile noastre reci, încălzindu-le şi apropiindu-le de Hristos.
Să ne plecăm dar capetele şi, încercînd un moment de rugăciime, să zicem. împreună cu Reiner Maria Rilke, inspiratul alcătuitor al acestor stihuri:
Stinge-mi (Doamne) lumina ochilor; Te pot vedea.
Acoperă-mi urechile, Te-aud uşor. >
Fără picioare, către Tine pot umbla
Şi fără gură pot să Te implor.
Frînge-mi în două braţele; la fel
Te va cuprinde inima-mi la loc!
Opreşte-mi inima, şi creierul va bate!
Şi de-mi asvîrli şi-n creier foc.
Pe sînge Te voi duce mai departe.
9. Dar paradoxul Viaţă-Moarte, cum se lămureşte prin martiriu?
— Martirii primelor veacuri au scris cu sîngele lor despre viaţă şi moarte cele mai frumoase pagini de filozofie trăită. Pentru dînşii, frica de moarte este inexistentă. Dimpotrivă, atunci cînd moartea era provo¬ cată de duşmanii lui Hristos, ea devenea cale sigură, şi dorinţă totodată, spre viaţa, veşnică, în împărăţia Cerurilor. Credinţa lor, întemeiată pe Cuvîntul dumnezeiesc, îi făcea biruitori ai morţii.
Dorul lor de moarte nu avea însă nimic comun cu pesimismul. Martirii creştini au iubit natura, au iubit viaţa şi frumosul, care, în definitiv, sînt şi ele lucrurile mîinilor Idi Dumnezeu. Dar lor nu b s-a dat posibilitatea să se buctire de ele. Nu scepticismul îi îndemna să dorească moartea, ci neputinţa de a trăi viaţa, aici pe pămînt,« după Hristos».
Cînd prefectul pobţiei îl întreabă pe ApoUonius: « Prin urmare tu vrei să mori ?» — Acesta îi răspunde;« Dorinţa mea este să trăiesc în Hris¬ tos ! Dar nu am motiv nici să mă tem de moarte pentru că aş fi legat de viaţa aceasta, căci nimic nu este mai prejos decît ea. Insă nimic nu e mai vrednic de dorit decît viaţa veşnică, care este izvorul nemuririi pentru sufletul care a dus aici o viaţă corectă» (Acta ApoUonii).
Acest« izvor al nemuririi» este lucrul cel mai de preţ ce-1 poate cîştiga cineva în viaţă, căci nici una din valorile umane nu se situează deasupra a ceea ce se cheamă Viaţă Veşnică sau Mîntuire. Şi odată ce aceasta poate fi dobîndită, ce nu ar fi dat omul ca să o cîştige? Ce însemnau toate cele¬ lalte lucruri pămînteşti în faţa mîntuirii? Puteai Lntîlni în acel timp pre¬ tutindeni fraţi care se îndemnau unul pe altul la moarte, părinţi câre-şi230 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
îndemnau la fel copiii, sau copii care-şi îndemnau părinţii. Iată, de pildă, pe mama mucenicului Sinforian, martirizat sub Marcu Aureliu, care-şi îndeamnă fiul să rabde cu tărie chinurile, ca să cîştige viaţa de 'veci‘.«Fiule, fiule Sinforian, păstrează tn inima ta pe Dumnezeu ! Fii neclintit în cre¬ dinţă ! Nu ne putem teme de o moarte care duce, fără îndoială, la viaţă ! Ţine-ţi sus inima, fiul meu, priveşte la Cel ce locuieşte în ceruri ! Astăzi nu ţi se ia viaţa, ci treci numai la una mai bună!» (Pătimirea Sf. Sinforian).
Pentru martir ziua în care i se suprima viaţa nu era ziua morţii, ci ziua naşterii. Moartea martirică nu era nimicirea sufletrdui, ci, dimpotrivă, o fortificare a lui. De aceea, Origen şi spunea:« Dacă voim să ne mîntuim sufletul, pentru ca să-l facem mai mult decît un suflet, să-l pierdem prin martiriu!» (îndemn la martiriu).
Prin martiriu, creştinul începea adevărata viaţă, mai de preţ decît cea dinţii. Biografia mucenicului începe odată cu martiriul. El intră în lumina istoriei doar în momentul arestării sale. Sfîrşitul glorios .al vieţii de aici este începutrJ vieţii veşnice. Fur<;ile caudine ale robiei şi morţii devin deodată porţi de intrare în Imperiul Ceresc al libertăţii.
Dar dacă ideile despre moarte şi viaţă, aşa cum au fost ele definite prin martuixd creştin, sînt şi vor fi întotdeauna neîntrecute, este pentru că creştinii primelor veacuri au ştiut să dea şi vieţii pămînteşti preţul ei cuvenit. în filozofia atît de puţin avansată a vieţii şi morţii, martiriul reprezintă o eulme, care, din păcate, astăzi nu prea este luată în seamă.
Moartea fiind pentru martir unirea desă'sdrşită cu Hristos şi începutul vieţii veşnice, sufletul liii nu trecea prin vămile văzduhului şi nici prin judecata particulară, ci intra direct în împărăţia Genurilor. Dacă a fost doar catehumen, martiriul devenea pentru el şi Botez şi Mirungere şi Euharistie. Iar dacă martirul scăpa cu viaţă, trecînd în rîudul confeso¬ rilor, el era preferat pentru intrarea în cler, dacă dorea aceasta, fiindu-i socotite torturile la care a fost supus drept hirotonie, pentru treapta de diacon şi preot. în aceste eazuri, el primea taina hirotoniei numai pentru treapta de arhiereu (cf. Hyppoht, Can. VI). De aceea Tertiilian şi numeşte martiriul Sacramentum. O singură categorie de torturaţi şi ucişi pentru Hristos nu se bucura de recunoaşterea şi cinstirea Bisericii: schismaticii- ereticii. Nu a existat niciodată un martiriu « extra Ecclesian» căci « nu torturile şi moartea îl fac pe martir, ci cauza» (Sf. Ciprian al Cartaginei).
Pe de altă parte, nimeni nu plîngea la moartea martirului, nimeni nu se ruga lui Dumnezeu pentru păcatele lui, căci acestea erau spălate cu propriul sînge dăruit pentru Hristos. în schimb, toţi se rugau de martir ca să se facă ţel mijlocitor între ei şi Dumnezeu pentru ajutorarea lor în necazurile şi greutăţile vieţii. Astfel, martirul devenea SJînt, primul sfînt al Bisericii creştine.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 231
Paradoxul Viaţă-Moarte se rezolvă aşadar prin această scurtă for¬ mulă: Viaţa, sfirşitd prin moartea pentru Hristos, nu înseamnă moarte, ci Viaţă Veşnică. în faţa acestui dumnezeiesc adevăr, nu ne putem reţine exclamaţia: O, felix mors! O, fericita moarte!
10. Am dori, în continuare, cîteva cuvinte lămuritoare în legătură cu paradoxul Libertate-Robie.
— O realizare preţioasă a martiriului creştin, care nu poate să ră- mină nebăgată în seamă, este şi felul în care s-a rezolvat prin el paradoxul Libertate-Robie. Libertatea este cel mai de preţ dar pe care Dunmezeu l-a oferit omului cînd i-a dat posibilitatea să aleagă între Bine şi Rău, Potrivit Sfintelor Scripturi, Binele înseamnă respectarea ordinii puse In lume de Creator: Dumnezeu-Suflet-Materie, ceea ce înseamnă că: Trupul este supus sufletului, iar sufletul supus lui Dunmezeu. Respectarea acestei ordini însemnează realizarea Virtuţii.
Răul constă în inversarea acestei ordini, prin voia omului: Materie- Sujlet-Dumnezeu, ceea ce înseamnă trupul stăpîneşte sufletul, iar sufletul se sustrage voii lui Dumnezeu. în aceasta constă Răul, care este tot una cu păcatul.
Săvârşind păcatul şi stăruind în el, omul devine rob al propriilor pa¬ timi, îşi pierde libertatea, nu mai poate face ceea ce vrea el, ci ceea ce vrea păcatul din el, după Sfîntul Apostol Pavel. Înrobit păcatului, omul nu se mai poate elibera fără ajutor din afară. Numai Dumnezeu, cu harul Său, îl poate ajuta. Dar pentru aceasta a trebuit să ia trup însuşi Fiul Său, Care prin patimile Sale şi prin învierea Sa din morţi a nimicit puterea morţii şi a iadului, deschizînd omului din nou calea spre Cer.
Cunoscînd acest mare adevăr, martirii s-au angajat într-un război aprig cu Satana şi cu toate slăbiciunile lor trupeşti şi sufleteşti, luîndu-L pe lisus Hristos ca stăpîn şi protector. Idealid lor era imitarea lui Hristos, atît în viaţă cît şi în moarte. Uniţi cu Hristos martirii au simţit mai mult ca oricînd ce înseamnă libertatea, ce înseamnă eliberarea din robia păca¬ tului şi înrobirea faţă de Hristos. A fi robul lui Hristos înseamnă a ajunge la suprema libertate care se dobîndeşte biruind păcatul şi ehberîndu-te de robia Vrăjmaşului. Dobîndind această libertate, libertas shristiana, cum îi ziceau ei, martirii se simţeau cu totul liberi chiar şi în cele mai grele strâmtorări, în temniţe şi în lanţmi: « Locuiţi într-un loc întunecos, dar voi înşivă sînteţi lumină! Legăturile vă înlănţuie, dar voi sînteţi liberi pentru Dumnezeu. Respiraţi un aer infect, dar voi înşivă sînteţi un parfum suav», spune Tertulian (Ad martires 2).
Suferinţele pentru Hristos îl ajuta pe martir să-şi desăvârşească li¬ bertatea pînă în ultimul moment al vieţii, după cum mărturiseşte Sfîntul232 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Ignaţiu al Antiohiei, în întîmpinarea morţii sale martirice: « Sînt încă un rob al trupului dar, dacă voi îndura pînă la capăt chinurile, am să devin eliberat al lui Hristos şi mă voi renaşte liber în El» (Epistola către Romani).
Prin această «libertate creştină», privită prin prisma martiriului, tre¬ buie să înţelegem, desigur, numai libertatea spirituală, lăuntrică, nu şi pe cea socială. Biruind însă în ei orice urmă de robie faţă de păcat, ei se sim¬ ţeau liberi, aşa după cum am arătat, chiar şi cînd se găseau în lanţuri. Totuşi, această libertate spirituală, chiar şi singură, a înlesnit eliberarea sclavilor şi femeilor din starea în care se găseau în societatea romană de atunci. Căci, acordînd femeilor şi sclavilor dreptul de a se învrednici de înalta cinste a martiriului. Biserica creştină a determinat prin aceasta emanciparea lor. Civilizaţia antică, socotind sclavul ca pe un instrument cu voce, iar femeia ca supusă cu totul discreţiei fără margini a lui pater famUias, sau ca un ornament al ghineceului, credea că a omorît omul din sclav şi demnitatea umană din femeie; dar a văzut deodată pe aceşti oameni umiUţi, ridicîndu-se sub acţiunea harului, prin martiriul creştin. Calendarele Bisericii sînt onorate din plin de prezenţa în ele a atîtor nume de femei martire şi de sfinţi sclavi, care, prin moartea pentru Hristos, apărîndu-şi curăţia, au dobîndit demnitatea de oameni.
în acest fel se lămxireşte şi se împacă tof, prin martiriu, şi paradoxul Libertate-Robie, convingîndu-ne ca adevărata libertate înseamnă pentru om eliberarea sufletului de tirania păcatului.
11. Dar despre paradoxul Divin-Uman, ce ne puteţi spune?
, — Lupta dusă de martiri împotriva puterilor Răului fiind o luptă
grea, a fost nevoie ca însuşi Dumnezeu să intervină pentru ajutorarea « ostaşilor Săi», căci, prin propriile lor mijloace, n-ar fi putut duce singuri lupta pînă la victoria finală. De aceea, creştinii prunelor veacuri au crezut întotdeaima în intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în martiriu prin diferitele minuni relatate de actele martirice. Raportorul morţii Sfintului Policarp spune că flăcările rugului nu au avut nici o putere asupra corpului martirului; din contră, în loc să-l vateme, să-l ardă, îl înconjura «ca o pînză de corabie umflată de vînt». La fel, în faţa Sfintei Blondina, care, prin puterea ei nemaipomenită de a rezista la torturile călăilor, a uimit întreaga asistenţă, fiarele se opresc fascinate şi se retrag nemaivoind să o sfîşie. Fecioara martiră Agnes de la Roma este şi ea cruţată de flăcările rugului, la fel ca Sf. Policarp. Puterile naturii conlucrau cu martirii sis- tîndu-şi legile lor inexorabile, vădindu-se prin aceasta intervenţia directă a lui Dumnezeu. Citind actele martirice, de neîndoielnică autenticitate, din acea vreme, putem vedea din ele această intervenţie miraculoasă, chiar dacă ea se limita numai la uşurarea insuportabilelor chinuri la care
cu dascAli de teologie oktodoxă
erau supuşi şi pe care ei le suportau foarte senini, veseli, uneori chiar rîzînd.
• Acest lucru îl confirmă şi Sfîntul Hippolit, papa Romei, el însuşi martir, zicînd:« Cînd vreunul dintre sfinţi este chemat la martiriu^ Dumnezeu lucrează în el minuni mari şi toţi admiră şi laudă pe Dumnezeu» (Comentar la Daniil, 2, 38). De altfel, Mîntuitonil însuşi a făgăduit mărturisitorilor Lui ajutor de la Duhul Sfînt cînd vor fi chemaţi pentru El în faţa tribu¬ nalelor.
Miracolul nu poate fi, cu nici un chip, înlăturat din martiriu. Dar el nu trebuie nici căutat neapărat în afară, căci miracolul se afla în martir însuşi (Christus in martire est). Minunea martiriului stă, mai întîi de toate, în credinţa şi în puterea martirului de a răbda, căci, după cum spune un raartirolog din vremea noastră, « putea ^ cineva martir fără săfi hărăzit de Dumnezeu cu vreo minune, dar nimeni hu putea fi martir fără credinţă».
Miracolul rezistenţei de neînvins a martirilor este mărturisit chiar de un jurisconsult roman de talia lui Ulpian, care zice: « Tăria acuzaţilor şi rezistenţa lor în suportarea chinurilor fac tortura aplicată lor ineficace». Aşadar, focul şi sabia, fiarele şi orice alte instrumente de tortîiră rămîneau slabe în faţa tăriei credinţei martirilor. Se putea oare un miracol mai mare decît acesta? De altfel, întreaga luptă a martirilor creştini în decursul celor două veacuri şi jumătate de prigoană, s-au încheiat tot printr-un miracol, miracolul victoriei celor goi', după cum spune Sfîntul loan Gură de Aur, « împotriva unor adversari înarmaţi pînă în dinţi».
Privit astfel, prin prisma veşniciei, chiar şi numai prin această unică victorie, martiriul ne apare el însuşi ca un miracol. Cum, în ciuda dispe¬ ratei opoziţii a lumii păgîne, aceşti eroi fără de arme au putut să cuce¬ rească lumea pentru Hristos Cel dispreţuit, este o minune dumnezeiască a istoriei, sâvîrşită de Hristos pentru martirii Săi; precum tot o minune este şi ridicarea acestor huiduiţi ai lumii pe culmile desăvîrşirii. Din cauza acestui miracol, istoricii bisericeşti, ca şi scriitorii din primele veacuri,uimiţi de proporţiile triumfului ideii prin oameni, n-au putut vorbi despre martiri decît cu veneraţie şi entuziasm. Astfel, însemnările lor asupra martirilor au îmbrăcat, la unii, haina legendei, iar la alţii, a omiliei. Ţiuînd seama că Hristos însuşi lua parte direct la lupta lor, credem că nici nu se putea vorbi altfel despre martirii creştini (Prof. T. M. Popescu).
12. Şi acum, vă rugăm, Cuvioase Părinte, să formulaţi cîteva idei concluslve despre martiriu şi epoca martirilor.
— Din cele arătate pînă acum rezultă, că prototipul martirului creş¬ tin este lisus Hristos, împăratul cerurilor, după cum spune istoricu234 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Eusebiu de Cezareea, iar «miriadele» de martiri sînt socotite armata împărăţiei Sale. Ca armată, ei formau o instituţie divină, pusă în serviciul împărăţiei lui Hristos, avînd porunci de îndeplinit, o grea luptă de purtat, o victorie de cîştigat şi o răsplată de primit. De aceea martirii poartă şi numele de atleţi ostaşi ai lui Hristos. Armele lor de luptă erau exclusiv armele dubului, cea dintîi dintre ele fiind iubirea; iubirea de oameni, şi de Dumnezeu, iubirea chiar faţă de duşmani. Cu această armă ei trebuiau să înfrunte nişte adversari înarmaţi pînă în dinţi şi plini de ură. Lupta o duceau pe două fronturi, pe de o parte cu prigonitorii, iar pe de alta cu propriile lor slăbiciuni, cu ispitirile satanei.
în războiul ce a durat două veacuri şi jumătate între cele două armate, dubul a biruit oţelul, iubirea a înfrînt ura, Hristos a sfărîmat puterea r㬠ului. Biruitori, martirii, soldaţii lui Hristos au primit strălucitoare cununi, cununile nestricăciunii, ale vieţii veşnice.
Aceşti luptători ai dragostei au cucerit admiraţia întregii, lumi, cbiar şi pe cea a adversarilor. Sfîntul loan Gură de Aur îi numeşte « îngeri». Biserica îi proclamă « sfinţi»; victoria lor e socotită dumnezeiască. Domnul Hristos, Stăpînul lor, le oferă avantajul minunii într-o măsură covîrşi- toare. în fiecare martir şi în toţi laolaltă. Divinul şi Umanul, spiritul şi materia se unesc într-o sinteză desăvîrşită, cu adevărat dumnezeiasca.
în concepţia creştină, <c lisus Hristos, ieri, azi şi tn veci acelaşi re¬ prezintă modelul desăvirşit al tuturor idealurilor creştine. El este Perma¬ nentul, iar toate celelalte idealuri nu sînt decît călăuze menite să ducă pe oameni la Dumnezeu. Apostolatul este imaginea lui Hristos propovădui¬ torul, Marliriubimaginea lui lisus în pustie. Mistica, imaginea Lui în templu la 12 ani ş.a.m.d.
Mai presus de toate însă, în perspectiva celor două milenii de istorie, se înalţă Martiriul, idealul călăuzitor spre mîntuire al Bisericii creştine în grelele încercări ale persecuţiilor, al cărui rol de călăuză în spirituali¬ tatea creştină, sîntem convinşi, că nu s-a încheiat nicidecum odată cu edictul de toleranţă de la Milan din 313.
Martiriul a continuat şi continuă într-adevăr şi azi, sub diferite forme, în toată lumea creştină, şi va continua pînă la sfîrşitul veacurilor, pentru că nu este de conceput o viaţă socială fără să aibă la temelie duhul jertfirii de sine pentru Dumnezeu şi semeni.
13. Aţi putea arăta vreuna dintre aceste forme sub care s-a continuat şi se continuă şi azi martiriul creştin în lume?
— Scriitorii epocii martirice, în general, au socotit martiriul ca măsură- elulon a tuturor virtuţilor creştine. Viaţa duhovnicească, de toate zilele, a oricărui creştin era considerată cu atît mai desăvîrşită cu cît se asemănacu dascAli de teologie ortodoxă 235
mai mult cu martiriul. Origcn, de pildă, spune că « oricine face mărturisire pentru adevăr, prin cuvinte, prin fapte, sau sub orice alte forme, poate să se numească pe bună dreptate martir». La fel, Tertulian îi numeşte «martiri propuşi», «martyres designaţi» pe cei care erau doar pregătiţi spre a deveni martiri, iar Sf. Ciprian numeşte, ca atare, pe cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă în minele de metale. în acelaşi context, Sfîntul Metodic de Olimp, vorbind despre fecioarele creştine, spune: « Ele sint adevărate martire, nu pentru că ar fi indurat intr-un timp scurt căznirile trupului, ci pentru că toată viaţa lor au luptat şi nu s-au îngrozit de lupta lor olimpică, susţinută cu rivnă pentru curăţia lor» (Convivium 7, 3). Şi, în sfîrşit, Sfîntul Ciprian al Cartaginei aminteşte undeva că există nenumărate cununi mar- tirice ale vremurilor de pace (babet et pax coronas suas).
De aceea, nu este de mirare că şi marele dascăl al şcolii alexandrine. Clement Alexandrinul, căutînd să definească tipul de om creştin ideal numit de el«gnosticul creştin», spune că acesta nu este alteeva decît un martir. «Un martir ziua şi noaptea, martir în comportare, martir in cuvînt, martir în viaţă şi în trăire, un martir răstignit pentru lume, şi lumea pentru el.»
Dar, cele mai multe « coroane martirice ale păcii», din acea vreme, au împodobit capetele nenumăraţilor asceţi, vieţuitori ai pustiei, care se ne- voiau cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea, zi de zi, noapte de noapte, fără încetare, considerîndu-se şi ei răstigniţi pentru lume şi lumea pentru dînşii. Unii dintre aceştia s-au învrednicit şi de moartea martirică; iar alţii, nespus de mulţi, în frunte cu Pavel Tebeul, Antonie cel Mare şi Pa- homie, sporind numărul mare a\« anahoreţilor» ce-şi lăsau averile, împăi- ţindu-le la săraci şi retrăgîndu-se în pustie în timpul nesfîrşitelor perse¬ cuţii ale lui Diocleţian, neputîndu-se împărtăşi de martiriu din binecu- vîntate pricini, şi l-au răscumpărat prin. îmbrăţişarea ascezei creştine, care însemna un martiriu, nu numai de cîteva zile sau ceasuri, ci de o viaţă întreagă. Aceştia sînt cei ce au pus temelie, peste veacuri, mona¬ hismului creştin, care, odată cu încetarea persecuţiilor, au luat misiunea atît de grea dar şi atît de sublimă a martiriului. Prin ei martirul-atlet devine martirul-monah, îmbrăcînd, peste armura atletică, mantia călugărească.
Lucrul acesta ar trebui să-l aibă pururea în nfinte toţi cei ce îmbracă scMma monahicească, bărbaţi sau femei, chiar din momentul intrării lor în mînăstire. Căci, numai făcînd aşa, s-ar putea pune frînă slăbirii, încete dar continui, a vieţii duhovniceşti în toate minăstirile, lucru amintit încă de la începutul vieţii călugăreşti, în Patericul egiptean, unde este scris: « Sfinţii Părinţi, din Egipt, proorocind pentru generaţiile cele de pe urmă de monahi, ziceau: Ce am făcut noi înaintea lui Dumnezeu? Şi răspunzind unul dintre călugări, mare cu viaţa, anume Ishirion, a zis: — Noi am făcut2S6 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
poTuncile lui Dumnezeu cu fapta. Iar ei au întrebat din nou: Dar cei de după noi ce vor face ? Şi le-a răspuns bătrînul: — La jumătatea faptelor noastre vor veni. Şi iarăşi l-au întrebat pe acel Cuvios: — Dar călugării cei mai de pe urmă ce vor face ? Şi le-a răspuns: — Călugării de pe urmă nu vor face nicicum fapte călugăreşti. Dar vor veni asupra lor ispite şi năpăs- tuiri. Şi, afltndu-se ei în acele ispite, de vor suferi şi vor răbda chinurile şi necazurile cu bărbăţie ca aurul cel curăţit în foc,' se vor face mai mari şi mai buni decît noi şi decit părinţii noştri, înaintea lui Dumnezeu» (Prolog, 13 Decembrie).
« Cine are urechi de auzit, să audă !»
14. Se poate afirma că România este o ţară creştină şi sfinţita de martiri, asemenea celorlalte ţări creştine din bazinul mediteranean?
— Cu toată certitudinea putem afirma că ţara noastră a fost sfinţită de sîngele numeroşilor mucenici care au pătimit pentru Hristos în majori¬ tatea cetăţilor daco-romane şi greceşti din.Sciţia Mică — Dobrogea de astăzi —, şi la gurile Dunării, mai ales în secolele III—IV. Martirologide creştine, ca Breviarul siriac, «cel mai vechi martirologiu răsăritean» (circa 370—380), Martirologiul numit« Hyeronimian» (sec. XVII) şi Sina- xarul Bisericii Constantinopolitane (sec. XVIII), pe baza căruia s-a alc㬠tuit calendarul ortodox de azi, inserează un număr de peste 100 de martin care şi-au vărsat sîngele pentru credinţa în Hristos pe pământ românesc, îndeosebi în Dobrogea, sub persecuţia împăraţilor şi cezarilor romani Deciu, Diocleţian, Maximilian, Liciniu şi Galeriu (sec. III—IV). Numărul martirilor din Dobrogea a fost însă mult mai mare, dar majoritatea lor au rămas necunoscuţi. Unii dintre ei erau aduşi în surghiun la gurile Dunării din întregul Imperiu Roman de Răsărit, fiind de origine traci, greci, mace¬ doneni, sirieni şi mai ales băştinaşi, deci, daci creştinaţi, numiţi în vechile martirologii « sciţi», după vechea denumire a Dobrogei.
Toţi aceşti martiri au sfinţit pămîntul ţării noastre cu sîngele lor văr¬ sat aici pentru Hristos. Ei au fost printre primii martiri şi mărturisitori ai Sfintei Evanghelii în spaţiul carpato-dunărean. Lor li se adaugă şi mar¬ tirii din aceeaşi epocă martirizaţi în nordul Dxmării, în fruntea cărora se află Sf. Sava de la Buzău (-{- 372), supranumit« Gotul».
Aşadar, după un martiriu atît de bogat încopîud chiar din primele secole, cred că şi ţara noastră se poate socoti printre ţările creştine de primă importanţă. După Sfîntul Apostol Andrei, aceşti sfinţi martiri au fost printre cei dinţii martori ai Evangheliei lui Hristos pe pămîntul ţării noastre. Iată de ce noi, românii, nu avem o dată anumită de încreşti- nare; pentru că am, fost încreştinaţi de martirii primelor secole după Hristos.
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
237
15. Aiuiutiţi-ue ciţiva din martirii principali care au pătimit în ţara noastră, începînd cu secolul 111.
— Numărul lor este mult mai mare, şi nu-i putem aminti aici^ Dar sîngele acestor martiri dobrogeni a fost, incontestabil, sămînţa numero¬ şilor creştini de mai tîrziu din nordul Dunării, din jurul arcului carpatic şi din Transilvania. între aceştia din urmă amintim pe SJrntul loan Valahul din Oltenia, martirizat la 12 mai 1662 la Constantinopol, şi, mai ales, pe marele martir şi domn creştin Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, martirizaţi de turci la Constantinopol, la 15 august 1714. El este, cred, cel mai mare martir român din epoca medievală, fără egal în istoria Bisericii noastre.
Dintre martirii ardeleni amintim pe Sfinţii Ierarhi Mărturisitori lorest şi Sava (sec. XVII), pe mucenicul Oprea Nicolae de la Sălişte şi Sfintui Visarion Mărturisitorul (sec. XVII—XVIII), toţi apărători ai Ortodoxiei româneşti din Transilvania.
16. Ne-aţi putea împărtăşi ceva şi despre martiriul poporului român şi al Bisericii noastre Ortodoxe în cursul acestui veac?
— Din cele arătate pînă acum, ne-am putut da seama că viaţa str㬠moşilor noştri, apăruţi pe aceste meleaguri ca popor creştin, a fost dintru început şi pînă în zilele noastre o jertfă liturgică neîntreruptă, stropită cu sîngele nenumăraţilor martui, ştiuţi şi neştiuţi. Dumnezeu şi Omul au lucrat aici, împreună, în tot acest trecut istoric milenar, într-o « sinergie» asemănătoare celei de pe vremea martirilor, arătată prin multe şi mari minuni, făcînd din însăşi existenţa noastră pe acest pâmînt « o enigmă şi un miracol» după cum se exprimă cunoscutul nostru istoric Gheorghe Brătianu, mort şi el de moarte martirică în închisoare.
Ultima jumătate de secol la care am luat parte cu toţii, nu numai în cabtate de martori, ci şi în calitate de trăitori şi făuritori de istorie, a marcat o sporire nemaiîntîlnită pînă acum a jertfei martirice pe pământul ţării noastre.
Drama României Mari a început la 20 de ani de la Marea întregire, în anul pătimirii, 1940. O generaţie nouă, cum n-a mai fost alta, se ridi¬ case vertiginos din toiul unei confruntări, hotărîtc şi ferme, între două concepţii de viaţă, în care se angajase întreaga lume: Lumină şi întuneric, Credinţă şi Necredinţă,. Hristos şi Anticrist, Creştinism şi Materialism. Fiecare din ele se sprijinea pe forţe politice şi militare bine dotate. Poporul nostru drepteredincios a urmat de la început calea înaintaşilor lui, alegînd credinţa.3 238 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Din lupta pe viaţă şi moarte ce s-a pornit între cele două tabere, în ţara noastră a ieşit biruitoare pentru moment tabăra întunericului. Tot pentru moment, Lumina s-a văzut înfiîntă.
Rodul neîntîrziat al acestei înfrîngeri a fost prăbuşirea graniţelor Ţării, în decurs de o lună. Binecredinciosul nostru popor şi-a consumat atunci cea mai mare dramă, trăind-o ca pe o jertfă liturgică sîngeroasă.
Prologul s-a săvîrşit în Cer, nevăzut, dar dureros simţit, înt.r-u’n cadru cu adevărat apocaliptic.
îngerul Domnului, poate unul din cei şapte pomeniţi la Apocabpsă ţinînd cu mina dreaptă Sfînta Copie, iar în stînga o Prescure rotundă, mare cît o ţară, cît România, a făcut o primă tăietură în adâncime pe latura dinspre Răsărit a Prescurii, spre Rusia, strigînd cu glas marc: « Ca un Miel nevinovat spre junghiere s-a adus». Îndreptînd apoi copia spre latura dinspre Apus, spre unguri, a făcut a doua tăietură, rostind cuvintele : « Şi ca o baie fără de glas împotriva celui ce o tunde, asa nu şi-a deschis gura sa».
Cea de a treia tăietură a fă'cut-o pe latrua dinspre Miazănoapte, iarăşi spre ruşi, însoţind-o cu strigarea: «întru smerenia lui judecata lui s-a ridicat».
Şi în sfîrşit, la cea de a patra înjunghiere, făcută înspre latura bulgari¬ lor, la Miazăzi, a strigat din nou: «Iar neamul lui cine-l va spune» ?
Despărţită astfel de restul « Trupului său» prin cele patru tăieturi « Agneţul» României celei Mari a fost ridicat de către înger spre cer ca o jertfă a lui Dumnezeu, încheind rînduiala cu cuvintele; « Că $-a luat de pe pămint viaţa lui».
La fiecare tăietură, bucăţi mari din pămîntul sfîut al ţării noastre au căzut în mîinile vecinilor pururea înfometaţi de pămînt străin; care aşteptau să primească «pomană».
Poporul martir îndoliat a rămas să «liturghisească» în continuare, mărturisind cu aceeaşi veche credinţă şi dragoste de la început, că, totuşi, în ciuda tuturor greutăţilor, lisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mîn- tuitorul lumii.
La scurt timp după aceasta, s-a dezlănţuit cel de al doilea război mondial, pornit între cele două tabere, nu fără a se folosi o tactică a com¬ promisurilor, dictată de împrejurări, pînă la sfîrşit. Luptaseră alături puteri diametral opuse privind orientarea politică şi concepţia despre lume şi viaţă.
Prin faimoasa conferinţă de la Yalta 1945, căre a fost fructid hibrid al acestei anomalii, poporul român s-a văzut pus deodată faţă în faţă cu una din cele mai mari calamităţi din cîte s-au abătut pînă acum asupra omenirii: Un ateism impus, organizat, etapizat, sprijinit pe cele mai cum-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 239
plite mijloace de opresiune duse pînă la exterminarea fizică şi morală a omului.
întemeiată pe o filozofie materialist-ştiinţifică, noua doctrină se prezenta ca o « ţesătură de minciunhy în frunte cu minciuna ateistă. Dum¬ nezeu fiind declarat inexistent sau mort.
De aci urma, în continuare, întoarcerea pe dos a tuturor normelor morale rînduite de Biserica Creştină în 2000 de ani.
Adevărul este înlocuit cu minciuna, iubirea de oameni cu ura de clasă, dreptatea cu samavolnicia, libertatea cu cea mai odioasă teroare, chipul lui Dumnezeu din om anulat prin despersonalizare, prin transfor¬ marea omului într-un număr statistic.
Bietul popor român — avînd în viscerele lui nu numai sîngele dacilor liberi amestecat cu cel roman, dar şi «diferenţialele divine» spirituale, imponderabile, ale credinţei în Hristos care se întinsese pe meleagurile lui natale încă din vremea Apostolilor-s-a găsit dintr-odată pus în situa¬ ţia, extrem de grea, de a da pe loc « riposta» cea mai potrivită la noua provocare Ia care îl silea Istoria.
Aşezaţi «în calea tuturor răutăţilor», după cum spune cronicarul, el avea, la momentul respectiv, o experienţă, de două ori milenară, a rezol¬ vării cumpeneloT grele, dar această încercare de acum era incomparabil mai grea faţă de toate încercările dinainte. Gravitatea consta în faptul că pentru prima oară se găsea în faţa unor provocări ce veneau, precum am arătat, din partea unor oameni «fără neam şi Dumnezeu», în faţa unor fiinţe din care fusese smulsă, sistematic şi radical, orice urmă de credinţa; fiinţe, în care profeticul scriitor rus Dostoievschi întrezărea, cu un secol în urmă, omul-fiură, omul-ihmonizat, omul-apocaliptic, capabil de orice; Omul, pe care i-a fost dat şi neamului nostru românesc întreg sâ4 simtă cu amărăciune şi durere în suflet, timp de o jumătate de secol cu toate cele cinci simţuri ale sale: văzul cu auzul, cu pipăitul, cu gustul şi cu mirosul, în calitate de cobai de experimente, pentru că Omenuea toată să înveţe ce înseamnă omul fără Dumnezeu.
Provocările au început de îndată ce aparatul represiv al statului a reuşit să se pună la punct, sub oblăduirea şi cu asistenţa tehnică şi ideo¬ logică a armatelor străine.
De pe tot cuprinsul ţării, peste care se lăsase parcă un uriaş linţoliu cernit pe măsura bolţii cereşti, au fost hăituiţi zeci de mii de nevinovaţi, bărbaţi şi femei şi chiar copii, închişi în lagăre improvizate, ţinuţi în con¬ diţii mizere sub teroare. Majoritatea erau intelectuali, de toate forma¬ ţiile, dar nu puţini erau şi ţărani şi muncitori. Preoţii, recrutaţi dintre cei mai buni, de prin sate şi oraşe erau şi ei prezentaţi în număr destul de mare.
■f.240 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Listele cu nunlelc celor cc u'rmau a fi arestaţi erau alcătuite de opor¬ tunişti binevoitori, doritori a se oferi de la început drept cozi dc topor în mîinilc noilor stăpîni, făcînd primele dovezi slugarnice că vor să devină, cu tot dinadinsul, simbriaşi credincioşi ai orînduirii noi. Alte multe mii de români, din simţ dc prevedere, au luat calea pribegiei, calea codrului, aşteptînd acolo limpezirea apelor. Pe alocuri au fost descoperite cadavre omeneşti ucise de gloanţe sau mutilate. La mînăstirea Izbuc din Bihor, de pildă, doi călugări bătrîni, vieţuitori ai schitului au fost găsiţi ucişi de gloanţe militare. . .
încet, încet, atît cei din lagăre cît şi cei din pribegie s-au putut întoarce la vatră.
Peste tristul decor prezentat pînă aci s-a lăsat pentru cîteva momente cortina, pentru ca să fie ridicată apoi din nou, în continuarea spectaco¬ lului sinistru.
Acesta a fost doar preludiul marii drame; actul întîi al Tragediei urma să se desfăşoare, în toată hidoşenia lui, abia pe la sfîrsitul anu¬ lui 1947.
A început prin alcătuirea unui guvern bine orientat spre stînga, după abolirea forţată a monarhiei şi întărirea noilor forţe poliţieneşti. Toate acestea prevesteau iminenta declanşare a unei persecuţii de lungă durată instituţionabzată, sprijinită pe o avalanşă nesfîrşită dc legi, decrete, decizii şi măsuri speciale, care aveau să devină, nu peste mult timp, temelia şi sensul însuşi al unei orînduiri totalitare, sprijinită pe samavolnicie, pe nedreptate, pe minciună şi teroare.
Se proiectase din timp deschiderea unor vaste şantiere pentru reali¬ zarea unor lucrări pe cît de fantastice, faraonice, pe atît de costisitoare şi inutile. Pentru executarea acestora s-a preconizat, cu precădere, folo¬ sirea braţelor de muncă omeneşti, aceştia oferind totodată noii conduceri un bun prilej de a fichida pentru totdeauna pe indezirabilii «reacţionari», socotiţi« duşmanii poporului» şi ai-^enerosului plan comunist de a coborî din nou Raiul pe pămînt, spre fericirea «clasei muncitoare» declarată peste noapte, prin decret, proprietara absolută a bunurilor ţării, şi «forţa conducătoare în stat», eînd de fapt, biata clasă, nu avea asigurată nici măcar» pîinea cea de toate zilele», iar mîinile şi picioarele îi erau ferecate de cătuşele nevăzute, dar dureros simţite, ale celei mai cumplite silnicii.
Au început, aşadar, arestările, recrutările de muncitori ideali, fără
plată, fără raîncare, fără îmbrăcăminte, pregătiţi, cu multă grijă şi cu multe dichisuri, pentru vastele şantiere care îi aşteptau: Marele Canal, Stuful din Delta Dunării, măreţele hidrocentrale, grandioasele auto-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 241
strade etc. etc., sau, pentru a deveni, dacă vreţi, «pensionari» cuminţi, Supuşi, ascultători, cu «contracte de angajare» judicios întocmite: pe citeva luni, pe cîţiva ani sau pe toată viaţa; cu locuinţa asigurată in «confortabilele celule» ale penitenciarelor principale sau judeţene, sau în barăcile construite anume în toate coloniile înşirate de-a lungul cana¬ lelor ca şi prin alte neştiute locuri de « odihnă forlată», unde ploşniţele secătuite de inaniţie stăteau cu miile în aşteptarea singelui omenesc spre hrănire.
în foarte scurt timp s-au umplut toate, pînă la refuz, şi închisorile şi coloniile.
Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni, pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Univer¬ sitatea, Facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu Armata, Clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii ncdispuşi să-şi vîndă sufletele satanei ş.a.m.d. Numai bimul Diunnezeu ştie numărul şi numele victimelor «aduse ca nişte oi spre junghiere», după cum spune Proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a teroare! şi a umilinţelor de tot felul.
Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anu¬ larea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui.
Armele de apărare ale mucenicilor erau: Credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Rvanghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bunăvoie întărit cu cel impus de călăi, prin milos-, tenii faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin medi¬ taţii religioase; prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi veterani ai închisorilor: Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii; prin învăţare de limbi străine, prin îmbogăţirea cuno¬ ştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe pereţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc. etc.
-Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor rînduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a Katharsis-uhii creştin, folo¬ sind metodele consacrate de veacuri ale marilor Asceţi şi Mucenici creştini spre a se pune temelie nepieritoare împărăţiei Cerurilor pe păndnt, inclu¬ siv în celulele temniţelor, devenite altare de jertfă pentru Hristos^
242 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Mulţi dintre ei au murit inălţînd prin moartea lor martirică mii de holocausturi netrîmbiţate de maes-media vremii, neştiuţi de nimeni, nici măcar de familiile care-i aştepta mereu zi şi noapte. înregistraţi numai de bunul Dumnezeu, în Cartea Vieţii, de Cronicarul Atotştiutor, cunoscător al fiecărui « chip» al Său umilit, « care număraţi şi perii capului nostru» şi le vede pe toate cele ascunse, răsplătind fiecăruia la vreme şi după cuviinţă.
17. Cum vedeţi o reinnoîre duhovnicească a Bisericii lui Hristos pentru a rezista împotriva celor trei maladii cu care se confruntă astăzi întreaga lume creştină: necredinţa, indiferentismul şi sectarismul religios?
— întrebarea Sfinţiei Voastre îmi aduce aminte o scrisoare a Sfîn- tului Vasile cel Mare către episcopul Tesalonicultii, Ascholius, scrisă într-un moment în care Biserica creştină de atxmci se găsea în împrejurări aproape identice cu ale Bisericii noastre de azi, fiind confruntată cu violenţa arie¬ nilor (sectarii acelor vremuri) sprijiniţi de împăratul Valens, precum şi cu decăderea morală şi slăbirea credinţei, care prcvocau tulburări tot atît de îngrijorătoare în sinul Ortodoxiei răsăritene.
«Am luat în mîini scrisoarea ta — scrie SfîntiJ Vasile, şi am citit-o de mai multe ori. Simţeam că în ea se revarsă însuşi harul Duhului Sfînt şi credeam că mă aflu din nou în vremurile trecute cînd bisericile lui Dumnezeu erau înfloritoare fiind întărite în credinţă, unite prin dragoste, de parcă ar fi fost un singur suflet cu mădulare diferite ... Atunci credin¬ cioşii ce luptau erau mulţi, sîngele martirilor care iriga Biserica hrănea cu mult mai mulţi luptători pentru adevărul creştin . . .Atunci noij creş¬ tinii, aveam pace între noi, pace din care acum nu ne-a mai rămas nici măcar o urmă, pentru că noi înşine am gonit-o dintre noi cu brutalitate.
Dar, în ciuda tuturor acestora, sufletele noastre ni s-au întors pentru un moment la fericirea de altădată, în momentul cînd au ajuns aici la noi de dincolo de Istm (Dunărea) moaştele unui martir prin care S' propovăduit acolo credinţa: cea curată (Sfintiil Sava Gotul). Cine ar putut reda bucuria, dispoziţia sufletească reconfortantă ce am simţit-o in adincul îuÎTnîi noastre în faţa acelor moaşte?
Cînd l-am văzut pe atlet, l-am fericit; desigur şi pe dascălul lui (Euti- hie), care l-a învăţat curajul, şi care îşi va primi şi el cununa sa din partea Dreptului Judecător, pentru că pe mulţi i-a întărit în lupta pentru credinţă.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 243
Făcîndu-ne să ne aducem aminte de fericitul bărbat şi lăudîndu-vă patria voastră (Dacia), atît de roditoare de seminţe ale credinţei creştine, ne-ai bucurat pentru trecut; dar ne*ai şi întristat, în acelaşi timp, des- criindu-ne cele ce se petrec acum în Biserica creştină. Astăzi nimeni dintre noi nu se poate apropia de virtutea lui Eutihie. Departe de a putea îmblînzî pe barbari prin puterea Duhului Sfînt şi lucrarea darurilor Lui, noi, cei de azi, anx ajuns să-i sălbăticim, prin mulţimea păcatelor noastre, chiar şi pe cei care erau deja înxblînziţi.
Sîntem convinşi că adevărata cauza pentru care a crescut atît de mult puterea ereticilor se găseşte în noi înşine, în păcatele noastre. Aproape nici o parte a lumii n-a scăpat de pîrjolul ereziilor (sectelor). Tu vorbeşti în scrisoarea ta de lupte atletice, de trupuri sfîşiate pentru credinţă, de furia barbară înfruntată de cei neînfricaţi cu inima, de feluritele chinuri din partea prigonitorilor, despre dîrzenia întru toate a celor ce s-au luptat, de cruce, de apă, de toate cele prin care s-au savîrşit martirii. Dar care este starea noastră, a celor de azi?
Dragostea ni s-a răcit, învăţătura Părinţilor s-a pustiit, neînfricata corabie a credinţei s-a sfărîmat, gurile credincioşilor au amuţit, mulţimile de credincioşi izgonite diu lăcaşurile de rugăciune îşi ridică mîinile către Stăpînul lor din ceruri, sub cerul liber. La noi sînt acum grele strîmtorăn morale, şi totuşi nu există nicăieri vreo mărturie despre acestea, pentru că cei ce aduc aceste nenorociri peste noi poartă aceleaşi nume ca noi, adică se numesc creştini.
« Pentru toate acestea^ tu roagă-te lui Dumnezeu să aducă alături de tine pe toţi atleţii aleşi ai lui Hristos ca să vă rugaţi împreună pentru Biserica Lui, ca, dacă mai este încă vreme pentru o mai bună aşezare a lumii, ţi dacă nu se vor lovi toate de o împotrivire violentă. Dumnezeu, împăcîndu-se cu Biserica Sa, să o readucă la pacea de mai înainte» (trad. pr. N. Petrescu).
Evocarea nostalgică a vremurilor trecute « cînd Bisericile lui Hristos erau înfloritoare», ca şi îndemnul la rugăciune stăruitoare către Dunmezeu pentru readucerea acestor Biserici la pacea de mai înainte « mă îndrept㬠ţesc a crede că marele Ierarh vedea posibilă o îmbunătăţire a lucrurilor numai prin întoarcerea din nou a Bisericii veacului său la Biserica veacului martirilor, La Martiriu,
IS. Ce părere aveţi despre sectele creştine din secolul nostru?
— Ori de cîte ori mă gîndesc la sectele creştine din vremea noastră, îmi vine în. minte spontan, prin contrast. Rugăciunea Arhierească din244 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Evanghelia după loan., capitol XVII, rostită de lisus, în contextul cuvîn- tării de despărţire, la Cina cea de Taină.
în seara aceea, cu cîteva ceasuri înainte de răstignire, rugăciunea Marelui Arhiereu a fost, ca niciodată, însoţită de sudori de sînge, de căderi cu faţa la pământ, de apariţia Paharului Patimilor şi a îngei-ului trimis de Tatal pentru a-L întări.
Gîndul care îl preocupa pe lisus în aceste momente de « întristare a sufletului Său» era, mai presus de toate, grija pentru unitatea credinţei Apostolilor şi a urmaşilor acestora pîna la sfârşitul veacului. El se ruga Tatălui cu stăruinţă zicînd: « Părinte Sfinte, păzeşte în numele Tău pe cei pe care Mi Tai dat, ca săfie una precum sîntem şi Noi , . . Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru toţi cei ce vor crede în Mine, prin cuvîntul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia întru Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis>y (loan 17, 11, 20, 21).
Oricine citeşte această cutremurătoare rugăciune, îşi dă seama de îndată că întemeietorul Bisericii creştine socoteşte unitatea în duh şi credinţă ca pe un lucru esenţial, de care depinde însăşi viabilitatea Noii Sale Legi. O singură categorie de creştini par a nu fi convinşi de acest mare adevăr, arătîndu-se, dimpotrivă, susţinători pasionaţi ai proliferării «bisericilor» pînă la limită: aceştia sînt Sectarii. De aceea numai Dum¬ nezeu ştie cîte «biserici» de ale lor sînt astăzi în toată lumea creştină.
Atunci, cum stăm cu rugăciunea stăruitoare a Marelui Aj-hiereu, ca toţi să fie una ? Or, Biserică Creştină este o instituţie în care fiecare ins face ce vrea? Dorinţa Fiului lui Dumnezeu nu este pentru noi toţi poruncă ? Nu sîntem toţi datori să o împlinim? Cum se face că Adevărul, care nu poate să fie decît Unul, căci el îl exprimă pe Dumnezeu, îmbracă în sînul Bisericii creştine atitea forme contradictorii? Unde ne situăm faţă de modelul unităţii noastre în Duh, pe care însuşi Mîntuitorul ni L-a indicat că este Sf. Treime ? Nu ne dăm seama că o pluralitate de « Biserici diver¬ gente», refiractare unităţii dorite de Hristos, e un indiciu sigur al absenţei Duhului Sfînt din mijlocul lor, căci Duhul Sfînt este cel care uneşte, nu cel ce dezbină; e Duhul iubirii, nu al urii!
Căutăm să ne acoperim apoi dezbinarea dintre noi cu eufemismul: « Unitatea în diversitate», dar nu ne gîndrm bă in această diversitate, dacă nu e prezentă şi« Unitatea Duhului întru legătura păcii», după cum ne învaţă Apostolul, iese la iveală numai diversitatea, care se transformă in ură, in duşmănie şi in separatism. •cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 245
în acest context, a şi apărut un nou « zel misionar» concretizat în aruncarea de « seinjnţe evanghelice» pe ogoare în care sămînţa Evanghe¬ liei lui Hristos rodeşte deja de sute de ani, în timp ce trei sferturi din oamenii planetei care sînt necreştini constituie un incomensurabil ogor potenţial de misiune pus la îndemîna tuturor misionarilor de hună credinţă şi stă în nesfîrşită aşteptare.
De ce se seamănă acolo unde este deja semănat? Ori poate se seamănă o sămînţă nouă, o altă sămlnţă? Să ne ierte Duninezeu. Oare se mai poate numi sămînţa Iui ITristos o învăţătură din care este scos Chipul Prea Curat al Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu, fără de care n-am fi avut nicicum între noi pe Dumnezeu şi Omul? Oare au pierit Evangheliile ? A dispărut din « Canon» Sfînta Evanghelie după Luca ?
Ce fel de sămînţă de grîu curat poate fi sămînţa care nu este purt㬠toarea Trupului euharistie al lui Hristos, din care El, lisus, a împărtăşit pe Apostolii Săi la Cina cea de Taină zicînd, fără echivocî <t A.cesta este Trupul Meu» ?
Se mai poate numi Biserică Creştină o Biserică în care a fost dărîmat chiar Altarul pe care s-a jertfit Marele Arhiereu: Sftnta Lui Cruce — Min- tuitoare ? Poate fi socotit Biserică un locaş din care lipsesc Sfintele Taine, dătătoare văzute ale Harului nevăzut ?
Ce mai rămîne din Biserica lui Hristos, de două ori milenară, după ce am izgonit din ea toţi Sfinţii binecuvântaţi de Duhul Sfînt: pe Apos¬ toli, pe Martiri, pe Ierarhi, pe Cuvioşi, mihoanele de creştini anonimi care prin viaţa lor curată au pus la zidirea Bisericii lui Hristos aurul curat al credinţei şi al vieţii lor, după viziunea Sfîntidui Apostol Pavel?; din- tr-o Biserică deposedată de propria-i Istorie, de Sfînta ei Tradiţie?
Oare Istoria Creştinătăţii începe şi se sfârşeşte cu fiecare dintre noi?
Să dea Dumnezeu ca toată frământarea ecumenistă din ultimii ani să aducă roade bogate. Să ne deschidă cît mai curînd ochii minţii şi ai inimii ca să ne facă să înţelegem că în faţa noastră avem miliarde de semeni străini de Hristos, dacă nu chiar duşmani declaraţi ai Lui şi ai Bisericii Sale; şi că unirea neîntârziată a tuturor creştinilor în duhul dra¬ gostei este un imperativ al vremii noastre.
Cineva, nicidecum neînsemnat, spunea nu demult, vorbind despre creştinii catolici şi cei ortodocşi, că, între aceştia, nu se pune problema dacă este posibilă unificarea, ci dacă le mai este îngăduit să rămână sepa¬ raţi. Dumnezeu să ajute Bisericii Sale !
PREOTUL PROFESOR ION BUNEA *
Arhiepiscopia Ortodoxă din Cluj-Napoca
Din generaţia marilor preoţi şi dascăli de teologie ardeleni, din ultimele cinci decenii, face parte şi Părintele Profesor Ion M. Bunea din cadrul Ai'hiepiscopiei Ortodoxe a'^Clujului, Vadului şi Feleacului.
Născut într-un sat de mocani din Munţii Apuseni şi hrănit de mic din izvoarele limpezi ale evlaviei ortodoxe din «Ţara Moţilor», Prea Cucernicia Sa a fost chemat de copil să slujească Biserica lui Hristos.
După absolvirea Facultăţii de Teologie din Chişinău şi a celei de Litere şi Filosofic din cadrul Universităţii clujene, tînărul teolog primeşte harul preoţiei în anul 1933 şi este numit preot paroh în cîteva biserici ardelene, între anii 1939—1981 a funcţionat şi ca profesor de religie în învăţămîntul secundar din mai multe oraşe, profesor la Seminarul Pedagogic Universitar, la Institutul Teologic şi Seminarul Teologic din Cluj-Napoca.
Retras la pensie din toamna anului 1981, Părintele Ion Bunea, con¬ ştient de necesitatea acută a evanghehzării credincioşilor ortodocşi împo¬ triva prozelitismului sectar, nu are odihnă. în liniştea inimii şi a locuinţei sale se roagă, citeşte, meditează, participă la slujbe misionare, ţine pre¬ dici, vorbeşte de Hristos şi mai ales scrie cărţi de predici morale şi înv㬠ţătură ortodoxă pentru preoţi şi credincioşi. Pe lîngă bogata colaborare cu articole în diverse reviste bisericeşti, la îndrumătorul misionar al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Clujului, Vadului şi Feleacului, pe lîngă Tra¬ tatul de Teologie Morala, volumul I (1979), în calitate de coautor, Prea Cucernicia Sa a dat la lumină două lucrări omiletice — « Cuvînt de înv㬠ţătură la Duminici şi Sărbători» (1983) şi« Cuvînt de învăţătură la Botez, Cununie şi Înmormîntare» (1986).
• Născut în anul 1906, în satul Lunca Arieşului, judeţul Alba, ca fiu dc ţărani. După absolvirea liceului, urmează Facultatea de Teologie din Chişinău şi Facultatea de Litere şi Filosofic a Universităţii din Cluj. în anul 1933 este hirotonit preot pentru parohia Năsăud. Mai tirziu este numit profesor dc religie şi lector universitar, apoi profesor la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca. în anul 1981 se retrage la pensie. în 1990 trece Ia cele veşnice.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 247
Invitat să colaboreze la un dialog misionar pe tema Decalogului, în vederea catehizării credincioşilor noştri, Părintele Ion Bunea ne pre¬ zintă o convorbire teologic-duhovnicească de înaltă ţinută, pe care o redăm integral în paginile de rnai jos.
1. De ce se cheamă Decalogul lege-Legea Vechiului Testament?
— Legea exprimă voinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu şi-ă făcut cunos¬ cută voinţa Sa creaturilor raţionale şi libere — oamenilor — prin legea morală naturală şi legea pozitivă . . . Legea pozitivă este completare necesară a legii morale naturale. Ea a fost dată în două rînduri: în Vechiul şi Noul Testament. Legea pozitivă a Vechiului Testament cuprinde tota¬ litatea dispoziţiilor date de Dumnezeu, începînd cu protopârinţii noştri, apoi prin patriarhi, mai întîi prin Avraam şi ceilalţi patriarhi, iar în cele din urmă prin Moise şi prin ceilalţi prooroci.
Centrul Legii Vechiului Testament este Legea dată prin Moise (Le¬ gea mozaică). Ea include dispoziţii privitoare la pregătirea poporului iudeu pentru viitorul său mesianic. Sfîntul Apostol Pavel o consideră — pe drept—«călăuză, spre Hristos» (Gal. 3, 24). Menirea ei este de a cultiva credinţa într-un singur Dumnezeu, a trezi în Israel conştiinţa păcătoşeniei şi vinovăţiei, apoi recunoaşterea necesităţii de a se curăţi de păcate prin jertfe şi în cele din urmă a nădăjdui în izbăvirea Iui prin harul ce va veni prin Mesia.
Legea mozaică cuprinde prescripţii de conţinut şi scop diferit. Ea se împarte în: lege ceremonială, civilă şi morală. Legea ceremonială se referă la CortxJ Sfint şi obiectele Iui, preoţie, sărbători, curăţire, făg㬠duinţe etc. Dispoziţiile legii ceremoniale au caracter pedagogic, de a pre¬ găti poporul iudeu, prin semnificaţiile lor simbolice, pentru opera mîn- tuixii. Ele au avut caracter vremelnic, pînă la venirea Mîntuitorului. Legea civilă cuprinde dispoziţii privitoare la organizarea socială a po¬ porului iudeu, conducerea lui supremă avînd-o Dumnezeu (regim teocratic). Legea civilă cuprindea dispoziţii cu caracter politic, economic, social şi civil, ca: anul sabatic, vînzări, moşteniri etc. Obligativitatea ei a început deodată cu distrugerea statului evreu de către romani, în anul 70 după Hristos. Legea morală mozaică se cuprinde în Decalog. Legea morală cuprinsă în Decalog formulează mai lămurit principiile legii morale natu¬ rale, de aceea s-a spus că ele — legea morală firească şi legea morală pozitivă din Decalog — formează un întreg inseparabil. Decalogul este cea dintîi lege scrisă a poporului iudeu. Decalogul poartă numele de lege, de lege a Vechiului Testament, fiindcă este chintesenţa Legii. Cele zece porunci ale Decalogului cuprind «cuvintele vieţii» (Fapte Ap. 7, 38) şi au menirea de a împărtăşi această viaţă, aşa cum cere porunca Domnului:248 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
« Păziţi toate poruncile Mele ţi toate hotărtrile să le ţineţi, căci omul care le împlineşte va trăi prin efc» (Lev. 18, 5).
2. învăţătura Vechiului Testament este cuprinsă în întregime in Decalog?
— Decalogul nu cuprinde întreaga învăţătură a Vechiului Testa¬ ment. Prin darea Legii pe muntele Sinai s-a pecetluit legătura între Dumnezeu şi poporul israelit. înainte de a fi scrise pe tablă de piatră, poruncile au fost întipărite de Dumnezeu în inima protopărinţilor noştri. Dar după căderea în păcate, ele au fost uitate şi nesocotite, astfel că a fost nevoie să fie amintite din nou în «tunete şi fulgere şi nor des pe muntele Sinai şi sunet de tiimbiţe foarte puternic...» (Ieşirea 19, 16). După darea Legii pe muntele Sinai, Dumnezeu a dat — pe parcurs — iudeilor şi alte porunci, mvJte dintre ele referitoare la felul cum trebuie duse la îndepli¬ nire dispoziţiile Legii. Li s-a atras atenţia că Legea trebuie aplicată în spiritul, nu în litera ei, aşa cum însuşi Dumnezeu le spune:« Au doară arderile de tot sint tot aşa de plăcute lui Dumnezeu ? Ascultarea e mai bună decit jertfa şi supunerea mai bună decît grăsimea berbecilor» (1 Regi 15, 22). Ca atare, poruncile date de Dumnezeu prin prooroci nu trebuie conside¬ rate ca ceva deosebit de Legea lui Moise, ci în strînsă legătură cu ea. 0 confirmă expresiile din Noid Testament, unde se spune: « să asculte de Moise şi de prooroci». Nimerit se exprimă Sfîutul Apostol Pavel:« . . . în multe rînduri şi în multe chipuri. Dumnezeu odinioară a vorbit părinţilor noştri prin prooroci ...» (Evrei 1, 1).
3. Decalogul singur asigură mîntuirea sufletelor omeneşti, sau numai o pregăteşte?
— Legea morală a Vechiului Testament cuprinsă în Decalog — singură nu asigură mîntuirea credincioşilor. Cuprinde principii morale de origine divină ce stau la temelia întregii moralităţi, dar conţine — în cea mai mare parte — porunci prohibitive (« Să nu ucizi»,« să nu furi» etc.). Ea nu avea scopul şi de a îndrepta pe oameni, deoarece ea s-a dat pen¬ tru călcările de porunci. «Legea a fost adăugată pentru călcările de lege pînă and era să vină Urmaşul...» (Gal. 3, 19), deci avea rol pregătitor. Lipsită de prezenţa barului divin, Legea a arătat drumul mîntuirii, a căutat să înfrîneze pornirile păcătoase şi să menţină trează conştiinţa morală a evreilor.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 249
4. Decalogul a fost dat numai pentru poporul ales, sau şi pentru toată lumea? Cum trebuie privite si respectate cele zece porunci în Legea harului şi în ce măsură ajută Ia mîntuirea credin¬ cioşilor?
— Decalogul are valoare absolută şi veşnică, s-a dat pentru toată lumea, nu numai pentru poporul ales. El a trecut şi în Noul Testament, dar deplina înţelegere a poruncilor lui o putem avea numai în lumina legii morale a Noului Testament « Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit priu Jisus Hristos» (loan 1, 17). Mîntuitorul lisus Hris- tos, autorul Legii celei noi evanghelice, care « a învechit-o pe cea dinţii», (Evrei 8, 13), n-a venit « să strice Legea şi proorocii, ci s-o împlinească» (Matei 5, 17). Prin venirea Lui s-a împlinit tot ce se profeţise despre El, iar harul a prisosit în fiinţa Lui. lisus este revelaţia deplină a lui Dum¬ nezeu. « Cind va veni ceea ce este desăvirşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa» (I Cor. 13, 10). lisus Hristos phneşte şi desăvîrşeşte legea morală a Vechiului Testament, dînd o nouă înfăţişare şi interpretare poruncilor din Decalog. El pune accent pe împlinirea poruncilor în latura lor afirmativă, pe zămislirea faptelor întîi în taimţele curate ale sufletului şi apoi pe realizarea lor văzută. Astfel, Mîntuitorul în « Predica de pe munte» spune: «Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu ucizi, iar cine va ucide, vrednic va fi de osîndă. Eu insă vă spun vouă că oricine se va mînia pe fratele său, vrednic va fi de osîndă. . . Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu săvîrşeşti adulter. Eu insă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvîrşit adulter în inima lui . . . Aţi auzit că s-a zis celor de demult: Să nu juri strimb. Eu însă vă spun vouă...» (Matei 5, 21—40). Mîutuitonil atrage atenţia tuturor asupra izvorului intern din care pornesc faptele, înăbuşindu-le Ia origine, dacă nu sînt conforme cu legea morală.
Faţă de legea morală veche, lisus Hristos aduce motive superioare pentru împlinirea poruncilor. Întîi, iubirea faţă de Dumnezeu şi apoi nădejdea vieţii viitoare. E adevărat că mai dăinuie frica, dar o frică fireas¬ că, asemenea aceleia pe care o au copiii faţă de părinţi. Legea evanghelică scoate pe om de sub povara numărului excesiv de mare de porunci ale Legii Vechiului Testament (aproximativ 600 ale Legii ceremoniale). Faţă <le caracterul particular şi vremelnic al Legii Vechiului Testament, Legea Noului Testament este universală, asigurînd condiţiile de trebuinţă mîn- tuirii prin har, la care se adaugă conlucrarea omului — credinţa dreaptă şi faptele bune.
5. Ciim se împart cele zece porunci după conţinut? Care din ele au
conţinut dogmatic şi care au conţinut moral-creştin si social?
— Poruncile au fost scrise de însuşi Dumnezeu —« cu dumneze¬ ieşti litere» — pe două table de piatră. Pe tabla intîia sînt scrise primele patru porunci, referitoare la datoriile omului către Dumnezeu, iar pe tabla a doua sînt scrise cele şase porunci referitoare la datoriile omului faţă de aproapele. învăţăturile dogmatice şi morale se întîlnesc în toate porun¬ cile Decalogului. Am putea considera cu precădere dogmatice primele două porunci şi a patra din Decalog.
6, Explicaţi pe scurt prima poruncă din Decalog: <c Eu sînt Domnul
Dumnezeul tău... să nu ai alţi dumnezei afară de Mine »
— Porunca intîia din Decalog se adresează — în primul rînd — oame¬ nilor lumii vechi, care, datorită păcatelor, ajunseseră sa se închine la mai mulţi dumnezei sau zei, ba chiar unor animale. O spune limpede Sfîntul Apostol Pavel;«.4u schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al tiritoa- relor , .., au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, in locul Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci, aminy» (Romani 1,23—25). Porunca intîia a Decalogului exprimă credinţa într-un singur Dunanezeu (credinţa monoteistă) şi opreşte închinarea la alţi dumnezei născociţi de mintea omenească intimecată de păcat. Legea evangbebcă aduce lumină în privinţa lui Dumnezeu, Unul după fiinţă, şi întreit după persoane, cerînd creştinilor să creadă în El, să nădăjdu- iască în El şi să-L iubească mai presus de orice, închinîndu-I toate gîn- durile şi faptele lor şi să nu se lepede de El, oricîţe năpaste s-ar abate asupra lor.
7.Cum trebuie să credem şi să cinstim pe Dumnezeu?
— Fiind mai presus de puterea de înţelegere a minţii noastre, înv㬠ţătura despre Dumnezeu — Unul după fiinţă şi întreit după persoane —, o primim pe bază de credinţă, avînd ca temei autoritatea lui Dumnezeu care S-a descoperit. La primirea Botezului, fiecare om mărturiseşte credinţa iu Sfînta Treime. Cine se leapădă sau schimbă înţelesul ei, înce¬ tează de a mai fi creştin. Credinţa în Dumnezeu o mărturisim în toate zilele vieţii noastre, inclusiv în ceasurile de grea cumpănă. Cinstim pe Dumnezeu, din tot cugetul nostru, prin săvîrşirea virtuţilor.
8.Ce este adorarea şi ce este venerarea şi care sînt deosebirile dintre ele?
— Adorarea este cultul în gradid cel mai înalt pe care-1 datorăm lui Dumnezeu. Cinstim pe Dumnezeu cum nu cinstim nici o altă fiinţă, Elcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 251
fiind Stăpînul şi Creatorul nostru, al tuturor, precum şi izvorul tuturor ])inefacerilor revărsate asupra noastră. Cinstirea Iui Dumnezeu este expre¬ sia iubirii noastre curate « din tot sufletul şi din tot cugetul nostru» .. . Cinstim şi persoanele bincplăcute lui Dumnezeu, pe sfinţi, pentru vred¬ nicia pe care şi-au cîştigat-o de sfetnici ai lui Dumnezeu. Această cinstire se numeşte venerare, inferioară în grad cu adorarea. Dintre toţi Sfinţii, de cinstire deosebită se bucură Sfînta Fecioară Maria, cinstire numită preavenerare.
9. Ce este idolul şi în cîte feluri se pot împărţi idolii?
— Idolul este chip făcut de mina omului, despre care se crede că este Dumnezeu însuşi. Astfel, idolatria cuprinde închinarea la lucruri, obiecte, figuri, în care se crede că este o putere supranaturală. Există şi alt fel de idolatrie, care a avut totdeauna aderenţi: este robia patimilor. Astfel, idol este bamil pentru avar, poftele josnice pentru desfrînat, mîncarea pentru lacom, băutura pentru beţivi etc. Potrivit se exprimă despre ei Sfîntul Apostol Pavel cînd spune:« Pîntecele este dumnezeul lor» (Fibp. 3, 19), Aceşti idoli nu pot fi dărîmaţi decît prin antrenarea voinţei în slujba binelui, « Staţi împotriva diavolului şi va fugi de roi», zice Sfîntul Apostol lacov (4, 7).
10. în ce fel idolii patimilor îi îndepărtează pe oameni de Dumnezen si îi lipsesc de harul Duhului Sfînt?
— Patimile robesc pe om. Ele îl îndepărtează de Autorul legilor morale, de Dumnezeu, astfel că omul nu are alt stăpîn decît pe satan, căruia i se supune orbeşte. Fiind în robie, în robia acestor păcate grele, pătimaşul a rupt legătura cu Dumnezeu, s-a lipsit şi de darul Duhtdui Sfînt. Păcatul desparte pe om de Dumnezeu; păcatul este zidul de despăr¬ ţire dc care vorbeşte profetul Isaia (59, 2—4). în viaţa celor robiţi patimilor — adevăraţi idoli —, cu vremea, apare nebunia şi sfîrşitul e moartea. Caz tipic — în privinţa aceasta — este a lui Nabucodonosor şi Belşaţar, care, pe lîngă pierderea tronului, au avut im sfîrşit năpraznic (Daniel 4, 25—34; 5).
11. Cum pot oamenii să se izbăvească de idolii patimilor şi să se întoarcă cu toată credinţa către adevăratul Dumnezeu?
— Alunecarea în păcat, deci practicarea patimilor, e urmarea călcării legilor morale, a voii lui Dumnezeu. Trăirea în văpaia patimilor este dic¬ tată de motive practice, este ieşirea de sub fiina morală a credinţei, impU- cit a ochiului veghetor al lui Dumnezeu, care pedepseşte orice călcare a legii. Patimile aduc moarte sufletească credinciosului. Remediul? Trezi¬ rea şi întărirea credinţei, A trăi creştineşte.viaţa, înseamnă a o pune Ia
252
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
adăpostii! legilor raorale, a avea conştiinţa că pentru viaţa şi menirea noastră în lume veghează Dumnezeu însuşi, Care prin întrupare s-a pogo- rît la noi, ca prin înviere să ne ridice la Sine, la o viaţă nouă, la sfinţenie.
12. Care sînt urmările biblice ale închinării la idoli şi Ia patimi?
— în Biblie întUnim multe cazuri cînd închinarea la idoli a fost sever pedepsită din partea lui Dumnezeu. Astfel, în timp ce Moise era pe muntele Sinai, spre a primi Tablele Legii, evreii şi-au făcut un viţel de aur la care se închinau. Cînd Moise a coborît muntele şi a văzut nelegiu¬ irea, a sfărîmat viţelul de aur şi a pedepsit pe cei ce siliseră pe Aaron să le facă acest viţel.
Urmări dezastruoase au toate patimile în viaţa omului, ca spre exem¬ plu beţia şi desfrîul, care au dus la tăierea capului Sfîntului loan Bote¬ zătorul. Irod şi Irodiada au sfîrşit în sărăcie, în suferinţă.
13. Unii se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu şi caută probe şi expli¬ caţii raţionale. Care sînt principalele argumente raţionale în sprijinul dovedirii existenţei lui Dumnezeu?
— Pentru cei îndoielnici, cărora credinţa nu le spune nimic despre Dumnezeu şi învăţăturile Lui, le putem pune la îndemînă argumente raţionale — expresii ale revelaţiei naturale, ca spre exemplu; istoric, cosmo¬ logic, teleologic, moral, ontologic.
Argumentul istoric conduce la existenţa lui Dumnezeu din faptul existenţei acestei idei la toate popoarele şi în toate timpurile.
Argumentul cosmologic — după cum îl arată şi numele — conchide existenţa lui Dumnezeu din existenţa lumii, a universului, prin aplicarea legii cauzalităţii şi a principiului raţiunii suficiente. Potrivit legii cauzaU- tăţii, orice efect trebuie să aibă o cauză. Or, lucrurile şi fiinţele din lume nu sînt întîmplătoare, nu îşi au cauza în sine. Ele trebuie să aibă o cauză în afară de lume şi mai presus de ea. Această cauză nu mai este întîmpl㬠toare, nu mai este determinată de o altă cauză, ci absoluta, îşi are cauza în sine, este mulţumitoare pentru judecata noastră, satisface principiul raţiunii suficiente. Acestei cauze în afară de lume şi mai presus de ea, noi, creştinii, îi zicem Dumnezeu.
Argumentul cosmologic este cel mai des folosit în teologie. îşi are originea şi temeiul în Sfînta Scriptură, unde se spune: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria» (Ps. 18, 1). îl găsim şi la Sfinţii Părinţi Atanasie, VasUc cel Mare, Grigorie de Nazi- anz. Fericitul Augustin ş.a.
Argumentul teleologic conduce la ideea de Dumnezeu din armonia, ordinea şi finalitatea din lume. Altfel spus, tot ce există în lume, fiinţe
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
253
şi lucruri, se supun unei rînduieli neschimbătoare, merg după anumite legi şi tind către un scop. Orînduirea legilor, a scopurilor şi, îndeosebi, adaptarea mijloacelor către scopuri, presupune existenţa unei Fiinţe atotînţelepte, a unui Dumnezeu organizator şi proniator. Argumentul teologic însă este foarte des întrebuinţat în Biblie, de aceea i s-a dat şi numirea de argument biblic.
Argumentul moral se sprijină pe existenţa şi cerinţele conştiinţei morale. Ea este glasul lui Dumnezeu în sufletul credinciosului; ea sf㬠tuieşte şi mustră orice purtare a noastră. Conştiinţa morală nu depinde de noi, adică noi nu-i putem porunci, ci ea ne porunceşte nouă. Ea ne dă noţiunile de moral şi imoral, implicit a unui Legislator şi Judecător Suprem, pe care noi, creştinii, îi numim Dumnezeu. Argumentul moral mai are şi altă formulare: virtutea trebuie răsplătită cu fericire, iar viciul pedepsit. Este imperativul conştiinţei morale. Or, în viaţa pămîntească, adeseori, ordinea este răsturnată. Trebuie să existe şi altă lume, in care virtutea să fie răsplătită şi fărădelegea pedepsită de către o Fiinţă atot- ‘dreaptă, care judecă absolut obiectiv faptele fiecăruia.
Argumentul ontologic deduce existenţa lui Dumnezeu din însăşi ideea pe care ne-o facem despre El. Dacă avem în minte ideea de Dumnezeu ca « fiinţa decît care alta mai mare nu se poate cugeta», El trebuie să existe şi în realitate, — afirmă făuritorii şi susţinătorii acestui argument.
14. Care sînt păcatele împotriva primei porunci din Decalog şi care este gravitatea lor?
— împotriva poruncii întîia a Decalogului păcătuiesc: ereticii, schis¬ maticii, apostaţii, bigoţii, superstiţioşii, spiritiştii, vrăjitorii ş.a. Zăbovim îndeosebi asupra vrăjitoriei — credinţa într-o forţă misterioasă pe care o au lucrurile, forţă care poate fi dominată şi constrînsă, pusă Ia dispo¬ ziţia omului, prin amulete, oglinzi, ierburi, parfumuri magice, descîn- tece etc. Vrăjitorii consideră că prin aceste mijloace dispun de forţele ascunse ale naturii, de spirite, de divinitate. Să nu uităm însă că vr㬠jitoria nu purcede din dorinţa de a cunoaşte tainele vieţii sau de a mîn- tui pe om; ea se practică spre a servi un interes personal, desigur al vrăji¬ torului, care speculează naivitatea celor de bună credinţă.
Vrăjitoria n-are nimic comun cu credinţa creştină autentică. Ea a fost veştejită încă în Vechiul Testament:» So nu alergaţi la cei ce cheamă morţiş pe la vrăjitori să nu umblaţi ţi să nu vă întinaţi cu ei» (Lev. 19, 31 şi 26). Osîndirea ei în această formă categorică are următoarea moti¬ vare: vrăjitoria atribuie omului şi forţelor naturale puteri ce aparţin în exclusivitate lui Dumnezeu.254 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
15. Cum se pedepsesc cei ce fac vrăji şi cred in ele şi cum pot fi combătute vrăjitoriile practicate de credincioşi?
— Vrăjitoria se caracterizează prin trufie. Magul samarinean Simon făcea mare vilvă pe vremea Apostolilor, socotindu-se « puterea cea mare a lui Dumnezeu» (Fapte 8, 10). Or,« Dumnezeu celor mîndri le stă împo~ trivă, iar celor smeriţi le dă har» (lacov 4, 6). Vrăjitorii, ca şi toţi super¬ stiţioşii, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Apoc. 20, 15). Creştinii trebuie lămiiriţi spre a şti că Sfintele Ierurgii, care fac parte din cultul nostru, n-au in ele nimic magic. în Sfintele Ierurgii se folosesc elemente materiale (apă, untdelemn etc.), fără să fie învestite eu putere sfinţitoare- Elementele materiale din Ierurgii, precum şi gestul sau cuvîntul au carac¬ ter simbolic. Nu cuvîntiil sau gestul printr-o putere a lor specială sau printi-nn fel de a fi înşirate sau rostite ar cuprinde în ele o putere sfin- ţitoare, ci credinţa care se exteriorizează prin ele şi puterea lui Dunone- zeu care este invocată, acţiunea Dubului Sfînt este singura producătoare a actului aşteptat. Ierurgiile se savîrşesc în văzul lumii şi in biserici, pe cind vrăjitoriile in locuri ascunse şi la întuneric, de aici şi lipsa lor de seriozitate. Sfîntul Apostol Pavel le califică; « născociri meşteşugite, care îndepărtează de adevăr» (II Tim. 2, 18). Se impune stîrpirea practicilor vrăjitoreşti şi a oricăror superstiţii din viaţa credincioşilor noştri, dar cu osebire a celor ce îmbracă o formă religioasă, cum este « deschiderea pravilei», spre a afla viitorul. Acesta e superstiţie curată, incompatibilă cu credinţa şi cultul Bisericii Ortodoxe.
^ 16. Cum trebuie explicată şi înţeleasă a doua poruncă din Decalog: « Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din cite sînt în cer sus şi din cite sînt pe pămînt jos, şi din cite sint in ape sub pămînt. Să nu te închini acelora şi să nu le slujeşti lor » (Ieşirea 20, 4—5)?
— Porunca a doua din Decalog întregeşte pe prima, referindu-se în mod deosebit la cinstirea lui Dumnezeu. Ea îl învaţă pe creştin să nu se închine la zei mincinoşi, adică la lucruri făcute de mîini omeneşti, la stelele cerului sau alte lucruri care iau locul lui Dumnezeu. Evreii au fost opriţi prin porunca a doua din Decalog de a-şi face orice asemănare sau icoană a lui Dumnezeu, întîi, din cauza firii lor senzuale, apoi din cauza înclinării lor de a adora însuşi chipul sau icoana materială.
• 17. Icoanele ortodoxe pictate pe lemn sau zugrăvite pe pereţii bise¬ ricilor pot fi considerate « chipuri cioplite », cum zic sectanţii ?
— Icoanele ortodoxe pictate pe lemn sau zugrăvite pe pereţii bise¬ ricilor nu sînt « chipuri cioplite», fiindcă ele sînt reprezentări ale unorcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 255
fiinţe reale (Dumnezeu, sfinţii). Prin cinstirea icoanelor se cinstesc per¬ soanele care sînt înfăţişate pe ele. Spre deosebire de icoane, idolii, chi¬ purile cioplite în lemn, piatră, metal etc. sînt născociri omeneşti, de aceea porunca a doua opreşte închinarea la idoli şi la orice chipiu-i con¬ fecţionate de mintea rătăcită a unora. Evident, porunca a doua din Deca¬ log opreşte pe creştin de la închinarea la orice fel de idoli, sfătuindu-1 să nu-şi facă idoli nici din îmbuibare, dar mai ales din înrobirea aproape¬ lui. închinarea lui să fie,« în duh şi în adevăr», exclusiv lui Dumnezeu,
Unul după fiinţă şi întreit după persoane.
18. Care este originea si temeiul scripturistic al icoanelor, al picturii sfinţilor pe pereţii bisericilor?
— Icoanele sînt indisolubil legate de cultul nostru ortodox. Ele s-au bucurat dintru început de o cinstire deosebită în Biserica creştină. De-a limgul vremii, pe pereţii bisericilor s-au zugrăvit chipuri de sfinţi. Potrivit unei tradiţii, în timp ce Mîntuitorul urca drumul Calvarului, a căzut sub greutatea crucii. Faţa îi era plină de sudoare şi de sînge. 0 femeie cu numele Veronica I-a şters faţa cu o mahramă pe care s-a imprimat chipul Dumnezeiescului Mîntuitor. Ar fi cea mai veche icoană în biserica creş¬ tină. Se ştie că Sfîntul Evanghelist Luca a fost şi pictor şi a pictat icoana Mîntuitorului şi a Maicii Domnului.
Icoanele sînt preînchipuite în Vechiul Testament. Deodată cu porunca opririi închinării la idoli, s-a poruncit şi cinstirea icoanelor, spumndu-i-se din partea lui Dumnezeu lui Moise:« Săraci doi heruvimi de aur. . . între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii Mă voi descoperi ţie şi-ţi voi grăi de toate, cîte am poruncit prin tinefiilor lui Israel» (Ieşirea 25, 18^ 22). Moise a făcut pe obiectele din Cortul Sfînt chipul celor văzute în munte, aşa cum i-a poruncit Dumnezeu. Pe catapeteasma care despărţea Sfinta de Sfînta Sfintelor erau făcute chipuri de heruvimi ţesute cu deosebită isc^smţă (Ieşirea 26, 31—36). Pînă şi pereţii templului erau împodobiţi cu henivimi. înţeleptul Solomon s-a conformat aceloraşi porunci la zidirea măreţului templu (III Regi 6, 29). înaintea acestor chipuri ale Vechiu¬ lui Testament, iudeii aduceau jertfe (III Regi 3, 15), preamăreau pe Dumnezeu în cîntări (Ps. 137, 1), tămîiau (Ieşirea 30, 1, 6, 8) şi aprindeau candele (Ieşirea 27, 20—21).
La venirea Sa în lume, Mîntuitorul găseşte icoanele în templele de atunci, fără să le desfiinţeze, aşa cum a desfiinţat jertfele de animale, legea talionului ş.a. Ca atare. El nu le considera asemenea idolilor, ci potrivite cu sfinţenia templului, în care nu concepea să se facă negustorie şi să fie profanat tot ce-i aparţine (Marcu 11, 15—17). Atît lisus, cît şi '256 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Apostolii s-au rugat în templu, în care chipurile de heruvimi erau în mare cinste (Marcu 11, 17; Fapte 24, 11).
în Noul Testament, Dumnezeu Cel nevăzut devine văzut. Dumne¬ zeu nu se mai adresează oamenilor numai prin cuvînt şi prin mijlocirea' profeţilor, ci Se arăta în persoana Cuvîntului întrupat. Apostolii au văzut cu ochii lor trupeşti pe Dumnezeu devenit om, pe Hristos; alături de El, au văzut şi pe Fecioara Maria. Fiind persoane reale, Apostolii şi-au putut reprezenta în icoană pe lisus şi pe Fecioara Maria, spre a-şi aduce aminte de ele şi a primi învăţătură. Bine spunea un Sfînt părinte că «neavînd în minte patima Donxnului, dar văzînd icoana răstignirii lui Hristos, ne aducem aminte de patima mîntuitoare şi căzînd in genunchi, ne închi¬ năm». Desigur, nu ne închinăm icoanei, ci celui reprezentat în icoană, după cum nu ne închinăm materialului din care este făcută crucea, ci lui lisus care a pătimit pe ea. Cinstea adusă icoanei se îndreaptă spre cel înfăţişat in icoană.
19. Ce sfinţi mai deosebiţi au apărat cultul sfintelor icoane si pentru ce în secolele VIII—IX s-a pornit eresul şi lupta iconoclastă? Care ar fi principalele motive raţionale izvodite de iconoclaşti?
— Lupta împotriva icoanelor s-a început în secolid al VlII-lea şi a durat peste 100 de ani. Promotorul acestei lupte iconoclaste (contra icoanelor) este un împărat bizantin, Leon Isaurul, care a cerut unor ere¬ tici din împărăţie să se întoarcă la ortodoxie, iar iudeilor să se boteze. Iudeii au refuzat să se boteze — pe motivul alunecării creştinilor în idola¬ trie, fiindcă se închină la icoane. Ei au invocat — desigur, greşit — porun¬ ca a doua a Decalogului, care spune să nu-ţi faci chip cioplit, nici să te închini lui. împăratul — neînţelegînd cultul icoanelor — a deschis lupta împotriva iconodulilor (închinătorilor la icoane) — şi această luptă a durat pînă în anul 787, cînd s-a ţinut Sinodul al Vll-lea ecumenic, între Sfinţii Părinţi, care au apărat cultul icoanelor, Sfîntul loan Damas- chin se situează la loc de frunte.
20. Care este hotărîrea canonică a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al Vn-lea ecumenic, privind cultul sfintelor icoane?
— Hotărîrea canonică a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VlI-lea ecumenic de la Niceea, privind cultul sfintelor icoane, este următoarea: Este îngăduit şi chiar util şi bine plăcut lui Dumnezeu a face icoane reli¬ gioase şi a le venera, dar această venerare să fie numai cinstire, iar nu adorare, căci aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu; apoi cinstirea icoa¬ nelor e numai relativă, căci respectăm icoana numai pentru că ea repre¬ zintă o persoană sfîntă. Cinstirea nu o dăm materialului din care sîntcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 257
făcute, ci fiinţelor pe care Ie reprezintă, lui Dumnezeu, îngerilor,Maicii Domnului şi tuturor sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu.
21. Ce asemănare este între eresul iconoclast si grupările religioase care refuză icoanele pe motiv că ar fi idoli şi « chipuri cioplite »?
— Eresul iconoclast este reeditat de unele grupări rebgioase care refuză cinstirea icoanelor pe motiv că ar fi idoli şi «chipuri cioplite», în folosul susţinerii lor, adepţii acestor grupări se sprijină pe conside- rentul că Dumnezeu este cu totul diferit de icoane, oricît de preţios ar fi materialul din care sînt făcute şi oricît de artistic ar fi executate. Ei invocă textul următor: « Dacă sîntem neam al lui Dumnezeu, nu trebuie să credem că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau ca mar¬ mora cioplită de meşteşugul sau de gindirea omului» (Fapte Ap. 17, 29). Textul nu infirmă, însă, cinstirea icoanelor, ci înfăţişează ideea Sfîn- tului Apostol Pavel exprimată în Areopag, prin care demonstrează atenie- nilor spiritualitatea lui Dumnezeu. Le arată acestora că Dumnezeu nu este asemenea cu aurul sau argintul, nu este identic cu materia statuilor din templele păgîne ale Atenei, ci este imaterial. Deşi imaterial, deci nu poate fi văzut. Dumnezeu s-a descoperit şi poate fi zugrăvit în icoane, aşa cum fiecare din persoanele Sfintei Treimi au binevoit a se arăta. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om. El este icoana Tatălui (Evrei 1, 2—3). « Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (loan 14, 9), zice Mîntuitorul. Duhul Sfînt s-a arătat în chip de poriunbel, la Botezul Domnului (Matei 3, 16; Luca 3, 21—22), apoi în chip de limbi de foc, în ziua Cinci- zecimJi (Fapte 2, 1—4).
22. Care este pe scurt teologia icoanei, ca prototip spiritual al sfîntului reprezentat pe ea?
— în lumina dreptei credinţe, icoana este mărturia convingătoare a întrupării lui Dumnezeu, o adevărată mărturisire a credinţei creştine. Biserica apără icoanele, nu atît pentru funcţia lor estetică, ci ca temeiuri ale credinţei creştine. Icoana joacă în Biserică acelaşi rol ca şi Scriptura, are acelaşi înţeles dogmatic, liturgic .şi educativ. Ea serveşte de mijlo¬ citor între persoanele reprezentate şi credincioşii care se roagă, înlesnin- du-le să comunice cu viaţa harică. Prin icoane ni se fac cunoscute adev㬠ruri descoperite de Dumnezeu, de aceşa li s-a zis « Evanghelie în culori» sau « Teologie în imagini». Ceea ce cuvîntul comunică .auzului, icoana arată in culori.
23. Ce trebuie să cugete credincioşii cind se închină în faţa bisericii, a icoanelor şi a Sfintei Cruci? Dar în faţa Sfintelor moaşte?
— Trăiesc în credinţa că se află în prezenţa harului divin. Refe- rindu-ne în special la icoană, e venerabilă şi sfîntă prin harul Sfîntului258 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Duh, care aduce sfinţenia atît a persoanei reprezentate, cît şi a icoanei. Duhul Sfînt — prin intermediul icoanei — efectuează relaţia între credin¬ cios şi sfîntul reprezentat. Tocmai acesta este rostul icoanei de a apro¬ pia pe credincios de Dumnezeu, de a-şi adăpa sufletul din seva harică, spre a se asemăna în virtute cu persoana reprezentată.
24. Cînd ne rugăm în biserică şi la sfintele icoane, cum trebuie să ne înălţăm sufleteşte la Diunnezeu şi la sfinţii Lui, adică să trecem de la materie la duh, de Ia chipul văzut la cel spiritual, uevăzut?
— Creştinul luminat trebuie să ştie că atunci cînd se roagă în biserică şi la Sfintele Icoane starea lui sufletească diferă cu totul de aceea în faţa unei statui sau a unui tablou. Spre deosebire de statui sau tablou, icoana ne aduce în faţă prezenţa lui Dumnezeu şi a aleşilor Lui. Tabloul sau statuia prezintă o fiinţă umană obişnuită, pe cînd icoana ne înfăţişează o persoană iluminată de har. Icoana ne invită să cinstim pe lisus-Dumnezeu şi Om, în întregimea persoanei Sale, prin care ne-am mîntuit. La fel, ea ne sugerează apogeul atins de sfinţi, apartenenţa lor la o altă lume, necu¬ prinsă cu braţele şi cu privirea. Rugăciunile făcute în faţa icoanelor au — pentru credincios — nn singur scop, de a-L cinsti şi apropia pe Dum¬ nezeu de viaţa lui.
25. Cum se cade să cinstească icoanele bunii noştri creştini? Ce rug㬠ciuni mai obişnuite se cade să citească credincioşii, zilnic, la sfintele icoane?
— E de neapărată trebuinţă prezenţa în casele creştinilor a următoa¬ relor icoane: Sfînta Treime, lisus, Maica Domnului, Praznicele împăr㬠teşti, Calea Crucii şi a Sfinţilor mai însemnaţi de peste an. Cinstirea icoa¬ nelor o arătăm, întîi, prin aşezarea lor la loc dc cinste în casele creş¬ tinilor, după ce au fost binecuvîatate prin ritul sfinţirii lor. Ele sînt consi¬ derate obiectele cele mai de valoare din inventarul casei. Rugăciunile îndătinate — dimineaţa şi seara — se citesc în faţa icoanelor. La icoana Mîntuitorului se citeşte rugăciunea: «Prea curatului Tău chip...»; la icoana Maicii Domnului: «Ceea ce eşti izvorul milei...»; la icoana învierii:» învierea lui Hristos ...» (vezi Cartea de rugăciuni).
26. Cum trebuie explicată a treia poruncă din Decalog: « Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău in deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui in deşert» ? (Ieşirea 20,7)
— Porunca a treia a Decalogului ne învaţă că numele lui Dumnezeu ne împărtăşeşte ceva din însăşi fiinţa Lui cea prea sfîntă şi — ca atare — nu ne este îngăduit a-L rosti decît cu cel mai adine respect. Dacă numelecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 259
tatălui nostru pămlntesc ne este scurup şi-l cinstim cu toată vrednicia, cu atît mai mult este vrednic de cinstire — pentru credincioşi — numele Tatălui ceresc, care este sfinţenia absolută şi izvorul tuturor binefacerilor vieţii noastre.
Oamenii iau în deşert numele lui Dumnezeu atunci cînd înjură, cînd folosesc cuvinte de ocară, cînd blesteamă, batjocoresc, se poartă în cbip necuviincios la slujbele dumnezeieşti, se mînie şi îşi calcă făgăduinţa făcută lui Dumnezeu. Porunca a treia din Decalog opreşte şi jurămintele mincinoase, precum şi glumele cu numele Iui Dumnezeu.
27. De obicei, cînd iau oamenii în deşert numele Iui Dumnezeu?
— De obicei, oamenii iau în deşert numele lui Dumnezeu în clipele de mînie şi de enervare. Prin orice fel de păcat jignim pe Dumnezeu, ne arătăm nerecunoscători faţă de El. De multe ori, îl ofensăm indirect, urmărind o plăcere trecătoare, un cîştig, aşa cum se întîmplă cu cel tru¬ faş — ce-şi ui'mărcşte slava — sau cu lacomul ce umblă după avut străin. Dar pe toţi îi depăşeşte cel ce înjură, fiindcă acesta se ridică direct împo¬ triva lui Dumnezeu şi asta fără uici un cîştig.
28. Ce mare păcat fac cei ce înjură pe Dumnezeu, Biserica, pe sfinţi şi toate lucrurile sfinte? Ce osîndă îi aşteaptă pe aceşti hulitori de Diunnezeu?
— Ce mare păcat fac cei ce înjură pe Dumnezeu, aflăm încă din Vechiul Testament, unde — pentru acest păcat — era dictată pedeapsa uciderii cu pietre (Lev. 24, 15—16). Morala creştină înfierează drastic acest păcat, trccîndu-1 între păcatele contra Duhului Sfînt. Osînda care-i aşteaptă pe hulitori rezultă din cuvintele Mîntuitorului: «Adevărat gr㬠iesc că toate păcatele vor fi iertate fiilor oamenilor, şi hulele ce vor fi hulii. Dar cine va huli împotriva Duhului^Sfînt nu are iertare in veac, ci este vinovat de osînda veşnică» (Maieu 3, 28—29; Matei 12, 31—32). Păc㬠tuiesc greu şi cei ce înjură Biserica, pe sfinţi şi lucrurile sfinte.
• 29. Cum pot fi combătute înjiu-ătnrile, glumele, vorbele deşarte,
- hulele de tot felul, blestemul şi alte păcate la adresa lui Dumnezeu?
V — Pe linie creştină, datoria noastră este să ne ferim de a huli pe Dumnezeu şi a profera cuvinte injurioase la adresa Lui, să ne ferim de a înjura Biserica şi pe sfinţi, spre a ne arăta mărturisitori demni ai crezului nostru şi cinstitori şi cu fapta ai Tatălui ceresc. Dar, avem şi datoria de a interveni cu curaj şi energic, pentru a.stîrpi acest păcat dăunător din viaţa semenilor noştri. întîi, păstorii sufleteşti sînt chemaţi’eă dăltuiască260 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
în conştiinţa credincioşilor datoria de a cinsti numele lui Dumnezeu şi a nu se deprinde cu înjurăturile, fiindcă « Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert numele Lui» (Ieşirea 20, 7).« Pentru orice cuvînt deşert^ pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osîndit» (Matei 12, 36—37). Părinţii sînt chemaţi să insiste în educaţia copiilor în a-şi însuşi un hmbaj cuviincios şi în deprinderea unei vieţi superioare din toate punctele de vedere inclusiv a cinstirii numelui lui Dumnezeu. Li se va arăta că expresiile lipsite de cuviinţă şi deprinderile hulitoare sînt nedemne de calitatea noastră de fiinţe raţionale şi libere, de chemarea noastră de creştini. Reuşita — atît a păstorilor sufleteşti, cît şi a părin¬ ţilor — e garantată de pilda vieţii lor în acest sens « Căci aşa este voia lui Dumnezeu, ca voi, prin faptele voastre cele bune, să închideţi gura celor fără cunoştinţă şi fără minte» (I Petru 2, 15).
- 30. Ce pedepse urmează celor ce hulesc şi defaimă numele lui Dumne- ,ţ, , zeu, dacă nu se pocăiesc şi nu părăsesc acest păcat? Dacă se
pocăiesc, pot fi iertaţi şi. împărtăşiţi? — Pedepsele sînt acelea care sînt dictate tuturor celor ce păcătuiesc împotriva Duhului Sfînt. Hulirea şi defăimarea numelui lui Dumnezeu ■ dezrădăcinează din suflet înclinarea spre pocăinţă şi înstrăinează pe credin¬ cios de Tatăl cel ceresc. Cînd Mîntuitorul vorbeşte de neiertarea aces¬ tor păcate, are în vedere împietrirea inimii, îndărătnicia duhului de a nu se pocăi. Cel ce săvîrşeşte astfel de păcate nu primeşte iertare, fiindcă nu voieşte să fie iertat şi nu voieşte să ascxilte poruncUe lui Dumnezeu. Dacă, însă, un astfel de vinovat se căieşte de păcat şi cere iertarea lui Dumnezeu, prin taina Pocăinţei, poate primi iertare şi pînă la urmă va fi împărtăşit, cu canonul corespunzător pe care i-1 va da duhovnicul. 31. Cum trebuie înţeleasă şi explicată porunca a patra a Decalogului: « Adu-ţi aminte de ziua simbetei ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează si fă toate lucrurile tale, iar ziua simbetei este odihna Domnului Dumnezeului tău; in acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici orice dobitoc al tău»? (Ieşirea 20, 8—10) — Prin cuvintele: «Adu-ţi aminte...». Dumnezeu atrage atenţia asupra însemnătăţii acestei porunci, asupra însemnătăţii zilei de odihnă consfinţită chiar de El ca zi de odihnă: ziua sîmbetei. Prin ea, ni se amin¬ teşte că, după cum Dumnezeu a făcut întreaga lume in şase zile, iar în ziua a şaptea S-a odihnit, tot aşa şi noi să ne odihnim în ziua a şapteacu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 261
de lucrul nostru. Şase zile din săptănamă sînt linduite pentru muncă. Munca este din rai (Facerea 2, 15—20). Ziua a şaptea este zi de reculegere şi examinare sufletească; ea este zi pentru înălţarea cugetului nostru către Dumnezeu. Este zi de cercetare a vieţii, de aducere aminte de toate binefacerile lui Dumnezeu şi îndeosebi de aducere aminte de crearea lumii. Porunca a patra din Decalog, necunoscută lumii păgîne, înalţă pe om din punct de vedere moral şi-i dă prilejul să cultive cele mai alese sentimente religioase şi morale.
32. în ce fel trebuie să înţelegem că «S-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale »? Şi pentru ce s-a odihnit în ziua a şaptea^ numită Simbătă (Sabat), care înseamnă <c odihnă »?
— Ziua a şaptea este ziua în care Dumnezeu a încetat crearea uni¬ versului.« Odilma» lui Dumnezeu în ziua a şaptea înseamnă toată perioada de după creaţiune, deci pînă la sfîrşitul lumii, de aceea ziua a şaptea se numeşte « Sabat», « odihnă ».
33. Porunca respectării sîmbetei ca zi de odihnă a fost dată numai poporului ales-evreu, sau prin el la toate popoarele?
— Sîmbăta — ca zi de odihnă — era legată de un eveniment naţio¬ nal din istoria poporului iudeu, şi de aducere aminte de scoaterea lui din robia egipteană. « Adu-ţi aminte că ai fost Tob în pămîntuî Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mină tare şi cu braţ înalt, şi de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să cinsteşti ziua odihnei fi să o ţii cu sfinţenie» (Deut. 5, 15).
E adevărat că Dumnezeu a binecuvîntat ziua a şaptea şi a sfinţit-o de la începutul lumii (Fac. 2, 2—3). Nicăieri, însă, nu se spune că Noe, Avj-aam, Isaac, lacob etc. ar fi serbat sîmbăta. Abia Moise a primit porunca de a sfinţi sabatul, poruncă ce a fost trecută în Decalog (Ieşirea 20, 8—11).
I 34. Ce trebuie să înţelegem prin nelucrare în ziua Sabatului? Inacti¬ vitate, odihnă firească după şase zile de lucru, odihnă şi lucrare duhovnicească, sau nelucrarea păcatelor pentru a ajunge la ade¬ vărata odihnă întru împărăţia lui Dumnezeu?
— Ziua Sabatului nu înseanmă totală inactivitate, ci o întrerupere a activităţii de peste săptămînă. Aceasta o cere o lege naturală, potrivit căreia organismul are nevoie de odihnă, spre a-şi recupera energia pier¬ dută în vremea îndepLinirii unei activităţi. Asta nu înseamnă că sufle¬ tul trece într-o pasivitate totală, el fiind, prin definiţie, activ. în această zi, sufletul e chemat să-şi mobilizeze forţele şi să le îngemăneze cu barul262 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lui Dumnezeu, spre a se desăvîrşi religios şi moral. Grija lui de căpe¬ tenie este evitarea păcatelor. în această zi, care pentru creştini este Dumi¬ nica, ei se iiitilnesc în faţa misterului liturgic, cînd se face actualizarea , jertfei de pe Golgota. Este înţelepciunea lui Dumnezeu, Care a rînduit şase zile de lucru şi o zi de repaos, o zi de trăire la cea mai înaltă sfinţenie, cînd creştinii îşi sporesc rîvna de a înfăptui voia lui Dumnezeu şi a ieşi din vîrtejul trepidant al vieţii de toate zilele. Asta reprezintă o preg㬠tire pentru adevărata « odihna» în împărăţia lui Dumnezeu.
35. Cum trebuie înţelese cuvintele rostite de Mîntuitorul, Care spune: «Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez»? Care este lucrarea Tatălui, care este lucrarea Fiului şi care este lucra¬ rea Sfintului Duh?
— Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh sînt de o fiinţă. Natura lor este emina¬ mente spirituală, astfel că activitatea le aparţine constitutiv. Orice lucrare săvîrşită de Dumnezeu în lume e săvîrşită de Cele trei Persoane dumne¬ zeieşti în ordinea următoare: porneşte din Tatăl, e înfăptuită de Fiul şi e desăvârşită de Duhul Sfînt. Lucrarea Tatălui e creaţiunca, a Fiului mîntuirea şi a Duhului Sfînt sfinţirea.
36. Pentru ce lisus Hristos, Care «este Domn şi al sîrabetei», a lucrat multe minuni şi semne mai ales sîmhăta? Pentru că nu respecta Legea, sau pentru ca El cerea de la oameni alt fel de lucrare duhovnicească în ziua sîrabetei?
— lisus interpreta Legea în spiritul, nu în litera ei, fiindcă « Duhul este cel ce dă viaţă» (loan 6, 63). în lumina Legii evanghelice — aduse de Mîntuitorul —, nu putem vorbi de o întrerupere a săvârşirii binelui, mai ales în momentele de strîmtorare şi grea încercare, nici în ziua sîmbetei. însuşi Mîntuitorul spune: « Sîmbăta este făcută pentru om, nu omul pentru simbără » (Marca 2, 27).« Fiul Omului este Domn al sîmbetei » (Matei 12, 8).
El a săvârşit diferite semne şi minuni în zi de sîmbătă, spre a demonstra că iubirea — din care izvorăsc faptele bune — nu cunoaşte oprelişti în zi de sîmbătă. Săvârşirea binelui nu cunoaşte bariere şi nici timp oprit; binele e datorie morală în toate zilele, cu deosebire în cele de creştinească sărbătoare. ’
37. De ce a fost înlocuită ziua Sabatului iudaic cu ziua învierii
‘ Domnului, adica ziua intîia a săptăminii, şi de cînd anume s-a. făcut schimbarea zilei de odihnă la creştini?
— Ziua Sabatului a avut un caracter naţional, legată de eliberarea evreilor din robia egipteană. învierea Domnului — întîmplată în,zi decu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 263
Duminică — este a doua creaţiune a lumii şi ieşirea din robia păcatelor, în Noul Testament, Duminica a luat locul sîmbetei, fiindcă în această zi Mîntuitonil a înviat din morţi, după ce S-a adus pe Sine jertfă Tatălui pentru ispăşirea păcatelor omenirii şi răscumpărarea sufletelor noastre din robia păcatului şi a diavolului (Efes. 2, 14—16), Toţi Sfinţii evangbc- lişti mărturisesc că Mîntuitorul a înviat în zi de Duminică. Astfel se spune: « Iar în ziua îruti o săptămînii, (duminica), Maria Magdalena a venit la mor- mînt dis-de-dimineaţâ, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormint» (loau 20, 1; Matei 28, 1—2; Marcu 16, 1—7; Luca 24, 1). Cuvin¬ tele : « Ziua întiia a săptăminii » sau: « într-una din sîmbete » exprimă Duminica, fiindcă evreii numeau « sabat» sau « sîmbătă » atît ziua a şap¬ tea, cît şi întreaga săptămînă. Zdele săptăminii se numeau astfel: Întîia zi după sîmbătă, adică Duminica, o numeau « întîia zi a sîmbetei » sau « întîia a sîmbetelor» sau «una din sîmbete». A doua zi după sîmbătă sau luni, o numeau a doua zi a sîmbetei — şi aşa mai departe. Este, deci, evident că Mîntuitorul a înviat în zi de Duminică, astfel că instituirea acestei sărbători săptămînale, în locul sîmbetei, este deplin justificată.
38. Care sînt alte motive pentru care a fost schimbată ziua Sabatului la creştini?
— în ziua de Duminică a dat Mîntuitorul Apostolilor Săi cele mai mari daruri pe care le promisese (Matei 16, 19; 18, 18; loan 14, 26 ; 15, 26). In ziua de Duminică se adunau Sfinţii Apostob la săvîrşirea cultului public şi luau Sfînta Cuminecătură (Fapte 2, 42; 20, 7). în zi de Duminică s-a
Îogorît Duhul Sfînt peste Apostoli în chip de limbi de foc (Fapte 2, 1—5). n zi de Duminică a primit Sfîntul loan descoperirea ApocaUpsei (Apoc. 1, 10).
39. Care sînt principalele argumente aduse de unele culte unpotriva serbării Duminicii în locul sîmbetei?
— Cînd Mîntuitorul a spus:« Am venit să împlinesc Legea», a înţeles, prin aceste cuvinte, am venit Să fac ca Legea să se împlinească prin Mine, în toate cele ce s-au prezis despre Mine; să fac ca prin venirea Mea, ea să fie îndeplinită. lisus a venit să împlinească, nu să răstoarne cele ce s-au prezis despre El. A împlini ceva înseamnă a realiza, a desăvîrşi, a umple pînă la margine ceva ce este numai pînă la jumătate (o măstiră, un vas, un pahar). Bibbc vorbind, a împlini înseamnă a trece de la şcoala Vechiului Testament la aceea a Evangheliei, de la imagine la adevăratul chip. Vechiul Testament în sine era şi este bun şi de folos, dar în com¬ paraţie cu Evanghelia este numai urzeală, însăilare, început şi nedesă- vîrşit. Noul Testament a desăvîrşit, a adus şi cuprinde deplina revelaţie264 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
a Iui Dumnezeu.« Cînd va veni ceea ce este desăvirşit, atunci ceea ce este în darte se va desfiinţa» (I Corinteni 13, 10). Legea cea nouă a înlăturat pe cea veche. în felul acesta, nici ţinerea sîmbetei, nici porunca tăierii împrejur, nici mîncările rituale evreieşti, nici alte prescripţii poruncite de legea ceremonială a lui Moise nu sînt menţinute în Biserica creştină. Este dove¬ ditoare — în această privinţă — observaţia clară a Sfîntului Apostol Pavel: « Nimeni dar să nu judece cu privire la mincare sau băutură, sau cu pri¬ vire la vreo zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de sabat (sîmbătă). Acestea nu sînt decît umbra celor ce aveau să vină, pe cînd trupul (realitatea) este al lui Hristos» (Colos. 2, 16—17). Aici ni se cere precis să nu băgăm în seamă pe cei ce ne învinuiesc pentru părăsirea sîmbetei şi a celorlalte obiceiuri iudaice, 6indcă toate acestea erau numai « umbra bunurilor viitoare, nu însuşi chipul lucrurilor» (Evrei 10, 1).
40. Ce înseamnă cuvîntul « Duminică » si cum trebuie să cinstească
f
creştinii ziua Sfintei Duminici?
— Numele:» Duminică» îl găsim o singură dată în Noul Testament, în Apocabpsă (1, 10), unde Sfîntul Evanghelist loan spune:« /osl în duh in zi de duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trîmbiţă». Cuvîntul Duminică înseamnă << Ziua Domnească» sau << Ziua Domnului». în limba latină, numirea de« Ziua Domnului» este notată astfel:« Dominica dies», adică ziua învierii lui lisus şi în acelaşi timp ziua venirii a doua, la jude¬ cată, a lui lisus. De aici s-a născut în limba română cuvîntul» Duminică» (Dominica dies). Cinstirea Duminicii — ziua Domnului — o vom dovedi prin primenirea noastră sulietească şi trupească, ieşind de sub apăsarea grijilor acestei vieţi trecătoare şi ridicîndu-ne pe înălţimile vieţii curate, deci în afară de zona întunecoasă a păcatelor. Ea se cinsteşte prin partici¬ parea activă la Sfînta Liturghie, prin cercetarea bolnavilor, prin ajutorarea celor nevoiaşi, prin ascultarea învăţăturilor bune şi prin citirea cărţilor folositoare de suflet, cum sînt: Sfînta Scriptură, Cartea de rugăciuni. Vieţile Sfinţilor, Psaltirea, Ceaslovul ş.a.
41. Cum trebuie combătute păcatele pe care Ie fac unii creştini, mai ales în ziua Duminicii, cum ar fi beţia, desfrîul, certurile?
— Păcatele la care se referă întrebarea derivă din cultivarea plăcerilor vulgare, dar sînt, în primul rînd, păcate împotriva iubirii lui Dum¬ nezeu şi a aproapelui. Săvîrşirea lor, în general, constituie o împotrivire la rînduiala lui Dumnezeu, conform căreia plăcerile sînt mijloacele accesorii, nu scopuri în sine, deci voluptăţi păgubitoare. Săvîrşirea lor în zi de Duminică e un păcat mai grav, fiindcă, în loc să aducem cin¬ stire Părintelui ceresc, îi aducem ofensă. Mijloace de combatere a aces-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 265
tor păcate ar fi: cunoaşterea învăţăturii creştine, în care există reţete pentru înfrînarea egoismului şi a altor păcate adiacente, rugăciunea. Sfintele Taine, meditaţia asupra iubirii Iui Dumnezeu faţă de lume, care a prisosit, la plinirea vremii, în trimiterea Unicului Său Fiu, care S-a jertfit pentru raîntuirea noastră ş.a. E util a li se demonstra şi raţional' celor robiţi de beţie, desfrîu sau ură ce urmări dezastruoase au aceste păcate pentru ei şi pentru societate. y
42. Dacă lucrul mîinilor este oprit în ziua Duminicii, pot creştinii să facă de mîncare pentru ei, să dea hrană la ■vite, să îngrijească de bolnavi in ziua Duminicii?
— Cinstirea Duminicii nu este impietată prin săvîrşirea anumitor munci, ca, spre exemplu: curăţitul sumar al casei, fiertul bucatelor, hră- nirea şi adăparea dobitoacelor etc. Sînt apoi activităţi care nu pot ti întrerupte în zi de Duminică, în uzine, trenuri etc. ,
43. Cum trebuie explicată porunca a cincea a Decalogului: « Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-d fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pămînt»? (Ieşirea 20, 12)
— Potrivit cuvintelor Mmtuitorului, întîia şi cea mai mare poruncă este:« Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul şi cu tot cugetul tău . . .», iar a doua, la fel cu aceasta:» Să iubeşti pe aproa¬ pele tău ca pe tine însuţi» (Matei 22, 37—38). în ordinea firească a lucru¬ rilor, semenii noştri cei mai apropiaţi sînt părinţii. Ei ne-au dat viaţa, ne-au îndrumat primii paşi, ne-au învăţat disciplina muncii, omenia, tăria şi frumuseţea caracterului moral. După Dumnezeu, părinţii sînt cei mai mari binefăcători ai noştri, în viaţa pământească. Ei sînt ctitori de viaţă nouă, cu menirea prelungirii ei, a desăvîrşirii şi nemuririi.
«A cinsti pe tatăl tău şi pe mama ta» înseamnă să-i iubeşti cu toată căldura sufletului tău, cu iubire plină de credinţă, lipsită de orice făţărie, să le dai ascultare, să nu le întorci vorba, să nu le dispreţuieşti povaţa. Chiar dacă sînt mai puţin învăţaţi, copiii n-au dreptul să-i dispreţuiască pe părinţi. A cinsti pe părinţi înseamnă a vorbi cuviincios cu ei, a nu te ruşina de ei în societate, a-i ajuta în toate împrejurările, cu osebire în necaz şi la bătrîneţe:« Fiule, sprijină pe tatăl tău la bătrîneţe şi nu-l mîhni în viaţa lui. Şi chiar de i se va împuţina mintea lui, ai îndurare şi nu-l dis¬ preţul, cînd tu eşti în putere» (Isus Sirah 3, 12—13; Pilde 23, 22). A cinsti părinţii înseamnă a le arăta recunoştinţă, a nu-i uita niciodată, a-i pomeni în rugăciune şi a le îngriji mormintele. Pildă grăitoare despre felul cum trebuie cinstiţi părinţii ne-a lăsat Mântuitorul, în momentul266 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
răstignirii Sale pe cruce, cînd a încredinţat pe mama Sa în grija Apostolu» lui loan.
44. Nu cumva această poruncă are mai mult un caracter social decît unul creştin?
— Cinstirea părinţilor este o lege a firii, o întîlnim la toate popoarele, chiar la toate vieţuitoarele, oricît de sălbatice ar fi ele. Ea este, însă, trăsătura definitorie a fiinţei umane. Ea sc întemeiază pe un sentiment natural. Copilul se simte legat de părinţi, aleargă la ci, le cere sprijinul şi ocrotirea. Dar, nu-i suficientă această legătură naturală instinctivă. Cinstirea părinţilor face parte din legile eterne ale sufletului omenesc. Ea a fost sădită de Dumnezeu în conştiinţa umană, ca ea să fie aplicată în raporturile copii-părinţi, aşa că are deopotrivă caracter moral creştin şi social.
45. Cum trebuie să crească părinţii pe copii ca să fie buni creştini?
— Părinţii sînt chemaţi să poarte grijă de sănătatea trupească a copii¬ lor, asigurîndu-le hrană, îmbrăcăminte, adăpost. Urmează apoi instrucţia şi educaţia, îndrumarea lor după anumite reguli morale. Dintru început, părinţii au imperioasa datorie de a veghea şi îndruma de aproape paşii copiilor lor, a fi grijulii ca ei să-şi însuşească deprinderi bune, înăbuşind pornirile rele, extirpîndu-le din rădăcină. Prin Taina Sfîntului Botez, copiii s-au luminat cu lumina lui Hristos, s-au sfinţit şi au devenit biserică a Duhului Sfînt. Se cere din partea părinţilor să vegheze ca sfinţenia în sîm- bure a copiilor lor să sporească. Folositoare sînt şi poveţele părinţilor pe care le dau copiilor. Hotărîtoarc este, mai înt’i, în materie de educaţie, inclusiv cea creştină, pilda vieţii lor. Dacă părinţii înţeleg şi traduc în viaţă cerinţele legii morale creştine, copiii îşi vor însuşi şi vor practica acest stil superior de purtare. Din contră, cUmatul familial viciat este dăunător educaţiei copidor, astfel că părinţilor li se pot apbca cuvintele profetului:« Părinţii au mincat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii» (lezechiel 18, 2; leremia 31, 29).
46. Care sînt daiiirile şi bLnecuvîntările copiilor care cinstesc şi ascultă pe părinţi şi care sînt pedepsele şi suferinţele pămînteşti şi cereşti care îi ajung pe copiii ce nu-şi cinstesc părinţii? Oare trăirea pe pămînt este singura răsplată a copiilor ce ascultă de părinţi?
— Copiii, care îşi cinstesc părinţii, fac dovada superiorităţii lor morale, vădesc o conştiinţă morală vie. Sînt învredniciţi din partea lui Dumnezeu, intîi, cu o bogăţie sufletească de mare preţ, cu satisfacţia conştiinţei şi cu ocu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 267
viaţă îndelungată, dusă cu tărie şi demnitate, chiar în încercări şi greutăţi. Desigur, o astfel de purtare are şi un revers: răsplata în viaţa viitoare, în schimb, necinstirea părinţilor este calificată păcat greu (Pilde 14, 21) şi nebunie (Pilde 11, 12). în Vechiul Testament sînt amintite pedepse aspre pentru aceia ce nu-şi cinstesc părinţii. « Ochiul care îşi bate joc de părintele său şi nu ia în seamă ascultarea maicii sale, să-l scoată corbii care sălăşluiesc lingă un curs de apă, iar puii de vultur să-l mănînce» (Pilde 30, 17; Lev. 20, 9; Ieşirea 21, 15—17). Porunca cinstirii părinţilor este întărită şi în Noul Testament (Efes. 6, 1—3; Coloseni 3, 20). Morala cre.ştină califică lipsa de cinstire a părinţilor păcat de moarte; e trecut între păcatele strigătoare la cer.
47. De ce de midte ori copiii de mici ascultă şi cinstesc pe părinţi, iar cînd se fac mari se împotrivesc şi devin răi şi chiar necredin¬ cioşi, spre întristarea părinţilor lor?
— Din cauza mediului viciat în care au ajuns şi a influenţelor rele, care i-au întors din calea înfăptuirii binelui, inclusiv a cinstirii părinţilor, îndeosebi ispitele, venite de la diavolul, înfăţişează în locul binelui adevărat un bine înşelător şi pierzător de suflet. Ispitele, care sînt îndemn la păcat, trezesc pofta plăcerilor înşelătoare, răstoarnă ordinea morală firească, deci îndepărtează de la ascultarea faţă de părinţi şi de la credinţă, care e frînă a dezordinii morale. îndeosebi, există o vîrstă, cînd cei neformaţi încă nu pot să vadă punctul luminos, nici mai ales pe cel negru al distracţiilor, din cauza puternicei lor receptivităţi la aceste impresii.
48. Sînt şi copii rău crescuţi de părinţi, needucaţi religios, care pot deveni, la maturitate, buni creştini şi oameni cuminţi? Ce rol au in acest sens preoţii şi credincioşii din jiur?
— Aceştia dispun, mai întîi, de o comoară ascunsă sufletească, pe care părinţii, răi fiind, n-au cultivat-o. în schimb au avut norocul să tr㬠iască într-uu climat moral sănătos, care le-a adus mîntuiiea. Fireşte, influenţa bună a celor din jur a tras mult în cumpănă la modelarea lor su¬ fletească şi la însuşirea unei conduite superioare din puuct de vedere moral. Păstorul de suflete, precum şi alţi mărturisitori ai credinţei au chemarea să iasă în întîmpinarea unora ce au ajuns în descumpănire, sînt la o răs- pîntie şi-şi caută uu liman de salvare.
49. Care este cea mai înaltă şcoală de formare a copiilor în duh creştin?
— Este şcoala pildei părinţilor în familie şi a păstorilor sufleteşti în biserică, dar şi în conduita de toate zilele. în familie, părinţii ţin locul268 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
preoţilor. După cum preoţii sînt chemaţi să înveţe şi să aplice legea lui Dumnezeu, tot aşa părinţii sînt îndatoraţi să sfinţească viaţa copiilor lor, să conlucreze cu Duhul Sfînt la zidirea lor sufletească în frica şi dragostea de Dumnezeu.
50. Porunca a cincea nu priveşte şi ascultarea creştinilor faţă de păstori şi de părinţii duhovniceşti— preoţi, duhovnici, ierarhi?
— Creştinii sînt îndatoraţi â da ascultare părinţilor duhovniceşti, ca unora ce sînt mijlocitori rugători la Dumnezeu pentru ei. îndeosebi se cuvine să dea ascultare acelora cărora se mărturisesc ca unor părinţi sufleteşti, sfâtuindu-se cu ei în privinţa mîntuirii. Datoria de a da cinstea cuvenită păstorilor de suflete este impusă creştinilor prin porunca a treia bisericească. Această datorie are o importanţă foarte marc, fiindcă dacă păstorului de suflete nu i se dă cuvenita cinste din partea credincioşilor, se nesocoteşte adevăratul raport ce trebuie să existe între ierarhia biseri¬ cească şi credincioşi. Iată ce spune Sfîntul Apostol Pavel în această prh iniă « Preoţii, cei ce-şi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste^ mai ales cei ce se ostenesc în cuvînt şi învuţătiiră» (I Tim. 5, 17).
51. Care smt datoriile păstorilor de suflete faţă de fiii lor sufleteşti? Care este răsplata păstorilor buni care vînează sufletele jpentru Dumnezeu şi care este pedeapsa celor ce pierd suflete din împ㬠răţia lui Dunmezeu?
— Datoriile păstorilor de suflete faţă de fiii lor sufleteşti sînt multiple. Totuşi, le-am putea rezuma la două: de a-i învăţa şi de a-i sfinţi pe cre¬ dincioşi. Obligaţia de a învăţa o învederează Sfîntul Apostol Pavel, prin cuvintele: « Propovăduieşte cuvîntul, stăruieşte asupra lui cu timp şi Jără timp» (II Tim. 4, 2), în toate împrejurările. Este un mijloc de cîştigare a sufletelor pentru împărăţia lui Dumnezeu. Sînt sancţiuni pentru cei ce nu-şi îndeplinesc această imperioasă datorie. Astfel, canonul 58 apostolic prescrie oprire pentru episcopul sau preotul care nu învaţă poporul buna cinstire a lui Dumnezeu. în parohie, preotul este slujitorul, prin care credin¬ cioşii sînt aduşi la Hristos (I Corinteni 3, 1—3), organul prin roijlocirea căruia se transmite harul sfinţitor al Sfîntului Duh. Păstorul de suflet să nu
uite cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: «Nu fi nepăsător de darul ce este întru tine, care ţi s-a dat prin punerea mîinilor» (I TinD. 4, 14—15). Răs¬ punde de sufletele ce-i sînt încredinţate spre a le duce la mîntuire. Altfel,
este năimit, oile nu vor merge după el, ci vor fugi de el,,« pentru că nu cunosc glasul străinilor» (loan 10, 5). >cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 269
52. Ciun trebuie înţeleasă a şasea poruncă a Decalogului: €< Să nu
ucizi»? (Ieşirea 20, 13)
— Porunca a şasea a Decalogului interzice omului să ia viaţa aproape¬ lui său. Uciderea este tocmai luarea vieţii aproapelui cu ştiinţă şi premedi¬ tare. Uciderea este păcat strigător la cer, întrucît prin această fărădelege omul intră în atribuţiile lui Dumnezeu, singurul stăpîn al vieţii şi morţii fiecăruia dintre noi. Cine îşi curmă viaţa sa sau se atinge de viaţa altuia, loveşte într-un drept al lui Dumnezeu. Este mai presus de orice îndoială că viaţa este cea mai preţioasă comoară, temelia celorlalte bunuri, săn㬠tatea, mintea ageră, inima bună, bucuria de a avea familie, desfătarea în faţa frumuseţilor naturii şi altele. Cine răpeşte viaţa cuiva, îl lipseşte deodată de toate aceste bunuri. Fiecare face parte dintr-o famibe, este fiu al unei patrii. Cine se atinge de viaţa lui loveşte într-un drept al fami¬ liei şi al patriei. Viaţa este pregătire pentru intrarea în veşnicie; or, luîn- du-i-se viaţa omului, el nu mai poate să se pregătească pentru acest scop.
Uciderea trupească înseamnă ridicarea vieţii aproapelui cu orice fel de armă, sau lovirea şi rănirea lui care îi aduc mai tîrziu moartea. Tot uci¬ derea este istovirea prin muncă peste puterile omului, care-i grăbeşte sfîrşitul, lăsarea să moară de foame, fie că nu i se dau cele trebuincioase traiului, fie că nu i se'dă putinţa să şi le cîştige singur etc.
53. în afara pedepselor prevăzute de legile statului, care sînt, după învăţătura Bisericii, pedepsele şi urmările uciderii cu voie?
— Uciderea este păcat pedepsit de Dumnezeu chiar în viaţa aceasta. Lui Cain, care a ucis pe fratele sau Abel, Domnul i-a spus:« Glasul fratelui tău strigă către Mine din pămint» (Facerea 4, 10). Mustrat de conştiinţă. Iuda şi-a pus capăt zilelor. Abab şi soţia sa, Isabela, au pus Ia cale uciderea lui Nabot. Pentru crima lor, ei au fost cumplit pedepsiţi: trupvJ Isabelei l-au mîncat cîinii pe zidul Izreelului, iar sîngele lui Abab l-au lins cîinii de pe carul de luptă (III Regi 21, 24; 22, 38). Necruţătoare este pedeapsa pentru cei ce iau viaţa trupească şi sufletească a semenilor, aceste « bise¬ rici vii ale lui Dumnezeu». Sfîrşit tragic au avut toţi criminalii de-a lun¬ gul veacurilor (Cabgula, Claudius, Cezar Borgia ş.a.). Irod a fost mîncat de ■viermi de viu, fiindcă a sâvîrşit crime nu numai asupra supuşilor, ci şi asupra familiei sale, soţie, fiu, soacră. Ucigaşii sînt sortiţi osîndei veşnice, « ci nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu» (Gal. 5, 21). Pasibilă de pedeapsă e şi intenţia dc a ucide.270 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
54. Ce pedeapsă primesc cei ce ucid fără voie? Dar cei ce îndeamnă la ucidere pe alţii? Ce spun Canoanele?
— Uciderea fără voie este un păcat mai uşor decît păcatul voluntar, gravitatea lui fiind în funcţie de gradul lipsei de prevedere a celui ce l-a săvîrşit. Celui ce a ucis fără voie, i se cere un timp îndelungat de pocăinţă, cu post, rugăciune, fapte de caritate, apoi Mărturisire şi împărtăşanie. Cei ce îndeamnă la ucidere pe alţii, cooperează cu aproapele la săvîrşirea păcatului, se fac părtaşi la călcarea legii morale. în Sfînta Scriptură avem exprimată osînda ademenitorului şi producătorului de sminteală (Matei 18, 6). Cel ce îndeamnă la ucidere, face dovada răutăţii sale sufle¬ teşti, de aceea, numai o zguduire puternică a conştiinţei sale morale îl poate întoarce din calea răutăţii lui. Canoanele sînt foarte aspre pen¬ tru ucigaşi, ca şi pentru cei ce sfătuiesc la crimă. Întrucît crimele sînt considerate păcate de moarte, canoanele dicte^ază pentru autorii lor pedepse de oprelişte de la Sfînta împărtăşanie pînă la 20 ani. Aceste pedepse sînt dictate de Canonul 91 Sinod VI Ecumenic şi Canon 56 al Sfîn- tului Vasile cel Mare. Totuşi, pentru cei ce vădesc sinceră pocăinţă, i se lasă duhovnicului latitudinea de a judeca fiecare caz in parte în duhul iubirii frăţeşti, dar ţinînd seama şi de dispoziţia sufletească spre îndreptare a penitentului.
55. Cite fduri de ucideri sînt şi în .ce constă uciderea sufletească?
Care sînt urmările acestui greu păcat?
— Sînt două feluri de ucideri: trupească şi sufletească. Uciderea sufle¬ tească înseamnă pilda rea, prin vorbe şi fapte necuviincioase, prin care dăm prilej aproapelui de a călca legea morală şi a păcătui. Aceasta îi aduce moartea sufletească, după cuvîntul Sfîntului Apostol lacov; « Păcatul săvîrşit naşte moartea» (1, 15). Tot Ucidere sufletească înseamnă: invidia, clevetirea, mînia şi ura aproapelui, căci « Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I loan 3, 15). îndemnul la păcat e ceva diabolic, mai ales cînd urmărim formal căderea cuiva în păcat, din ură, egoism, răzbunare. Nu-i mai puţin gravă nici sminteala indirectă, prin vorbirea vulgară sau purtarea imorală. Autorul uciderii sufleteşti dă două lovituri deodată: îşi primejduieşte propria mântuire şi pe a aproapelui: «Cine sminteşte pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se lege de gît o piatră de moară şi să fie aruncat în mare» (Marcu 9, 42).cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 271
56. Cum îşi ucid sufleteşte părinţii pe fiii lor? Dar păstorii, pe păstoriţii
lor? Ce pedeapsă de la Dumnezeu primesc cei yinoyaţi de ucidere sufletească? *
— Părinţii ucid sufleteşte pe copiii lor, cînd nu poartă grijă de modelarea lor sufletească, de educaţia lor sănătoasă, cînd nu ţin seamă de povaţa paulină:« Creşteţi pefiii voştri întru învăţătura şi certareaDomnu¬ lui» (Efes. 6, 4). Părinţii să'rirşesc un adevărat atentat moral, dacă nu-şi controlează vorbele în faţa copiilor, ci înjură, vorbesc vulgar; părinţii ucid sufleteşte sufletul copiilor dacă nu urmăresc la unison o viaţă vir¬ tuoasă, bine ştiind că pilda e mai convingătoare decît povaţa teoretică. Prin purtarea lor rea, părinţii distrug suflete răscumpărate de lisus prin jertfa Sa, de aceea păcatul acesta le ingbimpă sufletul şi le aduce osînda lui Dumnezeu. « Cit despre ticigaşi,.. . partea lor este iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă» (Apoc. 21, 8).
Dacă părinţii trupeşti — unii prin inconştienţa lor — săvîrşesc uci¬ dere sufletească faţă de copiii lor, tot aşa şi păstorii sufleteşti săvîrşesc ucidere sufletească faţă de păstoriţii lor, dacă nu-şi înţeleg menirea. Credin¬ cioşii preţuiesc la păstorul lor sufletesc ştiinţa lui, dar îndeosebi hunina şi pilda vieţii sale. Pilda să concorde cu cerinţele legii morale evanghelice, al cărei propovăduitor este. Altfel, păstorii sufleteşti sînt asemenea cărtu¬ rarilor şi fariseilor înfieraţi de Mfiituitorul: « Vai vouă învăţătorilor de lege ! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atin¬ geţi aceste sarcini cu nici unul din degetele voastre . . . Că aţi luat cheia cunoş- tinţei; voi înşivă n-aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i-aţi împiedicat» (Luca 11, 46, 52).
57. Cea mai ciunplită nctdere de oameni pe pămînt se face, nu prin război, ci prin avort, prin uciderea cu voia de către mame a copi¬ ilor zămisliţi în pîntece. Porunca a şasea priveşte şi acest fel de ucideri ?
— Avortul este tot ucidere, căci omul din momentul zămislirii sale are drept la viaţă. Nimeni nu este îndreptăţit să-i răpească acest drept pentru nici un motiv. Cei vinovaţi de acest păcat vor da greu răspuns.
58. în ce constă gravitatea acestui păcat? în afara pedepselor legale,
care sînt pedepsele în viaţă şi după moarte a celor ce ucid proprii lor cepii înainte de naştere? ^
— Gravitatea acestui păcat ei.te identică cu a oricărei ucideri ^cute cu ştiinţă şi premeditare. Bine a zis un cugetător creştin că cimitir nu e nunţai locul fii care se îngroapă morţii, ci şi inima care nu vrea să devină xuaniă. Este păcat greu, fiindcă distruge fiinţa în care Dunmezeu şi-a272 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
pus chipul Său. Avortul aduce cu sine urmări grave: îmbolnăvirea tru¬ pului, în multe cazuri moartea mamei. în caz de supravieţuire, con¬ ştiinţa se trezeşte din rătăcirea ei şi biciuieşte necruţător, pe mama vino¬ vată de acest păcat. După moai^te, soarta e aceeaşi cu a tuturor celor ce au comis păcate strigătoare la cer. Femeile ucigaşe nu vor scăpa de răzbu¬ narea sîngelui vărsat.« Te voi judeca aşa cum se judecă femeile adultere şi cele ce varsă sînge şi te voi preda urgiei» (I lezechiel 16, 38).
59. Cum poate fi combătut acest greu păcat al uciderii de copii?
— Este datoria preoţilor şi a păstorilor de suflete de a le demonstra credincioşilor cu dovezi din Sfînta Scriptură, din SfinţU Părinţi şi din Canoane, ce greu păcat este acesta, al uciderii copiilor. La zămislirea fiec㬠rui prunc în pîntecele maicii sale, Dumnezeu pune încă de la început suflet nemuritor. Ca atare, femeile creştine trebuie lămurite şi făcute să înţe¬ leagă că acelea care îşi ucid copiii sînt ucigaşe ale zidirii lui Dumnezeu. Dacă se consideră ucigaş cel ce numai urăşte pe cineva (I loan 3, 15), cu atît mai mult mamele, care-şi ucid copui, prbprii lor copii, sînt soco¬ tite ucigaşe şi vinovate de gheena focului.
60. In ce condiţii pot fi spovediţi şi împărtăşiţi cei ce au făcut şi fac avorturi şi practică evitarea naşterii de copii?
— Aceştia pot fi spovediţi şi împărtăşiţi, dacă n-au repetat avortu¬ rile din necredinţă sau au săvîrşit un avort din primejdie de moarte pen¬ tru mamă, bineînţeles dînd dovadă de căinţă şi hotărîre de îndreptare în viitor. Cei vinovaţi de acest păcat vor fi iertaţi şi în ceasul morţii, dacă o cer cu inimă frintă de părere de rău. în cazul acestor păcate, i se cere duhovnicului să procedeze cu mult tact, spre a nu-i aduce la deznădejde pe păcătoşi, că nu vor fi iertaţi. Este ştiut că deznădejdea este păcat contra Duhului Sfint.
61. Gevetirea,birfirea aproapelui, ostndirea, defăimarea cinstei oricărui om sînt considerate ucidere sufletească. Cmn pot fi combătute aceste feluri de ucidere ale aproapelui şi ce canon se dă la spovedanie ?
— Clevetirea, bîrfirea aproapelui, osîndirea, defăimarea cinstei ori¬ cărui om sînt păcate împotriva iubirii şi cinstirii aproapelui. Urmările acestor păcate sînt multe, dar îndeosebi trei: hulirea lui Dumnezeu, dis¬ creditarea aproapelui şi pătarea conştiinţei credinciosului. Creştinul care vrea sincer să fie pe linia autentică a vieţii creştine, cind îl z^ndăre demo¬ nul vorbirii de rău a aproapelui, e îndatorat să repete îndrumarea psal- mistului: t( Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurulcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 273
buzelor mele, să nu abaţi inima spre cuvinte de vicleşug, ca să tăgăduiesc păcatele mele» (Ps. 140, 3—4). Se cere antrenarea şi cultivarea sentimente¬ lor frăţeşti şi deprinderea de a fi« zăbavnic la grăit» (lacov 1, 19). La spo¬ vedanie, li se vor recomanda bîrfitorilor remedii contrare clevetirii, înde¬ osebi înfrînarea limbii şi cultivarea iubirii aproapelui. Desigur, la stabi¬ lirea canonului, dubovnicul va ţine seama de individualitatea penitentului şi-i va arăta calea izbăvirii de păcatul vorbirii de rău a aproapelui.
62. Dar sminteala pe care o fac părinţii copiilor lor şi unii altora este tot ucidere sufletească? Care sint urmările ei şi cum poate fi combătută?
— Sminteala, în esenţa ei, este prilejul pe care îl dăm aproapelui să păcătuiască, cum sînt înjurătm'Ue şi certurile părinţilor în faţa copiilor lor, mâncare de dulce în zilele de post, luxul, risipa etc. Sminteala este trecută între păcatele de moarte, fiindcă prin ea atentăm la mintuirea aproapelui, deci conutem ucidere sufletească. Mîntuitorul ne povăţuieşte să ne ferim de a fi pricină de sminteală pentru aproapele nostru, chiar dacă ar fi să suferim pagubă mare. Expresiile: «Dacă mina sau piciorul tău te sminteşte, taie-l, sau dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine» (Matei 18, 8—9) ne arată în ctup figurat datoria de a nu fi pri¬ cină de sminteală, de a nu fi ademenire la păcat aproapelui. Creştinul ade¬ vărat ştie că mîntuirea personală este dependentă de mîntuirea aproapelui.
Pe lîngă o scurtă catehizare referitoare la mîntuirea lor şi a copiilor lor, li se vor da părinţilor canon înfrînarea limbii, chiar un timp de tăcere, fără a comunica cu cei din jur decît strictul necesar, exerciţii de cump㬠tare, cu respectarea zilelor de post, rugăciuni etc.
63. Uciderea în timp de război pentru apărarea patriei, sau uciderea în apărarea legitimă de ucigaşi sînt considerate ucidere plină? Ce canon primesc cei ce ucid în aceste circumstanţe?
— Războiul rămîue unul din relele cele mai mari care a bîntuit lumea pîni astăzi. Totuşi, cînd e vorba de apărarea patriei atacate pe nedrept ori de apărarea libertăţii, suveranităţii şi independenţei naţionale, răz¬ boiul este legitim. în viaţa unui stat există situaţii cînd un alt popor încalcă hotarele patriei, cu g^d dc înrobire, ucigând pe fiii comunităţii noastre etnice. în cazul acesta, credinciosul răspunde la chemările patriei, luptă ca să-şi apere ţara de cotropitori. Biserica se roagă pentru biruinţă asupra duşmanilor, iar pentru cei ce au căzut în război face rugăciuni, pentru odihna sufletului.
După cum nu este considerat păcat războiul de apărare, care e dictat de iubirea proprie şi a aproapelui, tot aşa nu este considerată păcat apăra-274 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
rea legitimă, în caz de primejdie de neinlăturat. Cît priveşte canonul, în aceste circumstanţe,'este unul uşor, pe care duhovnicul îl consideră necesar şi eficace.
64. în ce condiţii se pot mîntui ucigaşii? Dar sufletele celor ucişi nepregătiţi sufleteşte? Unde se află sufletele copiilor ucişi prin avort de către părinţi? Ele se pot mîntui? Dar copiii născuţi morţi fără voie, sau care mor nebotezaţi, se consideră ucidere?
— Ucigaşii se pot mîntui printr-un act de convertire, asemenea tîl- barului de pe cruce, şi prin bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu. Cei ucişi şi nepregătiţi sufleteşte vor fi judecaţi după ceea ce au agonisit pînă atunci în ^^steria lor morală şi cu pogorăminte din partea lui Dum¬ nezeu, întrucît, prin luarea pe neaşteptate a vieţii lor, n-au putut să se realizeze deplin creştineşte. Copiii avortaţi, nefiind botezaţi, nu pot intra în împărăţia lui Dumnezeu; ei aşteaptă ziua cea mare a judecăţii, cînd singuri vor acuza pe părinţi în faţa Dreptului Judecător lisus Hris- tos. Dumnezeu va avea milă faţă de ei, iertîndu-i. Copiii născuţi morţi sau nebotezaţi, din motive independente de voinţa părinţilor sau a preoţi¬ lor, se pot considera părtaşi la botezul dorinţei. Părinţii copiilor, însă, se vor spovedi şi li se va rîndui un canon potrivit cu grija sau nepăsarea lor. Li se va da canon să boteze sau să crească un copil sărac, să facă pelerinaj la un loc sfînt, metanii, milostenii, rugăciuni etc.
65. Cum trebuie înţeleasă ponmca a şaptea: « Să nu fi desfrînat» (Ieşirea 20, 14) ? Prin desfrînare înţelegem numai păcatele trupeşti, sau tot felul de păcate de la care nu voim să ne înfrînăm?
— Definită în formă generală, desfrînarea este lăsarea cu totul în voia poftelor trupeşti, care se aţîţă în noi prin simţurile noastre. Intră aici glumele necuviincioase, cîntecele indecente, citirea cărţilor pornografice, îmbrăcămintea necuviincioasă, beţia şi altele. Desfrînarea este un abuz; însuşi cuvîntul ne spune că acest păcat se naşte din bpsa de frînă a anu¬ mitor trebuinţe fireşti, instinctive, aşezate de Dumnezeu în fiinţa noastră.' Aici este vorba de instinctul genezic, sădit de Dumnezeu în om, spre a asigura perpetuarea neamului omenesc. Devierea lui de la acest rost de colaborare cu opera creatoare a lui Dumnezeu duce la păcatul des- frînării. Definit mai de aproape, păcatul acesta constă în orice legătură trupească în afara legiuitei căsătorii (în cuget, în afara ordinii naturale— sodomie, între persoane nelegate prin căsătorie — curvie, între persoanecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 275
căsătorite — preacurvic, adulter, sacrilegiu, cînd una sau ambele persoane au făcut votul castităţii).
66, în ce constă păcatul desfrînării şi care este vina omului ce face cu voia acest păcat?
— Desfrînarea este pervertirea funcţiunii instinctului genezic; ea face din funcţiunea Iui, din voluptatea ce o însoţeşte, un scop în sine, deci îl abate pe om de la scopul procreativ, nesocotindu-se slova biblică: « Bărbat şi femeie i-afăcut Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a binecuvintat, zicînd: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămîntul şi-l stăpîniţi ...» (Facerea 1, 27— 28). Chiar de la început, de la creaţiune. Dumnezeu a făcut pe om în aşa fel ca sa crească şi să se înmulţească prin împreunavieţuire a bărbatului cu femeia şi invers. Aceasta, bineînţeles, prin căsătorie, în cadrul fami¬ liei. Legătura trupească în afara căsătoriei este desfrînare, deci călcare a rânduielii dumnezeieşti, potrivit căreia împreunavieţuire a bărbatului cu femeia, în cadrul familiei, trebuie să fie^ icoană a unirii lui Hristos cu Biserica Sa (Efes. 5, 21—23). Desfrînarea este viermele care roade la teme¬ lia vieţii familiale, o destramă, macină unitatea ei şi, pînă la urmă, prăbu¬ şeşte acest aşezâmînt menit să fie cuib de tihnă şi fericire.
67. Întrucît desfrînarea este cel mai răspîndit păcat din lume, care sînt urmările omeneşti şi moral-tjreştine ale celor desfrînaţi?
— într-adevăr, desfrînarea este un păcat grav, cu răspîndire genera¬ lă, în trecut şi în prezent. Desfrînarea este iad ai cărui pereţi sînt împodobiţi cu briliante false şi strălucitoare. Nenumărate sînt urmările desfrînârii; întunecarea minţii, paralizarea voinţei, pierderea simţului pudorii, isto¬ virea puterilor fizice şi intelectuale, ruinarea agoniselii muncii, contrac¬ tarea de boli, aducerea pe lume de copii degeneraţi. Fiind o otravă sor¬ bită în sînge, desfrînarea nu lucrează numai în trupul celui ce a sorbit-o, ci se strecoară ca un blestem în sîngele copiilor, nepoţilor, neam de neam; ea veştejeşte floarea tinereţii şi aduce îmbăţrînire pretimpurie, iar sfîr- şitul, în multe cazuri, e în ospiciul de alienaţi. Urmarea dezastruoasă este ruinarea familiei, fiindcă desfrîuJ, identic cu moartea morală, nimiceşte hibirea curată care este cheagul legăturii dintre soţi. în caz de desfrînare, Mîntuitorul permite desfacerea căsătoriei. « S-a zis iarăşi: Cine va lăsa pe femeia sa., să-i dea carte de despărţire. Eu însă vă spun vouă: Că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricina de desfrînare, o face să săvir- şească aduîter,şi cine o va luape cea lăsată, săvîrşeşte adulter» (Matei 5,31—32).276 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
68. Cum poate â combătut, îugrădit şi biriut aceal cumplit păcat care face grele ravagii în familia creştină? Ce recomandă Biserica, Sfînta Scriptură şi Sfinţii Părinţi pentru combaterea desfrînării 1 şi a urmărilor ei?
— Biserica recomandă căsătoria legiuită. Căsătoria, prin care se întemeiază familia, îl apără pe credincios de ispitele senzuabtăţii adul¬ tere. Ispitele vin la credincioşi pe două căi: din interior spre lumea din afară şi din lumea din afară spre interior. Şi într-un caz şi în altul, dorinţele care ne asaltează nu pot fi ispite dacă inima noastră nn-şi dă adeziunea pentru ele. Credinciosul conştient că trebuie «să păzească hotarele legii» va face ca ispitele ce se nasc în el să dispară, prin stăpînirea şi îndnimarea lor spre alte obiecte care să înlocuiască pe cele dorite, aşa cum poate schimba cursul unei ape, feiindu-1 de alunecarea în păcat. Se reco¬ mandă apoi rugăciunea, Sfintele Taine, fuga de ocazii şi ispite, evitarea glumelor indecente, a luxului în îmbrăcăminte etc.
Sfînta Scriptură consideră desfrînarea păcat ce se săvîrşeşte în trup; celelalte păcate se săvârşesc în^afară de tnip. «Fugiţi de desfrinare! Orice păcat pe care-l va săvîrşi omul este în afară de trup. Cine se dă însă desfrî¬ nării păcătuieşte în însuşi trupul său» (I Corinteni 6, 18). Hoţul fură lucruri străine, desfrînatul se fură pe sine, se sluţeşte, se degradează pînă la anima- lizare. Desfrînarea poate fi biruită întîi prin cugetare la sfîrşitul vieţii (« 4du-ţi aminte de sfîrşitul tău şi nu vei păcătui niciodată» — Is. Sirah 7, 38), prin muncă, ascultare de educatori şi părinţi.
Sfinţii Părinţi urgisesc desfrînarea şi mereu amintesc creştinilor că «trupul este locaş al Duhului Sfînt — cumpărat cu mare preţ, deci Dum¬ nezeu trebuie preamărit în trupul vostru şi în duhul vostru, care sînt ale lut Dumnezeu» (I Corinteni 6, 19—20).
69. Ce canon se dă celor desfrînaţi si în ce condiţii pot fi spovediţi şi împărtăşiţi?
— Pentru a vindeca, nu este de-ajuns să scoţi săgeata din rană, cum zice Sfîntul loan Gură de Aur, ci trebuie să p'ii pe ea şi un leac- îndeosebi, se cere săvârşirea de fapte contrare păcatelor din trecut. în cazul desfrînării, se cere celor căsătoriţi să se depărteze j>e un timp şi să se obişnuiască cu înfrinarea. Canonul indicat pentru desfrînaţi este foarte greu (oprire de la împărtăşanie de la şapte ani în sus). Duhov¬ nicul va avea grijă — însă — la dictarea canonului, fiindcă o severitate prea mare l-ar îndepărta pe penitent de Biserică. I se va stabili o perioadă de pocăinţă, iar după aceea va fi supus unei mărturisiri amănunţite, care poate fi repetată, spre a se convinge duhovnicul în ce măsură cel în cauzăcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 277
face dovada îndreptării sale. Cind duhovnicul se va fi convins că peni¬ tentul lui e pe drumxil cel bun, îl va împărtăşi, îndatorîndu-I să practice virtuţile creştineşti, cu osebire înfrînarea, şi să se mărturisească perio¬ dic, dar mai ales în timpril rînduit de Biserică.
70. Ce datorii au părinţii şi preoţii să înveţe şi să facă educaţie de moralitate copiilor, tinerilor şi soţilor, în vederea combaterii preventive a păcatului desfrînării?
— Părinţii şi preoţii, deopotrivă, au datoria de a arata copiilor, tinerilor şi soţilor valoarea legii morale, a cărei respectare le aduce bun㬠stare şi fericire. Se va insista îndeosebi asupra binefacerilor pe care le aduce familia în reglementarea problemelor vieţii, inclusiv a ispitelor ce se abat asupra noastră. Pentru a preîntîmpina păcatul desfrînării, li se va recomanda evitarea tovărăşiilor rele, a societăţii în care se bea alcool, în care se fac glume necuviincioase şi se cîntă cîntece care trezesc poftele trupului. Prin educaţia ce li se face, se va urmări trezirea aversiunii pentru uxîciunea acestui păcat devastator.
71. Ce recomandaţi credincioşilor, în calitate de duhovnic, pentru a-i feri de păcatul uciderii de copii şi al desfrînării?
— Pornind de la cuvintele Mîntuitorului, că păcatul încolţeşte întîi în inimă, li se va recomanda credincioşilor că au datoria de a smulge răd㬠cina îndemnului spre păcatul uciderii şi al desfrînării încă înainte de a se fi materiabzat în faptă. Vor fi povăţuiţi să aibă mereu atenţie la cuvintele Mîntuitorului:» . . , Din inimă ies gînduri rele, ucideri, adultere, desjrînări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea spurcă pe om ...» (Matei 15, 19-20).
72. Cum trebuie înţeleasăporuncaaopta:« Să nu furi » ? (Ieşirea 20,15)
— Dacă este firesc să purtăm grijă de bunurile care sînt proprieta¬ tea noastră, e de la sine înţeles că avem datoria de a le respecta şi pe ale altora. Potrivit poruncii a opta, nu este îngăduit să ne însuşim pe nedrept un bun al altuia, sub nici o formă. De furt se face vinovat cel ce ia cu sila şi pe faţă lucrurile altuia, cel ce prin vicleşug răpeşte bunurile altuia; vinovat de furt este cel ce-şi însuşeşte pe nedrept din avutul obştesc, din banii publici, cel ce mituieşte şi se lasă mituit, călcînd flagrant legea pe care e îndatorat s-o respecte. Tot în categoria flirturilor sînt trecute: vînzarea celor necesare traiului cu preţuri exagerate (specula), luarea de dobindă mare (cămătăria), oprirea plăţii lucrătorilor, trăirea din 'cerşe¬ torie atunci cind cineva poate să-şi cîştige hrana prin muncă, însuşirea bunurilor bisericii etc.
278
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Furtul este un păcat grav, fiindcă nimiceşte armonia, pacea şi buna- învoire între oameni. El loveşte in datoria de a fi drepţi şi a iubi pe aproa¬ pele nostru. Porunca a opta nu opreşte însuşirea prin muncă cinstită a unor bunuri necesare vieţii, dar nici nu apără proprietatea bogaţilor însu¬ şită prin furt şi exploatare (mamonismul). Furtul este pedepsit de Dumne¬ zeu şi de legile civile.
73. Care este cel mai grav furt din punct de vedere creştin?
— însuşirea lucrurilor închinate lui Dumnezeu şi este calificat sacri¬ legiu.
74. Cum se canoniseşte păcatul furtului? Dar al opririi plăţii lucr㬠torilor? în ce condiţii pot fi iertaţi şi împărtăşiţi vinovaţii?
— Potrivit învăţăturii creştine, cel ce a comis furt din bunurile apar¬ ţinătoare aproapelui este obbgat la aşa numita restituţie, adică la acope¬ rirea sau compensarea pagubei pe care a facut-o acestuia. Credinciosul care se căleşte de fapta sa, mărturisind-o înaintea duhovnicului, este obligat să restituie celui păgubit valoarea bunului furat. Desigur, duhov¬ nicul îl va îndatora să facă mereu exerciţii de virtute, să facă acte de caritate, să practice milostenia, sa se deprindă cu rugăciunea şi postul. La fel se va proceda şi în cazul păcatului cu oprirea plăţii lucrătorilor, bineînţeles dacă cei vinovaţi îşi recunosc păcatul şi vor să se îndrepte, în urma pocăinţei dovedite, duhovnicul va aprecia de la caz la caz — cînd li se poate da dezlegarea de păcate şi pot primi Sfînta împărtăşanie ? (Ieşirea 20, 16).
75. Cum trebuie înţeleasă ponmca a noua din Decalog: « Să nu mărturiseşti strimb împotriva aproapelui tău»? (Ieşirea 20,10)
— Porunca a noua din Decalog interzice mărturia mincinoasă împo¬ triva aproapelui nostru, în scopul de a-i pricinui un rău. în special, se opreşte minciuna, tăinuirea cu ştiinţă şi voinţă a adevăndui. Minciuna este denaturarea intenţionată a adevărului, prin cuvinte, gesturi şi fapte.
Minciuna poate îmbrăca mai multe forme şi anume: ipocrizia sau făţărnicia, care constă în tăgăduirea piezişă a adevărului; calomnia sau birjirea urmăreşte înfăţişarea aproapelui în culorile cele mai urîte, atri- buindu-i defecte pe care nu le are sau, dacă le are, sînt neînsemnate. Cînd ia forma de învinuiri, publice, calomnia poartă numele-de defăimare sau hulire. Tot minciună e calificată şi delaţiunea (pîra) — denunţarea cuiva din ură sau răzbunare; indiscreţia — divulgarea secretului ce ne-a fost încredinţat; linguşirea — ce eonstă în laudele nemeritate aduse cuiva, spre a obţine un folos personal.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 279
Minciuna este lucrul diavolului « Tatăl minciunii» (loan 8, 44). Dumnezeu urăşte minciuna. « Urîciune sînt Domnului buzele minei- noase» (Pilde 12, 22).
76. Ce vină au cei ce dau mărturie falsă şi spun minciuni la judecăţi,
pentru bani sau din invidie şi răzbunare? .
— Cu o lovitură de limbă, mincinosul face trei omoruri: îşi ucide sufletul său, loveşte în dreptul legitim la viaţă al aproapelui şi distruge încrederea dintre oameni. Este îndeobşte ştiut şi recunoscut că în socie¬ tatea omenească încrederea este piatra de temelie a bunei vieţuiri între oameni. Or, minciuna dă o lovitură de moarte acestei temebi; ea înăbuşă adevărul, distruge sobdaritatea umană, nimiceşte legăturile de dreptate şi de iubire dintre ei şi pun stavilă progresului vieţii morale şi sociale. La acestea s-ar putea adăuga faptul că minciuna este expresia laşităţii. Mincinosul este laş, fiindcă el nu duce lupta făţiş, ci întrebuinţează o reţea întreagă de intrigi pentru a-şi stăpîni şi nimici victima. Fireşte, pedeapsa este în însăşi natura faptei.« Pierde-voi pe toţi cei ce spun min¬ ciuni» (Ps. 5, 6). Concludentă este pedeapsa aplicată soţilor Anania şi Safira (Fapte 5, 1—11). De altfel, însuşi Mîntuitorul a avertizat ca «.pen¬ tru orice cuvint grăit în deşert, oamenii vor da seama in faţa judecăţii» (Matei 12, 36).
77. Cum canoniseşte Biserica pc cei ce colportează minciuni, spre a se răzbuna pe aproapele?
— Cu îndatorirea de a se deprinde să fie stăpîni pe limba lor, în orice împrejurare. Să nu uite că Dumnezeu ne-a dat limba să binecuvîn- tâm cu ea şi să mărturisim adevărul, nu să blestemăm cu ea. Să li se îutipărească în minte învăţătura paulină: « Nu vă minţiţi unul pe altul» (Coloseni 3, 9). Mai curînd «lepădînd minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său», spune tot Sfîntul Apostol Pavel. Celor zgîndăriţi de demo¬ nul minciunii li se dă canon, pe lingă altele, să citească psalmul 140, îndeo¬ sebi versetele 3—4; « Pune, Doamne, pază gurii mele ...» şi să rostească zilnic de cîteva ori rugăciunea Sfîntului Efrem Surul.
78. Dar cînd se spune vreo minciimă pentru a scăpa pe cineva din primejdie este tot aşa dc mare păcat?
— Oricît de grele şi de încurcate ar fi împrejurările pe care le trăim, sîntem datori să mărturisim adevărul. Mîntuitorul a făgăduit împărăţia cerurilor celor care mărturisesc adevărul în toate împrejurările, înfruntînd orice pTimejdii. Ocolirea adevărului este totuşi justificată în unele cazuri de forţă majoră şi anume atunci cînd se are în vedere binele aproapelui, ■de ex.: medicul ascunde bolnavului gravitatea bolii sale, pentru a nu-1
_ CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
deprima cu totul; unui om suferind i se ascunde pentru un scurt timp o nenorocire familială, tot in scopul de a nu-i agrava boala ş.a. Fireşte, in astfel de cazuri, minciuna e scuzabilă.
79. Cum trebuie înţeleasă a zecea poruncă din Decalog: « Să nu ^ pofteşti... nimic din cîte sint ale aproapelui tău » (Ieşirea 20,17).
— Porunca a zecea din Decalog opreşte nu numai însuşirea lucrurilor altuia, ci cere să punem frîu chiar poftelor şi dorinţelor lăuntrice ale inimii după bunurile altuia. Aici e rădăcina păcatelor multe pe care le săvîrşim. Cu alte cuvinte, pentru a împlini voia lui Dumnezeu, se cere să stîrpim păcatul în faşă, în intenţie, să înăbuşim pofta în sufletul nostru, flindcă pofta naşte păcatul, iar păcatul, odată săvîrşit, aduce moartea veşnică. Creştinului i se cere să-şi cureţe vasul lăuntric de orice întinăciune, potri¬ vit cuvintelor Sfîntului Apostol Pavel; « Să ne curăţim pe noi de toată spurcăciunea trupului şi duhului, desăvîrşind sfinţenia întru frica de Dum¬ nezeu» (II Corinteni 7, 1).
80. Dacă numai poftim lucrul, averea, cinstea, femeia aproapelui, facem un păcat de moarte? Cum ne putem izbăvi de poftirea păcătoasă?
— Mîntuitorul a cabficat poftirea femeii aproapelui deslHnare; prin analogie, poftirea lucrurilor altuia e tot păcat. Dacă însă, dintru început, credinciosul nu-şi dă consimţămîntul in pofta păcătoasă, ea nu e păcat.
81. Care este valoarea morală şi dogmatică a Decalogului pentru noi, creştiuii, şi în ce fel sîntem datori să-l respectăm?
— Decalogul cuprinde învăţături religioase şi morale. Cele religioase se referă la Dumnezeu, fiinţă personală, creatoare, guvernatoare şi pronia- toare a lumii. îndeosebi poruncile întiia, a doua şi a patra înfăţişează existenţa lui Dumnezeu-Unul, CreatonJ şi Guvernatorul lumii. Celelalte porunci cuprind dispoziţii eminamente morale, care sprijină eforturile creştinului spre mîntuire, dar numai cînd sînt luminate pc deplin de înv㬠ţătura şi faptele Mântuitorului. Dispoziţiile Decalogului sînt de origine divină, avînd caracter universal şi obligatoriu, cu excepţia celor ceremo¬ niale, care sînt desfiinţate.
Mîntuitorul lisus n-a desfiinţat Decalogul, ci l-a întregit, l-a întărit şi l-a împlinit (Matei 5, 17). Preţuirea Decalogului o arată Mîntuitorul prin cuvintele: « Oricine va învăţa şi pe alţii aă le păzească, va fi chemat mare in împărăţia cerurilor» (Matei 5, 19). De asemenea, tînămlui bogat i-a spus:« De vrei să intri in viaţă, păzeşte poruncile» (Matei 19, 17). Noi, creştinii, punem la temelia vieţii morale respectarea poruncilor din Deca¬ log, fiind aşezate înaintea celorlalte porunci.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 281
82. Decalogul poate forma pentru noi o scară duhovnicească de desă- vîrşlre sau are rolul imei legi divine obligatorii? Ne putem mintui păzind niunai ponmcUe Decalogului? Sau avem nevoie de o altă scară duhovnicească, care ne urcă spre desăvîrşire, pe care ne-o oferă Legea Harulni, prin Sfintele Evanghelii?
— In general. Legea Vechiului Testament a avut rolul de călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24). Tot SfîntuJ Apostol Pavel spune despre ea că este « bună şi dreaptă» (Romani 7, 12). Totuşi, ea n-a putut să-l rointuiască pe om (Gal. 2, 16; Romani 3, 20 etc.). Legii vechi îi lipsea harul. Legea Noului Testament — prin Mîntuitorul — plineşte şi desăvîrşeşte Legea Vechiului Testament (Matei 5, 17), deoarece poruncile capătă un înţeles mai dephn. Sînt porunci divine, obligatorii pentru creştini, dar pentru a urca treptele desăvîrşirii, li se cere acestora ca la harul divin revărsat asupra lor să adauge eforturile lor, prin credinţă şi fapte bune.
în Legea Noului Testament, accentul se pune pe împlinirea ei, întîi în adîncul inimii credinciosului şi apoi urmează împlinirea ei externă. Legea Noului Testament ne arată trăirea desăvîrşită a învăţăturii în viaţa Mîntuitorului Hristos, trăire în iubire faţă de toţi oamenii, inclusiv faţă de duşmani. întrebat care poruncă din lege e mai mare, Mîntuitorul le-a cuprins pe toate în porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui, zicînd: « Aceste două porunci cuprind toată legea §i proorocii» (Matei 22, 35—40). Legea Noului Testament este legea harului, punînd la dispoziţia creştinu¬ lui, pentru a ajunge la desăvîrşire. Sfintele Taine şi Sfintele lerurgii, mijloace reale de împărtăşire a harului, nu numai simple simboluri.
83. Care este scara desăvîrşirii creştine pe care ne-o oferă lisus Hristos în Sfînta Evanghelie?
— Participarea efectivă la învăţătura şi pilda Mîntuitorului. Desă- vîrşirea sau sfinţenia, cum nimerit i se spune, se reahzează în unirea cu Hristos.« Mie a vieţui este Hristos şi a muri un ciştig» (Filip. 1, 21). Acest sens al vieţii creştine rezultă din însăşi întruparea Mîntuitorului; actrJ acesta este definit răscumpărare, înfiere, refacere a chipului lui Dumnezeu şi realizare a asemănării cu Dumnezeu pină la îndumnezeire, in şi prin Hristos. Idealul creştinului este participare la sfinţenia lui Dumnezeu, realizînd-o prin Botez, apoi ulterior prin conformarea purtării sale cu voia lui Dumnezeu.
84. Care este diferenţa intre Decalog si cele nouă Fericiri?
— Poruncile DeceJogului ţinteau să realizeze un minimum de morali¬ tate şi aveau mai mult un caracter prohibitiv, oprind de la fapte rele. Cel ce respecta pomncilc Decalognloi, era ferit de păcatele împotriva282 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
legii morale naturale. Desigur, Fericirile reprezintă un progres, arătînd ^'i^tuţile pe care trebuie să le practice un creştin. Ele au caracter pozitiv şi edificator. Creştinul e îndatorat să se străduiască nu numai de a nu face răul, ci de a face cît mai mult bine.
85. Pentru ce Fericirile, ca trepte ale desâvîrşirii, nu se numesc porunci, nici nu s-au dat pe table de piatră, ci s-au dat oral pe Muntele Fericirilor şi s-au scris în inimile oamenilor?
— Fericirile sînt date de Mîntuitorul, nu sub formă de porunci, ci în chip de «fericiri», pentru a corespunde mai bine spiritului liber al moralităţii creştine {lacov 1, 25). Totodată, în forma aceasta, ele sînt mai potrivite cu aspiraţiile noastre, îneît, auzindu-le, luăm singuri botărîrea de a le împlini. Asta este şi expbcaţia că nu s-au dat pe table de piatră. Faţă de poruncile Decalogului, Fericirile, prin practicarea virtuţilor, asigură fericirea parţial în viaţa aceasta şi deplin în viaţa viitoare.
PREOTUL 10AN MIRCEA*
Arhiepiscopia Bucureştilor
între preoţii de prestigiu ai Capitalei, Părintele loan Mircea, parohul Bisericii Cuţitul de Argint, se bucură de o îndoită cinste. Este un păstor de suflete, devotat Evangheliei lui Hristos, şi are o pregătire teologică superioară. Ca preot se sileşte să împlinească în toate cuvintele Mîntuito- rului care zice:« Eu sînt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul său pentru ode sale». Zilnic, Prea Cucernicia Sa este în mijlocul credincioşilor, prin vizite pastorale, în biserică, la cei bolnavi sau în bibliotecă, studiind Sfînta Scrip¬ tură, pe care o cunoaşte atît de bine, citind pe Sfinţii Părinţi, sau pregătindu-şi predi¬ ca zilei. Blindeţea, răbdarea, tactul pastoral, ţinuta preoţească şi, mai ales, exemplul pastoral în toate fac din Părintele loan Mircea un preot model pentru credincioşi, pentru preoţii tineri.
• S-a născut în 1903 corn. Măgura, Teleorman. După absolvirea Seminarului Central din Bucureşti îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie din Capitală, luînd doctoratul în teologie cu tema «Epistola I a Sfîntului Apostol Petru» a mai publicat «Introducere » şi « Comentai la Epistola a Il-a a Sfîntului Apostol Petru» 1975 şi «Dicţionar al Noului Testament» Bucureşti, 1984. Din anul 1944 este preot slujitor şi apoi paroh la Biserica « Cuţitul de Argint» din Bucureşti.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 283
în calitate de doctor în teologie, cu specialitatea Noului Testament, Prea Cucernicia Sa cunoaşte bine şi problema sectelor din ţara noastră, care interpretează greşit Sfînta Scriptură şi învăţătura dogmatică a Bise¬ ricii Ortodoxe apostolice. De aceea, l-am rugat pe PărinteleToan să accepte cîteva convorbiri duhovniceşti pe bază de texte biblice, privind învăţătura Bisericii Ortodoxe asupra celor mai importante subiecte contestate de grupările sectare actuale.
Răspunsurile biblice clare ale Prea Cucerniciei Sale le publicăm în paginile de mai jos ale lucrării de faţă.
I
SFÎNTA SCRIPTURĂ ŞI BISERICA
1. Care sînt textele clasice principale, privind biserica drept locaş de cult şi Casă a lui Dumnezeu?
— Sfînta Scriptură a Noului Testament este cartea sfîntă a Bisericii— scrisă sub inspiraţia Duhului Sfînt, care Scriptură cuprinde parte din învăţătura revelată propovăduită de Mîntuitorul Hristos, timp de 3 ani şi apoi de Apostoli zeci de ani. Sfînta Scriptură a fost alcătuită din scrierile a patru mari Apostoli şi a altor 4 din rîndul celor 70 de ucenici ai Aposto¬ lilor între anii 47—95, ale căror scrieri au fost apoi strînse şi colecţionate de Biserică, deosebindu-le de cele neinspirate, numite apocrife sau neau¬ tentice, atribuite unora sau altora din apostoli.
Biserica este deci mama Scripturii Noului Testament, şi tot ca este şi interpreta ei fidelă şi apărătoarea ei, de falsificările aduse acestor scrieri atît prin traduceri cît şi mai ales prin interpretarea lor literară şi liberă după bunul plac al adepţilor nenumăratelor culte şi secte. Sfînta Scriptură ă Noului Testament vorbeşte şi de noul cult creştin şi de Sfintele Taine săvîrşite în şi de Biserică prin preoţimea ei barică.
Primul text care vorbeşte de un loc în care s-a săvîrşit actul cel mai important de cult este Cenaclul, sau sala din casa Măriei, mama lui loan Marcu, din Ierusalim, în care Mîntuitorul Hristos a săvîrşit Cina cea de Taină cu ucenicii Lui înainte dp patimi (Matei 26, 17—28). în aceeaşi casă şi sală erau Apostolii adunaţi — de frica iudeilor — cînd li s-a arătat Domnului în ziua învierii Sale, — Duminică—, suflînd asupra lor Duh Sfînt şi dîndu-le puterea de a ierta păcatele oamenilor, în Taina Spoveda¬ niei, sau a Mărturisirii păcatelor (loan 20, 21—23). Sub această sală se zice că 8-ar afla şi mormîntul lui David (Cf. Dr. Vasile Gheorghiu, Sfînta Evan^ gkeiie cu comentat. Cernăuţi, 1925—1933, p. 118—719). Şi tot în această •casă a Măriei, mama lui loan Marcu, erau creştinii adunaţi în rugăciune,
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
cînd Sfîntul Apostol Petru a fost eliberat din temniţă de îngerul Domnului (Fapte 12, 12).
La începutul creştinismului, cînd nu existau biserici, cultul creştin se săvîrşea prin-case şi consta din cele trei acte principale: învăţătura, sau propovăduirea Evangheliei de către apostoli, împărtăşirea cu Sfînta Euharistie, agapa, sau frîngerea pîinii, şi rugăciunea (Fapte 2, 42; 1 Corin- teni 10, 16).
în Fapte 20, 7 Sfîntul Apostol Pavel, ajuns în Troa, cu însoţitorii lui, a luat parte la cultul euharistie: k în ziua întîi a săptămînii (Duminică) adunîndu-ne noi să frtngem piinea (şi să ne împărtăşim), Pavel ... a prelungit cuvîntul pînă la miezul nopţii !» Iar în camera de sus erau multe lumini aprinse. în Epistola către Romani se vorbeşte de« Biserica din casa lui Priscila şi Acvila»; şi de « bisericile dintre păgîni» (Romani 16, 3—5) unde de asemenea credincioşii luau parte la ctilt. Un alt text foarte impor¬ tant, în care se arată că în Duminici şi sărbători, cînd pentru cult se adunau într-o casă, sau biserică, credincioşii se împărtăşeau cu Trupul şi Sîngcle Domnului Hristos, este cel din I Corinteni 10, 16. Iar în capitolul următor, unde se foloseşte şi termenul de biserică, ca locaş de cult, în care se adunau credincioşii, apostolii şi preoţii lor, care săvîrşeau « Cina Domnului», în « Biserica lui Dumnezeu» (1 Corinteni 11, 18—22), adică oficiau Sfînta Liturghie, cum zicem noi astăzi. Atunci se împărtăşeau toţi cu Trupul şi Sîngele Domnului Hristos; dar unii, împărtăşindu-se cu nevrednicie, se îmbolnăveau, iar alţii chiar mureau (11, 24—30).
Alte texte care folosesc termenul de biserică, ca locaş de cult, sîntr în biserica din Antiohia, unde Pavel şi Varnava au activat un an întreg, adunîndu-se în «biserică» şi « învăţînd mult popor». Acolo, în Antiohia, <cint£ia oară ucenicii s-au numit creştini» (Fapte 11, 25—26). Tot în sensul, de locaş de cult e folosit cuvîntul biserică şi în textul din I Corinteni 14,. 23—35. Sau:« Ca in toate Bisericile sfinţilor^ femeile voastre să tacă in bise¬ rică, deoarece lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună, precum- zice şi Legea» (I Corinteni 14, 34).
în I Corinteni (16, 1—2) se vorbeşte, de asemenea, ca şi în Fapte 20,7, de ziua fixată pentru cult — Duminica — , în care se oficia de preoţi cultul liturgic, cînd se şi împărtăşeau creştinii. în acea zi se făcea şi colecta sau strîngerea de daruri pentru fraţii din Ierusalim, cum făceau şi Biseri¬ cile din Macedonia şi Ahaia (Romani 15, 26) si cele din Galatia. (Gal. 2, 10).
Biserica, 8au« Biserica lui Dumnezeu» (Fapte 20, 28), condusă ierar¬ hic, în fruntea căreia este episcopul, numită atît« Biserica lui Dunmezeu»- (I Corinteni 15, 9; I Tim. 3, 5; II Tes. 1, 4), cît şi« Biserica lui Hristos» (Matei 16, 18; Gal. 1. 22) este numită, deojwtrivă, şi «Casă, duhovni'-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 285
ceaşcă» (I Petru 2, 5); sau« Casa Tatălui Meu» (loan 2, 16; 14, 2),« casă de rugăciune se va chema» (Matei 21, 13; Marcu 11, 17); sau « Casa lui Dumnezeu» (Matei 12, 4 Efes. 2,19; I Tim. 3,15; Evr. 10,21; I Petru 4,17) care poate^ înţeleasă şi ca locaş de închinare sau de cult.
Biserica, locaş dc cult, sau de închinare, este întrevăzută şi în alte texte din Noul Testament. Astfel, în loan 4, 21—24 se arată că cultul, sau închinarea creştină, nu mai constă în jertfe de animale — ca în Ieru¬ salim şi ca pe muntele Garizim, în Samaria — ci este prezenţa spiri¬ tuală a lui Dumnezeu, în Biserică şi în tot locul, unde I se aduc «jertfe spirituale, sau duhovniceşti» (I Petru 2, 5). Noua închinare este una «în duh şi în adevăr» (loan 4, 24), cum o califică Mîntuitorul; adică închinare duliovnicească, cu «jertfe duhovniceşti, bineplăcute lui Dumnezeu, aduse prin lisus Hristos» (I Petru 2, 5). Unele din aceste « jertfe duhovniceşti» însoţesc Jertfa euharistică, cum sînt: rugăciunile, cmtârile duhovniceşti şi de laudă lui Dumnezeu, binecuvîntări şi milostenii etc., urmate de împărtăşirea cu Trupul şi Sîngele Domnrdui a celor care se pregătesc în chip deosebit pentru aceasta.
Aşadar, pentru locaşul de cult, în Noul Testament se folosesc deo- polrivă şi termenul de «biserică» şi cel de « casă». De aceea, se numeşte locaşul de cult, fără deosebire, cînd « Biserica lui Dumnezeu», sau «Bise¬ rica lui Hristos», cînd « Casa lui Dumnezeu», cum s-a văzut în textele indicate mai sus. Că «biserica» e termen consacrat, ca locaş de cult, ca şi termenul de « casă» se vede clar din textele amintite; dar se înţelege şi mai bine din versetele din I Corinteni 11, 20—34, unde sînt folosiţi amîn- doi termenii, precum şi din celelalte texte din care se arată şi se spune că şi în biserică şi în casă se săvîrşeau rugăciuni, propovăduirea Evangheliei şi cîntări duhovniceşti, pclîngă celelalte acte de cult: împărtăşirea şi agapa, sau frîngerea pîinii.
Biserica este deci Casa, sau Locaşul sfînt în care se săvîrşeşte Sfînta Liturghie, în timpul căreia episcopul, sau preottil sfinţeşte pîinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sîngele lui Hristos, cu care apoi se împărtăşesc slu¬ jitorii şi credincioşii, pregătiţi duhovniceşte, mai dinainte prin spovedanie, post, rugăciuni şi milostenii. Caracterizarea pe care o dau sectanţii Bise¬ ricii — aşa cum o înţelege Ortodoxia, ca locaş sfinţit de cult — este cea de « sinagogă a satanei» (Apoc. 2, 9), cum numea Sfîntul Apostol loan pe iudaizanţi, adică pe iudeii creştinaţi, care falsificau învăţătura lui Hristos, cum fac astăzi sectele, punînd Legea lui Moise mai presus de Hristos şi de învăţătura Evangheliei.286 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
2. Ce epim sectanţii împotriva bisericii ca locaş de cult, şi cum trebuie să le răspundă credincioşii ortodocşi?
— Obiecţiunile lor împotriva bisericii ca locaş de cult pornesc de la textiJ din cuvîntarea Sfîntului Ştefan, intiiul mucenic, care zice: «Dor Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mîini (omeneşti) precum zice proorocul: Cerul este tronul Meu şi pămîntul aşternut picioarelor Mele. Ce casă îmi veţi zidi Mie ? — zice Domnul — sau care este locul odihnei Mele?» (Fapte 7, 48—49); şi de la cel din cuvîntarea Sfîntului Apostol Pavel din Areopagul Atenei, unde citim: «Dumnezeul... cerului şi al pămîntului nu locuieşte în temple făcute de mîini (omeneşti)» (Fapte 17. 24). De aci deduc sectanţii că Dumnezeu nu are nevoie de Locaş omenesc sau, mai corect zis, că El nu-Şi are prezenţa în asemenea locaşuri, pe care de altfel tot El le-a rînduit, şi le-a legiuit.
Desigur că Dumnezeu nu locuieşte trupeşte nicăieri, fiindcă Fiinţa Lui este spirituală, nelrupească; dar, ca Spirit, sau Duh, Dumnezeu este prezent pretutindenea şi deci şi în aceste locaşuri sfinte. Căci în aceste locaşuri destinate cultului sau închinării lui Dumnezeu locuieşte El. adică este prezent; adică în ele «petrece numele Lui», cum spune El însuşi lui Solomon la sfinţirea templului zidit de el (III Regi, 9, 3). Cele două texte amintite, aduse ca obiecţiuni, însă, nu trebuie luate şi înţelese sectar, adică privite izolat, cum procedează sectele, ci numai în legătură cu contextul din care fac parte. Or, în contextul lor se vorbeşte de idolii paginilor, pe care ei îi numeau tlumnezei. Adică, în primul text, Sfîntul Ştefan critica viţelul de aur al evreilor, făurit de ei în pustiu, după modelul celui al egiptenilor de unde ieşiseră elin robie şi deprinseseră închinarea la idoli. Acestui viţel de aur îi ziceau dumnezeu, i se închinau şi-i aduceau jertfe ca unui dumnezeu. Tot în acel text, Sfîntul Ştefan vorbeşte şi de jert- • fele şi de cortul lui Moloh şi de idolul Rerafan. Deci, în legătură cu aceste practici idololatre se spune că Dunmezeu nu locuieşte trupeşte, ca idolii, în temple făcute de mîini omeneşti. Tot aşa se înţelege şi al doilea text, în care Sfîntul Pavel, vorbind de « Dumnezeul necunoscut» şi spiritual, care nu locuieşte — trupeşte — în temple, combate templele şi idolii din Atena.
Or, în biserica creştină ortodoxă, sau «Casa lui Dumnezeu», . El este prezent nu numai spiritual, unde se slăveşte, neîncetat, numele Lui, ci este' prezent şi real prin însuşi Fiul Său, Hristosul euharistie, în Sfînta Liturghie, săvîrşită prin mînăstiri zilnic, iar în toate bisericile este perma¬ nent prezent prin Sfînta împărtăşanie (Euharistie), care se păstrează în Chivotul (bisericuţa) de pe Sfînta Masă, din altar.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXA 287
Un alt text principal adus de sectanţi, ca obiecţie, împotriva bisericii ca locaş de cult, este cel din convorbirea Domnului cu femeia samarineancă de la puţul lui lacob. Acolo Domnul spune femeii că a venit vremea cînd oamenii nu se vor mai închina lui Dumnezeu nici în Ierusalim nici pe mun¬ tele Garizim, ci în tot locul. Căci<c Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină (Lui), trebuie să I se închine în duh şi adevăr» (loan 4, 24). Acest text (loan 4, 24), însă, arată că, înlăturîndu-se cultul extern, formal, şi jertfele de animale, care erau considerate suficiente, avea să înceapă cultul intern, spiritual, din inimă, sau închinarea «în duh şi în adevăr», închinare înso¬ ţită de jertfe duhovniceşti, care însoţea Jertfa euharistică a Domnului, proadusă în Biserică, în cadrul Sfintei Liturghii.
Pentru că creştinii, deşi sînt fiecare, prin trupurile lor, « temple» sau „biserici ’' vii ale lui Hristos, sau ale Duhului Sfînt (I Cor. 6, 19—20), totuşi, ei se adună în« Casa lui Dumnezeu», Biserica Lui, Locaş de cult, pentru a participa la Marea jertfă, la Jertfa euharistică ce se proaduce, prin preoţii Bisericii, în fiecare Duminică şi sărbătoare. Căci numai în Sfînta Liturghie, prin rugăciunile preoţilor de invocare a Sfîntului Duh, plinea şi vinul de pe Disc şi din Potir se prefac în Trupul şi Sîngele Domnului real, cel răstignit pe Cruce, cu care se împărtăşesc.
Dar sectanţii, vicleni cum sînt, sînt şi inconsecvenţi, pentru că, deşi sînt împotriva Bisericii ca locaş de cult, în care apostolii şi creştinii se adunau şi săvîxşeau cultul, şi în care cîntau, se rugau şi se împărtăşeau după Sfînta Liturghie, ei singuri se adună în clădiri sau « Case de rug㬠ciuni», unde îşi desfăşoară cultul lor aşa cum şi l-au format. Acestea nu sînt făcute de mînă omenească? Dacă da, atunci de ce se adună în ele şi nu se închină în inima lor, dacă Biserica este numai nevăzută şi spiri¬ tuală, nu şi locaş de cult? Cine camuflează adevărul? Cine falsifică adevărul sfînt al Scripturii? Deosebirea între Locaşul de rugăciune al creştinilor ortodocşi, care se numeşte Biserică, şi între « Casele de rugăciuni» ale sectelor este aceea că Biserica este Locaş sfinţit de sobor arhieresc şi în ea se săvîrşesc numai «cele sfinte», adică Sfintele Taine, iar în principal Sfînta Liturghie, pe cînd casele sectarilor sînt simple clădiri de adunare publică, în care, în afară de rugăciuni, eîntărj şi predică, nu se săvîrşeştc nimic sfînt. Pentru că, din moment ce nu au preoţie sfinţită şi sfimţitoare, nu pot avea nici Taine.
De aceea să ia aminte tot creştinul ortodox de sufletul său, ca să nu se lase amăgit de cuvintele mieroase, dar otrăvitoare, ale acestor « lupi răpitori» şi pierzători de suflete. Căci în afară de Biserică — cu dreapta credinţă şi de Tainele Ei — nu este mîntuire.
Biserica, deci, deşi este şi « Casă de rugăciune», nu este numai atît, ci este Casa sfînta si sfinţitoare a lui Dumnezeu, în care oamenii se împacă
288
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
>
cu Dumnezeu şi se sfinţesc prin Sfintele Taine, sau prin « cele sfinte săvîr- şite în Ea», prin preoţii Ei; « Preoţii Bisericii» păstoresc, sau conduc, pe creştini pe calea mîntuirii, îi învaţă şi-i sfinţesc prin Sfintele Taine. De aceea, ei şi datoresc preoţdor ascultare (Evr. 13, 17; I Petru 5, 1—2), ca unii care vor da seama lui Dumnezeu de sufletele lor.
Totuşi, sectanţii, neavînd preoţia sfinţitoare. pe temeiul altui text, spun că au şi ei preoţi,, şi sînt preoţi. într-adevăr. Apostolul Petru vorbeşte de o preoţie generală, duhovnicească, pe care o au toţi creştinii, prin Botez, Ungerea cu Sfîntul Mir şi Sfînta Euharistie. Căci scrie el creştinilor:« Si voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă duhovnicească, preoţie sfintă, ca să aduceţi jertje duhovniceşti^ bineplăcute lui Dumnezeu, prin lisus Hris- tos». Iar mai departe scrie: «/ar voi sînteţi seminţie aleasă, preoţie împăr㬠tească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi care odinioară nu eraţi popor ales, iar acum sînteţi poporul lui Dumnezeu, voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sînteţi miluiţi» (I Petru 2, 5. 9—10). Dar nici pe această « preoţie sfîntă», sau «preoţie împărătească» n-o au deplin, deoarece nu au primit cele trei Taine care integrează pe credincios deplin în Biserică, prin preoţii ei sfinţitori, ci numai pe a Botezului — şi aceasta prin pogorămînt —, însă aceasta poate fi făcută, şi dc orice creştin, în lipsa preotului, rostind numai formula Sfintei Treimi, în numele Căreia se botează la copiii aflaţi în primejdie de moarte şi în caz că la venirea preo¬ tului trăieşte copilul, acesta îi completează Taina cu rugăciunile. Ungerea . cu Sfîntul Mir şi împărtăşania.
Textul citat de Sfîntul Apostol Petru este luat din Legea Veche, unde Moise numeşte pe evrei că vor fi: «preoţie împărătească», &avL «împărăţia preoţească» şi« neam sfînt» (Ieşirea 19,6), căci erau poporul ales al lui Dum¬ nezeu. Totuşi, ei aveau preoţia specială, din neamul leviţilor, care oficiau slujirea preoţească, făceau tăierea împrejur, aduceau jertfele de animale, săvîrşeau căsătoriile, învăţau şi conduceau pe credincioşi. Iar cine din cre¬ dincioşi încerca să-şi asume slujirea preoţească erau aspru pedepsiţi, cum au fost: Core, Datan şi Abiron (Numeri 16, 1—35) cu cei 250 care i-au urmat, precum şi regele Ozia, umplut de lepră (II Paralip. 26, 23).
Dar, chiar şi Sfîntul Petru vorbeşte de preoţii creştini, sfinţitori, învăţători şi păstori ai Bisericii:« Păstoriţi Biserica lui Dumnezeu» (I Pe¬ tru 5, 1—2). Deşi numiţi«preoţie împărătească», creştinii aveau, totuşi, şi preoţia specială, cum o aveau şi evreii, după expresia aceasta. Pentru că şi creştinii sînt numiţi « preoţi» şi« împăraţi»: « preoţi ai lui Dumnezeu, care vor împărăţi cuHristos mii de ani» (Apoc. 20, 6; 1, 6). Căci ca «preoţi» ci se roagă şi slăvesc pe Dumnezeu, aducînd jertfe duhovniceşti; iar ca «împăraţi» împărăţesc peste ei, peste gîndurile, faptele şi sentimentelecu dascAli de teologie ortodoxă 289
lor, călăuzindu-lc după voia lui Dumnezeu.. , , ! - . . •
' Iată deci cum trebuie înţeles şi acest text (I Petru 2^ 5; 9—10).
. '>■ .1 ') ■'■'i. u t , Vv; ■ ' V,
. ' ij:; ; :. 1 . * ; - 1 ^ . II , i i
’ ' MAICA DOMF^rULUI ÎN SFÎNTA SCRIPTURI ^
»
! 3. Care sînt textele biblice cele mai clare şi importante care adeveresc că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu prin umbrirea Duhului Sfînt şi că nu a mai avut copii? ,
— Denumirea de « Maica Donmului» cate unică în Noul Testament şi este rostită prima dată de Elisabeta, mama lui loan Botezătorul. Căci inspirată de DuliuJ Sfînt, cînd e vizitată şi salutată de Sfînta Fecioară Maria. « Elisabeta s-a umplut de Duhid Sfînt. Şi cu glas mare a zis: Binecuvîn- tată eşti tu între femei şi biuccuvîntat este rodul pîntecelui tău. Şi de unde mic cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată cum veni la urechile mele glasid salutării tale p;runcul a săltat de bucurie în pîntecclc meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împbni cele spuse ei de la Domnul» (Le. 1, 41—45). Iată deci că Duhul Sfînt o fericeşte prin gura Elisabetei, iar creştmii rătăciţi nu înţeleg, soco- t.ind-o ca femeie do rînd, dar nu ca pfe Sfînta Fecioară, Maica Domnului.
Cele dintîi texte biblice care vorbesc despre Sfînta Fecioară că va naşte pe Mesia-Hristos, le aflăm în Vechiul Testament, deşi nu o numesc, încă de la alungarea din rai a lui Adam şi a Evei, Dumnezeu făgăduieşte omenirii, care avea să vină după ei, pe Mesia, « Săminţa femeii», «. Care va zdrobi capul şarpelui ademenitor» (Facerea 3, 15). -
Mai apoi, Isaia proorocul prezice: «Iată Fecioara va lua in pîntece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel» (Is. 7, 14). Fecioara pe care Isaia n-o numeşte, avea să fie Sfînta Fecioară Maria, iar Emanuel, care înseamnă « Cu noi este Dumnezeu» (Matei 1, 23) avea să fie Mesia- Hristos, precum îngerul Domnului o va descoperi şi tîlcui Fecioarei îna¬ inte de întruparea Lui.
Textul din Isaia este amintit de îngerul Gabriel lui losif, logodnicul Fecioarei; iar El îi va spune că va zămisli de la Duhul Sfînt; că «puterea Celui Preaînah o va umbri» şi va naşte pc Fiul lui Dumnezeu şi-I vor pune numele lisus (Luca 1, 31, 35; Matei 1, 20). în convorbirea îngerului cu Sfînta Fecioară Maria, cînd îi aduce această veste, mai întîi o pregăteşte, ca să accepte mesajul ce-i aducea. Căci, zice:« Bucură-te, cea plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvîntaiă eşti tu între femei» (Luca 1, 28). Ea insă tulburată de închinarea îngerului i se spune că este aleasă ca să ia în pîntece de la Duhul Sfînt şi să nască pe Fiul lui Dumnezeu, încredin- ţînd-o că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (1, 37). Abia după290 ' ' CONVORBIlll Dl^IO^^VICEŞTI ■
această convorbire, cînd îi dezvăJine taina, Siînta Fecioară îai dă acceptul, consimte să împlinească această Taină « Şi a zis Marin: Iată roaba DomnU' lui. Fie mie după cuvinlul tău. Şi îngerul a plecat de la ea» (Luca 1, 38).
Aceste texte silit cele mai clare şi moi importante, care adeveresc că Sfînta Fecioară Mai'ia cslc Născătoare de Dumnezeu; şi numai Născ㬠toare de Duimiezcu, adică numai Mama lui lisus llristos. Fiul lui Dumne¬ zeu,, nu şi a altor coj)ii cum susţin sectanţii blasfeiniatori. Aşa au înţeles şi au crezut toţi crc.ştinii ortodocşi pînă la apariţia sectanţilor, care se leagă de unele expresii şi cuvinte ];e care nu le înţeleg şi nu a or să le înţe¬ leagă decît aşa, ca să poată sminti pe cei slabi.
Un alt text precis care vorbeşte de fecioria Maicii Domnului înainte şi după naşterea unicului .'■ău Fiu — lisus llristos — este cel clin proorocul lezccbiel 44, 2. Aci citim: trii-a zis (barbalul-înger) Domnul: Poarta
aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi îtichisă». Poarta este o figură metaforică pentru Fecioara, aşa au înţeles şi tîlcuit sfinţii Părinţi ai Bisericii textul din lezechicl (44, 2). Şi din această inter¬ pretare s-a născut şi eîntarea ce i-au închinat-o Maicii Domnului mclozii Bisericii «Intru naştere fecioria ai păzit. ; . de Dumnezeu Născătoare». Sau refrenul Acatistului; carop grăieşte: «. Bucură-te Mireasă, pururea Fecioară /» • • ' . i , '
Totuşi, sectanţii im ţin scamă ele aceste texte dare, ci ])e ci îi tulbură, sau mai degrabă îi trufeşte expresia «fraţii Domnului», sau «fraţii lui lisus» (Matei 12, 46—48—49; 13, 55; Marcu 3, 31^—32; 6, 3; Luca 8, 19—21; loan 2, 12; 7, 3—5; Fapte 1, 14 ; I Cor. 9, 5; şi G-al. 1, 19), ex¬ presii din care ei fac o blasfemie la adresa Maicii Domnului, ca şi eweli de atunci. în acest scop au falsificat şi Scriptura Noului Testament în loc de « Maria logodită cu losif» (Matei 1, 18), ci au tradus « Maria, nevasta lui losif» (Matei 1, 20—24). Deci o primă hulă şi blasfemie este că o soco¬ teşte pe Maica Domnului « nevasta» lui losif, în ciuda textelor clare. Altă blasfemie este că socotesc pe aşa-zişii «/raţii lui lisus» copiii Sfintei Fecioare, după El şi fraţi buni cu El.
Sectarii nu vor săi înţeleagă că acei aşa-zişi «fraţii Domnului» nu 8Înt fraţii Lui, şi chiar dacă El ar veni acum să le spună clar că nu sînt fraţi, ci «rude», sau « veri secundari», tot n-ar crede. Ei nu vor să ştie că în Limba ebraică, săracă în cuvinte, priiitr-un singur termen « ah» = frate, se exprimau toate gradele de rudenie, adică: frate bun, frate vitreg,' sau frate de levirat, văr primar ai văr secundar, unchi şi nepot etc. Se ştie că Maica Domnului a fost singurul copil al lui loachim şi Anei; şi, totuşi, este numită sora altei Marii, care era soţia lui Cleopa (loan 19, 25). In realitate, deci, această Maria era vară primară ă Maicii Domnului, sau
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
s>'
291
mfinişa ei. Iar mama aşa-zisilor «/rarii lui /isus» = lacob, losif, Simion’ şi Iuda (Matei 13, 55), era de fapt acea Mărie, soţia lui Clcopa, numită în alte locuri: «Maria lui lacob, şi a lui losif» (Matei 27, 56; Marcu 15, 40).‘
' De aceea, aceşti zişi «/răpi Domnului» niciodată nu se numesc « fiii Măriei, Maica Domnului», ci numai« fraţii Lui»; şi numai lisus singur e numit: « lisus. Fiul Măriei», deci Unicul ei Fiu, iar Sfînta Fecioară Maria este mimită, cxchrsiv; «Mama lui lisus» (Matei 1, 18; 2: 11; 13. 14; 12, 47: loan 2;'l); sau « Mama Lui» (Matei 12, 48; Marcu 3, 31—32).* O altă exţuesie blasfcmică, în traducerea Bibliei sectare, este în Matei ], 25: « Dcr (losif) n-o cunoscut-o pe ea (Maria) pină ce ea a născuP un fiu . . Expresia «prnd ce» nu înseamnă « pînă cînd» ci « niciodată ».^- Ex. II Regi 6. 23«Micol n-a acut copii pînă în ziua morţii», adică nici-' odată. Cînd Domnul zicc:« Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmafii Tăi aşternut picioarelor Tale» (Matei 22,- 44; I Cor. 15, 25), adică, de-a pururea, permanenţi ' ' ■ ' ■ or ’
lată deci că Sfînta Fecioară n-a născut decît pc lisus' şi a rămas- pururea Fecioara. • >ii i- . ' ‘ i.i . •;> >-u .i-u.
■ ■ • ' _
. 4. Ce texte biblice dovedesc fecioria şi sfinţenia vieţii Maicii Donmului?
— Primele texte biblice care vorbesc despre fecioria şi sfinţenia -vieţii Maicii Domntilui sînt cele profetice din Vechhd ^Testament.’ Cel dinţii ui-1 oferă proorocul Isaia. care; după descoperirea ce i s-a făcut, o vede ca un « semn» extraordinar, în afara legilor fireşti, scrie proorccia, de care am mai amintit,: astfel: « Iată Fecioara va lua în pintece şi va- naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanuel» (Is. 7, 14).« Semnul» extraordinar era că Fecioara avea să zămislească fiu, « nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu» (loan 1, 13), sau « de fa Duhul Sfînt» (Matei 1; 18; Luca 1, 35), Care a umbrit-o, pogorîndu-Sei peste ca. ' - r, ly ■. ■'•.•rr - . ■ n p‘.
Un alt text important, pri-vind «pururea fecioria» acestei Fecioare care avea; să nască pe Mesia fără stricarea fecioriei ei, este cel din lezechieL amintit (44, 2), care o vede, în revelaţia ce primeşte, printr-o metaforâ = «poarta încuiată», din afara templului, «Şi mi-a. zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un, om nu va intra pe ea, căci. Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă». înţe- legînd textul literal, probabil, iudeii au încliis poarta din afara templului, în partea de răsărit, spre muntele Măslinilor, care este zidită. Dar ter¬ menul de «poartă» exprimă o idee profetică, şi deci are sens figurat, metaforic, -vrînd să spună altceva decît arată cuvîntul. Termenul, deşi figurat, ideea devine clară, dacă zicem, în loc de«jpoorfd». Fecioară,^ adică," •după Fecioara Maria. Căci Sfînta Fecioară Maria a fost Fecioară, înainte^292 / , CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dc u zămisli îh pînlccc de la Dulud Slînt pe Emanucl; după naştere — adică după ce a intrat Dttmnezeu-Fiul prin ea şi 6*ă născut -^« Poarta» a rămas iar încuiată, adică, şi după naştere Fecioara a rămas iarăşi Fecioară. Sau. cum o ciută Biserica, <c pururea Fecioară». Chiar şi înţeleptul Solomon, inspirat, o vede pe Fecioara ca « o grădină încuiată, ftntînă acoperită şi izvor pecetluit» (Cînt. Ciut. 4, 12). - > - , i '
, Că Mama lui Emanuel, Fiul lui Dumnezeu, lisus Hristos, Unicul ei Fiu, numit» împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor» (I Tim- 6, 15), Maica Domnului este « împărăteasa cerului» şi şade de-a dreapta Fiului ei» Aşa a văzut-o dinainte proorocul David, care zice: « ŞczuUa împăr㬠teasa de-a dreaptaI Ta îmbrăcată în haină aurită ţi prea înfrumuseţată» (P8.,44, ll). ., ^ . . . -
■ Alte texte fcate dovedesc fecioria şi sfinţenia Maicii Domnului.sînt cele din «Noul Testament. Primul c cel din Matei 1, 18, unde citim că «Maria, mama Lui (Jisn»),fiind logodită cu losif, fără săfi fost ei împreună s-a aflat avînd în pîntece de la Duhul Sfînt». Iar losif, ştiind-o curată şi neprihănită, văzînd că-i creşte pîntecele, era nedumerit, voind s-o lase într-ascuns. Atunci i se arătă îngerul Domnului in vis, spunîndu-i că « ce s-a zămislit într-însa e de la Duhul Sfînt» (Matei 1, 20). Apoi amintin- du-i textul din proorocia lui Isaia care-i era bine cunoscut, losif s-a lumi¬ nat. şi a înţeles că Mafia, logodnica lui, este « Fecioara» aleasă dc Dumne¬ zeu ca să nască pe Fiul Său Emanuel, care înseamnă « Cu noi este Dumne¬ zeu»,«. Şi fără să fi cunoscul-o pe ea losif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut (unicul). Căruia I-a pus numele lisus» (1, 20—23—25).
Un alt text aminteşte de convorbirea Sfintei Fecioare Măria cu Arhanghelul UabrieLi care-i aducea vestea cea bună la Nazaret. îngerul salutînd-o şi închinîndu-i-sej grăieşte de mesajul ce-i aducea: « jBitcu- ră-te, ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvintată eşti tu între femei» (Luca 1, 28). Dar ea, tulburată de vederea îngerului şi de închinarea lui, cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate fi. aceasta? Apoi îngerul liniştind-o îi comunică, mesajid ceresc şi îi zice: a Nu te teme Maria, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pîntece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui lisus». Ei este «Fiul Celui Preaînalt» şi «împărăţia Lid nu vă avea sfîrşit». Ea însă ştiindu-se neprihănită a zis către înger:« Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat ? Şi răpun- ztnd îngerul i-a zis; Duhul Sfînt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta şi Sfintul care se va naşte din tine. Fiul lui Dumnezeu se va chema». Amintindu-i apoi că şi Elisabeta, rudenia sa, a zămislit Ia bătrîneţe, contra firii: «Co la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (1; 36-^37), abia atunci Sfinta Fecioară şi-a dat accep-
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
tttl: «Şi o xis Marin: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvtniul tău! Şi îngerul a plecat de la ea» {l, ' • •' * • j : t> > !■ i- - i uns. - .
■ " Din această hingă convorbire pentru a consimţi să primească mesajul ceresc, sc înţelege, clar, că Dumnezeu nu impune nimănui' voinţa' Sa, ci doreşte ca lucrarea mîntiiirii să fie o colaborare a omului cu Dumnezeu, El triniiţînd harul şi credinciosul primindu-1 conlucrează cu el prim cre¬ dinţă şi lucrare, sau fapte. - ■ i .iu., •. m: .
Mergînd apoi Maria la ElisaLeta, rudenia sa, şi salutînd-o, această, inspirată de Duhul Sfînti îi spune; « Binecuvîntată eşti tu între femei şi ! bmecuvîntat este rodul pînlecidui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu ? Ca iată, cum veni la urechile mele glasul • salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pîntecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse de la Domnul». Iar Maria inspirată rosteşte imn de slăvirea lui Dumnezeu: « Măreşte sufletul meu pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale.- Că, iată, de acum mă vor ferici-toate neamurile» (Luca 1, 41—48). De atunci • au fericit-o toate neamurile ' spunînd Ini lisus: «Fericit este pîntecele care te-a purtat şi sînii pe.care i-fli supt» (11, 27). ■ ' ■ .. ; !>'. A»* .. î‘
Iată, deci, adevărul biblic, pe care numai cei orbi sufleteşte nu pot -să-l vadă (sectarii).' - / ; ! ; , • i , , t,- .i-'.t >> .■■ai.i'.
5. Cc apun sectanţii împotriva fecioriei şi sfinţeniei Maicii Domnului?
— Întrucît toţi sectanţii dc la noi se servesc dc aceeaşi Bihbe, falsi¬ ficată de Luther, după care a fost tradusă şi în româneşte, în 1924, de Dumitni Cornilescu — care — atrăgînd la ideile protestante, cu care venise din Germania, pe Preotul Tudor Popcscu, de Ia Bi8erica« Cuibii cu Barză», din Capitală — a dat naştere atunci primei secte născută în ^Bucureşti — zisă « Tudoristă»^ sau « Creştini după Scriptură»* — nu este de mirare că ci (sectanţii) sînt împotriva fecioriei şi sfinţeniei Maicii Domnului. Fiindcă ci aşa văd scris, în acea Biblie sectara, protestantă, aşa citesc şi numai 'aşa înţeleg. . . ' ri. , ..m- : ’î .■V;.- i.'V •.■'>*, y> ,
După cum am ărătat în punctul precedent, toate obiecţiunilc stetaie pornesc de la şi se bazează pe traducerea falsificată a Biblici dc care se folosesc. Căci dacă ei citesc din prima pagină a Noului Testament, ică '« Maria mama Lui'(lisus) era.-logodită cu losif» (Matei 1,18) iar mai departe că « Maria» era « rwvasta» lui (1, 20, 25); şi că' Tosif« n-a-cunoscut-o pînă ce ea a născut unfiu» (1, 25), de aci’ zic aceşti blasfemiatori ai celor sfinte că după aceea losif a cunoscut-o ca pe nevastă şi a mai a\'nit şi alţi copii ' cu. ea. Fiindcă,, dacă rf-ar fi tradus termenul greCi chiar literal = ghini'.c>= -femeie, sc putea înţelege şi Femeie necăsătorită şi fecioară logodită,: cum
294
! . > CONVORBIRI DUHOVNICEŞTII
'arată precis versetul 18 şi cum se înţelege şi mai clar din convorbirea înge¬ rului Gabriel cu Sfînta Fecioară Maria, redată de Sfîntul Luca, Aci citim 'că îngerul a fost trimis dc la Dumnezeu în cetatea Nazaret« Către o fecioară • logodită cu uji bărbat care se chema losif, din casa lui David: iar numele fecioarei era Maria» {Luca Ij 27). lată deci că «femeia» logodită de care vorbeşte Evangbebatul Matei era «fecioară», şi nicidecum «nevastă» cum spune traducerea sectară, falsificată. Iar din convorbirea acestei Fecioare cii îngerul', ca îşi mărturiseşte curăţenia şi fecioria neştiind cum vă putea «/ua în pintece şi naşte fiu», eînd ea << nu ştie de bărbat», numai orbii şi viclenia sectară nu pot şi nu vor să vadă adevărid biblic, fiindcă \nuri avantajează, dacă ax recunoaşte. > ■ . ., j
•iv • în ce priveşte expresia: « Şi n-a cunoscut-o pînă ce ea a născut un «pînă ce», «.pînă cînd» în acest context nu arată un termen^ ci exprimă o continuitate a situaţiei de fapt, o stare continuă, dc perma¬ nenţă, de veşnicie. Iată cîteva exemple, deosebite de cele amintite în capi¬ tolul 4: Dumnezeu .Tatăl zice Fiului, arată proorocul David: «Şezi de-n dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale» (Ps. 109, 1). Sau cum zice Domnul ucenicilor;» lată Eu sînt cu voi in toate zilele ptnăj^la sfirşitul veacului» (Matei 28, 20). Sau: «Căci El (Fiul) trebuie să împărtăşească pînă ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale» (I Cor. 15, 25). Adică Fiul va fi pururea, veşnic, de-a dreapta Tat㬠lui ^i va împărăţi veşnic şi după supunerea vrăjmaşilor.
O altă blasfemie o săvîrşesc sectaiii cu expresia «fraţii Domnului» -■—T cum 8-a mai spus — despre care ei spun că sînt fiii Sfintei Fecioare Maria. Pentru că ei, fiind raţionalişti, nu pot să admită supranaturalul, «cum adică Fecioara a-luat în pîntece, prin « pogorîrca Duhului Sfînt asu- .pra ei, şi prin puterea Celui Preaînalt care a uiubrit-0» (Luca 1, 35), deşi; « la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă» (1, 37). Lipsiţi cum sînt,< însă,
. de bunăcredinţă şi' vicleni, sectarii nesocotesc toate textele, care nu Ie '.convin, sau le « răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare» ■ (II Petru 3, 16). Căci deşi: textele spun clar că cei aşa-zişi»/rafii lui lisus», sau «fraţii Domnului» sint fiii altei Marii, soţia lui Cleopa, (Matei 27, 56; Marcu 15, 40) iar ea vară a Maicii Donmului, deşi numită «sora» ei (loan 19, 25), totuşi, în ciuda textelor clare sectarii susţin că acei« fraţi» ‘ ar fi copiii Maicii Domnului şi nu ai Măriei lui Cleopa. Cum s-ar mai numi Sfîuta Fecioară Maria, «Maica Domnului», Aav lisus, «Fiu/ ei», dacă ea . ar mai fi avut alţi copii? Ce raţiune sănătoasă poate susţine că se împacă aceste expresii « Mama Lui» şi« Fiul ei» « cu « acei fraţi»? i >
. . 1 V S-a constatat, într-adevăr, că sectarii folosesc Biblia nu pentru zidire sufletească şi spre mîntuire, nici măcar pentru a lor^ ci pentru trufie, ca să dovedească anume că ştiu pe de rost unele versete cu care amăgesc pecu DASCĂLI DE ITOLOGIE ORTODOXĂ 295
cci neştiutori, şi pentru « ceartă de cuvinte» (1 Tim. 6, 4) cu cei care cunosc Scriptura şi le stă împotrivă, ca fariseii de odinioară aşa cum făceau ere¬ ticii şi « învăţătorii mincinoşi» în. vremea apostolilor.
I . O altă mărturie biLlică nc-o dau clriar doi din aşa-zişii « fraţii Domnu¬ lui» care au scria cîtc o mică epistolă, în care ei nu spun nicăieri că sînt fraţii Lui, ci« slujitorii» aau« robii» Lui. Astfel, lacob scrie;« lacob, robul lui Dumnezeu fi al Domnului lisus Ilrislos» (1, 1). Iar celălalt Bcrie:« luda, rob al lui lisus Hrislos fi frate al lui lacob» (Iuda 1, 1). Deci, nici unul nu spune că este « fratele lui lisus». Pentru că ei se ştiau sigur că sînt fiii Măriei, soţia lui Cleopa,. aşa cum .se arată clar în Matei 27, 56 şi Marcu 15, 40, care Maria era vara Maicii Domnului. Căci din lipsă dc termeni în iirnba ebraică pentru gradele .de iiidenie, se folosea acelaşi cuvînt pentru: fraţi, veri, unchi şi nepoţi etc., ca şi pentru: surori, verişoare, mătuşe.
Reamintim şi alte exemple: Avraam era imchiul lui Lot, iar el nepot de frate şi se aumeau«/raii» sau« rude» (Facerea 11, 27; 12, 5; 13, 8; 14, 14—16); apoi, lacob, nepotul lui Avraam, s-a căsătorit cu verişoarele lui —, surorile Lia şi Hahcla — fiicele lui Laban, nepot de frate lui Avraam, frate cu Nahor, şi se numeau «/rofi» (Facerea 11, 27; 29, 15—28). De ase¬ menea, Eliazar şi Kiş erau fraţi; şi fiicele lui Eleazar B*au căsătorit cu fiii lui Kiş, cu care erau veri, dar se numeau «fraţi» sau rude cu ele (1 Paralipom. 23, 22) etc. i .
. . Iată, deci, cum se explică expresia «grafii Domnului» pentru creştinii dc bună.credinţă şi fără vicleşug în inimi. . • , ■
. . V. 6. Pe CC texte biblice sc sprijină cultul, şi supracinstirea Maicii Dom¬ nului în Biserica Ortodoxă? ; , , ,
— Textele biblice pe care se sprijină cultul şi supracinstirea Maicii Domnului sînt aceleaşi care vorbesc fecioria şi sfinţenia Ei, cai’e s-au mai amintit. Pentru că la baza cultului şi supracinstirii Maicii Domnului stă tocmai fecioria, alegerea Ei de Dumnezeu şi sfinţenia sa deosebită, mai presus de cinstirea şi cultul dat îngerilor şi sfinţilor, de vreme ce şi îngerii o cinstesc şi i sc închină, ca Maicii lui Dumnezeu (Luca 1, 28—29. 35j.
Biserica ortodoxă supracinsteşte pe Sfînta Fecioară Maria, Maica Domnului — pentru că însuşi Dumnezeu a ales-0, a sfimţit-O şi a cinstit-O, ca pe împărăteasă a cerului cu şederea de-a dreapta Fiului Ei. Căci zice Domnul despre această împărăteasă — prin David: «Şezut-o împăr㬠teasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită si prea înfrumuseţată» (Pb, 44, 11). Dumnezeu a ciustit-O pentru sfinţenia şi smerenia Ei iLuca 1, 48), sălăşluindu-se în Ea, prin întruparea Fiului Său, de la Duhul Sfînl. Adică, Sfînta Fecioară Maria a zămislit, prin « pogorîrea DuhtJui Sfînt peste Ea şi prin puterea Celui Preaînalt, care. a umbrit-O» (1, 35). Şi296 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
pentru că a născut po Fiul lui Dumnezeu, care ee numeşte şi;« împăratul ivtpăraţiloT şi Domnul domnilov» (I Tim. 6, 15), Maica Domnului se numeşte şi Ea « împărăteasa» cerului, sa\i « împărăteasă şi Doamnă». Pe această' Fecioară-Maică-împărăteasă o descrie Sfîntul loan Apostol şi 'văzătorul, aşa cum i s-a arătat şi a văzut-0 în descoperirea avută, astfel:« Şi s-a arătat din cer un semn marc: o femeie (Fecioara) înveşmîntată cu soarele, şi luna era sub picioarele ei, pe cap purta cunună din douăsprezece stele..» (Apoc. 12,1).
' Că a fost aleasă, pregătită, prin "viaţa ei curată şi rugăciunile Ei la templu, unde si-a trăit copilăria, în Casa Domnului sfinţită şi apoi cinstită de Dumnezeu, se înţelege clar din cuvintele îngerului vestitor al zămislirii Ei de la Duhul Sfînt. Căci Arhanghelul Gabricl, salutînd-0 şi închinîndu-I-se, grăieşte: « Bucură-te, ceea ce eşti plină de har. Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti între femei». Iar Ea tulburîndu-se de vede¬ rea şi închinarea îngerului: a cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta ?» Atunci îngerul văzîndu-i tulburarea, a iiniştit-O^ zicînd:
-« Nu te teme. Mărie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pintece (de la Duhul Sfîut) şi vei naşte şi vei chema numele Lui lisus» (Luca 1, 28—31). • ‘ . .
Din faptul că binecuvîntarea i se face Sfintei Fecioare Maria de Dum¬ nezeu, prin îngerul Său; şi din faptul că îngerul vestitor i se închină şi este numită împărăteasa cerului şi Doamnă, Mama « împăratului împ㬠raţilor şi a Domnului domnilor», care sade de-a dreapta tronului ceresc a Fiului Ei, mai presus de heruvimi şi de serafimi, a fost făcută cîntarea Bisericii îu cinstea Maicii Domnului, în care e numită « Cea mai cinstită dedt Heruvimii şi mai mărită fără de asemănare ăecit Serafimii», fiinţele spirituale din jurul tronului divin.
' Celelalte texte, care sprijină supracinstirea Maicii Domnului, le aflăm tot în convorbirea Ei cu îngerul şi cu Elisabeta, rudenia sa. Că nedumerită Sfînta Fecioară de cum « va lua în pintece» şi« va naşte prunc»
■ cînd Ea «nu ştie de bărbat»,-îngerul lămureşte taina zămislirii ei suprana¬ turale zicînd:« Duhul Sfînt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea- înalt te vo umbri; pentru aceea şi Sfîntul ce se va naşte din tine. Fiul lui Dumnezeu se va chema». Numai după aceste cu-vinte şi după ce I se spune că şi Ehsabeta, rudenia sa, a zămislit fiu la bătrîneţc, peste legea firii, Maria acceptă mesajul ceresc,' prin cmântele; «Jald roaba Domnului. Fie mie după cuvintul tău». Iar după plecarea îngerului, dueîndu-se Ea la Elisabeta, aude din gura acesteia, inspiratăi de Duhul Sfînt, cuvin¬ tele; « Binecuvîntată eşti tu între femei şi binecuvintat este rodul pintecului tău. De unde mie cinstea aceasta să vină la mine Maica Domnului meu ? Că, iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul ă săltat de bucurie in pîhtecele’meu. Şi fericită este aceea caro a crezut cele spuse Ei
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Jc la Domnul» (Luca 1, 34—35; 38, 42—45). Iată texte care dovedesc pcntrii CC Sfînta Fecioară Maria este nunouită «Maica Domnuluii» binc- cuvîntată şi fericită. ’ . i . .f
De remarcat că expresia « Maica Domnului», singura în Noul Tes¬ tament, este rostită de Dumnezeu însuşi, sau de Duhul Sfînt, Inspirato¬ rul, prin gura Elisabetei, spre a arăta că Ea (Sfînta Fecioară) este şi a fost Maica Unicului Ei Fiu, Fiul lui Dumnezeu, lisus Hristos, împăratul ccl veşnic (1, 35). ‘ ;> i , . v . ,
‘ Apoi, însă.şi Sfînta Fecioară, inspirată, rosteşte acea rugăciune dc preamărirea lui Dumnezeu, zicînd: «Măreşte suflete al meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mîntuilorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfînt este numele Lui» (I, 46—49). Maica Domnului slăveşte aci pe Dumnezeu pentru că a căutat Ia sme¬ renia Ei, şi a ridicat-o la slavă, 6au« mărire», prin sfinţenia. Ei, de aceea, o vor ferici toate neamurile. ■ ' :J i i
De aceea, penti-u că s-a învrednicit a fi Maica Domnului, fiindcă a fost şi feste slăvită de Dumnezeu însuşi, fericită de toate neamurile, şi pentru sfinţenia şi rolul Ei de a naşte pe Fiul Iui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii, şi în\Tednicită a şedea dc-a dreapta Fiului Ei în cer, Sfînta Fecioară este pururea rugătoare acolo înaintea lui Dumnezeu, pentru creş- lini, îndeosebi, şi pentru lume în general; cum s-a rugat şi la Nunta din Cana Galileii, de a prefăcut Domnul apa în vin (loan 2, 1—rll). Iată pen-,
‘ tru ce Biserica şi creştinii ortodocşi I se adresează in rugăciune, aşa: « Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi». i m'i
,, 7. Ce texte biblice mărturisesc că Maica Domnului sade în cer de-a
dreapta Sfintei Treimi şi şe roagă pentru mîntuirca lumii? ,
— Primul text, şi ccl mai important, care mărturiseşte că Maica Domnului şade de-a dreapta Sfintei Treimi, unde, fireşte, se roagă pentru mîntuirea lumii, este cel din proorocia lui David. După ce vorbeşte (le frumuseţea şi strălucirea lui Mesia-Hristos, Unsul lui Dumnezeu, uns cu untdelemnul bucuriei, la care'face părtaşi şi pe cei ce cred în El, spune cum o vede pe Maica Domnului ca o împărăteasă, în descoperirea ce i se face, El zice:« Şezut-a.împărăteasa de-a dreapta Ta (Doamne, adică Sfînta Treime), îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţatây> (Pş. 44, 11). Acest text a intrat şi în cultul liturgic, pe care îl rostesc preoţii de fiecare dată la; Proacomidie, cîud scot părticica pentru Maica Domnului şi o aşază pe Sfîntul Disc, în dreapta Sfîntului Agncţ care reprezintă pe Fiul născut din Fecioara. Căci după cc a binecuvintaţ prescura din care scoate ' părticica; rosteşte ciivintclc; « întru cinstea şi pomenirea prea: binecu-298 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI i -
vîntatei, slăvătei Stăpmci noastre, dc Dumnezeu Născătoarei şi puru¬ rea Fecioarei Maria . . .» Apoi aşezînd-o în dreapta Sfîntului Agucţ, zice: « De faţă a statut împărăteasa, dc-a dreapta Ta, în liaină aurită îmbr㬠cată şi prcaînfrumuseţată». a * ■ , r . > - .
Mai departe psalmistul, în acelaşi psalm, spune că «împăratul» şi «Domnul» a poftit frumuseţea împărătesei «prea înfrumuseţată», al cărui nume va fi pomenit « în tot neamul», !«popoarele o vor lăuda in veac şi în veacul veacului» (44, 13; 20—21).
Un alt text este cel din Isaia (61, 10) care o vede ca« o mireasă împo¬ dobită cu podoabă». Iar Apostolul vizionar, în Apocalipsă (12, 1),. o vede împodobită ca împărăteasă a întregului univers. .71 ■ • .
Şi precum Sfînta Fecioară Maria, împărăteasă şi Doamnă, s-a rugat Fiului Ei iubit, la Nunta din Cana Gableii, iar El i-a ascultat rugăciunea, şi a prefăcut apa în vin, salvînd onoarea familiei, mmune făcută de El cind «rncâ nu venise ceasul» Lui (loan 2, 4), al minunilor, tot aşa, şi cu atît mai mult. Ea fiind în slavă, de-a dreapta Fiului, ca Maica Lid, şi a creştinilor, se roagă şi mijloceşte necontenit pentru noi şi pentru mîntui- rea lumii. Căci « mult poate rugăciunea Maicii înaintea Fiului» (Stăpînu- lui), Maica.Domnului fiind şi Maica. Bisericii.- .
V Grija şi respectul' Mîntuitorului Hristos faţă de Sfînta Lui mamă şi dragostea Sa nepreţuită se vede şi din faptul că pe cruce fiind El răs¬ tignit, înainte de a muri, o încredinţează lui loan, Apostolul iubit, ca pe o mamă a lui, iar pc el ca pe un.« fiu» al Ei (loan 19, 26—27). După aceea, Maica Domnului a rămas în mijlocul apostolilor şi al credincioşilor ca inima Bisericii şi ocrotirea .lor, întărindu-i, mîngîindu-i şi rugîndu-s<i pentru izbăvirea lor din necazuri, persecuţii şi pentru mînluirea lor.
Căci dacă creştinii au datoria şi poruncă de a se ruga pentru toţi oamenii (I Tim. 2, 1—4); şi unii pentru alţii (lacov S, 16), ca să se mîntu- iască unii prin alţii (Matei 18, 15; Iac. 5, 18—20), cu alît mai mult Maica Domnului, Maica Bisericii şi a noastră a tuturor, care şade de-a dreapta Fiului, în cer, şi n-are nevoie a se ruga alţii pentru Ea cum avem noi .şi aici şi după moarte. Ea se roagă şi mijloceşte înaintea Fiului ca Maica Bisericii şi a creştinilor, pentru mîntuirea lor şi a întregii omeniri.
, 8. Care este rolul Fecioarei Maria iu actul divin al Răscumpărării I . neamului omenesc prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, după
' i A • .v-. -■ . -
1 — După etimologia cmdntului ebraic Mariam, Maria. înseamnă
Doamnă», « Stăpînă». Şi cum Sfînta Fecioară Maria a fost aleasă, şi pregătită îndelung, prin jertfele şi slujbele de la templu, şi curăţită de păca¬ tul strămoşesc, cu care s-a născut, ea a fost şi sfinţită prin, Duhul Sfînt
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
299
şi puterea iui Dumnezeu care a unrbril-o, cînd a zămislit pe Fiul Lui (Luca 1, 35), pe Care apoi L-a născut, rămînind iarăşi Fecioară.
Despre pururea fecioria Maicii Donxnului ne vorbeşte proorocul lezecliiel, care, aseniănînd-0 metaforic cu poarta dc la răsărit şi din afară a temphdui, scrie: «-Şi mi-a zis Domnul: Poarta aceasta va fi închisa, nu se va deschide .şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea vafi închisă» (lez. 44, 2). Aşa au inter¬ pretat acest text Sfinţii Părinţi şi Bifecrica. De aci a şi apărut expresia cultică ortodoxă la adresa Maicii DonmuIui:« Bucură-te, Mireasă, pururea FWioară»; şi s-a statornicit dogma pururea fecioriei Ei. Este clar, deci, pentru orice creştin cinstit şi de bună credinţă că Sfînta Fecioară Maria are un rol primordial, după Fiul Său, în actul Răscumpărării neamului omenesc ; mai întîi prin însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu, şi apoi prin cinstea ce i s-a dat de însuşi Dumnezeu Tatăl, de a o aşeza în ccr, -de-a dreapta iubitului Său Fiu. c - ' ' . -
Rolul Sfintei Fecioare în actul Răscumpărării şi al mîntuirii este
unul de colaborare, de conlucrare cu Dumnezeu; mai întîi prin smerenia, curăţia şi acceptarea ei de bună voie, de consimţire, la primirea mesajului divin, îndelunga convorbire cu îngerul vestitor, încheiată cu cuvintele Ei:« Jală roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul tău» (Luca 1, 38). .
‘ • Aşa se explică dc ce Biserica şi creştinii, îndeosebi ortodocşii, după Hristos, Maicii Domnului îi acordă cea mai mare cinstire, fiindcă Ea şi atunci a conlucrat la Răscumpărarea neamului-omenesc, şi acum conlucrează necontenit la mîutuirea noastră şi a omenirii. Ştiind acest lucru, ortodocşii I se adresează în cultul liturgic şi în rugăciunile lor, invocînd-o intr-ajutor în nevoile şi Ia mântuirea lor, zicînd:«Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, .miluieşte-ne pe noi». Adică ai milă de noi, ca dc copiii tăi, ajută-nc să ne mîntuim, să ne facem părtaşi mîntuirii, la care ai colaborat cu partea ta de Maică, fiiudu-ne pururea rugătoare şi
mijlocitoare la Dumnezeu, pentru noi. î; i
Pentru acest rol de conlucrătoarc la actul Răscumpărării, realizat de Fiul Ei prin Jertfa Lui pe Cruce şi de mijlocitoare şi rugătoare pentru mântuirea noastră. Biserica I-a închinat o seamă de rugăciuni, în tot cultul liturgic; de la Vecernie, Pavecerniţă, Utrenie şi Liturghie, la Aca¬ tiste şi Paraclise, pînă la rugăciunile zilnice cu care credincioşii se adre¬ sează Maicii Domnului. Ex.: « Cu-vine-se cu adevărat să te fericim pe tine, . Născătoare de Dumnezeu, Cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maic Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti. mai cinstită decît heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decît serafimii,. . .». i .1300 / /f : CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
IJ. t 1! i 'îi . - : .. ..,1 fi , . III : . • i. . | :• 1 , ; i j ,
‘ SFÎNTA SCRIPTURĂ ŞI SFÎNTA TRADIŢIE
9. Care eînt textele principale care apără Tradiţia, Fredania Apos- : v> tolilor? ' \ 1 î ' , 1. -
'-î —Tradiţia sau. predania primara este prima formă care a păstrat şi a transmis mai departe, fidel, faptele, minunile şi învăţătura propov㬠duită de Mîntuitorul Hristos şi de Apostoli numai prin viu giai. Din această tradiţie inţială a luat naştere mai apoi, treptat, pe parcursul a mai multe decenii, Sfintele Scrieri ale Noului Testament.
. ! Biblia sau Sfînta Scriptui'ă şi Sfînta Tradiţie sînt, astfel, cele două izvoare sau forme care cuprind întreagă Revelaţie lăsată de Dumnezeu Bisericii, care le-a păstrat intacte. Scriptura apărînd din Tradiţie san Predania, care a existat întîi, completîndu-se apoi una pe alta. Pentru că, vorbind de Noul Testament, Mintuitonal, tot timpul activităţii Sale de trei ani, n-a scris nimic, ci numai a propovăduit; de asemenea nici Apostolii care au propovăduit toţi cei 12 şi cei 70 — cit au trăit, dintre ci n-au scris decît opt şi anume: Matei, loan, Petiu şi Pavel — care n-a făcut parte nici dintre cei 12, nici dintre cei 7.0—, apoi Marcu, Luca, lacob şi Iuda, dintre cei« 70». Astfel că tot ceea ce au propovăduit şi au făcut, ca minuni, şi au instituit Mîntuitorul Hristos şi Apostolii de ambele categorii constituie Sfînta Tradiţie. De aceea. Sfînta Tradiţie precede Sfintei Scrip¬ turi, care a apărut mai tîrziu, şi treptat apărînd scrierile Noului Testament între anul 44, -t- cînd s-a scris, în limba aramaică. Evanghelia după Matei, tradusă mai,apoi în limba greacă,— şi anul 51 cînd se scrie Epistola I către Tesaloniccni şi anul 95—96, cînd sînt scrise şi scrierile Sfîntului Apostol loan. ...
Cele predate şî tînduile prin viu grai de Hristos şi de Apostoli dar necuprinse, decît succint, în Sfînta Scriptură a Noului Testament — au fost prinse, mai tîrziu, în scrierile Părinţilor apostolici, ale apologeţilor şi ale Sfinţilor Părinţi, idcătuind Tradiţia Bisericiiv fiu care sc cuprind toate rînduielilc cultice şi hotărîrile Sinoadelor particulare şi ecumenice ale Bisericii din primele veacuri. Pentm că Mînlujtoiml şi Apostolii-vor¬ besc dc Biserică dar n-o definesc în toată, sfera ci cuprinzătoare,, cu toate sensurile ei; de lisus, ca Fiul lui Dumnezeu şi Fiiţl Omului, dar cum SC întrepătrund şi cum lucrează în El cele două firi — divină şi umană — păstrîndu-şi,’ totuşi, fiecare însuşirile salo, aceasta o definesc Sinoadele Ecumenice. Apoi, Mîntuitorul porunceşte a sc face' Botezul celor care primesc învăţătura Evangheliei şi se împărtăşesc cu Sfînta Euharistie, sau cu Tropul şi Sîngele Lui (I Cor. 10, 16;'îl, 24—30.), pe care-totuşi
Ic-au practicat, fără a 6e> .vedea; din Noul Testament cum treh'uic. făcutcu dascAli de teologie ortodoxa 301
şi CC rup?iciuni trebuie rostite la 8ă^i^şi^ca acestor Taine (Botez-Euharistie). Abia mult moi tîrziu s-a stabilit, în scris, cum sc să\-îrşea Botezul, precedat de lepădările dc satana, iar taina — propriu-zisă — se săvîrşea prin citirea rugăciunilor respective, sfinţirea a))ci şi prin afundarea dc trei ori în apă în numele Sfintei Treimi; după aceea, cel botezat era uns cu Sfîntul' şi Marele Mir. Creştinii înmulţindu-se şi credinţa răspîndindu-sc. Apos¬ tolii, cîţi mai erau, nu puteau fi pretutindeni, ca să-şi pună mîinile peste, cei botezaţi spre a le împărtăşi darurile Duhului Sfînt (Fapte 2, 38; 8, 17; 19, 6). - ' ■ > • ■ ’ . ■
De aceea sc spune, pe bună dreptate, că fără Tradiţie, nici Scriptura nu se 2>oate dovedi că este scrisă de apostoli şi păstrată de Biserică. Pentru că Biserica a păstrat şi Sfînta Tradiţie şi Sfînta Scriptură, cu aceeaşi grijă, deosebind scrierile sfinte, autentice, de cele false. . • i*
Textele principale ale Noului Testament care vorbesc şi apără Tra¬ diţia, sau Predania Apostolilor sînt mvdte. Sfîntul Evanghelist Luca începe Evanghelia sa, spunînd că scrie după cele predate, aflate în Tra¬ diţie, anume: acum ni le-au lăsat (predat) cei ce le-au văzut (apostolii) de la început şi au fost slujitori ai Cuvîntului» (Luca 1, 2). Adică e vorba aici dc apostoli, care, după exemplul lui Ilristos, uu propovăduit şi ci Evanghelia, sau au binevestit (Luca 4, 18, 43—44; 8, 1; 9, 6; Matei 11, 5; Fapte 5, 40-42; 20, 27, 31; Gal. 1, 8, 11).
' ' Sfîntul Evanghelist loan, referitor la Tradiţie, scrie: «/isus şi alte multe minuni (şi fapte) a făcut înaintea ucenicilor Săi, care nu sînt scrise în cartea aceasta» (loan 20, 30; 21, 25). - ■ - ■ • •• ■
Despre cele ce a vorbit Mîntuitorul cu apostolii după înviere şi pînă Ia înălţarea Sa la cer, ce dispoziţii a dat pentru organizarea Bisericii, a săvîrşirii Sfintelor Taine şi a cultului liturgic etc. (Fapte 1, 3) nu s-a scris nimic. Un început schematic dc tradiţie cultică euharistică se amin¬ teşte — deosebit de textele de instituire a Sfintei Euharistii — la Cina cea de Taină (Matei 26, 26—28; Marcu 14, 22—24; Luca 22, 19—20; loan’ 6, 53—56), iar practica cultului bturgic se aminteşte în: Fapte 2, 42 — 46; 20, 7; I Cor. 10, 16; 11, 18—34; 16, 2. De aceea, abia mai tîrziu— — precum am spus — după ce s-au completat cultul liturgic şi Tainele cu rugăciunile necesare şi s-a uniformizat pentru toată Biserica de Răsărit, a început a se scrie rînduiala lor, care ni s-a păstrat intactă pînă astăzi,' aşa cum o practicăm. -i ' • ‘ ^
Tradiţia este « comoara» încredinţată de Mîntuitorul Hristos şi de Apostoli Bisericii şi păstorilor ei — episcopi şi preoţi (I Tim. 6, 20). Despre.această « comoară» — Tradiţia — Sfîntul Apostol Pavel îndeamnă pe Timotei, episcopul Efcsului, astfel: a Tu însă rămîi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat» (II Tim. 3, 14).
Acelaşi apostol îndeamnă şi ;pc creştinii de pretutindeni, scriind: <( Ţineţi predaniile precum vi le~am dat» (I Cor. 11, 2) sau: «Deci dar. fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care. le-aţi învăţat, fie prin cuvînt, fie prin epistola noastră» (II Tcs. 2, 15). Apostolul chiar porun¬ ceşte creştinilor, aşa: «Fraţilor, vă poruncesc în-numele Doninului nostru lisus Hristos să vă feriţi de orice frate (sectant) care umblăfără de. rînduială fi nu. după predania pe care aţi primit-o de la noi» (II Tes. 3, 6).
. De asemenea şi Sfîntul Evanghelist loan ^ scrie despre Prcdanic astfel:« Ce am văzut şi am auzit, z-n restirn şi vouă, ca şi voi să aveţi împăr¬ tăşire cu noi» (I loan 1, 3). Sau, şi mai clar: «Multe lucruri aveam să-li scriu; totuşi nu voiesc să-ţi scriu cu cerneală şi condei. Ci nădăjduiesc să te văd în curînd, şi atunci vom grăi gură către gură, ca bucuria noastră sa ^îe deplină» (II loan vers. 12). . , ; i
Iată, deci, atîtea texte clare, principale, care apără Sfînta Tradiţie, şi care dovedesc că fără Tradiţie, nu numai că Scriptura nu se poate dovedi că e scrisă de Apostoli, dar că fără ea nici nu poate fi inlcr- pi-etată şi înţeleasă corect. Căci numai « Tradiţia este interpreta fidelă a Scripturii», cum. spune marele dogmatic Andniţos. m < •
10. Cum 8-a condus poporul ales fără Biblie, pînă la darea Legii pc Muntele Sinai? După care Lege s-a călăuzit? ^ ,
, — Se ştie că de la alungarea luiAdamşi a Evei din rai, pentru călcarea
poruncii ascultării (Facerea 2, 16—17), pînă la Moise, omenirea n-a avut nici o lege scrisă, ci s-a călăuzit după «legea firii», scrisă in inima omului de la crearea lui, fiind făcut «după chipul şi asemănarea lui Dum¬ nezeu».: Aceasta se numeşte descoperirea (revelaţia) lui Dumnezeu şi a adevărurilor despre Fiinţa, existenţa şi atributele Lui« pe cale naturală». Despre aceasta vorbeşte Psalmistul David, inspirat zicind: «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua spune cuvînt zilei şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă» (Ps. 18, 1—2). Sau în altul « Vestit-au cerurile dreptatea Lui, şi au văzut toate popoarele slava Lui» (Ps. 96, 6). Iar în Psalmul 103 îl arată pe Dumnezeu Creator sau Făc㬠tor a tot ce există în . cer şi pe pămînt — îngeri şi oameni, cerni, pănun- tul, apele şi vietăţile,, pe care El le hrăneşte şi le poartă de grijă, ca Proniator. : • .i , i ■ ' -
Despre această cale de descoperire naturală, Sfîntul Pavel, inspirat, scrie: « Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, se văd de la facerea lumii, inţele- ^ndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare» (adică pă^ii) (Rom. .1, 20). Acelaşi apostol spune ceva mai departe: « Căci, cind păgÎTiii care nu au lege (scrisă, ca evreii) din fire fac ale legii, aceştia.^ neavînd lege, îşi sint loruşi lege^ ceea ce.
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
303
arată fapta legii scrisă in inimile lor, prin mărturiei conştiinţei lor, care ii învinovăţeşte, sau îi şi apără, în ziua in care Dumnezeu va judeca, prin lisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor» (Rom. 2, 14—16). ^ ■ . i. . . ' . .j i- - > ■
Deosebit dc descoperirea pe calc naturala, i este revelaţia pe calc' supranaturală, făcută de Dumnezeu treptat, prin oameni inspiraţi, aau direct. Această descoperire supranaturală este primordială, dată lui Adam în rai, şi păstrată, prin urmaşii lui, pîiiă la Avraam; alta este descoperirea parţială, sau revelaţia specială, în sînul poporului ales,' iudeu, începînd cu Avraam, părintele poporului ales şi continuînd cu Isaac, cu lacob şi cu marele legiuitor Moise şi ceilalţi prooroci şi bărbaţi ai Vechiului Testa- meut, pînă la loan Botezătorul. După aceştia, Mîntuitorul lisus Hristos aduce, însă, Revelaţia dumnezeiască absolută şi universală, privind; întreaga lume. ■ . • i . > s ■ ■ • w ,j - ' ■
Astfel, (Iar, pînă să apară Scriptura Vechiului Testament, prin Moise şi prooroci, ca revelaţie scrisă, oamenii s-au condus prin « revelaţia pri¬ mordială», pînă la Avraam; iar de la Avraam pînă la Legea dată prin Moise, s-au călăuzit prin «revelaţia supranaturală’ specială».‘ Această revelaţie divină, supranaturală, transmisă prin viu grai, de la Dumne¬ zeu, oamenilor aleşi, apoi dc la om la om, pc cale orala, se numeşte Tra¬ diţie, sau Predanie, spre deosebire de Rev’claţia scrisă numită Biblia, .sau Sfînta Scriptură.
Aşadar, pînă la darea Legii scrise prin Moise, pe muntele Sinai, ome¬ nirea ncavînd Biblia, sau Legea scrisă, a avut totuşi legea nescrisă, sau «scrisă in inimi», adică legea naturală «a firii»; omul s-a depărtat treptat dc Dunmczeu, întunceîndu-i-se mintea, pervertindu-i-se inima cu simţămintele şi slăbindu-i voinţa^ incit legea naturală nu avea putere asupra lui. De aceea apare legea supranaturală, dată de Dumnezeu, Care' poartă de grijă omenijii — revclînd direct voia şi planul Lui ca prin: Noe, Avram, Isaac şi lacob — sau Moise — şi indirect, prin prooroci etc. *
Aşa se spune de Set, al treilea fiu al lui Adam, că după el şi turmaşii lui « au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu» (Face¬ rea 4, 26). Dar, apoi înrăindu-sc şi devenind idolatri şi pervertiţi, au pierit prin potopul din care a scăpat numai Noe « al optulea propovăduitor al dreptăţii» (Facerea 6, 11—12; II Petru 2, ,5) cu familia lui. « Căci Noe a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu, fiind om drept şi neprihănit între oamenii timpului său şi mergea pe calea Domnului» (Facerea 6, 8—9). adică trăia după legea firii înscrisă în inimă. Deci, aceasta era legea lor nescrisă: cine trăia temător de Dumnezeu şi era drept« mergea pc calea lui Dumnezeu», afla har la El şi-I era plăcut. De aceea este ales Noe ca părintele tuturor oamenilor, care aveau să se nască din el. D > ’ ■ ^304 CO^fVORBmI DUHOVNICEŞTI ■ ■
V' Tot aşa eete ales şi Avraam, care «trdia drept şi cucernic, mergind. pc calea Donmului»; el este ales pentru credinţa Ini încercată, ca să fie părintele poporului ales Israel, « socoiindu-i-se credinţa lui ca drepiaiey> (Facerea 15, 6; Rom. 4, 3), crezîud, cînd i s-a spus că va avea moştenitori la bătrineţe, şi cind apoi i s-a cerut să jertfească pc unicul său fiu, Isaac, care avea să preînchipuie jertfa lui Hristos. Atunci a încheiat Ihiuinezeu cu Avraam legămînt că el va fi tată a multe neamuri .şi se va chema din Avram — cum se numea înainte—, Avraam. Dumnezeu a făgăduit lui A\T:aam, cu acest prilej, că prin el se vor binecuvînta toate neamurile,, statornicind, ca «semn» id legămîntului, « ftîierca împrejur», la toţi cei. de parte bărbătească (Facerea 17,10—14). , . r ,
Deci, legea după care s-a călăuzit poporul ales Israel de la Avraam pînă la legea scrisă,, a fost legea nescrisă, dar scrisă în inimi, pe care o transmiteau urmaşilor din gură-n gură. Aşa şi spune Dumnezeu despre AvTaam:« Că l-am ales, ca să înveţe pe fii şi casa sa după sine, să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Dom¬ nul asupra lui Avraam toate cîte i-a făgăduit» (Facerea 18, 19). Aşa căl㬠uzea Domnul pe calea Lui.
/ 11. Ce trebuie să înţelegem de fapt prin Sfînta Tradiţie şi cum trebuie i dovedit că ea este revelată de Dumnezeu şi egală cu Sfînta Scrip¬ tură? . _
— Sfînta Tradiţie împreună cu Sfînta Scriptură — precum s-a mai spus .— sînt cele două căi prin care s-a transmis cuvîntul şi voia lui Dum¬ nezeu, prin revelaţia divină, ca «un întreg organic şi imitar». Tradiţia şi Sfînta Scriptură se condiţionează reciproc şi se completează una pc alta; căci Scriptura s-a născut din Tradiţia orală, care a existat din început. Şi fiecare din cele două feluri de revelaţie supranaturală parţială, spe¬ cială şi univcr.sală, cum s-a văzut, îşi are Tra^ţia ei. Dc aceea se vor¬ beşte de două feluri de Tradiţie şi de Scriptură, după cele două Testa¬ mente, fiecare cu Tradiţia şi Scriptura sa. .i.
Despre Tradiţia Vechiului Testament vorbeşte însăşi cai’tea Facerii, ale cărei date istorice şi fapte Moise le ia din Tradiţie. Aşa, de pUdă, ale¬ gerea lui Avraam, tăierea împrejur şi încercarea de jertfire a lui Isaac etc. sînt fapte întîmplatc cu peste cinci sute de ani înainte de scrierea acestei cărţi a lui Moise, deci, date luate din Tradiţie.
Acelaşi lucm e şi cu Tradiţia Noului Testament, zisă apostolică. Tradiţia apostolică — fiind mai larg cuprinzătoare — au rămas în ea. multe învăţături în rînduieli cultice, care nu sînt cuprinse în cărţile Noului Testament; pe unele din ele Scriptura le confirmă ca practicate, de Biserică după Tradiţie, la altele face doar aluzie. Aşa, de pDdă, Mîn-.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 305
tuitorul a poruncit a se suvîrşi Cina cea de Taină sau Sfînta Euharistie, în cadrul cultului liturgic; apoi Taina Botezului, Hirotonia sau Taina Preoţiei — cu episcopi, preoţi şi diaconi —, Cununia şi Sfîntul Maslu etc., dar cura trebuie să se săvîrşească toate acestea, nu se scrie în Noul Testa¬ ment. Ele însă au fost oficiate şi practicate de Biserică, de Apostoli, episcopi şi preoţi, după Tradiţie şi s-a tansmis de ei prin viu grai, pînă s-au fixat în scris de Părinţii Apostolici, apologeţi şi de Sfinţii Părinţi, mai tîrziu. Sfînta Tradiţie se cuprinde — în parte — şi în simbolurile şi liturghiile vechi, în practica bisericească, în pravilele Sfinţilor Apostoli şi în hotărîrilc şi canoanele sinoadelor ecumenice, de mai tîrziu, care sînt glasul întregii Biserici. Aşa s-a păstrat Sfînta Tradiţie de la apostoli pînă astăzi, şi aşa se va păstra pînă la sfîrşit. Tradiţia nescrisă şi Scriptura, sau Tradiţia scrisă, numai amîndouă împrexmă cuprind întreaga Revelaţie divină şi sînt deci egale şi de aceeaşi valoare.
12. Mmtuitorul şî Apostolii au vestit Evanghelia mîntuirii oral, iar nu scris, prin predanie din generaţie în generaţie. Numai ulterior 8-au scris Sfintele Evanghelii şi epistolele. Cu ce texte se pot dovedi acestea?
— Că Mîntuitorul şi Apostolii, au vestit Evanghelia mîntuirii prin viu grai, adică prin predanie, din generaţie în generaţie, iar nu scris, noi am explicat, mai înainte, despre acest adevăr. Căci aşa era şi firesc. Reamintim că Mîntuitorul u propovăduit trei ani şi n-a scris un. cuvînt; de asemenea, cei. doisprezece Apostoli — la care se adaugă mai tîrziu Pavel — şi cei şaptezeci ucenici ai Domnului, toţi aceştia au propov㬠duit, prin viu grai, zeci dc ani, pînă la slîrşitul vieţii lor, fără să fi scris cei mai mulţi din ei nici un cuvînt. Ba, chiar şi cei care au scris n-au lăsat în scrierile lor nici a suta parte din cele propovăduite şi practicate de ei. Căci din cei 134-70 — 83 de lucrători în ogorul Domnului şi al Bisericii, numai opt au scris o infimă parte din cele ce ei au propovăduit şi au săvîr- şit,.sau practicat. între aceştia patru sînt dintre marii apostoh: Matei, loan. Petru şi Pavel; iar dintre cei «70»: Marcu, Luca, lacoh şi Iuda. Dar şi aceştia au alcătuit scrierile lor^ ocaziooale, cînd s-au ivit anumite situaţii critice sau probleme greu de lămurit şi s-a simţit nevoia în Biserică, fie în legătură cu iudaizanţii, care impuneau păzirea legii mozaice creşti¬ nilor dintre păgîni; fie cu privire la jertfele idoleşti, la care mai luau parte unii din cei încreştinaţi.
După cum se poate constata, cele patru evanghelii au fost scrise: două de Matei şi loan, din cei 12, şi două de Marcu şi Luca, din cei306 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
« 70» — primul fiind colaborator al lui Petru, iar Luca al lui Pavcl. Luca a scris şi Evanghelia a treia şi cartea Faptelor Apostolilor, după propovă- duirea lui Pavel, pe care l-a însoţit în toate călătoriile lui misionare; iar Marcu şi-a scris Evanghelia după felul cum a propovăduit Petru, al cărui însoţitor a fost mult timp.
Sfîntul Apostol Pavel, care n-a făcut parte din nici una din cele două categorii de apostoli, fiind chemat şi ales în chip extraordinar, după înălţarea Donmului la cer, cîţiva ani mai tirziu. El spune că Evanghelia pe care a propovăduit-o, a primit-o prin descoperire direct de la Hrjstos, Cel ce l-a chemat (Găl. 1, 12). Apostolul Pavel n-a scris însă nici o Evanghelie, ci el a propovăduit-o; dar a scris patrusprezece epistole.
Textele care dovedesc că Evanghelia mîntuirii a fost vestită oral, şi nu scris, sînt multe, despre care am mai amintit. Reamintim cîteva din cele mai de seamă. însuşi Mîntuitorul porunceşte ucenicilor Săi, de ambele grupe:« Mcrgînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le ...» (Matei 28, 19); Sau: «Mergeţi în toată lumea ţi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mînlui ...» (Marcu 16, 15—16). Iar Apostolul Pavel scrie:« Vă aduc aminte, fraţilor. Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, în care şi staţi, prin care şi sinteţi mîntuiţi; cu ce cuvînt v-am binevestit.. . .» (I Cor, 15, 1—2). Iar în alt loc zice: « Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om ... nici n-am învăţat-o (de la om), ci prin desco¬ perirea lui lisus Hristos» (Gal. 1, 11—12). Sînt apoi texte care vor¬ besc de această Evanghelie propovăduită ca de o«predanie», sau Tradi¬ ţie, lăsată sau dată creştinilor. Căci el zice: « Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile precum vi le-am dat» (I Cor. 11, 2). Sau: « Deci, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat,fie prin cuvînt,fie prin epistola noastră» (II Tes. 2, 15 ;3,6),
Prin «predanii» se înţeleg, deci, nu numai învăţătura Evangheliei, ci şi toate rînduielile statornicite cu privire la organizarea ierarhică a Bisericii: cu o preoţie slujitoare şi sfinţitoare, prin succesiune aposto¬ lică — cpiscopi, preoţi şi diaconi — statorniciţi îndeosebi de Apostoli, prin cetăţi (Fapte 6, 6; 16, 23; 20, 28; I Tim. 4, 14; Tit 1, 5); de Sfintele Taine şi cxdtul liturgic etc. Toate acestea, alătiiri de propovăduirea Evan¬ ghelici, alcătuiesc şi se numesc « predanii primite, învăţate şi practicate», în acelaşi sens se înţeleg şi cuvintele:« Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai primit de la mine», cum spune Apostolul Pavcl lui Timotei episcopul (II Tim. 1, 13) etc.
Iată deci atîtea texte doveditoare despre Predanie.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 307
13. Se poate vorbi de o tradiţie adăugată ulterior, care nu are auto¬ ritate apostolică? Cum o putem dovedi şi înlătura?
— Da ! într-adevăr, există o tradiţie populară formată şi adăugată ulterior — datorită abaterilor de la rînduiala Bisericii şi a inovaţiilor unor slujitori — tradiţie fără autoritate apostolică, ba chiar este împotriva ci. Despre o astfel dc tradiţie, sau de tradiţii populare, că sînt mai multe, pe regiuni, ba unele chiar diferă dc la o parohie la alta, practici şi învăţ㬠turi greşite, transmise oral sau prin practică, de care amintesc chiar Apos¬ tolii, dc cazurile de atunci, cînd vorbesc de « prooroci şi învăţători minci¬ noşi» (I Tim. 4, 1; II Petru 2, 1—2), sau« lupi răpitori» (Matei 7,15;Fapte 20, 29—30), care falsificau Evanghelia, îndeosebi iudaizanţii sau creştinii dintre iudei. Căci aceştia impunînd tăierea împrejur şi respectarea legii lui Moise (Fapte 15, 1—29; Romani 14, 6; Gal. 4, 10; Coloseni 2,16), consi¬ derată superioară Evangheliei au determinat Biserica şi pe apostoli să ţină Sinodul apostolic, de la anul 49—50, pentru statornicirea adevărului mîntuitor:« Căci în Hristos lisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici nctăierea împrejur, ci credinţa care este lucratoare prin iubire» (Gal. 5, 6; Romani 2, 29; I Cor. 7, 19).
Dc aceea. Apostolul Pavel dojeneşte pe creştinii din Galatia şi Colose care se lăsau amăgiţi de acei iudaizanţi. Că zice celor dinţii:« Ţineţi zile (sîmbctele) luni (noi) şi timpuri (sărbătoarea azimilor, Cinci- zecimea evreilor şi sărbătoarea corturilor ctc.) şi ani (ani sabatici, din şapte în şapte ani)» (Gal. 4, 10). Iar colosenilor Ic scrie:« A^imeni să nu vă judece pentru mîncare (de animale spurcate), sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă,saulasîmbătă» (Coloseni 2,16—17). Se mai aminteşte apoi de « sărbătoarea Ispăşirii», care se ţinea la evrei, cu post, toamna (Fapte 27, 9) şi dc«ziua cea marc» (loan 7, 2), sau ziua a opta prăznuită cu lumini, ca încheierea sărbătorii Corturilor, care ţinea şapte zile — numită Tişri = 15—22 septembrie, corespunzînd la noi cu 30 septembrie — 7 octombrie.
La evrei luna a şaptea, numită Tişri, era socotită «Itmă efîntă» şi în ca SC prăznuiau trei sărbători: ziua intiia, sau «neominia», ca început dc «lună nouă», la fiecare lună; apoi ziua a zecea era Sărbătoarea Isp㬠şirii (10 sept.), după care urma Sărbătoarea Corturilor (15—22 sept. egal la noi cu 30 sept. — 7 octombrie). Ţinerea'primei zile a lunilor o aveau şi romanii şi le numeau» calende», iar la evrei se numeau» neominii», după cuvîutul grec luni noi. Calendele sau neominiilc erau, deci, prima zi a fiecărei luni, prăznuită ca sărbătoare; iar luna a şaptea, ca lună dc toamnă, se numea Brumaha, după solstiţiul de iarnă (Brumalis) clnd înce¬ pea iarna. ' ,
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Toate acestea au rămas în tradiţia populară, dar intră în categoria superstiţiilor sau a învăţăturilor greşite, mincinoase, false, fără temei în textele nou-testamentare sau în practica Bisericii. De la început de luăă s*a trecut la început de săptămînă, a cărei zi se numeşte Luni. De aci superstiţia să nu împrumuţi nimic Lunea, nici să nu se îngroape morţii Luni, că-i. început de săptămînă şi e păgubitor, însemnînd că ar mai muri cineva din famdie.
Tot de la iudei a rămas superstiţia de a tăia calea preotului, cînd l-a întilnit, pentru că, chipurile, îi merge rău persoanei respective; şi atunci trebuie să facă un gest: fie să înnoade o batistă, fie să-l scuipe, dacă nu i-a trecut preotului pe dinainte, fie să-l ocărască, sau să-l drăcuie, dacă nu s-a întors înapoi.
Este de prisos să mai amintim şi de alte superstiţii sau practici dia¬ bolice, dar populare, care persistă; dar, să le arătăm, totuşi, pentru că ele, ca şi cele de mai înainte, arată cît de, superficială este credinţa aşa- zişilor mxiltor creştini, care se dau după toate vînturile, lăsînd pe alţii să-şi bată joc de credinţa lor, înlocuind-o sau compromiţîndu-le-o cu tot felul de superstiţii, cum fac sectanţii si ereticii cu ereziile lor. între alte superstiţii şi practici populare sînt şi ieşitul cu sec sau cu gol în calc, însernnînd că merge rău celui întîlnit; ieşirea pisicii negre în cale, întoar¬ cerea din drum etc.; ca şi atîtea practici, la morţi sau la nunţi etc. care toate degradează pe om, iar pe creştin îl compromit, descoperindu-i slaba lui credinţă.
Alte asemenea practici, de care bănuim că s-au făcut vinovaţi unii preoţi din trecut, care dacă nu le-au creat, le-au încurajat şi le-au prac¬ ticat, în loc să le combată şi să le îndrepte, între acestea amintim:« deschi¬ derea pravilei», adică a Psaltirei sau a Evangheliei, pentru a-şi vedea norocul la căsătorie, boală sau vrăjmaşi etc.; sau dorinţa de a descuia persoana respectivă feminină uşa Bisericii prima, dimineaţa; sau dorinţa de a trece prin cununii obiecte fcideieşti sau de. a le reţine în bise¬ rică, ori chiar în altar, toate practici condamnabile, care depăşesc supersti¬ ţiile şi sînt adevărate sacrilegii şi curate blasfemii. Să mai amintim şi de faptid că multe persoane, zise creştine, se duc întîi la vrăjitoare şi ghici¬ toare, apoi merg şi la biserică, pentru nevoile lor spirituale. Iată deci prioritatea. .
Nu trebuie să trecem cu vederea nici practicile păgîueşti ale ocul¬ tismului, pe care le împrumutaseră şi evreii, ca; ghicitoria, vrăjitoria sau farmecele şi spiritismul sau chemarea morţilor, pentru a vorbi cu spiritele lor în privinţa viitorului fiecăruia. Scriptura vorbeşte de regele Saul, care s-a dus la vrăjitoarea din Endor să-i cheme duhul proorocului Samucl (I Regi 28, 7—18), fapt pentru care a fost pedepsit, sinucipndu-se, cînd
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
309
.’A
au bătut filistenii pe Israel (31, 4), Sînt mulţi creştini care se lasă amăgiţi de această practică diabolică, deşi aceste fapte sînt păcate de moarte; în Vechiul Testament erau ucişi cei ce practicau gbicitoria, vrăjitoria şi spiritismul (Ieşirea 22, 18; Levitic 20, 27; Deuteronom 18, 10—11; I Regi 28, 7-8).
Toidte persoanele care practică spiritismul, cbiromanţia sau ghicitul şi vrăjitoria etc. sînt oprite de la Sfînta împărtăşanie, ca şi cei care se duc la acele persoane. Din păcate au fost şi unii slujitori care nu le-au lămurit şi n-au combătut aceste practici, indirect încurajîndu-le sau lăsîndu-le să smintească pe creştini. Pentru că aceşti creştini, dacă nu fi se explică, nu mai ştiu să facă deosebire între ce este sfînt şi ce este păgînesc, ana¬ temizat şi, deci, săvîrşesc sacrilegiu şi blasfemie, în mod obişnuit, cre- zînd că pot sluji la doi domni; lui Dumnezeu şi lui Mamona (diavolului) (Matei 6, 24). De aceea. Apostolul Pavel combate obiceiul creştinilor, care împărtăşindu-se la biserică cu Sfînta Euharistie, luau parte şi la mesele păgînilor, mîncînd din jertfele aduse idoblor. Căci el zice clar:« JVu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărt㬠şiţi din masa Domnului şi din masa demonilor» (I Cor. 10, 21).
De aceea, pe lîngă combaterea acestor practici, toate anticreştine şi blasfemice, făcînd Cunoscut credincioşilor textele Sfintei Scripturi, de asemenea să le amintească şi de canoanele Bisericii, care opresc de la Sfînta împărtăşanie — de la 7 la 20 de ani, iar pe vrăjitori şi spiritişti nici la moarte nu-i împărtăşesc, dacă nu s-au lăsat de aceste practici diabobce. Apoi, îndeosebi, la scaunul Spovedaniei este locul şi momentul hotărîtor, la care creştinii cu asemenea «tradiţii populare» pot fi corectaţi şi îndrep¬ taţi, prin explicaţiile şi exemplele aduse — cu răbdare şi căldură duhov¬ nicească — şi prin sfaturile duhovnicilor lor. în felul acesta pot fi mai uşor cîştigaţi pentru mîntuire. E bine să se ştie tot ce trebuie făcut pen¬ tru aducerea creştinilor care merg pe două căi, că numai una este calea mîntuirii, vieţuirea în Hristos şi în Biserică, adică după învăţătura ei sănătoasă şi rînduielile ei.
Numai procedînd astfel, pot fi înlăturate, ca de prisos, toate aceste deprinderi superstiţioase şi acele practici spiritiste şi de vrăji.
14. Refuzînd Sfînta Tradiţie, sectanţii refuză şi argumentele reale, istoriee, schimbîndu-le după plaeul lor. Cum ar putea fi corn» bătute aceste denaturări fără temeiuri istorice şi biblice?
— Din cele ce s-au spus mai înainte, s-a văzut că Sfînta Tradiţie şi Sfînta Scriptură sînt cele două căi sau moduri ale întregului conţinut al Revelaţiei divine, şi că deci Sfînta Scriptură nu este altceva decît Tradiţie scrisă, adică o parte din Tradiţia iniţială, din care s-a format. Şi
310
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Ea — Scriptura — se corapletează cu Tradiţia rămasă nescrisă; căci ele SC presupun şi se condiţionează una pe alta, dînd mărturie una pentru alta, prin Biserica păstrătoare şi fidela lor interpretă. Aşa fiind, sectanţii respingînd Tradiţia, sînt nevoiţi să respingă şi Scriptura, pe care, dacă n>au curajul s-o respingă, în schimb o falsifică, o discreditează şi practic o desfiinţează, răstălmăcind-o după bunul plac. Pentru că, aşa cum s-a mai spus, ei nu urmăresc mintuirea, nici a lor, nici a altora, ci o folo¬ sesc numai în scop prozelitist, de dobîndirea adepţilor şi a creşterii fon¬ dului respectiv.
De altfel, unii au recunoscut că la origine, cuvîntul nescris al lui Dumnezeu a întemeiat Biserica, nu Scriptura, şi că Scriptura nu cuprinde nicidecum « întregul conţinut al cuvintelor şi faptelor Domnului, precum şi a învăţăturii apostolice» (Oehler, Symbolik, ed. II, 302, citat la liristu Andruţos, Simbolica, traducere de Prof. Iustin Moisescu, Bucureşti, 1955, p. 103). Totuşi, sectele, înlăturînd Tradiţia, au lipsit Scriptura de suportul Ei; de aceea au fost nevoiţi să-şi creeze ei înşişi propria lor tra¬ diţie, împrumutînd stîlpii Scripturii din Tradiţia bisericească; dar nu recunosc faptul că aceste împrumuturi sînt luate din Biserica, de care s-au desprins, iar nu din depozitul sau moştenirea lor proprie.
Astfel, fiecare din marile ramuri protestante —■ de început — şi-a creat propria-i tradiţie, creată după calapodul concepţiei sale. Şi, dacă. Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică îşi au crezul şi cărţile lor simbo¬ lice, au fost nevoite şi ramurile mari protestante să-şi alcătuiască cărţile lor simbolice, în care şi-au precizat — oarecum — crezul lor, despre: Biserică, Revelaţie, Scriptură, Tradiţie, starea originală, păcatul str㬠moşesc şi urmările lui. Răscumpărarea omenirii prin Hristos şi lucrarea haxxilui etc., dîndu-le însă alte înţelesuri decît spune Scriptura şi de cum a învăţat Biserica de două mii de ani.
Respingînd, însă. Tradiţia Bisericii, « interpreta fidelă a Scripturii» după principiile de interpretare ale Bisericii, cerute de fiecare carte, sau de fiecare expresie biblică, şi acceptînd ei, ca singur principiu, interpretarea literală liberă a Bibliei, după capul fiecăruia, s-a ajuns astfel la cîte capete atîtea păreri. în felul acesta, fără Tradiţie şi fără supravegherea Bisericii s-a distrus nu numai « unitatea credinţei» (Efes. 4, 13), mergînd pînă la pulverizarea creştinismului, ci s-a ajuns şi la sfîrtecarea, desacralizarea şi discreditarea a înseşi Sfintei Scripturi. Căci Biblia, devenind pentru sectanţi, pasionaţi de critică şi de discuţii contradictorii, prilej de« ceartă de cuvinte» (I Tim. 6,4) şi nu de zidire sufletească, a dus pe cei mai mulţi la indife¬ rentism, iar pe mulţi la ateism. Căci introducînd raţionahsmul în expli¬ carea faptelor supranaturale, desacrahzînd Scriptura şi bagatelizînd-o, teologii protestanţi — care au părăsit Revelaţia în Hristos, păstrată de
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Biserică, îu Sfînta Tradiţie şi în Sfînta Scriptură — vor să adapteze astăzi creştinismul cu spiritul timpului.
Astfel, este teologia protestantă bultmaniană, a lui Adolph Bultman, care declară toate evenimentele esenţiale, supranaturale, de la începutul creştinismului, ca fiind» mituri». Aşa este şi concepţia înrudită a episcopu¬ lui anglican Robinson, adică a teoriei unui creştinism fără Dumnezeu, a mişcării teologice « moartea lui Dumnezeu» (Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teol. Dogm. Ortod. 1, p. 305).
CULTUL SFINTELOR ICOANE ÎN SFÎNTA SCRIPTURĂ
15. Care sînt textele bibUce principale pentru susţinerea cultului icoanelor? Ce zic sectanţii despre icoane şi cum pot fi combătuţi?
— Icoană este transcrierea în româneşte a cuvîntului grec eîxtăv — traducînd pe cel ebraic «selem», care înseamnă: «chip, înfăţişare»; şi reprezintă, pictate sau zugrăvite, persoane reale, existente eîndva, sau inexistente, fictive. Primul text biblic în care se întîlneşte termenul este cel din Facerea 1,27: «Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut». Iar Fiul lui Dumnezeu întrupat — lisus Hristos — este numit« Icoana», sau« chipul lui Dumnezeu» (II Cor. 4, 4). Sau « Acesta (Fiul) este chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai înainte născut decît toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pămint, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El» (Colos. 1, 15-16).
Cind DommiI este întrebat de Apostolul Filip:« Doamne, arată-nenouă pe Tatăl», lisus i-a zis:« Filipe, Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (loan 14, 8—9; 12, 45). Deci, deşi se spune că « Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (loan 1, 18) — se înţelege că nu poate fi văzut in Fiinţa Lui — totuşi este zugrăvit pe icoane în chip omenesc, după felul în care s-a arătat lui Avraam la stejarul Mamvri — Sfînta Treime ca trei Oameni (Facerea 18,1—19), cînd l-a ales ca «tată a multor neamuri»; şi după cum s-a arătat în textele amintite (loan 14, 8—9; 12, 45; I loan 4,14; Col. 1, 15).
Prin urmare, icoana este zugrăvirea în culori a figurii persoanelor sfinte — dumnezeieşti şi omeneşti. Icoanele, apoi, se sfinţesc in Biserică, prin rugăciunile preoţilor şi prin stropirea cu agheasmă mare sau apă sfinţită, de la Bobotează; şi numai aşa devin sfinte şi demne de cinstire şi de închinare, pentru creştini. Chiar în Vechiul Testament, Dumnezeu a poruncit să se facă chipuri, sau icoane sfinte:« Heruvimii slavei deasupra312 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Chivotului» (Ieşirea 25,18,20)); Heruvimiifiind« de aur, lucraţi din ciocan» (Ieşirea 37,7; Evr. 9,5), sau şi eusuţi cu iscusinţă pe perdeaua Cortului (Ieşirea 26, 31) care « despărţea Sfînta de Sfinta Sfintelor» (26, 33; 36, 8). Iar cînd Solomon a zidit marele templu, chipurile heruvimilor erau sculp¬ tate, sau săpate în lemn de măslin şi îmbrăcate în aur pe uşile Sfintei Sfintelor ca şi pe celelalte uşi (III Regi 6, 23—35); de asemenea au săpat (sculptat) chipuri de heruvimi de jur împrejur, fi pe dinăuntru fi pe dinafară (II Paralipom. 3, 7—14) săpaţi în lemn şi ferecaţi în aur. Dar şi aceste chipuri, ca şi altarul, deşi erau« chipuri cioplite», din lemn, piatră, argint sau aur, erau sfinţite cu « mirul ungerii sfinte» (Ieşirea 30, 29—30), cu care se sfinţeau şi preoţii, devenite apoi« de mare sfinţenie» (Ieşirea 30, 25—30; 40, 9—10). Apostolul Pavel spune că Moise a stropit cu sînge de ţapi şi de viţei, cu apă, cu lînă roşie şi cu isop şi cartea Legii şi tot poporul şi cortul şi toate vasele pentru slujbă (Evr. 9, 19—22). Şi numai prin aceste sfinţiri se puteau « deosebi cele sfinte de cele nesfinte (nesfinţite) şi cele curate de cele necurate» (Levitic 10, 10). De aceea cele sfinte erau demne de cinstire, şi făcătoare de minuni, dar nu se numeau dumnezei, ca idolii păgînilor.
Cînd regele Ozia (Azaria) s-a mîndrit şi s-a încumetat să intre în templu să facă slujbă preoţeasca;« a săvirşit o nelegiuire înaintea Domnului Dumne¬ zeului său, căci a intrat în templul Domnului, ca să tămîieze pe jertfelnicul tămiierii», a fost lovit de lepră, de care a şi murit (II Paralipom. 26,16— 23). Apoi, cînd filistenii, biruind pe israeliţi şi ducînd « chivotul Domnului, cu heruvimii slavei» în templ\il păgîn al Ixii Dagon a doua zi dimineaţa, au găsit idolul zdrobit (I Regi 5, 1—4 ; 6,19), fiind nevoiţi să întoarcă chi¬ votul iudeilor. Că, ori pe unde a fost pm-tat chivotul Domnului, prin cet㬠ţile filistenilor, ei au fost pedepsiţi cu moarte, cu bube şi cu şoareci dis¬ trugători (I Regi 5, 6—12). Mai înainte de aceasta se aminteşte de pedeapsa răzvrătiţilor: Core, Datan şi Abiron, care voind să facă slujbă preoţească — fără a fi preoţi — au fost înghiţiţi de vii de pămînt, iar cei 2.50 care i-au urmat, arşi de vii (Numeri 16, 1—38).
Dumnezeu îşi descoperea adesea voinţa şi puterea Sa folosindu-se de unele lucnnri sensibile, ca: toiagul lui Aaron, pe care aruncîndu-l înain¬ tea faraonului în Egipt s-a prefăcut în şarpe şi a înghiţit toiegile-şerpi ale vrăjitorilor (Ieşirea 7, 9—12). Cînd i-ascos pe iudei din Egipt, Moise loveşte cu toiagul său Marea Roşie, care s-a despărţit în două, şi au trecut marea ca pe uscat (Ieşirea 14, 15—27); .şi cu acelaşi toiag, Moise lovind stînca la Horeb a ieşit apă (Ieşirea 17, 5—6). Iar prin odrăslirea, înmugurirea, înflo¬ rirea şi rodirea de migdale a toiagului lui Aaron, Dumnezeu a dovedit (Num. 17, 4—10; Evr. 9, 4) că seminţia lui Levi a fost de El aleasă pentru slujirea preoţească, după răzvrătirea lui Core, Datan şi Abiron, cînd poporulcu dascAli de teologie ortodoxa 313
a murmurat, mai pierind încă 14 700 (Ieşirea 16, 49; 17, 1—13). Mai apoi, cu chivotul Legii — care închipuie tronul Iui Dumnezeu purtat de preoţi — Dumnezeu desparte apele Iordanului, pentru a trece poporul Israel (losua 3, 14—17); şi tot cu chivotul purtat de preoţi au căzut zidurile Icriho- nului, înconjurate de şapte ori (losua 6, 1—20).
Din toate aceste exemple din Vechiul Testament şi din cele spuse, se înţelege, clar, deosebirea între cele sfinte şi între cele nesfinte, sau ne¬ sfinţite, între icoane şi idolii, sau dumnezeii paginilor. Dar, precum s-a spus, nicăieri nu sînt numite cele sfinte, dumnezei. Numai Moise, cînd este trimis înaintea lui Faraon de Domnul, e numit « dumnezeu». Căci zice Domnul: « Iată, Eu fac din tine un dumnezeu pentru Faraon, iar Aaron, fratele tău, îţi va fi prooroc. Tu vei grăi lui Aaron toate cîte îţi voi porunci, iar Aaron, fratele tău, va spune lui Faraon ca să lase pe fiii Iui Israel să iasă din Egipt» (Ieşirea 7, 1—2).
Totuşi, sectarii, orbiţi în trufia şi ura lor diabolică împotriva icoane¬ lor, nu ţin seama de aceste texte şi de învăţătura sfîntă a Scripturii şi a Bisericii, pe care nu le văd şi nu vor să le înţeleagă, ei nevăzînd în icoane decît idoli. Şi chiar dacă Hristos ar coborî din cer să le-o spună din nou, tot n-ar crede, ca fariseii de atunci.
Pc lîngă cele amintite, alte texte care folosesc termenul de icoană, sau chip, sînt; Matei 22, 20—21; Marcu 12, 16; Luca 20, 24, unde e vorba de chipul sau înfăţişarea împăratului roman de pe monede, sau banul daj- diei, pe care chip de-1 necinstea cineva, se socotea necinstea adusă împăra¬ tului şi era pedepsit cu moartea, împăratul considerat fiind dumnezeu. Dar, mai directe sînt textele care spun;«Şi Cuvîntul (Fixd lui Dumnezeu) trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi. . .» (loan 1, 14); sau exemplul cu şarpele de aramă, typ al lui Hristos pe Cruce (loan 3, 14). Primul mucenic. Ştefan, cînd era ucis cu pietre, privind la cer, vede pe Fiul stînd de-a dreapta Tatălui (Fapte 7, 55—56) cum e zugrăvit pe icoană; sau cum citim în alt loc, că cei aleşi 8Înt« asemenea chipului Fiului» (Romani 8, 29), « Care, Dumnezeufiind. S-a deşertat pe Sine, chip de rob luind, făcindu-se asemenea oamenilor» (Fihp. 2, 7). Cei botezaţi, îinbrăcînd« omul cel nou, se înnoiesc după chipul Celui ce l-a zidii» (Col. 3, 10), Care, Fiu, « esfe strălucirea slavei şi chipului (icoanaj [poştaşului Lui (a Tatălui)» (Evr. 1, 3). Iar Sfîn- tul loan vorbeşte de Cuvîntul întrupat, icoana Tatălui, zicînd:« Ce era de la început, ce am văzut, ce am auzit. . . şi am pipăit despre Cuvîntul vieţii» (I loan 1, 1).
Icoanele Domnului şi ale Sfintei Treimi sînt necesare pentru trezirea credinţei noastre, prin amintirea ce ne fac ele, de lucrurile măreţe ale lui Dumnezeu; iar cele ale sfinţilor ne reamintesc felul cum au urmat ei lui Hristos, mărturisindu-şi credinţa pînă la martiraj, ca să le urmăm exem-314 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
piui. Iar pentru cei care nu ştiu şi nu pot citi Sfînta Scriptură, icoanele sint Biblia lor zugrăvită. Icoana este şi o necesitate sufletească, psiholo¬ gică ; iar cînd este bine lucrată de un pictor talentat, ea satisface şi gustul artistic al credincioşilor. în plus, icoanele nu sînt numai pilduitoare, ci şi ocrotitoare şi dar al binecuvîntarii caselor, cum a fost binecuvîntată casa lui Obed-Edom de Dumnezeu, cînd a primit în ea« chivotul sfint al Domnu¬ lui», cum a fost şi cetatea lui David (II Regi 6, 12). Iată, deci, din cele cc s-au arătat că icoanele nu sînt idoli, cum le hulesc şi le blasfemiază sec¬ tarii, ci obiecte sfinţite, din care midte s-au dovedit şi făcătoare de minuni, nu numai ocrotitoare şi binefăcătoare. Icoanele sînt şi semn de binecuvîntarc a caselor şi a creştinilor, care le cinstesc ca pe chipul lui Dumnezeu, al lui Hristos, al Maicii Domnului, al îngerilor, sau al sfinţilor, cinstiţi ei şi cinstite şi ele (icoanele) şi de Dumnezeu, ca obiecte sfinte şi sfinţitoare.
16. Cum trebuie şi pentru ce să cinstim icoanele în biserică şi acasă?
— Pentru rolul lor multiplu; cducativ-moral, misionar, icoanele se bucură de o cinstire deosebită, oriunde s-ar afla, dar mai ales în biserică şi în casă. Icoanele sînt cerute de o necesitate psihologică şi de nevoie de concret a înfăţişării adevărurilor de credinţă abstracte, prin care ne amintim de lucrările liii Dumnezeu, şi ne apropiem de El prin aceste forme vizibile, în acest sens, icoanele au un rol instructiv, religios-moral, ajutîndu-ne să cunoaştem, în această formă vizibilă şi simbolică, felul cum au mărturi¬ sit adevărurile de credinţă cei zugrăviţi pe ele şi să le urmăm exemplul, după îndemnul Apostolului Pavel, care zice;« Fiţi următori mie, precum şi eu sînt lui Hristos» (I Cor. 4, 16; 11,1). Ele au şi un rol misionar, fiind o Evanghelie nescrisă, în culori, o predică vizuală a tot ceea ce învaţă şi propovăduieşte Biserica pe calea adevărului şi a îndreptării. Icoanele trezesc, întăresc şi întreţin peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real şi substanţial folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvîrşirea binelui, a dreptăţii şi a împlinirii dragostei.
Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sînt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor, al căror chip îl reprezintă; ele sînt, deci, o adevărată călăuză, în formarea duhovnicească a credincioşilor. .
Iată, deci, atîtea motive şi roluri însemnate pentru care sfintele icoane sînt demne de cinstire şi de închinare, pentru că ele ne poartă cu gîndul la cei de pe ele şi la viaţa lor sfîntă şi prin ei ne ridicăm spiritual la Dum¬ nezeu, care i-a hăruit şi i-a învrediucit de locaşurile veşnice, în slava Lui. Ele au fost cinstite de Biserică dintru început, aşa cum şi Sinodul VII ecumenic (787) hotărăşte, după tradiţia Bisericii, ca sfintele icoane să fie cinstite cu sărutare şi închinare respectuoasă. Căci după cum spunecu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 315
Sfîntul loan Damaschin: « jDccc nu te •închini icoanei, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, Care este Icoana vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea» (îndrumări Misionare, 1987, p. 841).
17. Ce deosebire este între icoană şi idol, chip cioplit?
— După cum se ştie — şi s-a mai spus — icoana reprezintă înfăţi¬ şarea sau chipul unei fiinţe vii, reale, existente, spirituale, Dumnezeu şi îngerii, sau fiinţe umane, care au trăit pe pămînt după voia lui Dumne¬ zeu şi după poruncile Lui, sfinţii; pe cînd idolul, sau chipul cioplit, numit dumnezeu, este închipuirea sau plăsmuirea unor dumnezei falşi, fiinţe inexistente, fictive, iscodite de mintea omenească. De aceea zice Apostolul Sfîntul Pavel:« Idolul nu este nimic în lume» (I Cor 8, 4); iar noi, creştinii,«fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului» (Fapte 17, 29), cum le vorbeşte Apostolul Pavel atenienilor, care se închinau la idoli.
Deosebirea, deci, între icoană şi idol este ca şi deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric, între existenţă şi neexistenţă, între adevăr şi minciună, între dreptate şi nelegiuire. Căci zice acelaşi apostol corintenilor, foşti închinători la idoli: « Nu vă înjugaţi la jug străin, cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împăr¬ tăşire are lumina cu întunericul ? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar (Satana), sau ce parte are un credincios cu un necredincios ? Sau ce înţele¬ gere este între templul lui Dumnezeu şi idoli ? Căci noi (creştinii) sîntem templul lui Dumnezeu celui viu» (II Cor. 6, 15—16). închinarea la idoli este închinare lui Veliar, sau demonilor, iar jertfele aduse idolilor de păgîni se adue demonilor. Căci precum scrie Sfîntul Pavel:« Deci, ce spun eu? Că ce s-a jertfit pentru idol e ceva ? Sau idolul este ceva ? Ci (sic) că cele ce jertfesc păgînii, jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi ai demonilor. Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demoni¬ lor ; nu puteti să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demoniloryy (I Cor. 10, 19-21).
Prin urmare, deosebirea între icoană şi idol, între o închinare şi alta este capitală; ea este şi de esenţă, sau natură şi ca formă de închinare: de esenţă, sau natură, pentru eă icoana nu este dumnezeu şi nu poate fi numită de lumeni dintre creştini dumnezeu, nici chiar cînd înfăţişează chipul lui Dumnezeu, sau al Persoanelor Sfintei Treimi; ci, tot icoană se numeşte, fie că e înfăţişarea: Tatălui, Fiului, sau Duhului Sfînt, iar ca formă de închinare, pentru că idolului mort, închinătorii la idoli, i se adresează ca unui dumnezeu, să-i mîntuiască; dimpotrivă, icoanei — ne- fiind ea considerată dumnezeu —, ci numai chipul lui Dunmezeu, al Fiului,316 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lisus Hristos, al îngerilor, ori a unuia sau mai multor sfinţi, credincioşii se adresează cu rugăciunea, slăvirea, sau cinstirea lor, a acestor persoane, pictate. Căci, deşi au în faţă icoana, unuia sau mai multor sfinţi, au in inimă şi gînduri ale acelei persoane zugrăvite pe ea, cărora se roagă şi pe care le cinstesc, sau le preamăresc dacă sînt Persoanele Sfintei Treimi; dar icoana care le înfăţişează o sărută, numai cu evlavia şi respectul cuvenit sfinţilor respectivi.
Astfel, că, rugăciunea, închinăciunea şi chiar tămîierea făcute icoa¬ nelor se fac nu lemnului şi culorilor lor, sau aurului şi argintului — cînd sînt făurite, din asemenea metale preţioase —, ci persoanelor reprezen¬ tate. Încît, icoanele sînt numai instrumentul vizual, care ne aminteşte şi ne pune în faţă chipurile nevăzute ale sfinţilor.
Deci, din cauza acestei deosebiri de natură între icoană şi prototipul ei, cinstirea icoanei sfinţilor se deosebeşte esenţial de închinarea pe care o datorăm lui Dumnezeu. Creatorul şi Proniatorul tuturor. Rolul deter¬ minant în cinstirea sfintelor icoane îl are prototipul şi nu icoana; de aceea, cînd sînt cinstite sfintele icoane, se aduce cinstire prototipului şi nu icoa¬ nei în sine, propriu-zis, sau materialului din care este făcută, deoarece acest lucru ar însemna căderea în idololatrie. Aceeaşi deosebire care este între cinstirea icoanei şi a prototipului ei, este şi între închinarea, sau cinstirea aduse icoanei şi închinarea sau latria, adorarea făcută de păgîni idolilor lor, dumnezeilor lor.
V
CINSTIREA SFINTEI CRUCI DUPĂ SFÎNTA SCRIPTURĂ
18. Cum şi de ce trebuie credincioşii eâ cinstească Sfînta Cruce?
— Mai întîi trebuie să precizăm că Crucea este unul din obiectele de seamă pentru creştini, ba chiar primul şi cel mai important, care consti¬ tuie temeiul specific al creştinătăţii şi al întregului cult real al Bise¬ ricii. Această cinstire a Crucii este condiţionată de însăşi Persoana Celui care s-a autojertfit pe ea, a Mîntuitorului lisus Hristos, în dubla sa cali¬ tate de Arhiereu sau preot, care jertfeşte, şi de Miel jertfit. Acest fapt este amintit în formula hturgică:« Cel ce jertfeşte şi Cel ce Se jertfeşte». Sau, « Că tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi, Hristoase, Dumnezeul nostru» (Rugăciunea Heruvimică). Dar această autojertfire a necesitat altarul ei care nu este altul decît Crucea pe care S-a autojertfit Domnul şi pe care a sfinţit-o personal, prin atingerea de ea şi prin sîngele Său curs pe ea, din ranele trupului Său pironit pe acest altar — Cruce. Adică acest obiect care era de ocară şi socotit « bles-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 317
temat» pentru iudei şi popoarele idololatre, iar astăzi este hulită de unele ramuri protestante şi neoprotestante şi de toate sectele.
Sfînta Scriptură ne învaţă că pentru aducerea la îndeplinire a planu¬ lui iconomiei mîntuirii lumii, Dumnezeu, în iubirea Sa de oameni, a lucrat uneori şi prin cele contrare. în acest scop se folosesc de către instituţii — sinagoga şi Biserica—persoane, locuri şi lucruri sau obiecte materiale, uneori de neluat în seamă, ba chiar dispreţuite de oameni. Aşa era crucea pentru iudei şi neamurile păgînc, care o socoteau « blestemată», aşa cum o consi¬ deră toate sectele. Textul biblic la care se referă spune însă clar că« bleste¬ mat este tot cel spînzurat pe lemnful crucii)» (Gal. 3, 13). Deci, nu crucea este blestemată, ci Cel spînzurat pe ea, adică lisus Hristos, Fiul lui Dum¬ nezeu întrupat, Care, deşi fără păcat, a acceptat de bună voie să fie răs¬ tignit pe cruce, luîud asupra Sa blestemul omenirii. Căci « El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn (Cruce) pentru noi (adică în locul nostru). . . Cu a Cărui rană v-aţi vindecat» (I Petru 2, 24), adică cei ce credeţi în jertfa şi Crucea Lui.
I. Vechiul Testament, ne prezintă Crucea sub diferite simboluri, sau metafore şi sensuri: material, spiritual şi chiar grafic. Ca prefigurări ale crucii se amintesc, îndeosebi, următoarele: făgăduinţa dată de Dum¬ nezeu lui Adam şi Evei, la alungarea lor din rai, că « Sămînţa femeii va zdrobi capul şarpelui (ispititor) » (Facerea 3, 15) se împlinea în clipa eînd Mîntuitonil Hristos, Fiul Fecioarei Maiia, Se jertfea pe Cruce, a pogo- rît la iad (cu sufletul) (I Petru 3, 19) eliberînd sufletele drepţilor, a înviat şi S-a înălţat la cer.-
O prefigurare mai evidentă aflăm în toiagul lui Moise, prefăcut în şarpe în faţa lui Faraon (Ieşirea 7, 10); cu acelaşi toiag, Moise loveşte stînca de la Meriba de unde a ieşit apă, potolind setea poporului iudeu tn pustiu (Ieşirea 17,1—7) ;sau« toiagul lui Aaron, care a odrăslit» (Numeri 17, 8—10), ambele toiege prefigurînd Crucea Domnului în lucrarea ei anticipată.
Mai clar însă este prefigurată Crucea Lui, ca altar de jertfă în stîlpul pe care Moise a ridicat şarpele în pustiu, pentru ca cei care erau muşcaţi de şerpi veninoşi şi priveau spre el, să se tămăduiască îndată (Numeri 21, 8—9), exemplu amintit şi dc Domnul (loan 3,14). Tot ca altar de jertfă este prefigurată şi subînţeleasă Crucea şi în viziunea profetică a lui Isaia, care vede dinainte pe Mesia Hristos ca Rob şi ca Miei nevinovat,« Care Se aduce spre junghiere» şi Care a fost răstignit între doi tîlhari:« Coci cu cei fărădelege S-a socotit, purtînd fărădelegile multora ; şi pentru cei păcă¬
toşi Şi-a dat viaţa» (Isaia 53, 7—12). Fără cruce ca altar de jertfă, Dom¬ nul, ca « Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii» (loan 1, 29), nu S-ar fi putut jertfi pentru noi, păcătoşii,318 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Crucea, ca formă regulată cu braţe —şi ca putere şi taiua ei birui¬ toare — este prcfigiirată şi prin miinile întinse ale lui Moise, cînd Israel a biruit pe Amalec (Ieşirea 17, 8—16). Forma crucii, prin încrucişarea braţe¬ lor, o aflăm şi la lacob, cînd binecuvintează pe fiii lui losif; cu dreapta pc Efraim cel mai mic, aflat în stînga lui lacob, şi pe Manase, punîndu-şi mina stingă, el fiind în dreapta sa (Facerea 48, 14).
Tot în Vechiul Testament aflăm şi semnul grafic al crucii (-f), la proorocul Iczechiel (9, 4—6), semn arătat de litera T (au), ultima din alfa¬ betul ebraic. La vremea cînd Dumnezeu a vrut să piardă pc fiii lui Israel pentru nelegiuirile lor, pentru a scăpa pc cei credincioşi, care nu s-au întinat, a trimis pe îngerul pierzător care a ucis cu sabia pe cei dintîi, scăpînd numai cei care aveau pc fruntea lor semnul T(au,) adică al literei în formă de cruce, la vremea aceea. A se vedea mai pc larg la Pr. loan Mircea studiul:« Pre^gurdriZe Crucii în Vechiul Testament si semnificaţia lor în Tradiţia cultică creştină», în Studii Teologice nr. 3/1982; idem, « Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui», în Ortodoxia nr. 2/1982, pag. 196—214; Idem « Cinstirea Sf. Cruci, motivele şi formele ei» în Manualul «îndrumări misionare». Buc. 1986, pag. 817—837.
II. Noul Testament vorbeşte de Cruce atît în sens propriu material, cît, şi, mai ales, în sens figurat, sau spiritual. în sens propriu. Crucea este cea purtată de Domnul în spate, pe drumul Golgotei şi pe care a şi fost răstignit, ea fiind în acest moment altarul Jertfirii Lui. De la răstignirea Domnului pe ea. Crucea a rămas — în biserică şi în casele creştinilor ade¬ văraţi « obiect sfînt, sfinţită de sîngele Lui, demnă de cinstire şi de închi¬ nare, ca altarul Său sfînt şi sfinţit» (Matei 23, 18—19). De atunci, prin crucea materială şi prin semnul ei. Biserica, prin preoţii ei, sfinţeşte apa la botez, sau săvîrşeşte agheasma, mare şi mică —, prin el se sfinţesc Sfintele Daruri, în vremea Sfintei Liturghii, transformîndu-le în Trupul şi Sîngele Domnului şi se sfinţeşte untdelemnul la Taina Sfîntului Maslu, ungîndu-se apoi bolnavii.
Cruci asemenea celei a Domnului au fost şi cele pe care au fost răs¬ tigniţi şi unii creştini, începînd cu unii dintre apostoli.
De la răstignirea Domnului pe ea. Crucea a rămas altarul Său de Jertfă, fiind considerată de cea mai mare sfinţenie, sfinţită de El prin însuşi sîngele Său, sau «prin sîngele Crucii» (Col. 1, 20). Odată cu jertfirea Sa, Domnul a făcut şi recapitularea sau împăcarea cerului cu pămîntul, a îngerilor cu oamenii, a lui Dumnezeu cu omenirea (Efes. 1. 9'—10). Dacă altarul de la templul iudeilor era « de mare sfinţenie» şi sfinţea darul (Matei 23, 18—19), Crucea, Altarul Domnului este de şi mai mare sfinţenie şi sfinţeşte prin puterea primită de la El. Celelalte cruci folosite în biserică şi prin casele credincioşilor, sau purtate la gît, « se sfinţesc prin cuvintidcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 319
lui Dumnezeu şi prin rugăciunile (preoţilor)» (I Tim. 4, 5), stropindu-se apoi cu agheasmă mare; şi abia după aceea ele devin eiinte şi obiecte de culc şi de închinare, putîndu-sc săruta cu sfială sfîntă, ca pe cele care amintesc altarul Domnului. Acest fel de cinstire şi de închinare ce i se aduce Sfintei Cruci nu trebuie confundat cu adorarea care se dă numai lui Dumnezeu — cum consideră toate sectele, socotind-o idol, în semn de batjocură, ei fiind «vrăjmaşii Crucii» (Filip. 3, 18).
• Despre aceşti hulitori ai Crucii, — eretici şi sectari de atunci şi de totdeauna — grăieşte Sfîntul Apostol Pavel îndurerat cu lacrimi, scriind fiUpenilor, astfel: «Căci mulţi despre care v-am vorbit adesea, iar acum vă spun şi plingtnd, se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfirşitul acestora este pieirea. Pîntecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au in gind cele pămînteşti» (Filip, 3,18—19).
Despre acest altar-Crucea, care patronează (străjuieşte) pe fiecare altar al Sfintei Biserici pe care se jertfeşte tainic Domnul în fiecare Sfîntă Liturghie, prefăcînd, la rugăciimile preoţilor, piinea de pe Sfîntul Disc şi vinul din Sfîntul Potir, în Trupul şi Sîngele Domnului Hristos, Sfîntul Apostol Pavel scrie: « Avem şi noi altar de la care nu au dreptul să măntnce cei ce slujesc cortului» (evreiesc) (Ev. 13, 10).
III. în sens impropriu, metaforic, sau moral spiritual. Noul Testa¬ ment vorbeşte îndeosebi de Crucea suferinţelor. Despre aceasta vorbeşte Domnul în preajma patimilor Sale: « întristat este sufletul Meu pînă Ia moarte» (Matei 26, 38). Urmarea însăşi a vieţii lui Hristos, sau a vieţuirii în EI, este pentru orice creştin o purtare a Crucii Lui. Despre crucea stiferin- ţelor, pentru creştini. Domnul vorbeşte clar, cînd spune:« Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie» (Marcu 8, 34; Matei 10, 38; 16, 24). Sau: «Să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie» (Luca 9, 23). Căci:« Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu» (Luca 14, 27).
Purtarea crucii suferinţelor — fără cîrtire — în numele Domnului şi urmînd exemplul Său, înseamnă imitarea Lui înaintea oamenilor şi măr¬ turisirea Lui fără sfială (Matei 10, 32—33; Luca 12, 8—9; Marcu 8, 38). Căci «creştinilor li s-a dat, nu numai să creadă în Hristos, ci să şi pătimească pentru El» (Filip. 1, 29). Hristos este pentru creştini modelul sau «pilda» «păşirii lor pe urmele Lui» (1 Petru 2, 21), îneît, prin suferinţa pentru El, se preamăreşte numele lui Dumnezeu (I Petru 4, 15—16).
Crucea Domnului este instrumentul răscumpărării noastre şi al scoa¬ terii de sub blestemul păcatului (Gal. 3, 13), «răscumpăraţi fiind prin sîiigele Crucii Lui» (Col. 1, 19—20), şi pironind pe cruce zapisul păcatelor noastre. Taina şi lucrarea Crucii Domnului o expbcă Sfîntul Apostol Pavel în textul deşertării, sau dezbrăcării Fiului lui Dunmezeu de strălucirea
- v.
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI dumnezeirii Lui, smerindu-Se, prin întrupare, cînd a luat « chip de ro6»^ făcîndu-Se ascultător Tatălui^ pînă la moartea pe Cruce, spre a fi apoi pro¬ slăvit prin’învierea şi înălţarea Sa la cer, de-a dreapta Tatălui, (Fii. 2, 6—8), mai presus de toate puterile cereşti. Astfel, Crucea devine din alta¬ rul de Jertfă însuşi mijlocul de proslăvire a Domnului şi Mîntuitorului nostru lisus Hristos, ea însoţindu-L şi în slavă. Căci la a doua Sa venire, cînd Domnul va apărea pe norii cerului, întru slavă, cu sfinţii îngeri, va fi însoţit de Crucea pe care a fost răstignit (Matei 24, 30), c< Semnul Fiului Omului». Atunci vor plînge toţi cei ce-L vor vedea, precum şi cei ce L-au răstignit (Apoc. 1, 7). Din toate aceste semnificaţii şi lucrări tainice ale Crucii Domnului, reiese clar că Crucea este «puterea lui Dumnezeu» care lucrează în lume, prin care murim spiritual cu Hristos — prin Taina Botezului — şi înviem cu Ei spre a trăi întru dreptate cu Dumnezeu, murind pentru lume. Aşa ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel:« M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte in mine» (Gal. 2. 20). Odată cu întemeierea Bisericii, Crucea a rămas nu numai ca obiect sfînt şi cultic, nelipsit de pe biserică,, de pe sfîntul Altar şi din casele credincioşilor, pe care-1 cinstesc şi i se înebină, ci şi ca semn de binecuvîn- tare, făcînd senmul ei cu mîua. Cu acest semn a binecuvîntat Domnul lisus copiii şi pe apostoH la înălţarea Sa la cer (Luca 24, 50—51). Iar după felul de binecuvîntare al Domnului au luat exemplu şi apostolii şi slujitorii Bisericii, binecuvîntînd pe creştini la cult şi în casele lor, după cuvintele Apostolului,: cu« binecuvîntarea lui Hristos» (Rom. 15, 29) — sau cu formula cultică: « Harul Domnului nostru lisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfintului Duh să fie cu voi cu toţi l» (II Cor. 13, 13). Sau:« Harul Domnului să fie cu voi cu toţi» (Tit 3, 15), etc,. Adesea, ebiar apostolii şi slujitorii bisericii, prin semnul crucii însoţit de rugăciuni alungau demoni, tămăduiau bolna-vi şi înviau chiar morţi» (Fapte 9, 39-41;. 20, 9—12, 28, 3-9) etc; . Am amintit că crucea este nu numai semnul patimilor, sau răstig¬ nirii Domnului şi instrumentul mîntuirii noastre, ci şi « Semnul» biruin¬ ţei Lui asupra morţii, precum .şi semnul proslăvirii şi al însoţirii Sale, cînd El va veni a doua oară, la ziua cea de apoi, să judece viii şi morţii (Matei 24, 30), « Semn» după care îl vor cunoaşte şi se vor tîngui zadar¬ nic şi cei ce 1-ău răstignit (Apoc. 1, 7), ca şi toţi vrăjmaşii crucii de atunci, şi de totdeauna, pînă la Venirea Sa din urmă. în semn. de cinstire deosebită a Sfintei Cruci, temei al credinţei ade¬ vărate, Biserica i-a rînduit trei sărbători pe an:. 1 august, Scoaterea Sfin¬ tei Cruci;: înălţarea Sfintei Cruci: (14 sept.) şi Duminica Crucii (a treia din postul mare). Atunci cîntăm:.« Crucii Tale ne închinăm Hristoase L io
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
§i Sfînlă învierea Ta o lăudăm şi o mărim». Crucea este şi semnul, sau arma de biruinţă asupra morţii şi a diavolului (Evr. 2, 14—15).
Iată deci atîtea semnificaţii şi tot atîtea motive pentru care noi, creş¬ tinii ortodocşi — ca şi cei romano-catolici — cinstim sfînta Cruce sub toate formele, material, spiritual şi moral, pe care o sărutăm şi o purtăm pe piept, dar mai ales în inimi, ca pe altarul mîntuirii noastre. Pentru că «crucea este pentru noi care ne mîntuim puterea (lucrătoare a lui) Dumne¬ zeu» (I Cor. 1, 18). Ea (Crucea) este şi armă împotriva demonilor, pe care au folosit-o apostolii, biserica şi creştinii cu mare efect. Din această expe¬ rienţă a ieşit Troparul de la Taina Sfîntului Maslu:« Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta o ai dat nouă; că se îngrozesc şi se cutremură, ne¬ suferind a căuta spre puterea ei; că morţii i-ai sculat şi moartea o ai surpat, pentru aceasta ne încbinăm îngropării Talc şi învierii».
VI
CELE ŞAPTE TAINE ÎN SFÎNTA SCRIPTURĂ
19. Care sînt cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii şi temeiurile biblice ale fiecărei Taine?
— Sfintele Taine ale Bisericii sînt în număr de şapte, probabil după numărul celor şapte daruri ale Sfîntului Dub (Isaia 11,2—3) şi pentru că şapte era socotit număr sfînt, la evi’ei. Ele se numesc: Botezul, Mirun- gerea, Euliaristia, Spovedania, Preoţia, Cununia şi Mafelul, toate săvîrşite în numele Sfintei Treimi.
Botezul este prima Taină prin care cel botezat este curăţit de păcatul strămoşesc şi de cele personale — dacă se botează mai tîrziu “ este împ㬠cat cu Dumnezeu şi primeşte harul mântuitor, care-1 înfiază, făcîndu-1 fiu şi al Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. Botezul este o naştere spiri¬ tuală «de sus» sau «din apă şi din Duh» (loan 3, 3—5) şi un început de viaţă nouă, vieţuirea în Hristos, în obştea creştină şi în lume. Prin afundarea şi scoaterea de trei ori în — şi din — apă sfinţită. Botezul înscanjiiă mnarţea şi învierea noastră tainică cu Hristos în Dub. Căci « ne~am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii. Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vomfi părtaşi şi ai învierii Lui» (Romani 6, 4—5; Colos. 2, 12).
Botezul a fost rînduit de Mântuitorul Hristos, pentru că iartă păca¬ tele (Matei 28, 19; Fapte 2, 38) şi mîntuieşte (Marcu 16, 16; I Petru 3, 21). Botezul creştin este unic şi nu se poate repeta. Căci: « Este un Domn, o credinţă, un botez» (Efes. 4, 5). Pentru căz« Hristos ne-a mîntuit. .. după321 322 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
O Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfînt» (Tit 3, 5). Alte texte, cate vorbesc de botez, sînt: Matei 3,11; Marcu 1, 8; iar de botezul creştin: Fapte 11, 16; I Cor. 6, 11; 12, 13; Gal. 3,27; Efes. 4, 5. 24; 5, 8-10. 26; Colos. 2, 12; 3, 1-4. 9; Evr. 6,2; I Petru
3, 18. 21; I loan 5, 7—8.
Mirungerea este a doua Taină, care urmează imediat după botez. Ea 6-a practicat sub două forme: prin punerea mîinilor, privilegiu exclu¬ siv al apostolilor, care aveau pbnătatea harului şi toate harismele pe care nici episcopii n-o puteau face sub această formă a punerii mîinilor; iar a doua, prin ungerea cu Sfîntul .şi Marele Mir a celor botezaţi. Textele care vorbesc de punerea mîinilor, prin care. se transmitea noilor botezaţi «darul Sfîntului Du/i», cu harismele Lui, sînt; Fapte 2, 38; 8,15—17 şi 19, 6; iar cele prin« Ungere» sau pecetluirea cu Sfîntul Mir — de episcop, sau preot — cu« pecetea darului Sfîntului Duh», sînt: II Corint. 1, 21—22; Efes. 1, 13—14; 4, 30; şi I loan 2, 20. 27. Prin această ungere se împăr¬ tăşeşte celor botezaţi harul întăririi creşterii şi desăvîrşirii duhovniceşti, însoţit la unii şi de unele daruri, sau harisme ca: proorocia, vorbirea în alte limbi şi tîlcuirea limbilor sau facerea de minuni etc. (Fapte 19,6; I Cor. 12, 8—11; 14, 3. 21—27. Alte texte despre lucrarea Duhului Sfînt, ca urmare a acestei Taine, sînt: loan 7, 39; Fapte 1, 8 — anticipat;
4, 31; 5, 32; Romani 5, 5; 8, 15; I Cor. 6. 11. 19; Apoc. 19, 10).
Sfinta Euharistie sau împărtăşanie este Taina Trupului şi Sîngelui lui Hristos, cu care se împărtăşesc, după Botez şi Mirungere, iar mai apoi în posturi şi ori de cîte ori se pregătesc, creştinii. Numai pnn aceste trei Taine credinciosul sau nou născutul în Hristos este integrat deplin în Hristos şi în Biserică. Sfînta Euharistie este instituită de Dom¬ nul la Cina cea de Taină (Matei 26, 26—28; Marcu 14, 22—24; Luca 22, 17—19). Ea este practicată de Apostoli şi de Biserică (loan 6, 51—56; 19, 34; I Cor. 5, 7; 10,16-17 ; 11, 18-34; Evr. 10, 19-20 ; 13, 10; I. loan 1, 7), însoţită .şi de « frîngerea pîinii» (Fapte 2, 42), numită uneori aşa (20, 7; 27, 35).
Spovedania, sau Mărturisirea păcatelor, este Taina în care, prin preo- tul-duhovnic. Dumnezeu iartă creştinilor păcatele mărturisite, de care se pocăiesc. Ea este o necesitate psihologică, dar mai alee duhovniceasca, pentru uşurarea sufletului şi a conştiinţei de povara apăsătoare a păcatelor. Apostolii înşişi au făcut aceasta. Mai întîi. Petru, cînd este chemat de lisus: « Doamne, ieşi de la mine, că sînt om păcătos» (Luca 5, 8); iar fariseul Saul, prigonitorul Bisericii, devenit Pavel Apostolul, îşi mărtu¬ riseşte acest păcat şi public, lumii întregi, cînd scrie: «lisus Hristos a venit în lume ca să mîntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sînt eu» (I Tim. 1, 15; I Cor. 15, 9). Apoi, Petru, după lepădarea lui de Domnul,cu dascAli de teologie ortodoxă 323
cînd a fost El prins şi judecat, s-a căit şi« a plins cu amar» (Matei 26, 75). De aceea, Domnul, după înviere, îl reaşază pe Petru în apostolat, prin cele trei întrebări « Mă iubeşti. Petre ?. . . Paşte oile Mele» (loan 21, 15-17).
înaintea Domnului s-a pocăit şi femeia păcătoasă, care i-a spălat picioarele cu lacrimi şi I le-a şters cu părul capului ei, fapt pentru care EI i-a « iertat păcatele ei cele multe» (Luca 7, 36—50). Şi toţi, cei ce credeau, veneau la apostoli şi-şi mărturiseau păcatele, sau îşi spuneau faptele rele (Fapte 19, 18). Puterea iertării păcatelor mărturisite a lăsat-o Mîntuitorul Hristos Bisericii, prin Apostoli, şi ierarhia biseri¬ cească după ei: episcopi şi preoţi (Matei 16, 19; 18, 18) după înviere, prin suflarea Duhului Sfînt asupra lor, în ziua învierii, zicind: « Lua^ Duh SJînt. Cărora veţi ierta păcatele, le vorji iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (loan 20, 22—23). De aceea îndeamnă Apostolii:« Afortiirisi- ţi-vă păcatele» (lacov 5, 16; I loan 1, 9) spre a lua iertare. Alte texte: Luca 18, 13; 19, 8-10. 24; 24, 47; loan 8, 9-11; Fapte 3, 19; I. loan 1,9—10.
Taina Preoţiei, transmisă apostolilor, presupune: alegerea, trimiterea Ia apostolat şi puterea propovăduirii .şi săvîrşirii Sfintelor Taine; Botezul (Matei 28, 18—20 ; Marcu 16, 15—16) şi Euharistia (Matei 26—28; Luea 22, 19) etc. după ce le-a transmis, însă, această putere prin suflarea Sfîntului Dub asupra lor, în ziua învierii (loan 20, 22—23). Taina Preoţiei include cele trei slujiri ale lui Hristos: de a învăţa, sau propovădui, a sfinţi, prin săvîrşirea Sfintelor Taine, cum s-a amintit, şi de a conduce pe calea mîn- tuirii sau a păstori Biserica, sau « turma» oilor cuvântătoare (loan 21, 15-17; I Petru 5, 2).
Apostolii, la rîndul lor, au transmis harul şi puterea întreita a preo¬ ţiei prin hirotonie, ierarhiei bisericeşti: diaconi (Fapte 6, 6); preoţi (Fapte 14, 23; I Tim. 5, 22; Tit 1, 5) şi episcopi (Fapte 20, 26; I Tim. 4,14—16; II Tim. 1,6), exercitînd această întreită slujire a hii Hris¬ tos, adică espiscopii şi preoţii, diaconii neavînd puterea sfinţitoare sau a săvîrşirii Sfintelor Taine şi pe cea conducătoare, «de preoţie atimă Biserica şi mîntuirea în Hristos» (Teol. Dogm. Ort. 3, p. 144).
Taina Cununiei, a căsătoriei, sau a Nunţii, este legătura spirituală între doi tineri, pe care Biserica o consfinţeşte prin rugăciunile şi binecu- vîntarca Ei prin preoţii slujitori. Ea are ca model unirea tainică dintre Hristos şi Biserică (Efe8..5, 22—25, 31—32). Domnul a sfinţit căsătoria prin prezenţa Sa la Nunta din Cana Galileii unde a săvîrşit prima minune, prefăcînd apa în vin (loan 2, 2—11), semn al înnoirii vieţii. Biserica sfin¬ ţeşte căsătoria şi bînecuvintează pe tineri pentru a trăi în pace viaţa în Hristos, desăvîrşindu-se, a naşte prunci şi a-i creşte în dragoste de324 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Dumnezeu şi de neam, îndrumîndu-i pe calea Bisericii şi-a mîntuirii, de- prinzîudu-i cu împlinirea datoriilor creştineşti şi cu dreapta învăţătură a Bisericii, spre a deveni fii ai lui Dumnezeu şi demni de cetăţenia cerească. Alte texte: Matei 19, 4—14; 22, 9, 24—30; 25, 10; şi parai. Romani 7, 2-3; 13, 9 I Cor. 7, 1—40; Efes. 5, 23—25, 31-32; I Tes. 4, 3; Tim. 5. 14; Evr. 13, 4 etc.
Taina Sfintului Maslu, ultima din cele şapte, este rînduiala ungerii bolnavilor cu untdelemn sfinţit. Maslul a fost rînduit de Domnul şi prac¬ ticat de Apostoli şi de Biserică (Marcu 6, 13; 16, 17—18; Luca 9,6; loan 9. 6, 11: Rom. 8, 26; Fapte 4, 30; Apoc. 3, 18). Efectele Tainei Sfîntului Maslu sînt efectele harului lucrător în Ea, adică: iertarea păcatelor şi tămăduirea celor bolnavi, sau uşurarea de suferinţa lor. Aşa ne îndeamnă Sfîntul lacov: « Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungindu~l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mîntui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui» (lacov 5,14—15).>r'
Această Taină se săvirşeşte după rînduiala şapte preoţi, care sfinţesc untdelemnul şi ung bolnavul de şapte ori cu toate rugăciunile Tainei. Cum însă e greu de adus şapte, s-a obişnuit a se face cu trei preoţi, prin pogorănunt şi de necesitate. De regulă, bolnavul se şi spovedeşte şi împărtăşeşte, făcînd aceasta, de multe ori, după Maslu.
20. De ce sînt şapte Taine şi nu mai multe sau mai puţine?
— Cele şapte Taine, prin care lucrează Duhul Sfînt, sînt actele externe şi vizibile, sau actele prin care Dumnezeu împărtăşeşte în Biserică, credin¬ cioşilor, harul Său, care îi îndreptează, îi sfinţeşte şi-i uneşte strins cu Hristos şi cu Biserica Sa.
Biserica a păstrat numărul de şapte, sau a rînduit cele şapte Taine şi nu mai multe, sau mai puţine, pentru mai multe pricini binecuvintate. Mai întîi, se consideră că ar fi după numărul celor şapte daruri ale Duhului Sfînt de care vorbeşte Isaia proorocul (11, 2—3), adică: «duhul înţelep¬ ciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe si duhul temerii de Dumnezeu». Acest număr al darurilor Sfîntului
t »
Duh răspunde şi trebuinţelor spirituale ale omului, respectiv ale creşti¬ nului: naşterea duhovnicească, primită prin Botez; creşterea, prin Unge¬ rea cu Sfîntul Mir; hrana spirituală cu învăţătura şi împărtăşirea cu Sfînta Euharistie, sau împărtăşanie; învăţătura, sfinţirea şi conducerea prin Preoţie; înnoirea morală, prin Mărturisirea păcatelor, sau Spove¬ dania, la scaunul duhovniciei; sfinţirea şi tăria legăturii căsătoriei, prin Taina Nunţii; iar iertarea păcatelor, săvîrşite după Botez şi tămădu¬ irea de boală, prin Taina Sfîntului Maslu.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 325
Despre darurile Sfîntului Duh vorbeşte pe larg Sfîntul Apostol Pavel, amintind însă mai multe, din care unele sînt extraordinare şi temporale, ca: proorocia, vorbirea în alte limbi, tîlcuirea limbilor şi facerea minunilor; iar altele « ordinare» şi permanente, între care unele sînt date şi creş¬ tinilor, ca: înţelepciunea, cunoaşterea, sau ştiinţa, credinţa etc. iar altele erau barisme ale slujirii preoţeşti (I Cor. 12, 7—11. Rom. 12, 6—8; I Cor. 12, 28—30; Efes. 4, 11; 1 Petru 4, 10—li).
Un motiv al alegerii numărului Tainelor este considerat şi acesta că la evrei numărul şapte era considerat sfînt, pentru că: şapte au fost zilele creaţiei, iar săptămina are şapte zile; de aci şi ziua a şaptea era sfîntă şi săptămîna a şaptea şi anul al şaptelea, toţi din şapte în şapte numindu-se săptămîni sabatice şi ani jubiliari.
Apoi, din cele şapte Taine, cinci din ele: Botezul, Mirungerea, Euha¬ ristia, Spovedania şi Maslul corespund la cinci trebuinţe şi momente impor¬ tante din viaţa creştinului trăitor în Biserică; iar celelalte două Taine: Preoţia şi Nunta slujesc trebuinţelor din societate şi Biserică. Preoţia, sau Hirotonia, pentru instituirea de slujitori ai celor sfinte şi« iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4. 1), prin care fac din fiii oamenilor «yîi ai lui Dumnezeu» (Rom. 8, 15—17; Gal. 4, 5—7), adică «Jîi prin har» (II Petru 1, 4) şi deci «fii ai luminii şi ai învierii» (Luca 20, 30). Nunta de asemenea este sfinţită pentru perpetuarea neamului omenesc şi pentru a face din cei născuţi fii ai lui Dumnezeu prin har şi fii ai Bisericii.
Prin urmare au fost statornicite şapte Taine şi nu mai multe sau mai puţine, pentru că ele corespund tuturor nevoilor spirituale ale credincio¬ şilor, privindu-i în raportul lor întreit: faţă de ei înşişi, care trebuie să devină fii ai lui Dumnezeu, faţăi de familie şi faţă de aproapele şi de societate. Cu ajutorul Sfintelor Taine, care vestesc moartea şi învierea Domnului, ne naştem la viaţa duhovnicească, creştem duhovniceşte şi ne unim tainic cu Mîntuitorul Hristos, ca să putem vieţui în El. Căci:« Prin El ne mişcăm, viem şi sîntem» (Fapte 17, 13). Astfel, Botezul ne dă însăşi fiinţa cea nouă şi direcţia trăirii în Hristos; Ungerea cu Sfîn¬ tul Mir aduce sporirea harului şi întăreşte spre «creşterea în Hristos, spre mîntuire» (I Petru 2, 2); iar dumnezeiasca împărtăşanie susţine viaţa în Hristos într-o stare înfloritoare, ca un progres, sau continuă creş¬ tere în Hristos.
Şi tot aşa şi celelalte Taine; fiecare din ele îşi au harul şi contribuţia lor spirituală la această înflorire şi desăvîrşire, sau de «indumnezeire», sau de a deveni«pdrloşi ai dumnezeieştii firi » (II Petru 1, 4) a Domnului, cum spune bătrinul apostol. Sau să devenim «fii ai lui Dumnezeu» prin har, cum spune Domnul însuşi (loan 10, 34).32« CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Iată deci pentru ce sîiit numai şapte Taine; căci fără ele creştinul nu se poate îmi deplin cu Hristos; nu poate creşte în mîntuire, nu se poate menţine în starea de bar şi de iii ai lui Dumnezeu, sau de înfiaţi, nu se poate desăvîrşi şi nu poate fi sigur de mîntuii’e.
21. Gne poate aăvîrşi Sfintele Taiue şi ce dar primim prin ele?
— Sfintele Taiue nu pot fi săvîrşite decît de persoane consacrate prin Taina Hirotoniei, care au primit harul preoţiei în treptele ei ierarhice. Adevăratul lor Slujitor, nevăzut şi tainic, este însă Mîntuitoml lisus Hris¬ tos, care este Arhiereu sau « Preot în veac, după rînduiala lui Melchi- sedec» (Evr. 5, 6. 10), Care le-a şi instituit. El, ca Arhiereu, sau Preot, a instituit şi a săvîrşit Cina cea de Taină, înainte de patima Sa, anticipîrid jertfa Lui pe Cruce; apoi, pe Cruce a jertfit ca Arhiereu şi s-a jertfit ca victimă 8i« preţ de răscumpărare» (I. Tim. 2, 6) ca« Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii» (loan 1, 29). Iar după înviere a săvîrşit Domnul Sfînta Euharistie la Emaus, cu Luca şi Cleopa, cînd ei, abia prin binecu- vîntarea pîinii. L-au cunoscut, după ce « li s-au deschis ochii şi L-au cuno¬ scut, iar El s-a făcut nevăzut de dinşii» (Luca 24, 31).
Mîntuitorul Hristos îşi continuă lucrarea Sa mîntuiţoare în Biserică şi în fiii, sau mădularele Ei, prin Duhul Sfînt. De altfel, întreaga Sfînta Treime este prezentă la săvîrşirea şi lucrarea Sfintelor Taine; de aceea ele sînt săvîrşite în numele Ei: al Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh (Matei 28, 19). Căci Fiul jertfeşte ca Preot (Arhiereu) şi Se jertfeşte ca Miel, în Sfînta Euharistie, în cadrul Sfintei Liturghii; Tatăl primeşte jertfa ce I se aduce pentru răscumpărarea lumii; şi Sfîntul Duh sfinţeşte darurile aduse: pîinea şi vinul, prefăcîndu-le în Trupul şi Sîngcle Dommdui real, ca cel de pe cruce. Care S-a jertfit. Aşa conlucrează Sfînta Treime şi în toate celelalte Sfinte Taine precum şi în toate ierurgiile, sau slujbele sfinte. De asemenea şi harul divin care se împărtăşeşte prin Sfintele Taine este lucrare şi dar comun al întregii Treimi.
• Totuşi, spre a putea fi oficiate vizibil şi comunitar, în Biserică este nevoie şi de persoane sau slujitori omeneşti; şi aceştia, după apostoli, sînt episcopii şi preoţii hirotoniţi de. ei, canonic. în acest caz, arhiereul, sau preotul slujitor este organul văzut, sau mijlocitorul prin care Hristos lucrează, în chip nevăzut, în Taine, sau împărtăşeşte credincioşilor harul acestor Taine în Biserică. Ca slujitori ai celor sfinte (ai Tainelor) şi ca «iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1); sau « nişle buni ico- nomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu» (1 Petru 4, 10), preoţilor li se cere, pe lîngă o bună pregătire intelectuală, morală şi teolo¬ gică temeinică, şi o vrednicie deosebită, spre a fi exemple de urmat pen¬ tru creştini. Dar chiar şi în cazuri contrarii, lucrarea harului Sfintelorcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 327
Taine nu este împiedicată de nevrednicia unuia sau altuia din slujitorii lor. « Căci dacă harul — zice Sfîntul loan Gură de Aur — ar căuta pre¬ tutindeni vrednicia, n-ar mai fi botez, nici Trup al lui Hristos (Biserica), nici aducerea înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu obişnuieşte să lucreze şi prin cei nedemni, harul Botezului (şi al oricărei Taine) nu e vătămat întru nimic de viaţa preotului...» Căci: « Dumnezeu lucrează prin toţi chiar dacă ar fi şi nevrednici — pentru mîntuirea poporului. Că dacă Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un măgar şi prin Baiaam, printr-un om spurcat (Numeri 22, 26—30), cu atît mai mult prin preot. Căci ce nu face Dumnezeu pentru mîntuirea noastră? Ce nu grăieşte El? Prin cine nu lucrează? Căci dacă El a lucrat prin Iuda şi prin proorocii mincinoşi care scoteau şi draci (Matei 7, 15. 22—23), cu atît mai mult va lucra prin preoţi» (Omilia II la II Timotei, trad. Arhier. T. A Ploeş- teanu, Bucureşti 1911, p. 189—190).
Apoi, prin fiecare Taină primim anumite Daruri. Astfel, în Taina Botezului, cum s-a mai spus — primim harul mîntxiitor, care ne curăţeşte de păcat, ne împacă cu Dumnezeu, ne sfinţeşte, ne înfiază, prin naşterea spirituală « de sus» « prin apă şi prin Duh» (loan 3, 3—5), ne îndumne- zeieşte, făcîndu-ne «părtaşi dumnezeieştiiJiri» (II Petru 1, 4). Şi prin sălă- şluirea lui Hristos în noi, simţind ca şi Apostolul Pavel că « nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi» (Gal. 2, 20), ţintind viaţa viitoare. Botezul ne dă, deci, începutul unei vieţi noi, reînviind pentru Dumnezeu, din moartea păcatului.
Sfîntul Mir îşi are darurile lui, prin care trezeşte la viaţă şi pune în acţiune pe cele ale Botezului. Astfel, în vreme ce « Botezul procură natura spirituală în Hristos, Mirul dezvoltă această natură spirituală la o viaţă personală în Hristos, pecetluieşte viaţa în Hristos, ca printr-un semn ce nu se poate şterge şi face bogăţia darurilor Botezului din ziua renaşterii şi proprietate personală a omului, ca astfel acesta să se desăvtrşească din zi tn zi şi să formeze pe Hristos în el» (Hr. Andruţos, Dogmatica, trad. cit. p. 361).
Darurile sau roadele Sfintei Euharistii sînt cele ale Jertfei de pe Gol- gota; o parte privind pe Dumnezeu, slăvit şi împăcat cu lumea rea, care-I era vrăjmaşă (Romani 5, 10); iar alta privind pe omul răscumpărat, iertat, sOnţiţ, îndreptat, renăscut, înfiat. Deci pe lîngă darul sau caracterul de ispăşire, sau răscumpărare, este şi cel de mulţumire, slăvire şi de cerere pentru înmulţirea şi întărirea darurilor Ei spre desăvîrşire şi dobindirea împărăţiei cereşti.
în Taina Pocăinţei, sau Spovedaniei, danii iertării păcatelor mărturi¬ site este condiţionat de credinţa deplină, de căinţa sinceră şi de hotărîrea de îndreptare, cu întoarcerea spre Dumnezeu, Care-1 reînfiază, de vreme
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ce Spovedania, sau mărturisirea păcatelor, prin dezlegarea primită prin preotul duhovnic, este ca « un al doilea Botez».
Taina Preoţiei, sau a Hirotoniţi, ca cea care le săvîrşeşte pe toate celelalte Taine, are acel har dumnezeiesc care-i dă puterea duhovnicească de a împlini datoriile preoţeşti, însoţită la cel ce oficiază preoţia con¬ ştiincios şi cu vrednicie de un dar special: harul preoţesc din partea lui Dumnezeu, spre a împlini în chip hineplăcut Lui sei-viciile liturgice fi religioase; se cere slujitorului şi o taaţâ virtuoasă compatibilă cu che¬ marea lui (Andruţos, Dogmatica p. 416).
Harul sau darul care se transmite şi rodeşte în Taina Nunţii ridică căsătoria la rang de Taină, de unme spirituală între soţi, după modelul unirii tainice a lui Hristos cu Biserica. Efectele sau- roadele acestui har sînt sfinţirea căsătoriei, dînd soţilor un îndemn şi o putere de iubire reci¬ procă în Hristos, pentru un cămin statornic şi fericit, spre desăvârşirea lor morală, spre naştere de prunci huni, din care să facă copii ai lui Dum¬ nezeu şi cetăţeni de nădejde ai patriei.
în Taina Sfintului Maslu, harul lui Dumnezeu are ca dar sau rod iertarea păcatelor şi însănătoşirea trupească a celor bolnavi, cum s-a spus mai înainte, şi cum lămureşte Sfîntul lacov, episcopul Ierusalimului (lacov 5, 15—16). Căci după cum se ştie, boala şi moartea sînt consecinţe ale păcatului (Romani 6, 23; I Cor. 11, 27—32),
Iată, deci, care sînt darurde care lucrează în fiecare Taină.
22. Care sînt temeiurile biblice pentru botezarea copiilor şi ce zic sectanţii împotriva Botezului ca taină a Bisericii?
— Botezul este Taina renaşterii spirituale,« a naşterii de sus, din apă şi din Duh» (loan 3, 3. S) şi el spală atît păcatul strămoşesc, cît şi păca¬ tele personale, la cei care se botează maturi. Prin afundarea în apă şi scoaterea dc trei ori, în numele Sfintei Treimi, el semnifică moartea pentru păcat cu Hristos şi învierea cu El (Romani 5, 10). Copiii nu au păcate personale, •ci numai păcattil strămoşesc moştenit de toţi oamenii, cu care ne naştem fiecare, fitind păcat transmisibil. Şi cum nimeni nu se ţioate naşte « din nou» spiritual fără Botez, fără harul lui, înnoitor, nici copiii nu pot fi lipsiţi de acest har mîntuitor care nu numai că îi spală şi îi cură- ţeşte de păcatul strămoşesc, moştenit, dar îi şi înfiază, făcîndu-i copii, sau fii ai lui Dumnezeu, prin bar.
Temeiurile şi exemplele biblice ne-o dovedesc aceasta, fiind multe şi concludente. Sfînta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu, prin legămîntul făcut cu Avraam, a pus ca « semn» « tăierea împrejur^ a tot ce e de parte bărbătească» (Facerea 17, 10—11) din urmaşii lui.328 cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 329
Tăierea împrejur e şi pentru copii, ba, începînd cu ei. Căci;« Avraam a tăiat împrejur pe Isaac, fiul său, în ziua a opta (de la naştere), cum îi poruncise Dumnezeu» (Facerea 21, 4). Această rinduială divină o legiu¬ ieşte şi Moise, statornicind astfel:« Iar a opta zi se va tăia pruncul împre¬ jur» (Levitic 12, 3). Cu acest prilej i se punea şi numele copilului. Aşa a fost tăiat împrejur şi Pruncul lisus, a opta zi, deşi nu se născuse cu păca¬ tul strămoşesc, find zămisli t: « nu din sînge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu» (loan 1, 13). zămislit de la Duhul Sfînt (Luca 1, 35). Pruncul lisus, însă, a fost tăiat împrejur, ca să împlinească legea. Că zice Evanghelistul; «Şi cînd S-au împli¬ nit opt zile, ca să-l taie împrejur, J-au pus numele lisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pîntece. Şi cină s-au împlinit zilele curăţirii lor, după Legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului)), (Luca 2, 21—22). Tăierea împrejur preîncliipuia botezul creştin şi nu era nevoie ca copiii să creadă, mai >ntîi, ca apoi să fie tăiaţi împrejur. Alte exemple doveditoare adcA’erest că Mîntuitorul Hristos a făcut multe minuni şi vindecări pe temeiul credinţei părinţilor, sau a prietendor, mijlocind unii pentru alţii, cu rugăciumie lor ajutătoare, către El. A =a este cazul cu cei patru prieteni, care au purtat pe targa pe slăbănogul din Capernaum, coborîndu-l pe acoperişul casei, în camera în care era lisus; El l-a tămăduit, iertîndu-i şi păcatele (Mar- cu 2, 1—^5). De asemenea. Domnul vindecă de la distanţă pe sluga suta- şului, pentru rugăciunea acestuia (Matei 8, 5—13). Şi tot aşa Domnul vindecă pe fiica îndrăcită a femeii cananeence (Matei 14, 22—28) pen¬ tru rugăciunea mamei ei.
Copiii n-au nevoie de pocăinţă, pentru că nu au păcate personale, nici nu se împotrivesc botezului. Moartea copiilor nebotezaţi este un păcat mare, care apasă pe conştiinţa părinţilor. Apoi, dacă creştinii din veacul apostolic în dorinţa de a uşura sufletele celor ce au murit nebotezaţi, în vremea catehumenatului, a pregătirii pentru botez, începuseră a se boteza ei, iarăşi, pentru cei morţi nebotezaţi (I Cor. 15, 29), cum şi-ar fi lăsat .^i copiii lor să moară nebotezaţi?
Aşa fiind credinţa ortodoxă. Biserica a făcut pogorămint ca, în cazul cînd un copil nebotezat este în primejdie de moarte, să fie botezat.de orice creştin —prin afundare în apă, sau măcar prin stropire, rostind numai formula; « Se botează X în numele Tatălui şi al Fiului .şi al Sfîutului Dub»; dacă moare se consideră botezat, iar dacă trăieşte, venind preotul — care a lipsit în primul moment — nu-1 mai botează, ci numai completează330 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ritualul Botezului cu citirea rugăciunilor şi cu ungerea cu untul de lemni şi cu Sfîntul şi Marele Mir, apoi îl împărtăşeşte, după toată rînduiala.
Alte texte, din care se mai deduce botezul copiilor, sînt următoarele: trecerea prin Marea Roşie închipuia botezul (1 Cor. 10, 1—2; I Petru 3, 21); prin potop au trecut şi copiii lui Noe, iar prin Mare şi copiii iudeilor. Făg㬠duinţa Duhului Sfînt spre iertarea păcatelor (de tot felul, deci şi a celui strămoşesc), este dată şi copiilor (Fapte 2, 38—39). însuşi faptul că Mîn- tuitorul cheamă copiii la El —« Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor. Şi punîndu-şi mîinile pe ei .. .» (Matei 19, 14—15) — dovedeşte că copiii, care sînt cei dintîi demni de împărăţia cerurilor, nu pot fi lăsaţi nebotezaţi. De aceea, după Tradiţia Bisericii, copiii care mor nebotezaţi, nu sînt slujiţi de preot, creş¬ tineşte, nu se îngioapă cu preot.
Sfinţii Apostoli botezau « familii», din care nu bpseau copiii. Aşa se spune de Sfîntul Pavel că « o botezat pe Lidia şi casa ei» (Fapte 16, 15); a botezat« casa temnicerului» din Filipi:«pe el şi toţi ai lui îndată» (16, 33); a botezat şi «casa lui Ştefana» (I Cor. 1, 16); iar Sfîntul Petru a botezat casa lui Corneliu sutaşul (Fapte 10, 47—48). Apoi Petru împre¬ ună cu loan împărtăşeau, prin punerea mîinilor peste cei botezaţi, darul şi harismele Duhului Sfînt credincioşilor din Samaria, din care fireşte nu lipseau şi copiii lor (Fapte 8, 5—17; 19. 6). Chezăşia duhovnicească, pen¬ tru copii la botez, sînt naşii, părinţii lor sufleteşti.
în pofida textelor şi exemplelor biblice care îndreptăţesc botezul copiilor şi practica Bisericii, sectanţii, care nu vor să vadă aceste texte, care pentru ei nu există, susţin că copiii nu trebuie să fie botezaţi, pentru că nu pot să creadă: dar pentru că copiii n-au păcate personale, iar cel strămoşesc nu apasă asupra lor, iirmează că ei (copiii) n-au nevoie de harul dumnezeiesc, pentru mîntuire ? Lucrul nu ne miră, deoarece, cum s-a expli¬ cat mai la început, sectanţii nu cred nici în. existenţa păcatxdui original, transmis copiilor, după cum nu cred nici în botez ca Taină, ci ca simbol; de aceea, unii nu mai aplică botezul nici celor maturi. Chiar cei care parodiază botezul, anulind botezul Bisericii făcut copiilor, botezîndu-i apoi mari, eînd cred cum vor ei — ca şi cînd pînă atunci creştinii botezaţi ^ de mici n-au avut credinţă — o fac în scop prozelitist, de atragere de adepţi, nu pentru mîntuire, pentru ca ei nu cred în această mîntuire, unii necrezînd nici în existenţa sufletului, cum s-a amintit. Prin ceea ce fac sectele, anulînd botezul Bisericii, prin parodia lor de botez, săvîrşesc un dublu sacrilegiu; mai întii că fac slujbă preoţească, fără a fi preoţi, apoi pentru că «batjocoresc cele sfinte». ' s. ' ..cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 331
23. Care sîiit efectele Botezului şi de ce nu se poate mîntui nimeni fără această Sfîntă Taină?
— Botezul, fiind Taina intrării în Biserică, în comunitatea credin¬ cioşilor în Hristos, este lucrarea harică a Iui Dumnezeu, Cel în Treime, asupra lor. Efectele lui sînt multe, fiecare din ele privind un anumit aspect sau o latură sfinţitoare, cu diverse aspecte.
Primul efect, sau prima roadă a Tainei Sfîntului Botez este sub forma negativă, adică ştergerea, sau spălarea păcatului strămoşesc, cu care ne naştem, şi a celor săvîrşite pînă atunci, la cei maturi. (Fapte 2, 38—39; 22, 16,; Colos. 2, 12—13; I Petru 3, 21). Un alt efect este împăcarea omu¬ lui cu Dumnezeu (Rom. 5. 10; III. Cor. 5, 18; Efes. 2, 14—16; Colos. 1, 22), prin Jertfa Domnului, al cărui efect se transmite prin botez: renaşte spiri¬ tual, naşte din nou duhovniceşte, adică «de sus», sau «din apă şi din Duh» (loan 3, 3. 5) se îndreptează cu faţa spre Dumnezeu, pînă atunci fiindu-I vrăjmaş, şi sfinţindu-l prin harul mîntuitor. Despre acestea vorbeşte Apostolul Pavel corintenilor, foşti pagini, astfel: « Dar (acum), v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele Domnului lisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului Celui viu» (I Cor. 6, 11).
Odată sfinţit şi îndreptaţi, cei botezaţi se trezesc într-o viaţă nouă — vieţuirea în Hristos, căci au fost «îmbrăcaţi» în El: «Citi în Hristos v-aţi botezat, in Hristos v-aţi şi îmbrăcat» (Gal. 3, 27), Iar prin aceasta El sălăşluieşte în noi, cei botezaţi, după ce ne-a adus din moartea păca¬ tului în viaţa cea nouă, în Hristos. Căci Botezul este moartea omului vechi şi înviere cu Hristos (Romani 6, 3—6). Începînd viaţa cea nouă, Saul, fariseul, prigonitorul Bisericii, după ce a primit botezul creştin, simţind cum Hristos trăieşte în el, scrie galatenilor:« Af-am răs¬ tignit împreună cu Hristos (prin Botez); şi nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine» (Gal. 2, 20).
Botezul înseamnă, deci,« dezbrăcarea» de vieţuirea dinainte,» de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare», şi înnoire în duhul minţii; si îmbrăcare « în omul cel nou, care este făcut după chipul lui Dumnezeu, zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului» (Efes. 4, 22—24). Cei botezaţi se îmbracă în Hristos, şi El sălăşluieşte în ei, dîndu-le început de viaţă332 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
O altă roadă sau efect al Botezului este imprimarea chipului lui Hristos în inimi, ca o «p'>‘'e£e» şi o « arvună». Căci « Dumnezeu ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului în inimile noastrey> (II Cor. 1, 22) sau «o/ost zugrăvit Hristos răstignit» (Gal. 3, 1), Iar Botezul dă omului o înfăţişare nouă, un chip nou, care pune pe sufletele omeneşti o pecete, un chip care le leagă de moartea şi de învierea Domnului. întocmai ca pe o monedă cu chipul Cezamlui (Matei 22, 29—22), aşa se imprimă în inimi« chipul împăratului ceresc, Hristos, şi întru asemănarea cu Dumne¬ zeu» (N. Cabasila, Viqţa în Hristos, p. 28).
în fine. Botezul deschide calea intrării în împărăţia lui Dumnezeu (loan 3, 3), a mîntuirii (Marcu 16, 16) şi a dobîndirii vieţii veşnice; cu condiţia ca creştinul să se desăvîrşească continuu prin trăirea în Hristos şi să nu cadă în erezii şi secte, care aduc « căderea din har» (Gal. 5, 4), ceea ce înseamnă desconsiderarea jertfei mîntuitoare a Domnului Hristos. « Căci este cu neputinţă pentru cei ce s-au luminat odată (prin Botez şi dreapta învăţătură) şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfint, şi au gustat cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor, cu neputinţă este pentru ei, dacă au căzut (din har, în erezii şi necredinţă), să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc totuşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură» (Evr. 6, 4—6).
Din toate aceste texte şi exemple despre Botez şi efectele lui se înţelege clar că botezul este de neapărată nevoie pentru întreaga fire omenească — mici şi mari, copii şi vîrstnici — pentru că toţi se nasc cu păcatul strămo¬ şesc, care trebuie curăţit şi iertat. Fortificaţi cu« duhul tăriei» (Isaia 11, 2), dohîndit prin Ungerea cu Sfîntul Mir, care urmează Botezului şi-l comple¬ tează — duh sau dar pe care-1 dă Dumnezeu « după lucrarea puterii tăriei Lui» (Efes. 1, 19), numai aşa putem conlucra cu harul Lui, prin credinţă şi fapte bune, la mîntuirea noastră. Că aşa îndeamnă Domnul:« Fă aceasta (faptă bună) şi vei fi viu» (vei dobîndi viaţa veşnică) (Luca 10, 28).
Că omul nu se poate mîntui fără a primi Taina Botezului, reiese limpede din faptul că botezul este poruncit de Mîntuitorul Hristos, Care ştia toate efectele sau roadele lui (Matei 28, 18—20); că Botezul iartă păca¬ tele o spune clar Sfîntul Apostol Petru, care zice: « Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare din voi în numele lui lisus Hristos spre iertarea păcatelor voas¬ tre şi veţi primi darul Duhului Sfint» (Fapte 2, 38). Iar că Botezul este de neapărată nevoie pentru mîntuire, pentru că el face începutul ei, o arată categoric Sfîntul Evanghelist Marcu, care reproduce cuvintele Domnului, cînd îi trimite la propovăduite, după învierea Sa. Şi le-a zis:« Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mîntui; iar cel ce nu va crede (şi nu se va boteza) se va osîndi» (Marcu 16, !.*>—16; 1 Petru 3, 21). Căci Hristos « ne-o mîntuit. . . după acu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 333
lui indurare prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfînt, pe Care L-a vărsat peste noi din belşug, prin lisus Hrislos, Mintuilorul nostru» (Tit 3, 5—6). Iată» deci, efectele Botezului şi de ce nu se poate inîntui nimeni fără el.
24, Care sînt efectele Mirungerii şi cine poate primi « pecetea harului Duhului Sfînt»?
— Ungerea cu Sfîntul Mir, urmînd îndată după Botez — pe care-l completează — îşi are efectele sau roadele sale deosebite. Preoţii, după' rugăciunea premergătoare, pecetluiesc cu Sfîntul Mir pe copiii botezaţi după toată rînduiala, rostind de fiecare dată formulaPecetea darului Sfîntului Duh» (II Cor. 1, 21—22; Efes. 1, 13-17; 4, 30; I loan 2, 20. 27).
Efectele Mirungerii sînt multe pentru că şi darurile Duhului Sfînt sînt din belşug. Căci Ea împărtăşeşte aceleaşi daruri, sau harismc, pe care le-a revărsat Sfîntul Duh la Cincizecime; cu deosebirea că cele extraordi¬ nare, temporale şi ajutătoare, ca: proorocia, vorbirea în limlji, tîlcui- rea limbilor, facerile de minuni etc. — care au fost necesare la începu¬ tul creştinismului pentru răspîndirea lui în lume — au încetat cu timjjul, cum spune Apostolul neamurilor « Cit despre proorocii se vor desfiinţ i; darul limbilor va înceta ...» (I Cor. 13, 8).
Dintre darurile Sfîntului Duh de la — şi după — Cincizecime, apos¬ tolii amintesc peste douăzeci, în: Marcu 16, 17—18; Fapte 2, 4; 5, 16; 8, 7; 10, 46; 16, 18; 19, 6; 12, 28-30; 28, 3, 5-8; I Cor. 12, 8-10. Iac. 5, 14; Efes. 4, 11.
« Mirungerea trezeşte la viaţă şi pune în lucrare una sau mai multe din darurile sau puterile duhovniceşti, după cît e de simţitor sufletul la lucrarea Tainei, după înnoirea lui în duh şi reînvierea adusă prin Bntez. Duhul îşi manifestă prin om forţa Lui de expansiune, hlîndă, delicată şi nevinovată a binelui, forţa de unificare a oamenilor în bine, forţă pe care o asimilează din Hristos în care se află şi Hristos care a desăvîrşit umani¬ tatea în treapta supremă» (Teol. Dogm. Ortod. 3, p. 75, 74).
între darurile permanente ale ungerii cu Sfîntul Mir care ajută la mîn- tuire sînt: darul evlaviei sau al credincioşiei, darul bunătăţii, al blîndeţei, şi îndeosebi al dragostei de Dumnezeu şi de aproapele, din care decurge: înfrăţirea, smerenia şi facerea de bine sau milostenia; apoi darul înţelepciunii, al slujirii, învăţăturii şi al chivernisirii, al cunoştinţei, al curajului şi tăriei, al îndemnului, sfatului şi înţelegerii, al puterii, al dreptei credinţe spre a nu rătăci, chiar şi al sfinţeniei şi îndreptării etc. Aşa se roagă Domnul pentru noi: « Părinte, sjinţeşte-i întru adevărul Tău» (loan 17, 17); sau:« Sporeşle-He credinţa» (Luca 17, 5), pentru ferirea de cel rău şi mîntuirea sufletului.334 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Dar toate aceste daruri şi lucrări ale Sfîntidui Mir nu folosesc dacă nu sînt activate, puse în acţiune, că numai aşa îşi au efectul lor:«JVuyî nepăsător faţă de harul care e întru tine», zice apostolul (I Tim. 4, 4). Deci:« Dacă întîlnim cîte un om care se distinge prin smerenie, prin dra¬ goste, curăţenia vieţii, bunăcuviinţă sau alte virtuţi, trebuie să vedem aici o lucrare a Sfîntului Mir şi să credem că darul acesta s-a dat cu prilejul împăr¬ tăşirii Mirului şi lucrarea lui s-a făcut simţită după aceea» (N. Cabasila, Via¬ ţa în Hristos, trad. cit., p. 77). Iată, deci, efectele Mirungerii la cei care s-au botezat de preoţi şi au fost unşi cu Sfîntul Mir, după rînduiala ortodoxă.
25. De CC se numeşte Taina Pocăinţei «al doilea botez», cind se poate săvîrşi şi care sînt efeetele acestei Taine?
— Taina Pocăinţei, sau a Spovedaniei, este taina prin care se iartă păcatele săvîrşite după botez, mărturisite şi regretate sau căite. Ea are acelaşi efect ca şi Botezul, cu deosebirea că Taina Pocăinţei nu iartă şi păcatul strămoşesc, şi se repetă, de cîte ori este nevoie, pe cînd Botezul nu se poate repeta, fiind unic. Căci: «Este un Domn, o credinţă şi un botez» (Efes. 4, 5). De aceea. Pocăinţa se numeşte « al doilea botez», pentru că are aceleaşi efecte ca şi Botezul, cu excepţia iertării păcatului strămoşesc şi a nerepetării lui. La scaunul spovedaniei, duhovnicul, după ce a ascultat mărturisirea păcatelor credinciosului, îl sfătuieşte şi-l lămureşte astfel: «Iată (fiule) de acum, pentru toate acestea (păcate), dator eşti să te păzeşti, de vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rînduiala taine¬ lor creştineşti ...» (Molitvelnic, Rînduiala Mărturisirii).
Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii păcatelor este instituită de Mîntuitorul Hristos, Care Şi-a început activitatea cu cuvintele:« Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor» (Matei 4, 17). El personal, ca « Fiul Chnului», ca Cel ce are putere a ierta păcatele pe pămînt şi în cer (Matei 9, 6), iartă păcatele slăbănogului din Capernaum (Marcu 2, 9), ale femeii păcătoase (Luca 7, 48) şi ale femeii adultere (loan 8, IX) etc.
Din această nevoie spirituală, a iertării păcatelor, instituie Domnul Taina Pocăinţei, sau a Mărturisirii păcatelor, spre uşurarea sufletească a creştinilor de povara grea şi apăsătoare a păcatelor. Teiina aceasta priveşte două laturi: puterea spirituală a iertării păcatelor « în cer şi pe pămînt» dată de Domnul Apostolilor (Matei 16, 19; 18, 18) şi Bisericii, în ziua învierii, acordată prin suflarea Sfîntului Duh asupra lor (loan 20, 21—23), cînd i-a trimis la propovăduire (I^uca 24, 47); iar cealaltă priveşte pe credincioşii care au datoria şi simt nevoia a-şi mărturisi păcatele la duhov¬ nic, pentru a obţine iertarea lor, de la Mîntuitorul Hristos, prin preotul- duhovnic. De aci, îndemnul repetat: a Mărturisiţi-vă păcatele» (Fapte 19, 18; lacov 5, 16), sau<ipocăiţi-vă» (Fapte 3, 19; 2, 38) etc; unul adu-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 335
cînd căinţa şi mărturisirea, celălalt, preotul, dind iertarea celui mărturisit în numele Domnului.
Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei se poate săvîrşi ori de cîte ori ereştinul simte nevoia să-şi uşureze conştiinţa de mustrările ei şi să-şi liniştească sufletul, nefiind legată de anumite perioade sau sărbători din an, ca împărtăşania, care-i urmează, deşi nu totdeauna. La început, creş¬ tinii se împărtăşeau zilnic, apoi săptămlnal, in vremea prigoanelor; mai apoi Biserica a statornicit ca împărtăşania să se facă în cele patru posturi. Totuşi, Mărturisirea păcatelor poate face creştinul de cîte ori simte nevoia, chiar dacă nu se poate şi împărtăşi pentru păcate grele, deci şi între posturi. Spovedania odată făcută, în urma sfaturilor duhovniceşti şi a recomandării canonului de îndeplinit, creştinul pleacă liniştit şi împăcat sufleteşte, simţindu-se ca un« nou năsţut» sau ca şi cum ar fi trecut prin- tr-un nou botez, mai ales dacă s-a şi împărtăşit şi cu Sfintele Taine.
între efectele Spovedaniei menţionăm, îndeosebi, iertarea păcatelor săvîrşite personal, reîmpăcarea cu Dumnezeu — jignit prin păcătuire şi depărtarea de El —, resfinţirea şi reînfierea sau readucerea la starea dinainte de păcătuire, de fiu al lui Dumnezeu prin bar; şi prin acestea readucerea în comuniunea cu El, dobîndită după,Botez, comuniune din care căzuse, ca « fiul cel pierdut» sau rătăcit (Luca 15, 16—24).
Eliberînd, deci, pe creştin de teama de pedeapsa pentru păcatele săvîrşite, dar mărturisite cu lacrimi de adîncă pocăinţă, şi cu hotărîxea de a nu mai păcătui, ci să se îndrepte — că « Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului», oi îndreptarea şi mîntuirea lui (lezechiel 33, 11; I Tim. 2, 4; II Petru 3, 9) — se recapătă curajul în a se strădui a merge pe calea mîntuirii si nădejdea moştenirii împărăţiei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice. Totodată, Taina Pocăinţei aduce si un spor de har, cu care să conlucreze credinciosul, spre mai multă răbdare în necazuri şi încercări şi tot mai bună lucrare de slăvire a lui Dumnezeu şi a mîntuirii sale.
Iată, deci, de ce se numeşte Taina Pocăinţei « al doilea Botez»; iată cine o poate săvîrşi şi care sint efectele ei binecuvîntate. Cine nu trece prin Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii păcatelor nu poate avea nădejde de mîntuirc.
26. Este posibilă mîntuîrea sufletului, fără pocăinţă? Ce spune Sfînta Scriptură? Ce pilde hiUice ne puteţi prezenta?
— Am mai amintit, deja, mai înainte că fără de pocăinţă, fără Taina Spovedaniei mi se poate dobîndi iertarea păcatelor săvârşite după botez şi deci nici mîntuirea sufletului, pentru care a pătimit Hristos. De aceea. El a început activitatea Sa cu aceste cuvinte: « Pocăiţi-vă ţi credeţi în Evanghelie» (Marcn 1, 15); şi tot cu această poruncă Şi-a încheiat336 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
activitatea pămîntească, înainte de înălţarea Lui la cer. Căci a zis apostolilor: «Să se propovăduiască in numele Său pocăinţa spre ier¬ tarea păcatelor, la toate neamurile...» (Luca 24, 47). Fiindcă numai« Cel ce va crede — după ce s-a pocăit — şi se va boteza, se va mintui» (Marcu 16, 16). Pentru că numai astifel s-a spus:« botezul mîntuieşte» (I Petru 3, 21).
Pocăinţa are loc, la cei neîncreştinaţi, înainte de primirea botezului, în vremea de îndelungată catehizare, mai apoi, pentru primirea iui. Dar ea (pocăinţa) este necesară (psihic) şi cerută şi celor botezaţi, pentru păcatele săvîrşite după botez, de cei trecuţi de vîrsta copilăriei. în acest scop s-a şi întemeiat Biserica, cu Sfintele ei Taine, în centrul cărora este cea a Pocăinţei, sau a Mărturisirii păcatelor, întrucît Tainele — deci şi Pocăinţa (Spovedania) — intră în structura Bisericii, în însăşi definiţia ei de sfinţitoare, fără care n-ar exista..
Pildele biblice sînt nenumărate. Aşa, în Vechiul Testament citim cum Dumnezeu rînduieşte, prin Botez: « De se va face cineva vinovat de ceva şi îşi va mărturisi păcatulsă aducă Domnului jertfă din turmă, oaie sau capră, pentru vină şi-l va curăţi preotul prin aceasta, de păcatul său şi i se va ierta păcatul» (Levitic 5, 5—6). Sau:« Cine va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat, sufletul acela să-şi mărturisească păcatul ce a făcut..,» (Numeri 5, 6—7). Iar Solomon scrie: «Ce/ ce-şi mărturiseşte păcatele şi se lasă de ele va fi miluit» (Pilde 28, 13). Mărturisirea păcatelor atunci nu era Taină, dar era totuşi o necesitate sufletească şi o poruncă divină.
Sînt şi multe alte pilde vii de care se vorbeşte, precum Mariam, soţia lui Aaron, umplută de lepră, pentru cîrtire împotriva lui Dumnezeu, este tămăduită la rugăciunea lui Moise (Numeri 12, 1—15). David, împă- ratul-prooroc, e mustrat de proorocul Natan pentru că a păcătuit cu femeia lui Urie, trimiţîndu-1 la moarte, în război. Dar, după mustrare, David se pocăieşte amarnic, alcătuind Psalmul 50, numit Psalmul pocăinţei, după care a luat iertare de la Domnul, prin Natan ţll Regi 11 şi 12, 13). Aşa s-au căit înaintea preotului Ezdra israeliţii întorşi din captivita¬ tea babilonică, unde se căsătoriseră cu femei de alt neam (Ezdra 10, 10—11) şi au fost iertaţi de păcatul lor. Şi tot aşa rugîndu-se Necmia la Dumnezeu şi mărturisind păcatele fiilor lui Israel, i-a fost ascultată ruga lui (Neemia 1, 6—7). Se cunoaşte, de asemenea, pocăinţa ninivitenilor, la care a fost trimis de Dumnezeu proorocul Tona ca să le predice pocăinţa (lona 3).
Cel care face legătura între Vechiul şi Noul Testament este loan Proo¬ rocul, Înainte-Mergătorul şi Botezătorul Domnului nostru lisus Hristos. Acest loan îşi începe misiunea de propovăduire şi de botezător cu cuvin¬ tele: « Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor» (Matei 3, 2). Cu acelaşi îndemn şi poruncă şi-au nceput activitatea şi Domnul şi apostoliicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 337
(Matei 4, 17). Simon Petru se mărturiseşte Domnului că este «păcătos» (Luca 5, 8); iar după ce s-a lepădat de trei ori de El că nu-1 cunoaşte, Petru s-a pocăit: «Şi a plîns cu amar» (Matei 26, 75). După înviere, însă. Dom¬ nul îl iartă şi-l reaşază în apostolat, prin cele trei întrebări şi răspunsuri: <cMă iubeşti. Petre ?» —« Te iubesc. Doamne!» « Paşte oile Mele» (loan 21, 15 —17). De asemenea, Saul, prigonitorul Bisericii, devenit Pavel, Apostolul Neamurilor, convertindu-se, mărturiseşte că el este « cel dinţii păcătos» (I Tim. 1, 15) dintre cei pe care Hristos a venit să-i mîntuiască în lume.
Apostolii îşi încep şi ei propovăduirea, zicînd: « Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi in numele lui lisus Hristos — adică al Sfintei Treimi —, spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfint» (Fapte 2, 38). Sau, cum spune Sfîntul Petru mai departe: «Deci, pocăiţi-vă şi vă întoarceţi (la Dumnezeu) ca să se şteargă păcatele voastre» (Fapte 3, 19).
Pocăinţa este lăsată tocmai ca să se convingă toţi creştinii că mîn- tuirea este o conlucrare a omului cu Dumnezeu, a harului divin cu cre¬ dinţa şi faptele omului, cu alte cuvinte, că mîntuirea — deşi ca act obiec¬ tiv este opera exclusiv a lui Dumnezeu realizată prin Fiul, Hristos — trebuie şi însuşită, subiectivată, prin conlucrarea cu harul a credincioşi¬ lor, prin credinţă şi fapte bune, sincere. Mîntuirea nu este numai un act de dăruire a Domnului celor predestinaţi — cum cred unii, care se consi¬ deră dispensaţi de orice efort, sau lucrare —, ci, pentru însuşirea ei se cere efort, lucrare. Şi însuşi actul pocăinţei — ce depinde de om, la care se adaugă şi harul Tainei — intră între faptele şi lucrarea mîntuirii noastre, fiind însoţit de rugăciune, post, controlul vieţuuh în Hristos şi milostenii sau faceri de bine etc.
Întrucît, deci,«toţi păcătuim, în multe chipuri» (Iac. 3, 2), de aceea se recomandă mărturisirea păcatelor (Fapte 19, 18; Iac. 5, 16), pentru că numai prin mărturisirea lor se mai capătă iertare, prin Taina Pocăinţei, a Mărturisirii păcatelor, sau a Spovedaniei. De aceea se şi numeşte cînd într-un fel, cînd într-altul. Taina şi lucrarea ei fiind una şi aceeaşi. Fără Taina Pocăinţei, deci, după învăţătura Sfintei Scripturi, nu este posibilă mîntuirea. Incestuosul din Corint s-a pocăit şi a fost iertat (I Cor. 5, 1—5; II Cor, 2, 5—11), iar Iuda vînzătorul, nepocăindu-se, s-a spînzurat (Matei 27, 5; Fapte 1, 18).
27, Care sînt urmările celor ce nu se pocăiesc de păcatele loc?
— După principiul divin, dintru început, «plata păcatului este moartea» (Facerea 2, 17; Romani 6, 23; lacov 1, 15) şi, cu ea, pierderea fericirii şi a comuniunii cu Dumnezeu. Moartea este mai întîi cea sufle¬ tească, spirituală, ca depărtare de Dumnezeu şi ca ieşire din comuniunea338 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
CU Dumnezeu, apoi moartea trupească, după care urmează cea veşnică. Moartea este urmarea blestemului iniţial (Facerea 2, 17; 3, 17—19), rostii la alungarea lui Adam şi a Evei din rai. Alungării şi păcatului i-a urmat truda grea cu sudoare şi agonisirea existenţei — pămintul fiind blestemat să rodească spini şi pălămidă —, suferinţe fizice şi sufleteşti, boli de tot felul, idolatria (închinarea la idoli) şi moartea. Toate aceste urmări ale neascultării din început sînt şi astăzi.
Pocăinţa, însă, poate amina sau anula toate aceste urmări. între urmările nepocăinţei amintim: de regele Saul, care făcînd neascultare de porunca lui Dumnezeu şi ducîndu-se la vrăjitoarea din Endor, şi nu s-a pocăit, a fost pedepsit cu moartea, sinuci^ndu-se (I Regi 15, 22—23; 28, 1—25; I Paralipom. 10, 1—4). Pedepsiţi pentru nepocăinţă au fost, apoi, mai înainte, oamenii potopului din care n-a scăpat decît Noe cu familia sa (Facerea 6—7; II Petru 2, 5); cei din cetăţile Sodoma şi Gomora nimicite (Facerea 19, 24; II Petru 2, 6); şi cei ucişi de turnul din Sfloam (Luca 13, 1—5) etc.
între cei ce au păcătuit, dar s-au pocăit şi au scăpat de osîndă şi de moartea imediată, ca plată a păcatului, amintim pe regele şi proorocul David, care săvîrşind păcat de moarte, păcătuind cu femeia lui Urie, şi căindu-se, a fost iertat de Dumnezeu, prin proorocul Natan, alcătuind apoi Psalmul 50, ca semn al pocăinţei. De asemenea, cînd Isaia proorocul este trimis către lezechia, regele lui Israel, care era bolnav, să-l sfătuiască să-şi facă testamentul pentru casa lui, că va muri; întorcîndu-şi faţa la perete şi rugîndu-se. Domnul i-a ascultat rugăciunea, trimiţînd din nou pe Isaia să spună lui lezechia că se va vindeca şi Dumnezeu îi va lungi viaţa cu cincisprezece ani (IV Regi 20, 1—6), ceea ce s-a şi întîmplat. Mărturiile sînt clare.
Dreptatea lui Dumnezeu a statornicit şi cere ca fiecare faptă — bună, sau rea — să fie răsplătită. Păcatul atrage — cum s-a spus — blestemul şi moartea, iar vieţuirea după Dunmezeu şi virtutea, sau fapta bună aduc binecuvîntarea Lui şi fericirea veşnică. Căci oamenii vor fi judecaţi, la judecata particiJară a sufletului (Evr. 9, 27), mai întîi, apoi la Judecata universală (Matei 25, 31—46), nu numai după faptele, ci şi după cuvintele lor şi după gînduri (Romani 2, 15—16; I Cor. 4, 5).« Căci din cuvintele tale veiji găsit drept şi din cuvintele tale vei fi osîndit» (Matei 12, 36—37). Cum poate rămîne nerăsplătită fapta cea rea, săvîrşită, decît numai mărturisită şi iertată prin Taina Spovedaniei. Căci nu e faptă fără plată; iar Donmul la venirea Sa:« Va răsplăti fiecăruia după faptele sale» ţMatei 16, 27; Romani 2, 6—10; 6, 23; II Cor. 5, 10).cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 339
De altfel cel dintîi judecător al faptelor fiecărui credincios este con¬ ştiinţa sa morală care-l judecă, învinovăţindu-1 sau apărîndu-l. Căci chiar şi cei necredincioşi, care n-au decît legea naturală, a firii,« scrisă în inimile lor, arată (aceasta) prin mărturia conştiinţei lor §i prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără» (Rom. 2, 15), de faptele, sau gindurile şi cuvintele lor.
Noul Testament ne arată şi el exemple de persoane care se pocăiesc şi sînt iertate, unii ajungînd chiar sfinţi, ca Apostolii Petru şi Pavcl de care s-a amintit; s-a pocăit şi întors şi fiul ri.sipitor, (Luca 15, 11—32j, care a fost iertat şi reaşezat în demnitatea de dinainte, de fiu iuhit; şi Zaheu vameşul (Luca 19, 1 —10), care după tradiţie ajunge episcop.
Tot Noul Testament vorbeşte şi de cei care nu s-au pocăit şi de urm㬠rile nepocăinţei lor. între aceştia sînt amintiţi cei peste care s-a surpat tiirnul din Siloam (Luca 13, 1—5), Iuda vînzătoiul, care în loc să se pocă- iască şi să ia iertare, s-a spînzurat (Matei 27, 5). Dumnezeu aşteaptă şi rabdă îndelung pe păcătoşi, încereînd toate căile ca să-i aducă la pocăinţă. Fiindcă El nu vrea moartea păcătoşilor, ci întoarcerea şi mîntuirea lor (lezec. 33, 11; I Tim. 2, 4). Dar, dacă îndelunga Lui răbdare, care le vrea mîntuirea, este nesocotită (II Petru 3, 15), atunci lasă loc legii păcatului să-şi exercite rolul său pedepsitor. De aceea, unii îşi iau răsplata păcatului chiar în această viaţă, cum se cunoaşte din exemplele amintite, pentru nele¬ giuirile lor, spre a-i da exemple de pedeapsă şi altora. Dar pe cei mai mulţi dintre cei care mor nepocăiţi şi neîndreptaţi, îi lasă blestemului şi osîndei veşnice, la judecata sufletului, şi, mai ales. Ia cea de obşte.
între aceştia nu sînt numai ucigaşi de oameni, preacurvari, furi, beţivi, vrăjitori, spiritişti şi idolatri etc., ci sînt foarte mulţi dintre cei care strică căile Domnului cele drepte. Aceştia, în numele credinţei şi al Scripturii, pe care le strică şi le răstălmăcesc, ca iudeii de odinioară, ca iudaizanţii sau creştinii dintre iudeii rigorişti, ca şi toţi sectanţii de astăzi şi de tot¬ deauna rătăcesc pe mulţi şi le pierd sufletele pentru mîntuire. Aşa sînt toţi proorocii şi învăţătorii mincinoşi, care, trufaşi, cum sînt, aşa vor apărea şi la ziua Judecăţii cu « drepturi cîştigate». Că ei zic, dinainte, ca fariseii: <c Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut ? Şi atunci voi mărturisi lor — zice Domnul —; Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea» (Matei 7, 22—23; Luca 13, 26—27). Duceţi-vâ toţi lucrătorii nedreptăţii (în focul veşnic) unde va fi plingerea şi scrişnirea dinţilor» (Luca 13, 27—28).
Iată deci urmările celor ce nu se pocăiesc. .340 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
28. Ce este Sfînta împărtăşanie, potrivit temeiurilor din Sfînta Scriptură, cine o poate săvîrşi, cînd şi cine o poate primi?
— Sfînta împărtăşanie este cea mai marc Jertfă şi cea mai mare Taină. Este Jertfa jertfelor — prin care Mântuitorul Hristos, jertfindu-Se pe Cruce, a împăcat omenirea cu Dumnezeu (II Cor. 5, 18—19; Efcs. 2, 14—16; Col. 1, 20) — şi Taina Tainelor, din care îşi trag toate celelalte Taine harul lor lucrător. Potrivit cuvintelor Mîntuitorului, Care a insti¬ tuit-o anticipat la Cina cea de Taină, Sfînta împărtăşanie este însuşi Trupul şi Sîngele Domnului nostru lisus Hristos, cu care ne împărtăşim, iar nicidecum « închipuire», sau « amintire» cum zic sectanţii.
Pentru că Domnul în noaptea în care a fost vîndut, luînd pîinea şi vinul le-a binecuvîntat şi, mulţumind, a frînt pîinea şi a zis:« Luaţi, min- caţi, acesta este Trupul Meu, care se frtnge pentru voi. Acestea săfaceţi spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul (cu vin) mulţumind ... şi zicînd: Beţi dintru acesta toţi. Acesta este Singele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor». « Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea» (Matei 26, 26—28; Maieu 14, 22—24; Luca 22, 19—20; I Cor. 11, 23—25). Aceasta înseamnă că cine primeşte Sfînta împărt㬠şanie, se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sîngele Domnului, şi cu sufletul şi dumnezeirea Lui, deci cu întreaga-I Persoană, ca Dumnezeu şi Om adevărat; de aceea prin această împărtăşire ne îndumnezeim, devenind «părtaşi ai dumnezeieştii Lui firi» (II Petru 1, 4).
Sfîntul Apostol Pavel, care a primit învăţătura lui direct de la Dom¬ nul Hristos, cîţiva ani după înălţarea Sa la cer, lămureşte acest adevăr, astfel;« Ca unor înţelepţi să vorbesc. Judecaţi voi ce vă spun. Paharul bine- cuvintării, pe care-l binecuvîntăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sîngele lui Hristos ? Pîinea pe care o fringem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos ? Că o pune, un trup sintem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim din- tr-o pline» (I Cor. 10, 15—17).
Sfînta împărtăşanie sau Euharistie, pentru că se aduce ca jertfă lui Dumnezeu, se binecuvintează şi se miJţumeşte, este numită deopotrivă: Jertfă, Taină, mulţumire (Euharistie), binecuvîntare, hrană, sau pîine cerească, sau «pîinea vieţii» (loan 6, 48), «punea cea vie, care s-a pogorit din cer» devenind Trupul şi .Sîngele Domnului — întrupat şi răs¬ tignit, apoi înviat — cu care ne împărtăşim (loan 6, 50—51), ca şi cu o « mincare» şi« băutură» (6, 53—56) spre viaţa cea veşnică. Mîncînd Trupul şi bînd Sîngele Domnului, aceasta se mai numeşte şi împărtăşire sau cuminecătură, comuniune sau unire tainică cu Hristos,» Cina Domnului» sau Cina cea de Taină, şi «pîinea sprefiinţă», precum şi« paharul Domnu-
)cu dascAli de teologie ortodoxă 341
îuiyy (T Cor. 11, 27),« Paharul binecuvinlăriiy> (Cor. 10, 16) şi Paharul vieţii şi « Paharul mînluirii».
Sfînta împărtăşanie sau Euharistie este săvîrşită tainic, nemijlocit şi nevăzut de însuşi Arhiereul Hristos, cn Cel care aduce ca Preot şi Se aduce ca Jertfă, ca victimă, sau ca« Mielul lui Dumnezeu, care ridică păca¬ tele lumii» (loan 1, 29). Sau cum citim în rugăciunea din timpul cîntării heruvimice;« Că Tu (Hristoase) eşti Cel ce aduci (Jertfa) şi Cel ce Te aduci.
Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi_» (Lilurghjcr). în chip văzut, însă, şi
mijlocit, Sfînta Euharistie sau Sfînta Jertfă este săvîrşită de Apostoli, apoi de episcopii şi preoţii Bisericii, legiuit hirotoniţi: ei o săvîrşesc sau trebuie să o să\’îrşească cu toată curăţia şi evlavia:« cufrică şi cu cutremur» cum« se lucrează mîntuirea» (Filip. 2, 12), ca în prezenţa Arhiereului Hris¬ tos (nevăzut) şi eu binecuvîntarea Lui. Ea (jertfa euharistică) se săvîrşeşte în cadrul Sfintei Liturghii cu participarea credincioşilor, în centrul căreia se sfinţesc Cinstitele Daruri — pîinea şi vintd — prefăcîndu-Se — la invo¬ carea Sfîntului Duh, de preot — în Trupul şi Sîngele Domnului, cu care se împărtăşesc apoi slujitorii.
Care sînt primitorii sau cei care se împărtăşesc? Cei dintîi sînt sluji¬ torii bisericii, care se împărtăşesc în timpul chinonicului, al predicii, sau al citirii Cazaniei. Apoi, după cuvintele preotului de invitare la împărt㬠şire: « Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi», credincioşii care s-au spovedit şi s-au pregătit cu post, rugăciune şi milos¬ tenii etc. se apropie de Sfîntul Potir şi se împărtăşesc, rînd pe rind. De regulă, la început, creştinii se împărtăşeau în fiecare Duminică şi Sărb㬠toare — chiar dacă nu toţi odată, ci pe rînd, cînd unii, cînd alţii, indt nu era sărbătoare în care să nu se apropie cineva de Sfîntul Potir, ca să se împărtăşească. Numai mai tîrziu, cînd s-a mai răcit credinţa. Biserica a rînduit, pentru toţi credincioşii — pentru o pregătire mai bună — împăr¬ tăşirea în cele patru posturi de peste an, după ce au postit, s-au spovedit la duhovnic şi şi-au împlinit canonul primit, cu rugăciuni, citiri din Psaltire sau din cărţile Scripturii, îndeosebi ale Notilui Testament, şi cu milostenii. Numai aşa se simte creştinul împăcat şi unit cu Hristos prin împărtăşire şi uşurat sufleteşte. Această rînduiala a Bisericii îi fereşte pe unii creştini de a cădea în păcatul credincioşilor de la început care se împărtăşeau nepregătiţi, ba unii venind mîncaţi şi băuţi (I Cor, 11, 22) făcîndu-se vinovaţi de primirea cu nevrednicie a Trupului fi Sîngelui Domnului.
Constatînd această tristă situaţie în biserici, Sfîntul Apostol Pavel scrie corintenilor: « Să se cerceteze însă (fiecare) omul pe sine şi aşa să mănînce din pîine (Trupul) şi să bea din pahar. Căci cel ce mănîncă şi bea cu nevrednicie, osîndă îşi mănîncă şi bea, nesocotind trupul (şi Sîngele) Domnu¬ lui. De aceea mulţi dintre voi sînt neputincioşi si bolnavi şi mulţi au murit.
-rf 342 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Căci de ne-amfi judecat noi înşine (la scaunul Spovedaniei), nu am maifi judecaţi. Dar,fiind judecaţi de Domnul, sintem pedepsiţi» (I Cor. 11, 28—32).
în aceste condiţii de pregătire cît mai bună spre a se apropia de Sfîntul Potir« cu frică şi cu cutremur», creştinii mai aprinşi de dra¬ gostea de Hristos şi de mîntuirea lor se pot împărtăşi chiar mai des, şi între posturi. în felul acesta n-ar mai rămîne chemarea la împărtăşire fără răspuns, duminici şi sărbători peste an, în care nici un creştin sau creştină să nu se apropie la împărtăşit. Pruncii şi copiii pînă la şapte ani se pot împărtăşi fără canon, oricînd; totuşi, de la patru ani in sus trebuie aduşi la spovedanie pentru a primi sfaturi şi învăţătură de la preot, făcîndu-i să înţeleagă rostul spovedaniei şi respectul de părinţi şi de toţi oamenii, dar mai ales de cele sfinte. Numai aşa deprind evlavia, respectul şi dragostea de învăţătură etc.
Oricine se împărtăşeşte fără a fi spovedit de preot sau fără dezlegarea primită pentru păcatele mărturisite şi fără încuviinţarea lui cade sub osîndă grea, după cum s-a văzut din textul amintit.
Alta este însă situaţia bolnavilor, în stare gravă, care nu pot veni la biserică, pentru această datorie creştinească. La aceştia preotul merge personal la casa bolnavului, îl spovedeşte şi-l împărtăşeşte, chiar dacă n-a putut posti, bolnavii fiind dezlegaţi de post. Dar şi aici sînt unele cazuri dificile şi uneori indignante, cu care se întîlneşte preotul; adică, familia cere ca bolnavul să fie împărtăşit, chiar dacă nu mai poate vorbi, ceea ce nu se poate, decît în cazul cînd creştinul s-a spovedit regulat şi des, mai ales cînd boala se prelungeşte. Dacă bolnavul nu s-a spovedit mai de curînd şi nu poate vorbi, în nici un caz nu trebuie împărtăşit. Vina cade pe nepăsarea şi neglijenţa bolnavului şi a familiei, nu a preotului chemat atunci.
29. Care sînt, după Sfînta Scriptură, urmările celor ce nu se împăr¬ tăşesc sau|prunesc Trupul şi Singele Domnului cu nevrednicie?
< I — Sfînta împărtăşanie fiind TmpiJ şi Sîngele Domnului, cei ce se împărtăşesc cu vrednicie devin concorporali cu El, îneît Hristos săl㬠şluieşte în ei. în această situaţie putem spune ca Sfîntul Pavel: « Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine» IGal. 2, 20).
Celor care se împărtăşesc cu vrednicie, această concorporahtate le dă încrederea şi siguranţa mîntuirii, sporindu-le harul şi vieţuirea în Hristos (I Petru 2, 12; Matei 5, 16) şi-i ajută să păşească cu nădejde spre viaţa veşnică, binecuvîntată şi fericită, în lumină şi slavă cu El (loan 17, 22—24). Dimpotrivă, cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie sau nu se împărtăşesc, săvîrşesc un sacrilegiu, nesocotind sfijiţenia şi rolul nun- tuitor şi îndumnezeitor al Sfintelor Taine. Cei care nu se împărtăşesccu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ S43
din^copilărie înseamnă că au trăit fără Hristos şi sînt căzuţi din har /Gal. 5, 4), săvîrşind tot felul de păcate grele, de la cele de moarte şi strig㬠toare la cer pînă la cele împotriva Duhului Sfînt, care « nu se iartă, nici ân veacul de acum, nici în cel ce va să fie» (Matei 12, 32).
Pentru toţi aceştia, « căzuţi din har» şi reveniţi la viaţa de păcat şi de păgînătate, închinîndu-se la tot felul de idoli, ca: necredinţa, beţia, desfrînarea, necurăţia, patima rea şi lăcomia,« care este închinare la idoli» (Col. 3, 5), dreapta judecată a DommJui le va fi;«minie ţi furie, necaz şi strimtorare peste sufletul oricui face răul» (Rom. 2, 8—9).
Cei care nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine sînt de două feluri, ba ■chiar de trei; cei care sînt nepăsători de sufletul lor şi care nu sînt complet necredincioşi, ci mai mult indiferenţi, amînînd tot mereu pocăinţa, spove¬ dania şi împărtăşirea, la bătrîneţe, pe care mulţi n-o mai ajung, dînd frîu liber tuturor plăcerilor şi pasiunilor, care-i distrug fiziceşte şi sufle¬ teşte ; alţii cad în indiferentism faţă de sufletul lor, despre care poate nici nu cred că există.
A treia categorie este şi mai gravă, fiind cei mai perfizi, care, sub masca credinţei şi cu Scriptura în mînă, săvîrşesc sacrilegiu întreit. Căci mint pe credincioşii lor, înşelîndu-le buna credinţă, cum că şi ei au împăr¬ tăşanie, că şi ei au Cina Domnului. Dar pentru ei pîinea şi vinul nu sînt Trupul şi Sîngele Domnului, ci numai« amintire» a Cinei, fiindcă neavînd preoţie sfinţitoare — cum s-a mai spus — ceea ce fac ei nu este decît o paro¬ die, un simulacru, UH sacrilegfiu, inducînd în eroare pe naivi. Mint că au şi preoţie, mint că au şi împărtăşanie, care nu e la ei decît piine şi vin de la început pînă la sfîrşit, deci o mîncare obişnuită. Iar minciuna lor este sacrilegiu, fiind socotită alături de cele sortite focului veşnic. Căci aceş¬ tia n-au parte de împărăţia cerurilor, ca unii ce sînt batjocoritori şi hulitori ai celor sfinte- Iată ce scrie Sfîntul Apostol Pavel:« Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu ? Nu vă amăgiţi: Nici desfrinaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii^ nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu» (I Cor. 6, 9—10). Iar Sfîntul Apostol loan scrie şi el;« Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi (ai trupurilor, dar mai ales ai sufletelor, ca ereticii şi sectarii) şi desfrinaţi şi fermecători şi închinători la idoli şi a tuturor celor mincinoşi (eretici şi sectari) este iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua» (Apoealipsa 21, 8). Iată răsplata tuturor, care, nu numai că nu se pocăiesc, spovedesc şi nu se împărtăşesc cu Sfînta Euharistie, sau împăr¬ tăşanie, dar O şi blamează, o batjocoresc săvîrşind cel mai mare sacri¬ legiu, parodiind-o în cultul lor.344 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Toţi aceşti parodiatori, intitulaţi — trufaş —« prooroci» şi « înv㬠ţători», falsificatori şi ai Scripturii şi învăţăturii ei, ca şi fariseii de odinioară, se vor prezenta la judecată cu laudele şi isprăvile lor, rrundri de ei. Cunoscîndu-le cugetele şi cuvintele cu care I se vor înfăţişa la ziua dreptei Judecăţi — sectarii, ca prooroci şi învăţători mincinoşi, căci toţi fac pc învăţătorii şi proorocii, mari şi mici, bărbaţi, femei —, Domnul zice:« Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni si nu în numele tău minuni multe am făcut ? Şi atunci voi mărturisi lor, zice Dom¬ nul: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Duceţi-vă de la Mine (toţi) cei ce lucraţi fărădelegea». (Matei 7, 22—23). Calificarea acestora care lucrează cu satana, sau « diavolul, ucigaş de oameni şi tatăl minciunii» (loan 8, 44) este de lucrători ai nedreptăţii» şi « ai fărădelegii», a căror răsplată, la ziua cea mare a Judecăţii finale, va fi osînda în focul veşnic.
Alţi eretici care «.răstignesc a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu şi-î fac de batjocură», după ce s-au luminat odată prin botez (Evr. 6, 4—6), sînt iudaizanţii, pe care Apostolid îi dă anatemei (Gal. 1, 7—9), precum Alexan¬ dru, Imeneu şi Filet, care, deşi botezaţi şi împărtăşiţi, au devenit ere¬ tici, pe care Pavel îi dă satanei (I Tim. 1, 20; II Tim. 2, 17), ca să nu mai hulească cele sfinte. Despre toţi aceştia citim; « Călcînd cineva Legea lui Moise era ucis fără milă ... Cu cit mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a nesocotit sîngele Testamen¬ tului {Sfînta împărtăşanie) cu care s-a sfintit si a batjocorit duhul harului ?» (Evr. 10, 28-29).
vn
PREOŢIA ŞI JERTFA UTURGICĂ
39, Ce mte Simtă Liturghie, cine o poate săvîrşi şi cînd a fost înte¬ meiată 4e Hristos? .
-- Sfînta Liturghie, în care se oficiază Jertfa jertfelor şi Taina taine- - lor, este o alcătuire sau rînduială de rugăciuni, cîntări şi binecu- vîntări, însoţite de momente simbolice, în timpul căreia se aduce Jertfa cea fără de sînge a Legii celei Noi; în Ea se desfăşoară în chip simbolic şi nevăzut toate evenimentele principale din viaţa Mîntuitorului Hristos: Naşterea, aducerea la Templu şi Tăierea împrejur, ieşirea la propovă- duire, activitatea, patimile, jertfa de pe Cruce, îngroparea, învierea şi înălţarea Sa la cer, urmată de pogorârea Duhului Sfînt şi naşterea efectivă a Bisericii, întemeiată de El. In ea, Hristos-Domnul e amintit ca împ㬠rat, Prooroc sau învăţător şi Arbiereu, Care jertfeşte şi Se jert¬ feşte — Arhiereu, Miel de .Jertfă şi Mîntuitor, dar şi Judecător, cînd va veni la sfîrşitul veacurilor, cum mărturisim în Crez. Jertfa Luicu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 345
se aduce pentru întreaga Biserică cerească şi pămîntească, pentru sfinţi — pomeniţi ca rugători pentru noi —, pentru credincioşii din viaţă şi pentru cei morţi, care au nevoie de mUa Domnului.
Sfînta LiturgUie a fost iniţiată de Mîntuitorul Hristos la Cina cea de Taină şi încredinţată de El Apostolilor, şi prin ei episcopilor şi preo¬ ţilor, Porunca săvîrşirii Ei, de-a pururea, în Biserică, pînă ia sfîrşilul veacului, a fost, cînd, după instituirea Sfintei Euharistii, le-a spus Apos¬ tolilor: «Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Adică, amintim pururea prin Liturghie; viaţa, activitatea, patimile, răstig¬ nirea, moartea, învierea, înălţtirea la cer şi Cincizecimea sau Pogorîrca Duhului Sfînt, începutul răspîndirii Bisericii în toată lumea din Impe¬ riul roman de atunci.
în Sfînta Liturghie avem, deci, reprezentarea misteriidui, sau tainei mînluirii, prin Fiul lui Dumnezeu, Care, prin Jertfa euharistică se face prezent, în chip real, în Biserică. Domnul Este prezent şi real în Sfînta Liturghie, nu numai ca Jertfă sau Victimă, ca «Mielul lui Dumnezeu^ Care — jertfindu-Se — ridică păcatele lumii» (loan 1, 29), ci şi ca Arhi¬ ereu, sau Preot jertfitor în chip tainic. Aşa citim în Rugăciunea din tim¬ pul Heruvicului: « Că Tu eşti Cel ce aduci (jertfă = jertfeşti) şi Cel ce Te aduci (Te jertfeşti ca Miel), Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi Hris- toase. Dumnezeul nostru ...» (Liturghier). Aşa ni-L înfăţişează Sfîntul Apostol Pavel pe Mîntuitorul Hristos şi ca Arhiereu jertfitor şi ca Jertfă de împăcare cu Dumnezeu şi pentru ispăşirea şi iertarea păcatelor.« Toate sînt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi Care ne-a dat nouă slujirea împăcării — zice Apostolul — pentru că Dumnezeu era în Hristos împăcînd lumea cu Sine însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punind în noi cuvîntul împăcării» (II Cor. 5, 18—19; Efes. 2, 14—16), împăcînd, prin El,« si cele de pe pamSnt şi cele din cer, prin sîngele Crucii Lui» (Coloseni 1, 20).
Dumnezeu L-a rînduit pc Fiul « Jertfă de ispăşire prin credinţa in sîngele Lui, ca să-Şi arate dreptatea Sa pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute» (Rom. 3, 25). Şi tot ca jertfă, citim:« în El avem răscum¬ părarea prin sîngele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui» (Efes. 1, 7). Căci Fiul-Hristos, ca Arhiereu şi Jertfă, « după ce a săvîrşit, prin El însuşi, curăţirea păcatelor noastre, a şezut de-a dreapta slavei intru cele prea înalte» (Evr. 1, 3). Iar în alt text arată şi mai clar că Mîntuitorul Hristos S-a adus pe Sine Jertfă Tatălui, unde citim:« Sîngele lui Hristos, Care, prin Duhul cel veşnic, s-a adus lui Dumnezeu pe Sine Jertfă fără de prihană, ca să sfinţească poporul cu sîngele Său» şi « va curaţi cugetul vostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu» (Evr. 9, 14; 13, 12).
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
I 346
Celelalte texte vorbesc de Mîntuitonil lisus Hristos mai ales ca Arhie¬ reu jertfitor, liturghisitor şi mijlocitor al Noului Testament şi la Tatăl. El însuşi spune (Evrei) că « nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să se facă Arhiereu, ci Tatăl L-a făcut şi L-a sfinţit = uns (1, 9), Apostol şi Arhie¬ reu al mărturisirii noastre» (3, 1), cînd îi zice: « Tu eşti Preot in veac după rînduiala lui Melchisedec» (5, 6). Astfel devine El« Credincios Arhiereu in cele către Dumnezeu, ca să curăţească păcatele poporului, şi Care, prin ceea ce a pătimit, fiind El însuşi ispitit, poale şi celor ce se ispitesc să le ajute» (2, 17—18). El este Arhiereu mare. Care a străbătut cerurile, după ce a suferit cu noi în slăbiciunile noastre, fiind ispitit în toate ca şi noi, afară de păcat (4, 14—15). Apoi, lisus a intrat dincolo de Catapeteasmă pentru noi, ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rîndu¬ iala lui Melchisedec (6, 19—20). El este Arhiereu Care are o «preoţie veş¬ nică, netrecătoare» (7, 24); iar nu « preoţie care nu poate trece de la unul la altid», cum a falsificat textul Biblia protestantă, pe care o folosesc toate cultele noi şi sectele.
Scopul sfintei Liturghii, în principal, este sfinţirea sau prefacerea Sfintelor Daruri în Trupul şi Sîngele Domnului, prin rugăciunile episcopu¬ lui sau preotului liturghisitor, la invocarea Sfîntului Duh asupra lor; iar în secundar, unificarea spirituală a fiilor Bisericii, prin rugăciunile, citirile şi cîntările, în cadrul cărora se produce lucrarea Sfîntului Duh, prin prefacerea tainică a Darurilor. în această atmosferă cerească, sfîntă, preoţii slujesc împreună cu îngerii si cu sfinţii sub conducerea nevă- 2ută a Marelui Arhiereu, Hristos. Căci credincioşii care închipuiesc «în taină pe Heruvimi» — cum cîntăm în Cîntarea Heruvimică — se simt transportaţi în cer, îneît uită că sînt pe pămînt, desprinzîndu-se două ore de «toată grija cea lumească».
Iată, deci, ce este Sfînta Liturghie, cine o poate săvîrşi, — preoţii legiuiţi, în numele lui Hristos, în chip văzut — şi cînd a fost întemeiată.
- 31. Cum tălmăciţi ca exeget expresia intrată în limbajul credin¬ cioşilor noştri «c Sfintele Taine» consacrate în cadrul Sfintei Liturghii?
— Prin Sfintele Taine, — expresia de aci — nu se înţeleg cele şapte Taine ale Bisericii, ci numai Taina tainelor şi Jertfa jertfelor, Sfînta Euharistie sau împărtăşanie care singură se sfinţeşte numai în cadrul Sfintei Liturghii. Se numesc Sfintele Taine pentru că au două elemente componente — pîinea şi vinul —, transformate apoi în Trupul şi Sîngele Domnului; şi, pentru că înainte de împărtăşire, preotul — făcînd atenţi pe credincioşi de momentul cînd se apropie împărtăşirea celor ce s-au pregătit — rosteşte cu glas tare;« Să luăm aminte. Sfintele Sfinţilor». Adicăcu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 347
Sfintele (Taine) sînt pentru sfinţi, pentru creştinii pregătiţi. De aceea se numesc ele în chip special« S/înle/e Taine», adică Sfînta împărtăşanie; şi se zice, tot aşa:« ne împărtăşim cu Sfintele Taine»; sau « Sfintele Taine» se păstrează în Sfîntul Chivot — mica bisericuţă de argint, de pe Sfînta Masă din Altar.
De ce se sfinţesc « Sfintele Taine», acestea, numai în cadrul Sfintei Liturghii? Pentru că, aşa cum s-a spus la întrebarea precedentă, Sfînta Liturghie este desfăşurarea tainică a vieţii Mîntuitonilui lisus Hristos, de la naştere, activitatea şi sfîrşitul Lui dramatic, patimile, răstignirea, îngroparea, învierea şi înălţarea, urmată de Pogorîrea Sfîntului Duh, cu începutul răspîndirii Bisericii, înfiinţată de El. Iar « Sfintele Taine», de care se vorbeşte aci, reprezintă momentul culminant al jertfirii Lui cînd, rostind ultimul cuvînt, pe Cruce; «Săvîrşitu-s-a» (loan 19, 30), «Şi-a dat duhul». Iar cînd «L-a împuns un osta§ cu suliţa în coasta Lui, a ieşit sînge şi apă» (19, 34), semn că a murit. Astfel se face El« Mijlo¬ citor al unui Testament mai bun. Testamentul cel Nou, pecetluit cu singe- le Său» (Evr. 9, 14—17; 8, 6, 8).
Deosebit de această semnificaţie tainică, majoră, « Sfintele Taine» se sfinţesc numai în cadrul Sfiintei Liturghii, pentru că Jertfa Domnului — momentul central al Ei — este universală, pentru toţi care vor crede; iar Jertfa liturgică, Sfînta împărtăşanie, este, pentru «sfinţii», adică creştinii, care participă la săvîişirea Sfintei Liturghii şi pentru toţi cei care se împărtăşesc cu Sfintele Taine, fie în cadrul sfinţirii lor, în Biserică, fie la casele lor, pentru cei bolnavi.
Sfînta Liturghie este un cult public, cultul sfînt al Bisericii, îndeosebi al Bisericii Ortodoxe. Şi tocmai de aceea se numeşte Liturghia Sfîntă, pentru că este sfinţită de Jertfa Domnului, de Sfînta împărtăşanie, preg㬠tită pentru « sfinţi», pentru creştini, sau« Sfintele sfinţilor». Sfînta Litur¬ ghie este un cult colectiv, comunitar, nu individual, cult al creştinătăţii adevărate, purtînd în esenţă un caracter eclesiologic, al întregii Biserici. Pentru că în Liturghie se roagă întreaga Biserică, nu numai slujitorii, sau liturghisitorii Ei, ci şi credincioşii, care participă în duh la desfăşurarea Liturghiei şi la eîntărUe Ei; ba, credincioşii aduc şi prescura şi vinul pentru Liturghie.
Apoi, aşa cum s-a mai amintit, Sfînta Liturghie este o slujire cerească, fiindcă la Ea participă — în chip nevăzut — nu numai Mîntui- torul Hristos, Care jertfeşte, ca Arhiereu, sau Preot — şi se jertfeşte, ca «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii» (loan 1, 29), ci El este înconjurat de îngeri şi de sfinţii de lîngă tronul ceresc. îneît, Sfînta Liturghie nu e numai pentru credincioşii pămînteni, ci şi pentru cei din cer, pentru cei vii şi pentru cei morţi, căci şi Jertfa şi rugăciunile ei sînt348 COm'ORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi pentru vii şi pentru morţi; în ea se uneşte cerul cu pământul. Noi ne rugăm şi pentru noi şi pentru morţii noştri, iar îngerii noştri păzitori şi sfinţii, pe care-i invocăm în rugăciuni, se roagă acolo, pentru noi. Deci această atmosferă de rugăciune a celor de pe pămînt, cu cei din cer, o afiăm numai în Sfînta Liturghie. în ea (Liturghia) se realizează sau se împlineşte « iconomia» divină, care vrea « ca toate să Jie iarăşi unite în iîrisfos, cele din ceruri şi cele de pe pămînt — toate intru El» (Efes. 1, 10;); «pentru ca în numele lui lisus fot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor păminleşti» (Filip. 2, 10). Pentru că aşa a vrut Dumnezeu, ca « Printr4nsul (Hristos) toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pămînt, fie cele din ceruri, făcînd pace prin El, prin sîngele crucii Sale» (Colo- seni 1, 20).
Sfînta Liturghie, deci, prin Jertfa Domnului care se reproduce tainic în ea — ca Jertfă a împăcării omenirii cu Dumnezeu — este ea însăşi slujire a împăcării, a oamenilor între ei şi a lor cu lumea cerească. De aceea nu e bine să vină oameni învrăjbiţi cu alţii la biserică, pînă nu se împacă; pentru că, aşa cum în legea veche cei certaţi trebuiau întîi să se împace cu«pîrîşul» lor, apoi (Matei 5, 25—27) li se primea darul la altar, tot aşa — şi, cu atît mai mult — creştinii trebuie să se împace dinainte cu semenii cu care sînt supăraţi pentru a lua apoi parte cu vred¬ nicie şi cu sufletul împăcat la Sfînta Liturghie. Altfel, darul adus la altar nu le este bine primit. Şi, cu atît mai mult, nu se pot împărtăşi, chiar dacă au postit şi s-au spoA'edit, dacă nu se împacă cu vrăjmaşii lor. Căci cuvin¬ tele sînt ale Domnului, Care zice: «Cine nu iartă, nu i se iartă»; sau: « Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă tia ierta greşelile voastre» (Matei 6, 15).
Deci, dacă Mîntuitonil, ca Arhiereu şi Jertfă, în Sfînta Liturghie « sfinţeşte pe cei ce se sfinţesc» (Evr. 2, 11) şi iartă, pe cei ce iartă, pe ceilalţi îi respinge ca pe toţi cei ce strică caile Lui şi răstălmăcesc Scripturile, ca sectarii, pe care El îi respinge (Matei 7, 23).
Iată, dar, de ce numai în cadrul Sfintei Liturghii se sfinţesc « Sfin¬ tele Taine», adică Trupul şi Sîngele Domnului sau Sfînta împărtăşanie în chip nevăzut, de Arhiereul Hristos, iar în chip văzut prin episcopii, sau preoţii slujitori.
32. Care sînt efectele harice ale Sfintei Liturgliii? Ne putem mîntui fără Biserică, fără Sfintele Taine si fără Sfînta Liturghie?
— Sfînta Liturghie are ca efect şi rol principal sfinţirea Darurilor, sau prefacerea (transformarea) pîinii şi a vinului în Trupul şi Sîngele adevărat al Domnului nostru lisus Hristos. Sfînta Liturghie are şi o seamă de efecte harice, care privesc înduhovnicirea creştinilor, cu trans-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 349
portarea lor spirituală în Biserica cerească unde slujesc Marelui Arhiereu — Hristos — îngerii şi sfinţii. Una din rugăciuni grăieşte aşa: « în Biserica slavei Tale stînd, în cer ni se parc a sta. Născătoare de Dum¬ nezeu, ceea ce eşti uşă cerească, deschide nouă uşa milei Tale» (Ceaslov^ Bucureşti, 1945, p. 70). Iar în cîntarea heruvimică, citită de preot în taină, înainte de ieşirea cu Sfintele Daruri, preotul zice de trei ori, cu mîinile ridicate şi cu închinare: «Noi care pre heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfîntă cîntare adu¬ cem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm». Ca pe împăratul tuturor să primim, pe Cel înconjurat, în chip nevăzut, de cetele îngereşti. Aliluia, Aliluia, Aliluia».
La această stare de transportare spirituală în sferele cereşti se adaugă şi alte efecte, ca sfinţirea, mai ales a celor ce se pregătesc, prin spovedanie şi pentru Sfînta împărtăşanie, în care caz, starea lor sufletească şi tru¬ pească devine nu numai o sfinţire, ci şi o contopire, sau o concorporali- tate cu Hristos, al Cărui Trup şi Sînge l-au primit, împărtăşindu-se credin¬ cioşii, în care, de acum, « EI trăieşte, sau sălăşluieşte în noi şi noi în El» (loan 6, 54—56; Gal. 2, 20).
Alte efecte harice ale Sfintei Liturghii sînt, precum spune una din rugăciunile ei: «trezirea sufletelor, iertarea păcatelor, împăi-tăşirea cu Sfîntul Duh, moştenirea împărăţiei cerurilor şi îndrăznirea către Dumnezeu» a celor care se apropie de Sfintele Taine,« cu frică de Dumne¬ zeu, cu credinţă şi cu dragoste». Se atrage deci atenţia, ca împărtăşirea pentru nimeni să nu fie« spre judecată şi spre osîndă», cum scrie Aposto¬ lul Pavcl corintenilor (I Cor. 11, 27—30).
Un alt efect-scop haric este moştenirea vieţii veşnice, unde, cei ce trăiesc necontenit in, şi eu Hristos, duhovniceşte, li s-a făgăduit a prinzi cu DommJ, la altarul ceresc (Matei 26, 29; Marcu 14, 25; şi Luca 22, 18; loan, 6, 57—58). Pînă la unirea cu Hristos prin împărtăşirea cu Sfin¬ tele Taine, care dau credincioşilor sfinţirea deplină, sporind mdunme- zeirea lor prin har, Sfînta Liturghie pune la îndemîna participanţilor, prin rînduiala Ei sfîntă, o seamă de mijloace pregătitoare şi sfinţitoare: acestea sînt lugăciunile, cîntările şi citirile din Sfînta Scriptură, însoţite de predica lămuritoare sau de cateheza ziditoare; tot aşa sînt şi cele ce se săvîrşesc şi se rostesc înainte şi după sfinţirea Darurilor. Rugăciunile şi cîntările — la care bine e să participe, activ, toţi credincioşii, — ne întorc cu gîndul către Dumnezeu, făcîndu-L să se milostivească spre noi şi să ne ierte păcatele; iar citirile din Scriptură ne învaţă iertarea aproapelui, bunătatea, iubirea de Dumnezeu şi de oameni, dreptatea şi întrajutorarea etc. făcîndu-ne rlvnitori la păzirea poruncilor şi învăţ㬠turilor Lui şi la fapte bune. Toate acestea laolaltă îmbunează sufletul.350 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
îl sfinţesc şi-l apropie tot mai mult de Dumnezeu. Rugăciunile, însă, şi cîntările, cu citirile şi toate cele ce se săvîrşesc în slujba Sfintei Liturghii ne sfinţesc prin aceea că ele încbipuiesc şi ne fac să simţim prezen¬ ţa nevăzută a lui Hristos, activitatea Lui de propovăduire şi de minuni făcătoare, patimile şi răstignirea Sa, pentru noi, învierea, înălţarea Lui la cer şi începutul dezvoltării Bisericii, întemeiată de El, prin pogorirea Duhului Sfînt.
Dar, cum comunitatea spirituală a Bisericii cuprinde şi pe cei vii şi pe cei morţi, rugîndu-se pentru toţi deopotrivă, tot aşa face şi Sfînta Liturghie prin care se sfinţesc şi unii şi alţii, după cum ei trăiesc în Hris¬ tos, sau au trăit şi au murit în Hristos cei răposaţi. Astfel, o sfinţire a lor se face prin mijlocirea Sfintelor Daruri, deoarece darurile aduse de credincioşi sînt jertfe aduse de ei şi care sfinţesc atît pe cei ce le-au adus, cît şi pe cei pentru care s-au adus «vii şi morţi». Şi cel ce-i sfinţeşte este însuşi Mîntuitorul Hristos — Arhiereul jertfitor, căci El este « Cel ce sfinţefte pe cei ce se sfinţesc» (Evr. 2, 11). Şi tot El este şi Cel ce împărt㬠şeşte — în chip nevăzut — pe cei ce se împărtăşesc, dar cu vrednicie, bine pregătiţi, pe cînd cei nevrednici se împărtăşesc de preot« spre jude¬ cată şi spre osîndă».
Multe sînt efectele harice, binefacerile, sfinţirea şi mîntnirea, în care cresc cei ce participă la Sfînta Liturghie; dar, pagubă sau pierdere sufletească îşi agonisesc cei ce stau nepăsători faţă de Biserică şi de ser¬ viciul btnrpic; căci aceştia sînt, chiar, de sineşi osîndiţi. Iar în rîn- duiala Bisericii se spune că cei ce lipsesc trei sărbători—la rînd — de la Sfînta Liturghie, fără să fie bolnavi, călători, sau caz de forţa majoră, cad sub anatemă, pentru că nesocotesc Jertfa lui Hristos adusă şi pentru ei, şi a lor mîntuire; aşa cum fac toţi cei rătăciţi şi ereticii, despre care Apos¬ tolul zice: « Căci este cu neputinţă pentru ei, dacă au căzut (din har), să se înnoiască iarăji spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc lorud a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură» (Evr. 6, 6). Căci dacă cei ce călcau Legea lui Moise erau ucişi fără mila,« Gindiţi-vă: cu cît mai aspră va fi pedeapsa cuvenită celui ce a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, ţi a nesocotit sîngele testamentului cu care s-a sfinţit, ţi a batjocorit duhul harului» (Evr. 10, 28—29).
Iată pentru ce învaţă clar Domnul: «Cine nu ascultă de Biserică» şi nu se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, nu participă la Sfînta Liturghie este ca« un păgîn ţi vameţ» (Matei 18, 17), pierzîndu-şi mîntuirea şi agoni- sindu-şi judecata de osîndă şi munca veşnică.
Aşadar, fără Biserică, fără Sfintele Taine şi fwă Sfînta Liturghie nu ne putem mîntui.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 351
33. Care sînt efectele harice ale Nunţii şi Sfîntului Maslu?
— Căsătoria sau Nunta este cea mai veche instituţie divină, care îşi are începutul de la creaţie, după care, făcînd pe Adam şi Eva:«ca să nu fie omul singur». Dumnezeu le-a dat binecuvîntarea de « u creşte şi a se înmulţi» (Facerea 1, 28). în acest scop:« Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amindoi un trup. .. Deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă» (Facerea 2, 24; Matei 19, 5—6; Efes. 5, 31).
Mântuitorul Hristos a ridicat Nunta Ia rangul de Taină Sfîntă, simbo- lizînd unirea tainică dintre El şi Biserica Sa (Efes. 5, 32), pe temeiul dra¬ gostei curate. Participînd la Nunta din Cana Galileii, Domnul a binecu- vîntat Nunta, aşa cum binecuvintează — în chip tainic şi nevăzut — fiecare pereche de tineri, care se cunună; pentru că, în realitate. El ca Arhiereu sau Preot, o săvîrşeşte prin mîna şi gura slujitorilor Bisericii. După rugăciunile pregătitoare şi rostirea corectă a formulei Cununiei,, care marchează momentid principal, căsătoria se consideră^'definitiv încheiată şi sfinţită, prin această Taină. Din acest moment soţii sînt uniţi pentru toată viaţa, datorîndu-şi uniJ altuia fidelitate deplină, res¬ pect reciproc, întrajutorare, aparţinîndu-şi unul altuia, iubire şi devo¬ tament reciproc, în scopul bunei lor convieţuiri, al naşterii de prunci buni, a creşterii şi bunei lor educaţii creştine şi sociale, ca fii ai Bisericii şi ai Patriei. Numai păcatul infidelităţii conjugale sau al adulterului rupe legătura sfîntă a căsătoriei, în care caz căsătoria este desfăcută (Matei
19, 9).
Efectele harice ale Nunţii sînt exprimate şi le cunoaştem din ecte- niile şi rugăciunile citite la oficierea acestei Taine. între acestea. Biserica se roagă pentru tinerii căsătoriţi, ca Dumnezeu să le trimită darul Său ceresc, prin care soţia să se plece bărbatului ei întru toate, iar bărbatul să fie cap femeii, ca să convieţuiască după voia Sa, iubindu-şi femeia ca pe sine însuşi, precum şi Hristos a iubit Biserica (Efes. 5, 28—29); apoi, să ducă viaţă paşnică şi fără prihană, minte înueagă, în iubirea unuia către altul, întru legătura păcii; naştere de prunci buni, lungime de zUe, o întocmire în gînd sufletelor şi trupurilor pentru spor duhovnicesc spre mîntuire. Şi aşa «toată îndestularea avînd, să sporească spre tot lucrul bun si bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, să strălucească| (între sfinţi) ca luminătorii pe cer, unde El primeşte cununile lor în împăr㬠ţia Sa».
Iată atîtea efecte harice şi binecuvîntări făgăduite celor cununaţi, pentru a putea duce un cămin fericit, bineplăcut Domnului.
Sfîntul Maslu este ultima Taină a Bisericii, care se săvîrşeşte creş¬ tinilor bolnavi — trupeşte, sau sufleteşte — spre tămăduire şi iertarea
352 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
păcatelor, prin rugăciunile citite şi ungerea cu untdelemn sfinţit. Taina este instituită de Mîntuitorul Hristos ai practicată de Apostoli şi de Bise¬ rică (Marcu 6, 12—13). Că aşa citim în Epistola Sfîntului lacob, primul episcop al Bisericii din Ierusalim:« Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungîndu-l cit untdelemn, in numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mtntui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui» (Iac. 5, 14—15).
Efectele harice ale Tainei Sfîntului Maslu reies clar din acest text, adică: iertarea păcatelor şi tămăduirea de boala, sau izbăvirea de moarte, temporal. Pe lingă acestea, din rugăciunile citite, mai aflăm şi de altele. Astfel, într-una din ele, citim:«c Facă-se Doamne untdelemnul acesta untde¬ lemn de bucune, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puterii, izbăvitor de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie inimii, veselie veşnică. Ca şi cei ce se vor unge cu untdelemnul acesta al înnoirii să fie înfricoşaţi celor potrivnici (demonilor), şi să strălucească întru strălucire sfinţilor Tăi (Doamne), neavînd întinăciune (de păcat), sau prihană şi să se primească întru odihnele Tale cele veşnice şi să ia plata chemării de sus» (Rugăciunea întîi). Sau cum citim în Rugăciunea a doua«... însuţi, îndurate Stăpîne, caută dintru înălţimea Ta cea sfintă, umbrindu-ne pe noi păcătoşii cu darul Sfîntului Tău Duh, în ceasul acesta, şi-l sălăşluieşte pe Dînsul în robul Tău acesta (X), care şi-a cunoscut păcatele sale. . . şi iertîndu-l, şterge-1 şi-l curăţeşte pe el de tot păcatul, şi petrecînd {pururea împreună cu el, păzeşte-1 în ceilalţi ani ai vieţii lui, ca, umblînd-întru îndreptările Tale, să nu mai fie el batjocură diavolului, ca şi într-însul să se slăvească prea sfînt numele Tău».
Iată deci atîtea efecte şi roade ale Tainei Sfîntului Maslu.
34. Cîte feluri de preoţii sînt, după Sfînta Scriptură, şi care este rolul fiecăreia dintre ele?
— După Sfînta Scriptură sînt trei feluri de preoţii, atît în Vechiul Testament, cît şi în Noul Testament, fiecare din ele cu rolul său. Astfel, în Vechiul Testament se vorbeşte de Preoţia lui Melchisedec (Facerea 14, 18), care ca« preot al lui Dumnezeu» l-a primit pe Avraam cu pîine şi vin, după înfrîngerea regelui Sodomei; preoţia levidcă, sau sacrificială, consa¬ crată prin « ungerea .sfîntă» (Ieşire 29, 21; 30, 25) «după rinduiala lui Aaron» (Ieşirea 40, 13; Levitic 8, 1—7; Evr. 7. 11), şi a preoţia impară' tească» (Ieşirea 19, 6), a întregului popor Israel, ca « seminţie aleasă, neam sfînt, popor ales». Aceste trei preoţii sînt înlocuite cu alte trei ’ preoţii în Noul Testament.
Noul Testament vorbeşte de: Preoţia lui Hristos, preoţie divină, veşnică, adică netrecătoare (Evt. 7, 24), dar nu « care nu trece de la unul
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Ia altul» (prin hirotonie), cum au falsificat ideea şi textul grec traducătorii Bibliei protestante folosite de toate cultele vechi şi noi şi de secte.
Preoţia lui Hristos, zisă« după rînduiala lui Melchisedec» (Ps. 109, 4; Evr. 5, 6; 7, 17) este primită de El, direct, de la Tatăl, prin Duhul Sfînt, Care L-a uns (Isaia 61, 1; Luca 4, 18; Evr. 1, 9), Mîntuitorul Hristos Şi-a exercitat Preoţia, sau slujirea Lui de Arhiereu, tămăduind bolnavii, alun¬ gind demoni, binecuvîntînd copii, înviind morţi etc.; dar slujirea Sa arhie¬ rească, sau preoţească, a săvîrşit-o la instituirea Cinei celei de Taină, în fapt. El acceptînd de bună voie patimile, în scopul răscumpărării ome¬ nirii, în momentul răstignirii Domnul a fost şi Arhiereu jertfitor şi jertfă, sau n Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii» (loan 1, 29). £1 a mai săvîrşit slujire arhierească, în chiar Ziua învierii, cînd a transmis harul preoţesc — din Preoţia Lui — şi Apostolilor, prin suflarea Duhului Sfînt asupra lor, şi această putere harică de a ierta păcatele, în numele Lui. Atunci, după ce i-a binecuvîntat, cu: «Pace vouă!» a zia: « Luaţi Duh Sfînt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, ţi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute» (loan 20, 21—23). Domnul a mai exercitat preoţia iarăşi cînd a săvîrşit, la Emaus, Cina euharistică, prin frîngerea pîinii şi binecuvîntarea ei, după care, lui Luca şi Cleopa li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut (Luca 24, 13—^32), iar El s-a făcut nevăzut de ei.
A doua Preoţie a Noului Testament este preoţia sacramentală, sau sfinţitoare, cea prin transmitere şi derivare din Preoţia lui Hristos, primită de la El de Apostoli, prin suflarea Duhului Sfînt, şi transmisă de ei ierar¬ hiei bisericeşti — diaconi, preoţi şi episcopi — prin punerea miinilor, sau prin hirotonie (Fapte 6, 6; 14, 23; 20, 28; f Tim. 4,14; 5, 22; II Tim. 1.6; Tit 1, .“î). Această preoţie se numeşte preoţie specială, de hirotonie şi de succesiune apostolică, decurgînd din Preoţia lui Hristos, prin Apostoli Şl transmisă apoi prin. episcopi preoţilor şi diaconilor. Numai această Preoţie, de drept divin, şi de succesiune apostolică este în drept şi are harul întreitei slujiri; de a conduce, sau a păstori, a învăţa şi de a sfinţi prin oficierea Sfintelor Taine.
Derivată din Preoţia de hirotonie este cea de a treia preoţie, numită «preoţie împărătească» sau «de obşte», zisă şi «preoţie sfintă» (I Petru 2, 5), a tuturor creştinilor, care au primit Tainele: Botezul, Mirungerea şi Sfînta împărtăşanie. Despre această preoţie generală, care colaborează cu preoţia harică, de hirotonie — din care ia naştere — vorbeşte Apostolul Petru. El scrie creştinilor: « Iar voi sînteţi... casă duhovnicească, preoţie sfîntă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti... seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfînt, popor agonisit de Dumnezeu, ca sd vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată. Voi care odi¬ nioară nu eraţi popor (ales) iar acum sînteţi poporul lui Dumnezeu» (I
354
CONVORBmrDUHOVNICEŞTI
Petru 2, 5, 9—10). Rolul acestei preoţii este de a colabora cu preoţii: în consiliile parohiale şi comitetele parohiale, la cîntarea în biserică, aducerea prescurilor şi vinului pentru slujbă şi a ofrandelor lor; vizitarea bolnavilor, colaborare în operele misionare şi samarinene, la curăţirea şi repararea bisericii, la hramuri şi la catehizare etc. Iar în lipsa preotului, orice creştin poate boteza un copil în primejdie de moarte, afundindu-1 in apă, sau stropindu-1, cu rostirea cuvintelor; « Se botează robui lui Dumnezeu: în numele Tatălui şi al Fiultii, şi al ,Sfîntului|Dtih».
35. Prezentaţi-ne, pe bază de texte biblice, ce este preoţia sacramen¬ tală, cme o poate săvîrşi, cin se poate administra, ce har primeşte preotul la hirotonie?
’ — Preoţia sacramentală, sau sfinţitoare, este una din cele şapte Taine ale Bisericii şi cea mai importantă, pentru că ea Ic săvîrşeşte pe toate, şi fără ea nici o Taină na este valabilă. După cum s-a amintit, această Preoţie este instituită de Mînlviitorul Hristos, Arluereul ceresc, în ziua învierii Lui, prin siiflaxea Sfîntului Duh asupra Apostolilor, cînd le-a dat şi puterea de a ierta păcatele oamenilor. Cum ea (preoţia) exercită pe lingă sfinţire şi celelalte slujiri ale Iui Hristos, de a învăţa sau a propov㬠dui, şi pe cea de a conduce, sau a păstori, unii dascăb de teologie consideră că această putere s-a acordat: cea de a bivăţa, cînd i-a trimis pc Apos¬ toli la propovăduire (Matei 28, 18—20; Marcu 16, 15—16), cea dc a con¬ duce, sau păstori: loan 21, 15—lY; I Petru 5, 1—3; Fapte 20, 28. iar pe cea a slujirii şi sfinţirii, la Cina cea de Taină, cînd Ic-a poruncit« Aceasta (Jertfa euharistică) să faceţi spre pomenirea Mea» (Luca 22, 19). Dar harul şi puterea preoţească l-au primit în ziua înrierii (loan 20, 21 —23). Aşa au fost aleşi şi pregătiţi ApostoUi (Matei 10, 1—5; Luca 6, 13—16; 10, 1) şi apoi consacraţi, cînd au fost trimişi definitiv în lume.
Odată cu trimiterea lor definitivă Ia apostolat, Domnul, în ziua în¬ vierii, le acordă şi această întreită slujire. « Şi lisus le-a zis iarăşi : Pace vouă ! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zieînd acestea, a suflat asupra lor, şi le-a zis : Luaţi Duh Sftnt: Cărora veţi ierta păcatele, le vorfi iertate şi cărora le veţi ţine, vorfi ţinute» (loan 20, 21—23). Acesta este momentul trimiterii definitive a Apostolilor în lume şi al con¬ sacrării lor în Preoţie — cu întreita slujire — care li se făgăduise dinainte (Matei 16, 19; 18, 18). ' *
La rîndul lor. Apostolii au transmis acest întreit har ierarhici preo¬ ţeşti, slujitorilor Bisericii, prin hirotonie sau punerea mîinilor. Aceastacu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 355
deodată a propovădui pe Hristos Cel răstignit şi înviat spre iertarea păcate¬ lor, sfinţesc, prin Botez şi Punerea Mîinilor — schimbată apoi prin Unge¬ rea cu SfîntulMir ■— şi Sfînta împărtăşanie şi păstoresc sau conduc pe calea mîntuirii pe cei creştinaţi, organizîndu-i în parohii cu preoţi localnici (Fapte 14, 23; Tit 1, 6) şi în eparhii, conduse de episcop (Fapte 20, 28; I Tim. 4, 14; Tit 1,5). Cu ajutorul Apostolilor ajutători (cei Şaptezeci) — din care s-a alcătuit ierarhia bisericească: diaconi, preoţi şi episcopi — Apostolii (cei doisprezece) au putut boteza în ziua Cincizecimii trei mii de suflete (Fapte 2, 41); iar a doua zi alte două mii (4, 4), adică bote- zîndu-se în două zile « cinci mii» de suflete. Fără aceste ajutoare — epis- copi, preoţi şi diaconi — cei doisprezece Apostoli nu puteau boteza atîtea mii de suflete în două zile, dat fiind că ei mai mult propovadniau şi îşi puneau mîinile peste cei botezaţi de diaconi (Filip — Fapte 8,5—13, 26—40),« iar Petru şi loan îşi puneau mîinile peste ei» (Fapte 8, 14—17): «Şi ei luau Duhul Sfînt» (8, 17; 19, 6).
Alte texte care amintesc de preoţia sacramentală, lucrătoare, a preo¬ ţilor şi episcopilor, sfinţiţi de Apostoli, adică hirotoniţi, apărînd uneori alături de ei, sînt: denumirea de Biserică — întîlnită prima dată în Fapte 2, 47:« Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mîntuiau» — implică organizarea ei, încă după învierea Domnului, pînă la înălţarea Liu, îneît Cincizecimca găseşte ierarhia bisericească deja rinduită de Domnul. Aşa apar deodată; lacob. episcop al Ierusalimului, care, după tradiţie, a fost sfinţit (hirotonit) episcop dc Mîntuitorul Kristos, înainte de înălţarea Sa la cer; si tot aşa şi preoţii Ini din lenisalini, amintiţi în Fapte 11, 30; 15, 2—6, 13, 22—23, 32; 16, 4; 21, 18, despre a căror hirotonie nu se spune cînd s-a făcut, înţclegîndu-se că Domnul i-a consacrat dinainte. Faptele Apostoblor amintesc numai dc hirotoniile făcute de Apostolul Pavel, Ia creş¬ tinii dintre păgîni (Fapte 14, 23; 20, 17; 20, 28; I Tim. 4, 14; 5, 17; Filip. 1', ; Tit 1, 5). Apostolii, episcopii şi preoţii sînt numiţi pentru acest har, săvîrşitori ai Sfintelor Taine, sau «iconomt ai tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1—2; I Petru 4, 11), căror « iconomi» li se cere să fie aflaţi credin¬ cioşi (I Cor. 4, 2), adică conştiincioşi în slujirea lor.
Această preoţie divină este o demnitate, o cinste şi uri mare har, dat de sus, care se dă celor « chemaţi».« aleşi», pregătiţi şi apoi consacraţi, sau sfinţiţi prin hirotonie de Apostoli, sau episcopi,« cinste pe care nimeni nu şi-o poate lua de Iu sine» {Evr. 5, 4), ci « dacă este chemat de Dumnezeu». Numai cultele protestante şi sectele — înlăturînd preoţia sfinţitoare — primesc numai «preoţia împărătească», sau de obşte a tuturor credincioşi¬ lor, botezaţi; dar nici această «preoţie» n-o au deph'nă, deoarece nu e completat Botezul cu Taina Ungerii cu Sfîntul Mir şi cu Sfînta Euharis¬ tie, săvîrşitc numai de preoţia harică, sfinţitoare. Sfîntul Apostol Petru356 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
vorbeşte de ambele preoţii: şi de cea« sfîntă» sau« împărătească», (I Petru 2, 5, 9—10), a tuturor creştinilor — deplin integraţi în Biserică, prin cele trei Taine — şi de preoţia sfinţitoare, harică (I Petru 5, 1—2), în sarcina căreia cade datoria de a învăţa, a sfinţi — prin săvîrşirea Sfintelor Taine — şi de a conduce «turma lui Dumnezeu» — Biserica, avînd a da seama de credincioşii păstoriţi, care la rindul lor au datoria de a-i asculta şi a li se supune (Evr. 13, 7. 17; I Petru 5, 5). Despre această preoţie sfinţi¬ toare vorbeşte Apostolul Pavel, cînd scrie:« Nimeni nu-§i ia singur cinstea (demnitatea) aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu, după cum a fost chemat şi Aaron. Aşa şi Hristos nu S-a preaslăvit pe Sine însuşi, ca să se facă Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: Fiul Meu eşti Tu. .. Tu eşti Preot în veac după rînduiala lui Melchisedec» (Evr. 5, 4—6).
Prin urmare, preoţia sacramentală este o chemare de sus şi o alegere tainică, o pregătire intelectuiJă şi de cunoaştere temeinică a întregii înv㬠ţături a Bisericii, cuprinsă în Sfînta Tradiţie şi in Sfînta Scriptură, una moral-spirituală şi o sfinţire, sau o consacrare de la Apostoli sau epis¬ cop!. Numai această cinste, sau demnitate înaintea Lui Dumnezeu şi a poporului — deosebită de cea a credincioşilor — învăţată, sfinţită şi con¬ dusă de ea este rînduită de Mîntuitond Hristos ai practicată de Apostoli şi de ierarhia bisericească, ca preoţie sacramentală, sau sfinţitoare, învăţ㬠toare şi conducătoare spre mîntuire. De aceea, se vorbeşte de păstori (apostoli, episcopi şi preoţi) şi de Biserică, sau «turma lui Dumnezeu» (I Petru 5, 2).
Din nusiunea pe care o au Apostolii, episcopii şi preoţii şi din răspun¬ derea ce o au de a da seama lui Dumnezeu de sufletele credincioşilor păs¬ toriţi de ei, decurge şi datoria creştinilor de a asculta de aceşti păstori ai lor şi a li se supune. Căci aşa scrie Apostolul Pavel:« Ascultaţi pe mai marii (păstorii) voştri şi să vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre (ca să vă mîntuiţi), avînd a da seamă de ele, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinind, căci aceasta nu v-ar fi de folos» (Evr. 13, 17). Iar Apostolul Petru sfătuieşte pe creştini astfel duhovniceşti, supuneţi-vă
(ascultaţi de) preoţilor» (I Petru 5,5). Pentru aceasta se spune episcopilor; <c Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, intru care Duhul Sfint v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu (credin¬ cioşii), pe care a cîştigat-o cu însuşi singele Său» (Fapte 20, 28). Iar preo¬ ţilor, împreună slujitori, cu episcopii, li se porunceşte: « Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercettnd-o, nu cu silnicie, ci- cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîştig urît, ci din dragoste» (I Petru 5,2).
Iată, deci, care sînt textele biblice ce privesc preoţia sacramentală, cine o poate săvîrşi — clericii legiuiţi, sau canonic hirotoniţi —, cui se poate administra această preoţie, — celor chemaţi, aleşi şi pregătiţi, încu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 357
chip deosebit şi hirotoniţi canonic — şi ce har primeşte preotul hirotonit, harul întreitei slujiri a lui Hristos, în centrul căreia stă harul sfinţilor al săvîrşirii Sfintelor Taine. - -
Fără acest har şi jfără această slujire preoţească n-ar exista Sfintele Taine, neavînd cine le săvîr.şi, n-ar exista Biserică, n-ar exista creştini şi nu s-ar putea dobîndi mîntuirea. Pentru că harul preoţiei întreit sluji¬ toare şi îndeosebi a celei .sfinţitoare este cheia şi temelia întregii învăţ㬠turi a Bisericii şi a mîntuirii. Căci fără acest har, fără această preoţie sfinţi¬ toare nu poate exista nici iertarea păcatelor, nici mîntuire. nici înfierea şi îndumnezeirea.
36. C2ire sînt treptele preoţiei sacramentale în Biserica şi misiunea fiecăreia? ,
— Preoţia sacramentală este una singură, dar exercitată în trei trepte ierarhice, progresive. Aceste-trepte ale preoţiei sînt diaconia, preoţia şi arhicria, sau episcopatul; adică, diacon, preot şi episcop. Fiecare din cele trei trepte îşi are propria ei rînduială de hirotonie, atribuţiile şi rolul, sau misiunea sa care o deosebeşte de celelalte. Prima treaptă este cea a diaco¬ nilor, sau diaconia; se vorbeşte de cei şajite diaconi, aleşi dintre elenişti, spre a sluji la agape, sau la mesele dragostei creştine: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae, prozelit din Antiohia, peste care Apostolii rugîndu-se şi-au pus miinile (adică i-au hirotonit) (Fapte 6, 1—6), consacrîndu-i în această treaptă. înaintea acestora au existat însă şi alţi diaconi şi preoţi, dintre iudei — cum arată unele variante în textul grec —, care diaconi însă treceau cu vederea văduvele eleniştilor la slujirea cea de fiecare zi a meselor (Fapte 6, 1—2); aceştia, fiind hirotoniţi dinainte, de Apostoh, sau poate chiar de Mîntuitorul — din cei Şaptezeci.
Diaconii dintre evrei şi elenişti — pe lîngă slujirea la mese, aveau în principal misiunea de a propovădui Evangheba şi de a hoteza, iar în cac^l liturgic a ajuta — pe Apostoli, episcopi şi preoţi — la sâvîr- şirea Sântelor Taine, la vizitarea bolnavilor etc. Sfîntul Ştefani moare ca mucenic, propovăduind « plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popory> (Fapte 6, 8; 7, 59—60); iar Fihp propovăduieşte în Sama- ria şi botează pe cei convertiţi, între care şi pe Simon Magul (vrăjitorul) (8, 5—20), peste care, venind apoi Apostolii îşi puneau mîinile şi ei« au primit Duhul Sfint» (8, 14—17) sau darurile Mixungerii — cum s-a numit mai tîrziu. Şi tot Filip, diaconul, a convertit şi botezat şi pe famennl, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei (8, 26—28). Prin urmare, slujirea lor de diaconi, deosebit de cea a slujirii la mese, era de a propov㬠dui Evanghelia, a boteza şi a însoţi pe ApostoH, episcopi şi preoţi la ofi¬ cierea Sfintei Liturghii, de care era legată şi agapa, sau masa comună.
>ln 358 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
mai ales pcutru orfani şi văduve (Fapte 2, 42—47; 6, 1—2; I Cor. 11, 20—22). Că participau ca slujitori, la oficierea Sfintelor Taine, se vede clar din Filipeui (1, 1) unde se vorbeşte de « episcopi şi diaconi», chiar dacă prin episcopii s-ar putea înţelege şi preoţi.
Ca slujitori bisericeşti, diaconilor li se cereau credincioşie şi condiţii morale: adică, să fie « cucernici, nu vorbind în două feluri, (adică, cu două înţelesuri) nu dedaţi la vin mult (beţie), neagonisitori de „ciştig urît'’’’, băr¬ baţi ai unei singure femei, şi să-şi chivernisească bine casele şi pe copiii lor» (I Tim. 3, 8. 12). Aceleaşi sînt condiţiile ce se cereau şi preoţilor.
Preoţii formează a doua treaptă în ierarhia bisericească, sacerdotală. De ei se spune că Apostolii şi episcopii« Airofoneait preofi în fiecare biserică» (Fapte 14, 23; Tit 1, 5). Dar şi aceştia de care se aminteşte în aceste texte erau hirotoniţi şi statorniciţi preoţi în comunităţile, sau bisericile îiiteme- iatp din creştinii dintre păgîni. Căci despre preoţii din Ierusalim şi din Palestina, sau « din toată ludeea şi Galileea şi Satnaria» (Fapte 9, 31) care îşi aveau preoţii lor şi pe lacob — r,uda Domnului, primul episcop al Ieru¬ salimului,de care ei ţineau ierarhic'— care apar deodată, numiţi (2, 47) —, drept coloana vertebrală a Bisericii — (Fapte 11, 30), fără a se arăta cînd au fost ei hirotoniţi, şi de cine. Cum că ei apar deodată, din chiar ziua Pogorîrii Duhului Sfînt, activînd în aceste trepte, reiese din faptul că ar fi fost imposibil pentru cei doisprezece Apostoli să şi predice, să şi boteze, şi să pună şi mîinile peste cele trei mii de suflete (persoane) care s-au botezat în prima zi a Cincizecimii, iar a doua zi a altor două mii de suflete, fără concursul episcopului lacob, al preoţilor şi diaconilor, care erau deja — după convingerea noastră — hirotoniţi, s-au sfinţiţi de însuşi Mîntuitorul Hristos, între învierea şi înălţarea Sa la cer, din rîndul celor şaptezeci de ucenici Apostoli. Toţi aceştia deci au fost dinainte sfinţiţi: unii diaconi, alţii preoţi, alţii episcopi, îneît, Pogorîrea Duhului Sfînt a găsit întreaga ierarhie bisericească închegată. Apostolii nu-i puteau hiro¬ toni înainte de Cincizecime, pentru că, deşi primiseră harul apostolici — incluzînd Preoţia — în ziua învierii Domnului (loan 20, 21—23), nu l-au pus în lucrare-decît prin Pogorîrea Duhului Sfînt peşte ei, cate a aprins în ei harisma apostolici lor — şi a preoţiei — ca şi celelalte harisme avute dinainte, la care ş-au adăugat şi altele; căci Apostolii aveau toate harismelc.
- Preoţii erau localnici, adică în cîte o localitate, sau cetate, unde erau aşezaţi, cu misiunea întreită
- de a propovădui Evanghelia, a sfinţi pe cre- dmcioşi prin săvîrşirea Sfintelor Taine şi de a-i conduce sau păstori, pe calea mîntuirii. Căci preoţii erau nu numai« iconoini ai harului şi Tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1—2; I Petru 4, 10), ci erau şi iconomi, sau admi¬ nistratori ai bunurilor materiale ale Bisericii (Fapte 11, 30), sau ai colecte¬ lor ce se făcea'.i de bisericile dintre păgîni, « penfra ajutorarea sfinţilor dincu dascAli de teologie ortodoxă 359
Ierusalim» (Romani 15, 26; I Cor. 16, 1; II Cor. 8, 4), aauapentru săraci» (Gal. 2, 10). Cei rîvnitori — dintre slujitori — erau răsplătiţi moral şi material. Căci zice Apostolul: « Preoţii, care işi ţin bine dregătoria, să se învrednicească de îndoită cinste, mai ales cei care se ostenesc cu cuvîntul (propovăduirea) şi cu învăţătura» (dogma greu de înţeles) (I Tim. 5, 17). Din prima zi a Cincizecimii au fost prezenţi la botezul şi la cultul divin, care se săvîrşea zilnic (Fapte 2, 42) şi cei Şaptezeci de Apostoli secunzi, din care Domnul a alcătuit ierarhia bisericească. i ' .
Alte texte care amintesc de preoţii din Ierusalim şi din , Palestina sînt cele în legătură cu Sinodul apostolic la care, alături de Apostoli, au participat lacob, episcopul lerusaHmului, care a şi prezidat, şi preoţii de sub jurisdicţia lui — din ludeea, Galdeea şi Samaria (Fapte 15, 2. 7. 6. 22—23; 16, 4; 21, 18); apoi cei dintre neammi (20, 17; 1 Tim. 5, 17; Tit 1, 5; I Petru 5, 1—2, 5). Iar lacob episcopul scTia:« Este cineva bolnav între voi ? Să cheme preoţii Bisericii să se roage pentru el, ungîndu-l cu unt¬ delemn (sfinţit), în numele Domnului. .. Şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui» (lacob 5, 14—15). Aşa lucrează preoţia, chiar eînd preotul este ne¬ vrednic, căci lucrează harul Domnuluii . ..
Episcopul, sau Arhiereul, este cea mai înaltă treaptă a Tainei Preoţiei. Primii episcopl au fost hirotoniţi de Mîntuitorul, ca lacob, primul episcop al Ierusalimului — probabil şi alţii; numai cei amintiţi ca hiroto¬ nisiţi de Sfîutul Apostol Pavel — în bisericile dintre pagini — ne sînt cunoscuţi nominal, ca Timotei (I Tim. 4, 14—16; II Tim. 1, 6) şi Tit (1, 5), deosebiţi de lacob şi de preoţii, sau «îngerii bisericilor» din Asia Mică, de care se aminteşte în Apocalipsă de Sfintul Evanghelist loan cap. 2—3. Condiţiile ce .se cer episcopului sînt amintite de Apostolul Pavel în I Timo¬ tei (3, 1—7; Tit 1, 6—9), condiţii ce şe cer şi preoţilor.
Misiunea episcopului este de a învăţa, de a săvîrşi toate Tainele, iar cu exclusivitate: de a hirotoni preoţi şi diaconi, în eparhia lui respec¬ tivă, iar în sobor cu alţi episcopi, în frunte cu Patriarhul, sau un Mitropolit, consacră un nou episcop; şi tot într-un astfel de sobor sfinţeşte şi Sfîutul şi Marele Mir, în Joia Patimilor. La sfinţirea clericilor, episcopii sînt sf㬠tuiţi de Apostolul Pavel, ca odinioară pe Timotei, episcopul Efesului, să cer¬ ceteze bine, în prealabil, pe cei pe care-i hirotonesc preoţi, sau diaconi, ca să nu se facă părtaş şi la păcatele altora. Căci zice:« Nu-ţi pune mîinile degrabă pe nimeni, nici nu te fă părtaş la păcatele altora» (I Tim. 5, 22).
Episcopul este conducătorul, sau Păstorul unei eparhii. Textele care amintesc termenul« episcop», sînt puţine; (Fapte 20, 28; Filip 1, 1; I Tim.. 3, 2; şi Tit 1, 7). Iar o dată denumirea de episcop este referită la Mîntuitorul Hristos, numit: « Păstorul şi Episcopul (Păzitorul) suflete¬ lor» (I Petru 2, 25). De asemenea. El este numit şi t< Arhiereu Mare,360 CONVORBIBI DUHOVNICEŞTI
Care a străbătut cerurile» (Evr. 4, 14) şi« Arhipâstor», sau « Mai-Marele păstorilor» de la Care vor «.lua cununa cea neveştejită a măririi» (I Pctm 5, 4) episcopii şi preoţii care păstoresc cu demnitate şi vrednicie, cinstind preoţia lor derivată din El, Arhiereul cel Mare.
Iată deci treptele preoţiei sacramentale în Biserică şi misiunea speci¬ fică fiecăreia din ele.
37. Poate fi Biserică şi mîntuire fără episcopi, preoţi şi diaconi?
— Am amintit, în treacăt, mai înainte, că în conceptul şi noţiunea de Biserică şi în însăşi structura Ei — în sens ortodox — intră fiinţial, organic şi organizatoric. Preoţia cu ierarhia ei bisericească; şi, că una feră alta nu poate exista: Biserica nu poate exista fără Preoţie cu ierarhia ei, nici Preoţia fără Biserică, condiţionîndu-se reciproc. începutul înfiin¬ ţării, sau instituirii Uneia este şi al celeilalte; iar vecuirea Uneia este ca şi a Celeilalte. ' ' ' ’ ‘
Dintru început s-a văzut că Fiul Iui Dumnezeu — Mîntuitorul Hris- tos, venind pe pămînt ca să întemeieze Biserica Sa — ca organ al mîntuirii lumii — a început a-i crea mai întîi scheletul, sau « coloana vertebrală», alegînd, întîi, pe cei doisprezece Apostoli, apoi pe cei Şaptezeci de ucenici — apostoli, ca o primă ierarhie, creînd apoi din aceştia (Şaptezeci) ierarhia bisericească, cu puterea învăţătoare, sfinţitoare şi conducătoare. Şi pe măsură ce aceştia activau — propovăduiau — şi botezau —« se adăugau zilnic Bisericii, cei ce se mîntuiau» (Fapte 2, 47).
De aceea, Domnul zice lui Petru — şi prin el Apostolilor:« Pe această piatră (a credinţei mărturisite că Hristos este Fiul lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui» (Matei 16, 16 18; loan 6, 69). Hristos este» Piatra vie», «.aleasă şi de preţ», cum ÎI numesc Apostolii (I Petru 2, 5—7; I Cor. 10, 4), dar şi« Piatra de poticnire şi stincâ de smin¬ teală», pentru cei ce se poticnesc de El (I Petru 2, 8). Pe această Piatră a credinţei în El, Domnul va clădi « Casa Lui duhovnicească». Biserica (2, 5). Iar la rîndtil lor Apostobi şi creştinii sînt« pietre vii» (2,5), zidiţi pe « Piatra cea din capul unghiului — Hristos — spre afi locaş al lui Dumnezeu (n Duh» (Efes. 2, 20, 22). Voi — zice Sfîntul Pavel creştinilor din Efes— « stnteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţifiind pe temelia Apostolilor şi a proorocilor. Piatra din capul unghiului fiind însuşi lisus Hristos» (Efes. 2, 19—20).
Prin urmare. Biserica întemeiată de Mîntuitorul Hristos are un dublu caracter: unul nevăzut de instituţie sfîntă şi sfinţitoare, prin barul mîn- tuitor al Sfintelor Taine; şi altul văzut, ca societate, sau obşte creştină organizată cu o ierarhie preoţească — clerul — şi poponil credincios, spre mîntuirea şi sfinţirea Itii. Iar preoţimea ierarhică a\^d de la Hristos —cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 361
Arhiereul Mare — neîntreruptă puterea harică — întreită — şi autorita¬ tea Lui dumnezeiască, în numele Căruia se exercită, transmisă de la El, prin Apostoli, se înţelege clar, că, în afară de Biserică şi de preoţia Ei harică, sfinţitoare, nu este mîntuire. Căci aşa cum nu poate exista Bise¬ rică adevărată, fără preoţie adevărata, sfinţitoare, tot aşa nu poate fi nici preoţie adevărată fără Biserică adevărată. Căci mîntuirea se lucrează de una prin alta şi de amîndouă împreună. De aceea este sigur că nici mîn¬ tuire nu poate fi, pentru nimeni, fără preoţie, — fără episcopi, preoţi şi diaconi; adică fără păstorii duhovniceşti ai credincioşilor, pe care ei i-au evanghelizat, i-au botezat şi i-au împărtăşit cu Sfintele Taine. Căci fără păstor oile rătăcesc (Matei 9, 36), cum spune Domnul de oile care n-au păstori adevăraţi, devotaţi. Unde nu este preoţia sfinţitoare şi conduc㬠toare, unde nu stat păstorii duhovniceşti, creştinii rătăcesc, constatare pe care o face Păstorul cel Mare — Hristos — şi Bun (loan 10, 11), Care « văzînd mulţimile, I S-n făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor» (Matei 9, 36). Aşa s-a întîmplat cu Protestantismul, care — ieşind de sub ascultarea Bisericii şi înlăturînd Preoţia sfinţitoare şi ierarhică, cu Tainele şi Sfînta Tradiţie — a dat naştere la sute de biseri¬ cuţe şi de secte, de tot felul, de la cele pietiste, la cele raţionaliste, care au stricat şi Sfînta Scriptură, ajimgînd mulţi la ateism.
Iată pentru ce şi Apostolii îndeamnă pe credincioşii Bisericii să asculte de preoţimea superioară — episcopii şi preoţii lor (Evr. 13, 17; I Petru 5, 5) şi să se supună Ei, ca să nu-şi piardă mîntuirea. Căci cine n-ascultâ de preoţi şi episcopi, păstorii credincioşilor, n-ascultă nici de Biserică. Ascultarea, sau neascultarea de Biserică şi de păstorii Ei înseamnă ascul¬ tare, sau neascultare şi lepădare de Hristos şi de Dumnezeu Tatăl. Aceasta o spune clar Mîntuitorul însuşi, cînd zice: «Cel ce vă ascultă pe voi (apos¬ tolii şi preoţimea — preoţii şi episcopii Bisericii) pe Mine Mă ascultă. Şi cel ce se leapădă (n-ascultă) de voi, se leapădă de Mine., . şi de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 10, 16 ; Matei 10, 40; Marcu 9, 37); deci şi de Bise¬ rică se leapădă. Iar « cine n-ascultă de Biserică — zice Domnul este păgîn şi vameş» (Matei 18, 17). Acela, sau aceia, care ies de sub asculta¬ rea Bisericii au căzut din harul (Gal. 5, 4) primit la început, prin Taina Botezului, săvîrşit de slujitorii Ei, pe care Apostolii şi Biserica îi dau ana¬ temei (Gal. 1, 7. 9), ca cei«cdzufi din dreapta credinţă» (I Tim. 1, 19—20; II Tim. 2, 17) ca ereticii: Alexandru, Imeneu şi Filet. Toţi cei ieşiţi de Bub ascultarea Bisericii — ereticii de totdeauna şi de astăzi —, nu numai că nu se pot mîntui, dar cad şi sub blestem şi osîndă veşnică. O exphcă aceasta clar Apostolul Neamurilor, care a avut de luptat cu tot felul de eretici, încă de atunci apăruţi.362 COm'ORBIRI DUHOVNICEŞTI
Căci după ce aminteşte, pe scuit, de învăţăturile de temei ale mîn- tuirii, ca: pocăinţa, botezul, preoţia, sau punerea mîinilor — cum o transmiteau Apostolii — adică, prin hirotonie, de învierea morţilor şi Judecata veşnică, scrie categoric despre cei căzuţi din har aşa:« Căci este cu neputinţă pentru cei ce s~au luminat odată (prin învăţătură şi harul Botezu¬ lui) şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfînt, şi au gustat cuvintul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor^ cu ne¬ putinţă este pentru ei dacă au căzut, să se înnoiască iarăşi spre pocăinţă, fiindcă ei răstignesc loruşi, a doua oară, pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură» (Evr. 6, 4—6). Iată, deci, unde duce neascultarea de Biserică şi de preoţimea ierarhică. . ^ j
38. Ce legătură este între hanii preoţiei sacramentale şi viaţa perso- * * nală a clericilor? Harul Preoţiei poate deveni nelucrător datorită vieţii personale a preotului? '
- ,, — Harul, energie divmă, este puterea dumnezeiască, ce« naşte de sus» sau « din nou» — prin Botez — şi. cultivă, în persoana care l-a primit, viaţa în Hristos, şi pregăteşte pentru viaţa veşnică. Iar harul dumneze¬ iesc acordat prin Taina Hirotoniei, sau a Preoţiei, este puterea duhovni¬ cească — primită de cei hirotonisiţi — cu care ei îşi îndeplinesc conştiin¬ cios îndatoririle preoţeşti. La cei ce poartă acest har cu vrednicie, în ofi¬ cierea Sfintelor Taine şi a îndatoririlor lor pastorale, acest har este însoţit de un ajutor special din partea lui Dumnezeu, pentru împlinirea acestei slujiri, în chip bineplăcut lui Dumnezeu şi spre a duce o viaţă virtuoasă, compatibilă cu chemarea ce o au.
Pe slujitorii vrednici ai Bisericii, spun Sfinţii Părinţi, îi hiroto¬ niseşte — în chip nevăzut — însuşi Arhiereul ceresc — Hristos — prinmîna şi gura episcopului care-i consacră; iar pe cei nevrednici nu-i sfinţeşte Ei, ci episcopul. Totuşi, harul Preoţiei lucrează — prin sine — nefiind condiţionat de vrednicia, sau nevrednicia, celor care îl poartă. Numai că, pe cînd cei ce poartă acest har preoţesc cu vrednicie, îl cinstesc ca pe lucrarea divina şi ca pe Dumnezeu, Cel în Treime, Care le împărtăşeşte acest har; ceilalţi, nevrednici, însă, necinstesc şi harul primit şi pe Dătătorul lui, «Rindea ei răstignesc loruşi a doua oară pe Fiul lui Dumnezeu şi-L fac de batjocură»'(E-vr. 6, 6). * * ■, De drept — şi în chip firesc — este şi trebuie să fie o bună şi strînsă legătură între harul preoţiei sacramentale, sfinţitoare, şi viaţa personală a clericilor, care trebuie să fie pilde de urmat pentru credincioşi. Aşa.reco¬ mandă Sfîntul Apostol Pavel episcopilor şi preoţilor;« Nimeni să nu dispre¬ ţuiască tinereţile tale — scrie lui Timotei — ci fă-te pildă (de urmat) credin¬ cioşilor cu cuvintul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinţa, cu cură-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 363
ţia» (I Tim. 4, 12). Iar lui Tit îi scrie:« întru toate arată-te pe tine pildă de fapte bune, dovedind in învăţătură neschimbare, cuviinţă, cuvînt sănătos şi fără prihană, pentru ca cel potrivnic să se ruşineze, neavind de zis nimic rău împotriva voastră» (Tit 2, 7—8). Şi tot aşa recomandă şi Sfîntul Apostol Petru preoţilor: « Păstoriţi turma lui Dumnezeu (Biserica) dală în paza voastră, cerceîind-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru ciştig urit, ci din dragoste. Nu ca şi cum aţi fi stăpinit peste Biserici, ci pilde făcîndu-vă turmei» (I Petru 5, 2—3), adică, credincioşilor.
Din nefericire, însă, au fost dintru început şi totdeauna în Biserică şi unii slujitori, mai slabi, care s-au lăsat copleşiţi de unele păcate ome¬ neşti, vădindu-se nevrednici de slujirea preoţească.
Unii poate intră în pregătirea .preoţească — în şcolile speciale — de la început cu alt gînd, decît cel al misiunii ei; sau alţU, pe parcursul slujirii lor, într-un fel sau altul,« cad din har».. întrebarea acestui capitol vizează, mai ales, astfel de nevrednici purtători ai harului preoţesc.; Şi anume, dacă harul Preoţiei este îm,piedicat în lucrarea — şi eficacitatea lui — de nevrednicia celor care-1 poartă? Răspunsul Ia această întrebare este, categoric. Nu ! . , r
După învăţătura Noului Testament — şi a Bisericii — harul Sfintei Treuni este atribuit mai mult lui Hristos şi Jertfei Lui mîntuitoare, Căci aşa citim:« Harul Domnului nostru lisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Sfintului Duh să fie cu voi toţi» (II Cor. 13, 13), cuvinte intrate întocmai, ca formulă cultică, în Sfînta Liturghie. Acest har lucrează totul, indiferent dc vrednicia, său nevrednicia slujitorilor Bisericii. Şi pe cel vrednic şi pe cel nevrednic,. Apostolul Neamurilor îi îndeamnă;« iVnyî nepăsător de harul (preoţesc), care este in tine» (I Tim. 4, 14). Căci nu numai harul este cel care mîntuieşte. • , • .
Un prim exemplu — noutestamentar — îl oferă Iuda care, deşi, ca Apostol ai lui Hristos, propovăduia, vindeca bolnavi şi scotea demoni ca toţi ceilalţi Apostoli dar a vîndut pe învăţătorul său din iubire de arginţi: <c pentru că era fur şi purtind punga (comună), lua din ea ce punea în ea» (loan 12, 6), iar după vînzarea Stăpînului, s-a spînzurat (Matei 27, 3—5). De asemenea Domnul vorbeşte şi de« proorocii mincinoşi», care, în trufia lor, v'or apare la judecată cu drepturi cîştigate — după ei, ca şi fariseii lăudăroşi, de odinioară — aşteptînd laude şi răsplată. Căci zice Domnul despre acest fel de slujitori: « Mulţi îmi vor zice în ziua aceea (a dreptei Judecăţi): Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu in numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni (false) am făcut ? -Şt atunci voi mărturisi lor : Niciodată nu vam cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea» (Matei 7, 22—23). Asemenea « s/u/i- tori» zişi ^i [ţ^jj Hristos, care« lucreazăfărădelegea», sînt toţi ereticii de tot-364 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
deavma, ca şi cei de astâzi — sectari de toate nuanţele. « Aceştia — zice Apostolul Neamurilor sînt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de Apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface in înger de lumină. . . iar slujitorii lui iau chip de slujitori ai drep¬ tăţii, al căror sfîrşit va fi după faptele lorf} (II Cor. 11, 13—15). Iar în altă parte, acelaşi Apostol spune că toţi aceşti « lucrători» fac : « lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentrufiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adev㬠rului ca să se mîntuiască. Şi, de aceea. Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, ca să fie osîndiţi toţi cei ce n-au crezut adevărului, ci le-a plăcut nedreptatea» (II Tes. 2, 9—12). Alături de aceştia sînt şi toţi care poartă harul cu nevrednicie.
Sfîntul loan Hrisostom (Gură de Aur) — care vede în preot pe« înge¬ rul Domnului» — întrebat de unii, cum « Dumnezeu ti hirotoniseşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici de slujirea preoţească ?» răspunde: « Nu pe toţi îi hirotoniseşte Dumnezeu, însă (harul) lucrează prin toţi — chiar de ar fi şi nevrednici —, pentru mîntuirea poporului. Că dacă Dumnezeu a vorbit pentru popor printr-un măgar şi prin Balaam (vrăjitorul), printr-un om spurcat (Numeri 22, 7—24; II Petru 2, 15—16), cu atît mai mult prin preot. Căci ce nu face Dumnezeu pentru mîntuirea noastră ? Prin cine nu lucrează El ? Că dacă El a lucrat prin Iuda, şi prin cei ce făceau proorocii mincinoase (Matei, 7, 22), şi alţii încă scoteau draci, cu atît mai mult va lucra prin preoţi». Ceea ce se caută la preot este să nu strice, sau să falsifice credinţa, adevărurile de credinţă. Numai în cazul căderii în erezie preotul nu trebuie ascultat. « Dacă preotul are o credinţă stricată — zice iarăşi Marele Dascăl—, chiar dacă înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învaţă drept, nu te uita la viaţă, ci la cuvintele lui- • • aşteaptă pe Judecătorul; nu răpi mai dinainte locul lui Hristos, al Lui este dreptul de a cerceta (şi judeca), şi nu al tău. Tu eşti cea de pe urma slugă, iar nu stăpîn. . .»
« Să nu judecăm pe ale altora, ci fiecare să-şi judece pe ale sale, fie¬ care să se cerceteze pe sine singur. ., Totul este al harului. Preotul este dator să deschidă gura, iar celelalte toate Dumnezeu le lucrează. El ţine numai locul unui sfetnic. . . Preotul face totul pentru credinţa ta (creş¬ tine). Nici cel drept (vrednic) nu fe va putea folosi cu ceva, fiind tu rău, şi nici slujitorul cel rău (nevrednic) nu te va vătăma întru nimic, fiind tu bun şi credincios» (Sfîntul loan Hrisostom, Omilia a ll-a la Epistola a doua către Timotei, trad. cit. p. 189—193, passim).
Prin urmare, este clar din cele arătate, că harul Preoţiei nu poate fi nelucrător din pricina vieţii sau nevredniciei personale a preotului; după cum nu este condiţionată lucrarea lui nici numai de vrednicia preoţilor.
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Fiindcă harul lui Dumnezeu lucrează totul, prin puterea Sa; preotul fiind doar oficiantul, persoana văzută, la oficierea Sfintelor Taine, fără a le împiedica sau spori eficacitatea lor. Altfel, cîte nevrednicii sînt în rindul slujitorilor, peste veacuri, ar însemna să nu existe Botez, Mirungere, împărtăşanie şi celelalte Taine etc. Lipsurile vredniciei preoţilor le împli¬ neşte însă lucrarea harului.
De ce agheasma, sau apa sfinţită, îndeosebi Agheasmă mare de la Bobotează nu se strică ani de zile, fiind săvîrşită corect după rînduiala Bisericii, deşi este sfinţită şi de preoţi vrednici şi de cei nevrednici? Nu pentru că totul este lucrare a harului, şi nu a slujitorilor ei, oricare şi oricum ar fi ei ? Iată, deci, ce legătură este între harul preoţiei sacramentale şi viaţa personală a clericilor.
39. Cum trebuie să fie im bun preot şi păstor, după Sfînta Scriptură?
— După Sfînta Scriptură, preotul, ca slujitor al lui Hristos şi al Bisericii,'^trebuie, să fie « înger în trup»^ sau « îngerul Domnului», cum este numit loan Botezătorul. Că zice Domnul despre el:<c Iată, Eu trimit, înain¬ tea feţei Tale (Fiul Meu), pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta» (Matei 11, 10; Marcu 1, 2 Luca 7, 27). Şi tot aşa preotul este numit şi «înger al Bisericii» (Apoc. 2—3), înger însenmînd « vestitor», adică cel ce vesteşte, sau aduce la cunoştinţă voia lui Dumnezeu.
Ca propovăduitor al Evangheliei, ca «iconom (sau slujitor) al tainelor lui Dumnezeu» (I Cor. 4, 1 I Cor. 6,4) sau ca:« bun iconom al harului cel de multe feluri al lui Dumnezeu» (I Petru 4, 10), şi ca păstor al turmei cuvîntătoare a lui Dumnezeu, preotul trebuie să întruchipeze: credinţa, cinstea, corectitudinea, curăţia sufletească sau viaţa morală personală pilduitoare, bunătatea, dreptatea, răbdarea, dragostea, blîndeţea, înţe- lepciimea etc., dar mai presus de toate iubirea jertfebaică de Hristos- Dumnezeu şi păstoriţii ce i s-au încredinţat să-i ducă la păşunea duhovni¬ cească, la mîntuire şi îndumnezeire.
Pînă la începerea acestei activităţi el s-a pregătit în chip deosebit — intelectual, moral-spiritual şi în scop misionar, cunoscînd felul slujirii şi al pastoraţiei, precum şi metodele de apărare a credinţei şi creştinilor păstoriţi faţă de atacurile sectare. Apoi, preotul, ca bun păstor, trebuie să fie b'im cunoscător al Sfintei Scripturi şi mînuitor al ei, pentru a nu rămîne de ruşine în confruntările cu sectarii — îndrăzneţi şi trufaşi — pe365 366 COWORBIRI DUHOVNICEŞTI
care-i va înttlni. PreotiJ trebuie să fie permanent preocupat de citirea Sfintei Scripturi şi la curent cu toate problemele pastoral-sociale şi miBio* nar-samarinene, spre a se face tuturor pildă de credincioşie şi de « bun ostof al lui Hristos» lisus (II Tim. 2, 3). Numai aşa capătă încrederea credincioşilor, pe care altfel o pierde şi se discreditează în faţa enoria¬ şilor săi.
Textele noutestamentar'e, care arată cum trebuie să fie un bun preot şi un păstor respectat, sînt multe. Dintr-acestea vom aminti pe cele mai de seamă. Cind Mîntuitortil reaşâză pe Petru în apostolatul din care căzuse — cînd s-a lepădat de El cu jurămint că nu-L cimoaşte, apoi s-a căit amar¬ nic (Matei 26, 69—75) — îl întreabă, după învierea Sa: « Mă iubeşti. Petre ?»« Da, Doamne, Tu ştii că Te iubesc», a răspuns Petru, iar Domnul >i-a sis dp trei ori:« Paşte oile Mele !» şi« Păstoreşte oile Şfi mieluşeii Mei» (loan 21, 15—17). Prin urmare, ptme la temeba preoţiei şi pastoraţiei, mai presus de orice, dragostea de Hristos şi-de păstoriţii lui, oile cuvîntă- toare, pentru care Domnul S-a jertfit pe Cruce, ca sa ne mîntuiască şi să le mîntuiască.,
De îndată ce Apostofii hirotonesc episcopi şi preoţi, ca păstori ai Bisericilor, fiecare unde sînt aşezaţi — episcopii pe eparhii sau ţinuturi, iar preoţii în parohii — le dau şi sfaturi cum trebuie să fie buni preoţi şi buni păstori. Mai întîi reamintim că episcopul, ca şi preotul, îndeplineşte întreita slujire a lui Hristos: de propovăduitor, de sfinţilor şi de^ păstor sau călăuzitor pe calea mîntuirii. -
între sfaturile date de Apostolul Pavel episcopilor şi preoţilor, el scrie: «. De doreşte cineva episcopie (sau parohie), bun lucru doreşte. Dar se cuvine ca episcopul (şi preotul) să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei (atunci episcopii erau căsătoriţi, iar unii păgîni înstăriţi care. se creştinau avuseseră mai multe soţii, poligamie), veghetor, înţelept, cuviinăos, iubitor de străini, destoinic a învăţa pe alţii, nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de ciştig urît, ă blînd, paşnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, avînd copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rînduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu ? Episcopul (ca şi preotul). .. nu cumva să se trufească şi să cadă în osînda diavolului» (I Tim. 3, 1—6) şi în cursa diavolului. * • r ■ ,
cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXA
Iar în alt loc acelaşi Apostol îndeamnă:« Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale (Timotei). Ci fă-te pildă credincioşilor, cu cuvintul, cu purta¬ rea, cu drt^ostea, cu duhul, cu credinţa, cu curăţia. . . Nu fi nepăsător de harul (preo esc) care e în tine (primit prin hirotonie). Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci făcînd aceasta, şi pe tine te vei mintui şi pe cei care te ascultă» (I Tim. 4, 12—16). Episcopul (sau preo¬ tul) să nu se facă părtaş la păcatele altora (5, 22). Iar faţă dc eretici şi de rătăcirile de la dreapta credinţă. Apostolul îndeamnă pe episcop, ca şi pe preot:« O ,Timotei, păzeşte comoara (dreptei credinţe) ce ţi s-a încredinţat, depărtindu-te de vorbirile deşarte şi lumeşti, şi de împotrivirile ştiinţei minci¬ noase, pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă » (6, 20—21).
Acelaşi Apostol scrie şi îndeamnă şi pe Tit (episcop), — ca şi pe preoţii, neexperimentaţi şi nepregătiţi îndeajxms —:« He omul eretic, după întiia şi a doua vorbire, depărtează-ie, ştiind că unul ca acesta $-a abătut şi a căzut în păcatul (neascultării de Biserică), singur de sine osîndit» (Tit 3, 10—11). Aceasta, pentru că discuţiile contradictorii şi deşarte, cu cei rătăciţi:« aduc mai degrabă certuri (de cuvinte), decît lucrarea mînlui- toare a Iui Dumnezeu, cea intru (dreapta) credinţă» (I Tim. 1, 4). Despre asemenea « credincioşi» sectari, Apostolul, care a avut de luptat cu ci şi le-a cunoscut metodele perfide, scrie iaiăşi apărînd« dreapta credinţă»: « Acela e un îngimfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a cerlujilor de cuvinte, din care pornesc : ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gilcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de dştig.... Depărtează-te de unii ea aceştia!» (I Tim. 6, 4—5; I Tim. 2, 23). . ;
Alte îndemnuri grăiesc către slujitorii Bisericilor astfel;« J'^u^ de pof¬ tele tinereţilor şi urmează dreptatea, credinţa, dragostea, pacea cu cei ce cheamă pe Domnul din inimă curată. Fereşte-te de întrebările nebuneşti-, ştiind că dau prilej de ceartă. Un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci săjie blîndfaţă de toţi, destoinic să dea învăţătură, îngăduitor, certînd cu blîndeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre 'Cunoaşterea adevărului. Şi ei să scape din cursa diavolului, de care sînt prinşi, pentru a-i face voia» {11 Tim. 2, 22—26). • '•
Ştiind că « Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea intru drep- tate. tfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit, bine pregătit pentru orice lucru bun» (H. 3, 16—17): Apostolul îndeamnă pe păstorii Biserici-368 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lor, prin Timotei: « Propovăduieste cuvîntul (lui Dumnezeu), stăruie§te cu timp şi Jără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătura. Căci va veni o vreme cînd nu vor mai suferi învăţătura săn㬠toasă, ci — dornici să-şi desfăteze auzul — îşi vor grămădi învăţători după. poftele lor. Şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme. Tu fi treaz in toate, suferă răul, fă lucrul de evanghelist, slujba ta fă-o deplin!» (II Tim. 4, 2—5).
De asemenea, prin Tlt sfătuieşte pe fiecare preot — ca şi prin Timotei — să fie:« ca un bun iconom al lui Dumnezeu, neîngîmfat, nu grabnic la mînie, nu dat la băutură, paşnic, nepoftitor de ciştig urît, ci iubitor de străini, iubitor de bine, înţelept, drept, cuvios, cumpătat, ţinîndu-se de cuvîntul cel credincios al învăţăturii, ca să fie destoinic şi să îndemne la învăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei potrivnici. Pentru că mulţi sînt răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători, mai ales cei din tăierea împrejur, cărora trebuie să li se închidă gura ca unora care răzvrătesc case întregi, învăţînd, pentru ciştig urît, cele ce nu se cuvin» (Tit 1, 6—11).
De asemenea, şi Apostolul Petru îndeamnă pe preoţi astfel: « Păstoriţi turma (Biserica) lui Dumnezeu dată în paza rcastră, cerceiînd-o, nu cu sil¬ nicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru cîşiig urît, ci din dragoste: Nu ca şi cum aţi fi stSpini peste Biserici, ci pilde fădndu-ră turmei. Jar dnd $e va arăta Mai-marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi» (I Petru 5, 2—4).
Şi Sfîntul Apostol loan vorbeşte în Apocalipsă (capitolele 2 şi 3) de îngeri, adică păstorii celor şapte Biserici din Asia Mică, unde pe păstorii buni îi laudă, iar pe cei răi îi mustră, ca pe cel al Bisericii din Sardea. Acestuia, Domnul îi zice: « Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort» (Apoc. 3, 1). Iată deci cum trebuie să fie un bun preot şi păstor, după Sfînta Scriptură, ca să poată primi dreapta răsplată.
40. Daţi cîteva exemple biblice despre păstori buni şi păstori răi.
— Un păstor este bun cînd urmează; exemplul lui^ Hristoe, de smere¬ nie, blîndeţe şi bunătate, dragoste şi răbdare etc. şi cînd îşi îndeplineşte, conştiincios şi cu spirit de jertfelnicie, îndatoririle sale preoţeşti; în acelaşi timp, să fie supus şi ascultător episcopului, sau cbiriarhului respectiv, şi Bisericii, sau S iîntului^^ Sinod, autoritatea superioară^ a^ Bisericii în ap㬠rarea dreptei credinţe şi a disciplinei morale faţa [de erotici, sau cei abătu i de la dreapta credinţă, şi de cei cu abateri morale, pe care-i sancţionează. , . ^cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 369
Păstorul rău, dimpotrivă, este nestatomi în credinţă, sau adoptă şi învaţă idei greşite, contrare învăţăturii Bisericii şi Sfintei Scripturi. Şi, astfel, dovedindu-se că este eretic şi nerecunoscînd dreapta învăţătură, se răzvrăteşte, ieşind de sub ascultarea ierarhului care l-a hirotonit şi a Bisericii; apoi, este excomunicat din sîuul Ei, de Sfîntul Sinod, ca«păgîn şi vameş» (Matei 18, 17) şi «dat anatemei» (Gal. 1, 7—9), sau ««alenei, ca să se înveţe să nu hulească» (I Tim; 1, 20). Iar dacă este' preot, « căzut din har» (Gal. 5,4) în erezie, este depus din dreaptă şi caterisit, luîndu-i-se şi dreptul de a mai face slu ire preoţească în biserică sau credincioşilor. Aşa a fost, la noi, în Bucureşti, caterisit de Sfîntul Sinod, în 1924, fostul preot Tudor Popescu, de la Biserica « Şfîntul Ştefan»,-zisă « Cuibul cu barză», devenit apoi conducătorul sectei « Tudoriste», înfiinţată de el şi de Dumitru Cornilescu, cel care ;a tradus, Biblia sectară în româneşte, după cea protestantă, a lui Luther, diu germană, care l-a şi atras la pro¬ testantism. . . ,1 ' : . ; • ^
Tot rău păstor este socotit şi cel care, deşi nu s-a abătut'de la dreapta credinţă, şi de la « învăţătura sănătoasă»^ a săvîrşit abateri de Ia legea morală, dînd exemplu rău credincioşilor păstoriţi. Şi pe aceştia Biserica îi sancţionează, supunîndu-i,— temporal — la oprirea oficierii celor sfinte şi dîndu-le canonul respectiv, spre îndreptare, sau îi şi cateriseşte pentru pricini mai grave, morale. Numai pe cei eretici. Biserica, avînd puterea divină de « a lega şi de a dezlega» (Matei 18, 18).«i7t cer şi pe pănunt», excomunică, sau îndepărtează din sînul. Ei definitiv, dînd anatemei pe cei ce ies de sub ascultarea, Ei, ca răzvrătiţi şi falsificatori ai dreptei credinţe. . .:v; .r .- ‘ ' .-i i ‘ -
Exemple biblice sînt suficiente şi despre i păstorii buni şi despre cei’ răi. între păstorii huni amintim în primul rînd pe cei 12 Apostoli mari. şi pe cei« 70» apostoli secunzi, la care se adaugă marele Pavel, « Apostolub; Neamurilor», convertit «mai tîrziu»; apoi episcopii lacob, Timotei şi Tit, Epafrodit, episcopul fiUpenilor (Filip. 2, 25), Epafrae, episcop în Colose (1, 7) şi Arhip, preot toţ acolo (Coloseni 4, 17), preoţii din Ierusabna, din care unii erau «iconomi» (Fapte 11, 30); Barnaba, Iuda ai lui lacob- şi Silu» care erau şi «prooroci», care duc, împreună, cu Pavel, botărtrep.; Sinodului,', apostolic — privitoare la netăierea împrejur a,creştinilor dintre'păgîni —* Bisericilor dintre neamuri (Fapte 15, 22—35). Apoi preoţii din Milet şi Efes (20, 17), .cărora Apostoliil Pavel le atrage atenţia că, după plecarea lui, vor intra între ei «lupi (răpitori) îngrozitori, care nu vor cruţa turma.
370 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Şi dintre voi — le zice el — se vor ridica bărbaţi, grăind învăţături răstălm㬠cite, ca să atragă pe ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că, timp de trei ani, n-am încetat, noaptea şi ziua, să vă îndemn, cu lacrimi, pefiecare dintre voi. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuviniu- lui harului Său. . .» (20, 29—32). Pavel Ie dă şi exemplu personal, în toate: în cuvînt, in faptă, în lucrul cu mîiuile şi în moarte.
Exemple de păstori buni sînt şi cei din Bisericile din Asia Mică, despre care se vorbeşte în ApocaUpsă (2—3), din care unii au murit ca martiri, ca Antipa (2, 13), aşa cum au murit martiri în Ierusalim: Sfîntul arhidia- con Ştefan (Fapte 7, 59—60), ucis cu pietre, şi Sfîntul Apostol lacob, fra¬ tele lui loan, ucis de sabie, din porunca lui Irod (Fapte 12, 2). Toţi aceşti vrednici păstori — de la cei 12, la cei 70, cei şapte diaconi (6, 6), şi cei amintiţi nominal, au trecut în ceata martirilor şi a sfinţilor.
• Exemple de păstori răi sînt mai puţin arătate nominal. între aceştia, cel dintîi eote Iuda Iscariotul, fost apostol, între cei« 12», care şi-a vîndut învăţătorul şi Dumnezeul lui — Hristos, — apoi s-a spînzm-at (Matei 27, 5). Proorocia Mîntuitorului,.că se vor ridica « prooroci mincinoşi» şi «învăţători mincinoşi» s-a adeverit. Pe unii din aceştia îi amintesc Apos¬ tolii nominal. Aşa este Dimas, unul din lista celor «70», fost colaborator al lui Pavel, cînd era captiv la Roma, dar pe care «Z-a părăsit, iubind veacul de acum» (II Tim. 4, 10), devenind — după tradiţie — preot idolesc, la păgîni'. i -a. . tj j ^ ^ .
. Se mai aminteşte de Alexandru,’Imeneu şi Filet, care « au căzut din credinţă», deveniţi eretici- (I Tim. l-, 19—20; II Tim. 2,17—18), care se pare că erau păstori, de vreme ce propovăduiau, răstălmăcind îmrierea etc. De aceea, Apostolul i-a dat anatemei, ca să nu mai btdească (I Tim. 1, 20). Păstori răi erau iudaizanţii, anatemizaţi de Pavel, că falsificau Evanghelia (Gal. 1, 7.-9, Filip. 3, 2). Un alt păstor rău e amintit Diotref, preotul unei biserici din Asia Mică (III loan v. 9), trufaş şi in-vidios pe misionari. Apoi în Apocabpsă se aminteşte de iudaizanţii din « sinagoga satanei» (2, 9; 3, 9); de păstorul din Tiatira, care lăsa pe desfrîuata Isabela să amăgească pe creştini la desfrîu şi la mîncări idoleşti (2, 20); şi tot păstor nevrednic este şi cel al Bisericii din Sardes, de care se zice că, « deşi viu, este mort» sufleteşte (3, 1) etc. . i
Iată deci atîtea exemple de păstori buni şi păstori răi- '
—Vă mulţumesc. Prea Cucernice Părinte loan, pentru aceste edi¬ ficatoare învăţături ortodoxe atît de necesare credincioşilor noştri.cu dascAli de teologie ortodoxa 371
PREOTUL SCARLAT PORGESCU * ;
Mitropolia Moldovei şi Bucovinei -rr Iaşi
r
La biuecuvîntata vîxstă de 82 dc ani,
Părintele Scarlat Porcescu se bucură, pe bună dreptate, de o binemeritată preţuire duhovnicească din. partea clerului şi a mo¬ nahilor din cadi'ul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Şi aceasta, pentru că, de peste cinci decenii, Prea Cucernicia Sa a slujit Biserica lui Hristos cu multă demnitate şi o im¬ pecabilă corectitudine clericală, în calitate de preot şi profesor de rebgie, în anii tine¬ reţii, apoi director şi pedagog sufletesc la trei Seminarii Teologice din Moldova şi apoi, peste 30 de ani, preot paroh în Iaşi, consilier cultural şi vicar administrativ al Mitrojpoliei Moldovei şi Sucevei.
Această îndelungată activitate pasto¬ rală, didactică şi cidtural-bisericească pe care a onorat-o cu multă competenţă şi per¬ sonalitate, l-a făcut pe Părintele Scarlat Porcescu să fie cel mai cunoscut preot din Eparhia Moldovei şi Bucovinei. Cărturar de prestigiu, ^istoric bisericesc consacrat, autor al mai multor cărţi de istorie bisericească, Prea Cucernicia Sa a reuşit să continue în Arhiepiscopia Iaşilor vechea acti¬ vitate cărturărească a înaintaşilor săi. - ' '■ V’
O contribuţie de seamă a Părintelui Scai-lat Porcescu, în cadrul Cen¬ trului Mitropolitan, a fost şi aceea de supraveghetor şi îndrumător al vastelor lucrări de restaurare şi reînnoire a bisericilor şi mînăstirilor din Eparhie, cit şi a frescelor şi icoanelor vechi de renume. Tot Sfinţiei Sale i-a revenit cinstea să organizeze vestitele colecţii de obiecte bisericeşti prin mînăstiri, bibliotecile şi depozitele eparhiale de carte veche. ■ ,,1
Toate acestea m-au îndemnat să mă gîndesc cu respect şi duhovni¬ cească apreciere la Prea Cucernicia Sa. Astăzi, Părintele Scarlat Porcescu
fi.
• Născut în comuna Moldoveni, judeţul Neamţ, în fânul 1908,1 intr-o familie de ţărani evlavioşi. Urmează Seminarul Teologic din Romanţ Facultatea de Teologie la Cern.ăuţi, apoi Filologia şi Istoria la Universitatea din Iaşi. Din anul 1953 începe activitatea de pedagog, preot şi profesor de Seminarii Teologice, consilier şi vicar mitropolitan Ia Iaşi şi preot paroh in cartierul Păcurari, pină în anul 1977, cînd se retrage Ia pensie.
Ş72 convorbiri duhovniceşti
este la cumpăna anilor biblici, la ora unui bogat bilanţ sufletesc. Apclînd la experienţa şi bunăvoinţa Prea Cucerniciei Sale, l-am rugat pe Părintele Scarlat să colaboreze la lucrarea de faţă cu cîteva confesiuni intime, de inimă, inspirate din larga sa activitate bisericească, pe care le publicăm aici, spre folosul sufletesc al cititorilor şi mai ales al clericilor noştri.
1. Prea Cucernice Părinte Scarlat, cîţi ani aţi slujit Biserica iui Hriatoa in calitate de preot, profesor, consilier cultural şi vicar administrativ?
— Activitatea mea de slujitor la semenilor şi al Domnului â început în anul 1935. Am lucrat cîţiva ani ca pedagog la Seminarul Teologic din Roman şi ca profesor suplinitor de Religie la diferite şcoli din acel oraş. în iunie 1939, după ce în 1937 trecusem examenul de capacitate pentru învăţămîntul mediu, am fost hirotonit diacon şi preot, iar în septembrie, acelaşi an, am fost numit profesor titular de Religie la Şcoala Normală de băieţi din Focşani la care ăm funcţionat doi ani. Dc acolo, am trecut ca profesor la Seminarul din Roman, apoi la cel din Galaţi pe care l-am condus ca director doi ani, iar în 1947, la vestitul Seminar din Iaşi, înte¬ meiat de fericitul întru pomenire. Mitropolitul Veniamin, la care, de ase¬ menea, am funcţionat, ca director, pînă la sfîrşitul anului şcolar 1947— 1948 cînd această şcoală îşi încetează existenţa. Timp de 4 ani am lucrat la Şcoala de Cîntăreţi bisericeşti a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, trans¬ formată, în 1952, în Seminar Teologic. Cu începere din acel an, am lucrat la cancelaxiă mitropolitană din Iaşi în cabtate de consilier cultural şi, apoi', de vicar administrativ pînă în 1977, cînd am trecut la pensie.
,2. ; în calitate de profesor şi director de Seminarii Teologice, cum se prezenta învăţămîntul seminarial teologic acum 40 de ani? Ce
I !• realizări aţi avut? . . . : .
I ■ " — Potrivit rînduieblor tradiţionale în Biserica Ortodoxă Română, prbfesonil de Religie — catehetul, cum obişnuit era denumit acest slujitor - — trebuia sa fie neapărat cleric. Am înţeles bine că, în calitatea sa de preot,' de slujitor'al Bisericii lui Hristos, profesorul de Religie vine în faţa elevilor cu autoritate sporită. Experienţa mi-a arătat că lucrarea mea didacticâ-pedagogică a fost mai cu folos îndeplinită cînd am predat orele ca preot slujitor. ■ . » i > ’ . ; . . »
Trebuie să mărtiuisesc cinstit, în activitatea mea de profesor am avut ca ţel, mai cu seamă lă Seminariile Teologice,"instruirea elevilor. Am urmărit, adică, şi am stăruit pentru cunoaşterea istoriei biblice, a istoriei bisericeşti, a patrimoniului spiritual, dogmaticj moral şi liturgic al Ortodoxiei. Deşi prin orele de Religie s-a preconizat, totdeauna, lucru pe care l-am avut şi eu în vedere, formarea unor deprinderi morale, întă-cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 373
rirea unor convingeri, dăltuirea unor caractere, cu toate acestea, n-aş putea susţine că mi-am atins în întregime ţelul. în această ordine de idei, m-am silit să fiu corect în chivernisirea bunurilor materiale şcolare, cînd eram director, cinstit, demn, nepătat, depiin conştient că exemplul înrîureşte pozitiv pe cei care te ascultă şi te urmăresc. Deseori întîlnesc astăzi absol¬ venţi ai Seminariilor la care am lucrat şi, fără excepţie, toţi mă încon-.> joară, mă privesc şi mă ascultă cu sentimente de preţuire, ceea ce înseamnă- că activitatea mea a fost, oarecum, încununată de roade.
Mi s-a cerut părerea în legătură cu învăţămîntul seminarial de alt㬠dată. Notez că, în vechiul Seminar, programa studiilor şi materiilor de învăţămînt era mai bogată; era foarte apropiată de programa liceelor, teoretice de atunci. Spre deosebire de actualul Seminar, şcoală cu caracter- practic-profesional, Seminarul de altădată era, mai cu seamă, o şcoală, teoretică. întocmirea programelor analitice şi conducerea procesului dC' învăţămînt se făeeau de către Ministerul Instrucţiunii sau al Cultelor, Forul de conducere al Bisericii, Sfîntul Sinod, nu avea aproape nici un fel de cuvînt de spus în desfăşurarea învăţămîntului bisericesc şi, în genere, în procesul de pregătire a personalului clerical, ceea ce nu era normal.
N-aş putea să mărturisesc, acum, că am avut realizări excepţionale ca director de Seminar. în treacăt, amintesc că, în timpul ultimului război şi cîţiva ani după, cînd am avut o astfel de misiune, erau condiţii grele de viaţă — dar, mereu, am ştiut că privirile elevilor şi, fireşte, ale profesor rilor sînt îndreptate la director, Ia metodele şi stilul său de viaţă şi de . aceea m-ara străduit să fiti o pildă vie, deplin coiivins că exemplu tra/iunt., (exemplele atrag).. ■ . . , , . - - j . > ■ .ti.'
3. Dar în calitate de consilier cidtui'al şi administrativ, ce realizărf' aţi avut? Ce satisfacţii duhovniceşti aveţi acum?
— Aproape 25 de ani am lucrat în cancelaria Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, întîi în calitate de consilier la Secţia culturală, apoi de vicar administrativ. Aş aminti că 20 de ani am fost colaboratorul fericitului întru pomenire Patriarhul Iustin, pe cînd conducea Mitropolia Moldovei şi Sucevei, ierarh de înaltă vrednicie, cu pregătire cărturărească pildui-■ toare, înaripat de hotărîrea de a înnoi faţa eparhiei. Cultura sa teologică şi coerenţa ^dirii sale au fost un exemplu şi un izvor preţios, mai cu seamă activitatea mea de redactor al revistei» Mitropoliei Moldovei şi Snce-,. vei», de organizator al colecţiilor de obiecte bisericeşti de la mînăstiri şi de popularizare a monumentelor istorice religioase prin editarea unor mono-, grafii. Sînt deosebit de satisfăcut astăzi că, de-a lungul anilor, sute de preoţi, profesori, cercetători, de multe ori la propunerea mea, au colaborat la publicaţiile noastre. ' ^
374
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
j, 4. Aţi fost mulţi ani preot paroh al Bisericii « Toma Cozma » din Iaşi.
j Ce realizăi'i pastorale deosebite aţi avut şi ce satisfacţii sufleteşti aveţi acum? V-a plăcut pastoraţîa, spovedania şi sfătuirea credin¬ cioşilor? Dar predica şi misiunea preoţească îu general?
' ^— Mai bine de două decenii am activat ca preot slujitor la parohiUe « Barnovscbi» şi« Toma Cozma» din Iaşi. N-am,, prin urmare, o experienţă pastorală îndelungată. Despre misiunea preoţească, eu am o concepţie profesorală. Un preot slujitor la o parohie învaţă, zideşte, călăuzeşte txirma ce-i este încredinţată de Hristos. El îndeplineşte acest ţel — am fost tot¬ deauna convins de acest fapt — prin pregătirea sa intelectuală şi prin distincţia sa morală. Totdeauna, consistenţa şi frumuseţea Liturghiilor — cîteodată şi a unor iemrgii oficiate de mine — au fost încheiate cu o cuvîntare catehetică. Predicile sau, mai corect, expunerile mele în faţa credincioşilor au fost lecţii şi nu manifestări retorice. Am fost atent în special la ceea ce spun şi mai puţin la felul în care vorbesc.
Spovedania, mai ales pentru cel ce o primeşte, este, în viziunea mea, un act de înaltă răspundere morală. în îndeplinirea acestei lucrări duhov¬ niceşti am evitat chestionarea credinciosului — • procedură mecanică şi umilitoare —,făcînd apel la cel ce se spovedeşte ca să-şi deschidă sufle¬ tul printr-o adîncă cumpănii'c. Uneori, în scaunul mărturisirii, gîndeam la propria mea nevrednicie. Vreau să se ştie, în sfîrşit, că la solicitările credin¬ cioşilor am răspuns totdeauna, în afară de unele cazuri excepţionale, personal şi nu prin delegaţi. După opinia mea, legătura directă cu credin¬ cioşii prin serviciile religioase este o îndatorire de conştiinţă a preotului. ^ Mărturisesc că, astăzi, întîlnirile mele cu foştii enoriaşi îmi dau stări de desfătare duhovnicească. .
5. Ce. ne spuneţi despre ritmul intens de restaurări ale mînăstirilor şi bisericilor istorice, din ultimii 30—35 de ani? De ce a fost necesar.
- 1 i f
. sa szţ restaureze si cum s-au realizat aceste vaste lucrări? . ! •'.-.i ■ r ..'.. v: ! 1 . - . ^ J- t'f.rtiii Restaurai’Ca monumentelor istorice şi de artă — mînăstiri; bise¬ rici,'clădiri valoroase — a început în Moldova la finele secolului trecut. Prima ctitorie care â atras privirile tuturor a fost Bisprica Sfinţii Trei Ierarhi din- Iaşi; Apoi, ‘la începutul secolului nostru', cînd s-au împlinit 400 de ani de la moartea Domnului Ştefan cel Mare, s-au restaurat unele locaşuri sfinte înălţate de acest slăvit voievod, ca: Sfîntul Nicolae — Iaşi, Sfîntul Gbeorghe—Hjrlă'u', Sfîntid Nicolae—Botoşani, Sfîntul Nicolae — Dorohoi, Sfîntul loan—Piatra Neamţ ş.a. Restauratorii .de atunci n-au redat acestor nxonumente, cum era firesc, chipul lor cel dintîi. între.; cele) cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 375
două războaie s-au efectuat unele lucrări de restaurare, dar cu totul neînsemnate.
O acţiune organizată sistematic privind restaurarea, consolidarea sau reconstituirea, de la caz la caz, a mînăstirilor şi bisericilor monumente istorice şi de artă, a început în Moldova după anul 1950, prin Ministerul (Departamentul) Cultelor, Direcţia Monumentelor Istorice şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei. în noile condiţii, lucrările de restaurare au fost precedate de cercetări şi investigaţii arheologice, de sondaje şi studii temeinice spie a se cunoaşte înfăţişarea originară a acestor inestimabile comori ale neamului nostru. Prioritar s-au efectuat lucrări de axhitectxiră, iar ulterior şi unele lucrări de întreţinere şi conservare a veşmîntului pictural de la unele biserici. Amintesc aici unele ansamblmri monumentale bisericeşti care, prin lucrările efectuate, au îmbrăcat haina lor de la început mînăstirilc: Neamţ, Bistriţa, Secu, Sihăstria, Agapia, Văratec, Horaiţa, Putna, Suceviţa, Dragomirna, Moldoviţa, Slatina, Rîşca, Vorona, Gorovei, Cetăţuia ş.a.; bisericile Sfinţii Trei Ierarhi, Dobrovăţ, Galata, Giolia, Frumoasa, Sfîntul Sava, Sfîntul Dumitru—Hîrlău, Sfîntul Gheorghe (Catedrala veche)--Iaşi, Voroneţ, Humor, Solea, Arbore, Sfîntul Nicolae—Rădăuţi, judeţul Suceava; Tazlău, Războieni—Neamţ ş.a.; cum şi bisericile de lemn: Broşteni, Grigore Gbica—Doroboi, Brăieşti, Vorm- ceni, Adîncata ş.a. Lucrări prin care se asigură conservarea picturilor rebgioase s-au efectuat la bisericile: Sfîntul Gheorghe—Suceava, Voroneţ, Humor, Moldoviţa ş.a. Nu numai locaşurile sfinte au stat în atenţia foru¬ rilor de resort, ci şi clădirile din jurul acestora, ca la: Neatmţ, Secu, Bistriţa, Horaiţa, Dragomirna, Moldoviţa, Suceviţa, Putna ş.a. La vestita ctito¬ rie a Domnului Ştefan cel Mare — Putna —, a fost reconstituit recent palatul domnesc înălţat de acest voievod- , _ , , '
6.
Spuneţi-ne ceva despre colecţiile bisericeşti. Care este impor¬ tanţa şi roiul lor? Ce obiecte de mare valoare istorică şi spiritual- artistică se află astăzi în colecţiile bisericeşti din mînăstirile Mol¬
dovei ?
i . .j '
•—Privirile întîistătătorilor în scaunul mitropobtan de la Iaşi s-aîi îndreptat şi la valorile liturgice -- icoane, obiecte din metale, broderii, sculpturi în lemn sau piatră, ţesături, manuscrise sau tipărituri — de mare însemnătate istorică, păstrate la biserici şi mînăstiri. în Arhiepiscopia laşilor, cele mai multe dintre ele, îndeosebi cele de la mînăstiri, au fost orinduite muzeistic în colecţii. Am avut cinstea să adub la îndeplinire, în cadrul îndatoririlor de serviciu ce le-ăm avut, îndrumările şi sugestiile referitoare la organizarea acestor colecţii. .
376 •, CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
, Atît restaurarea mînăstirilor şi bisericilor, cît şi organizarea colec¬ ţiilor de obiecte religioase s-au săvîrşit cu scopul înalt patriotic de a arăta celor ce-şi îndreaptă paşii spre această avuţie patrimonială a neamului nostru că avem şi noi, ca şi alte ţări, o istorie, o cultură de elevaţie spiri¬ tuală; şi locaşurile de încbinare, şi clădirile orînduite în jurul acestora şi valorile liturgice — din fericire păstratesînt mărturii adînc grăitoare, expresii elocvente care pun în lumină convingerile şi simţămintele reli¬ gioase ale ctitorilor şi părinţilor noştri, cum şi ingeniozitatea tehnico- artistică a meşterilor de altădată. Ele sînt mult preţuite de drumeţii din ţară şi de peste hotare care le cercetează. în evoluţia istorică a neamului nostru, toate aceste vestigii ale trecutului au şi un rost pedagogic : cei care le privesc aduc în conştiinţă chipurile ctitorilor cărora li se dă cinstea cuvenită şi, în acelaşi timp, se simt îndemnaţi la slujirea Bisericii lui Hris- tos şi a patriei şi adîncirea sentimentelor de evlavie. , , i;
. - 7. Spuneţi-nc cîteva cuvinte' şi despre bibliotecile minăstireşti din cadrul Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Ce manuscrise şi cărţi ■ ■ ' vechi de mare valoai’e se'păstrează?
— La mînăstirile mai mari din Moldova, s-au organizat de timpuriu biblioteci în care s-au păstrat cărţi pentru pregătirea intelectual-morală a călugărilor. Unii istorici ai culturii noastre, plecînd de la unele menţiuni din documente, afirma, că o astfel de bibliotecă fiinţa la Mînăstirea Neamţ, chiar la începutul secolului al, XV-lea. Toate cărţile erau manuscrise! Astăzi sînt biblioteci organizate la Centrul ţeparbial, Mînăstirea Neamţ, Seminarul Teologic, Mînăstirea Putna, Mînăstirea Sfîntul loan-Suceava şi, în curs de organizare, la toate mînăstirUe.; Fie prin numărul mare al cărţilor, fie prin vechimea, conţinutul şi valoarea acestora,^ bibliotecile îndeplinesc un rol important în acţiunea de îndrumare duhovnicească^ a clericilor. Din nefericire, multe manuscrise împodobite cu miniaturi, îndeosebi din categoria cărţilor « odor», au fost sustrase în împrejurări şi în condiţii pe care nu le. cimoaştem bine. Un^le dintre ele sînt păstrate în muzee şi biblioteci de peste hotare, îndeplinind acolo, unde se afiă, rolul unor mărturii privind etosul spiritual românesc. Altele, fapt îmbucu¬ rător, au ajuns in Biblioteca Academiei Româ'ne. Prea puţine cărţi vechi — am în vedere manuscrisele — se mai păstrează în bibliotecile şi colecţiile mînăstireştii.,,, , ,
Printre cele mai importante amintesc: Tetraevanghelul din 1473, cu portretul lui Ştefan' cel Mare, la Putna; Liturghierul liii loan Logofătul din secolul X^, la Neamţ; cîteva manuscrise valoroase de la Mitropolitul Anastasie Crimea, la Dragomirna; cum şi unele din secolele XVI, XVII, XVIII şi XIX la Putna, Neamţ, Suceviţa, Văratec, Agapia, (letăţuia ş.a.cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 377
Printre cărţile tipărite, păstrate în biblioteci mînăstireşti, care atrag atenţia, sînt, îndeosebi, cele din secolul XVII, editate de initropobţii Varlaam (Cazania), Dosoftei (Vieţile Sfinţilor) sau Biblia de la 1688 ş.a
N-aş putea încheia aceste rînduri referitoare la avuţia noastră spiri-, tuală şi cultural-artistică — locaşuri de închinare, diferite edificii mînăs¬ tireşti, obiecte de uz liturgic, manuscrise şi cărţi tipărite — fără a aminti că, potrivit Legii patrimoniului naţional, avem îndatorirea' de a le păstra şi ocroti cu toată atenţia. . t, if . , . - , ■ i
8. Ce ne puteţi aminti în legătură cu şcohle mînăstireşti din epoca medievală? Mă gîndesc la şcoala de copişti şi miniaturişti de la ■y , , , Mînăstirea Neamţ, întemeiată la începutul secolului XV, la care a lucrat monahul Gavriil Uric; apoi la şcoala de la Mînăstirca Putna, de la finele secolului XV, şi la şcolile mînăstireşti dm seco¬ lele următoare, care au dat călugări luminaţi şi ierarhi ca Varlaam, Dosoftei ş.a..?-. Ar
’ Obişnuit, sd afirmă că la- mînăstiri au funcţionat şcoli începînd din secolul XV. în această ordine de idei s-a scris-despre şcoala grămăti¬ cului de la Putna, similară unor şcoli din Occident (Ştefan Bîrsănescu). Intr-adevăr, mjnâstirile, în contextul condiţiilor de altădată, au fost vetre de evlavie ortodoxă şi cultură, denumite de către cercetători şcoli. Per¬ sonal am convingerea că, la fiecare aşezare monahală^-au existat numai şcoli de chilie în cadrul cărora monahii luminaţi instruiau tineri care doreau să îmbrace haina călugărească sau să intre în rîndurile olerului- de mir. S-a vorbit şi s-a scris despre şcolile de genul acesta de la Schitul Zosin—Secu, Probota ş.a, Lă' mînăstirile mari — Neamţ, unde s-au remarcat vestiţii caligrafi Gavriil Uric, Teodor Mărişescul ş.a., ca şi Ia Putna, unde au activat monahii caligrafi Casian, Ghiriac, Paladie, Gherva^ sie, Nicodim, Paisie ş.a. — existau scriptorii — probabil şi la alte mînă- stiri — în care se manuscriau şi ‘ împodobeau textele sfinte. Munca în aceste scriptorii nu era uşoară. Ba, aş spune, era complicată procurarea şi pregătirea pergamentelor sau a bîrtiei, â uneltelor de scris a cernelu- rilor şi coloranţilor, învăţarea limbilor cărturăreşti — greaca şi slavona, —, arta tălmăcirii, cunoaşterea temeinică a slovelor, tehnica grafiei, a minia- tutisticii, formarea simţului proporţulor şi al dimensiunilor, meşteşugul broşării şi al ferecării, ca să nu mă refer decît la aceste lucrări. Această activitate atît de -variată are particularităţile unui efort cultural şi nu se exagerează dacă se afirmă că mînăstirile — fireşte, nu toate — au fost, într-adevăr, vetre sau focare de cultură.’ ^ .
Şcoala de la Sfilnţii Trei Ierarhi, cunoscută sub numele de « Colegiu Vasilian» — cea dinţii instituţie de învăţămînt superior din Moldova —
378
COPfVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nu este o şcoală mînăstirească. £rau printre dascălii ei şi monahi, func¬ ţiona, foarte probabil, în preajma Mînăstirii Sfinţii Trei Ierarhi, o expresie cultural-artistică de toata frumuseţea, dar, repet, nu era o şcoală călu¬ gărească. ^ .
• 9. Ce opere literare patristice au realizat şcolile mînăstireşti moldovene? Ce ne puteţi spune despre Uteratma isihastă din mînăstirile moldo¬ vene? Care sint cele mai reprezentative traduceri şi scrieri origi¬ nale? De ce s-au bucurat de atenţie deosebită textele filocalice? Dar despre literatura agbiografică din Moldova, ce ne spuneţi?
—Atît în scriptoriile organizate la mînăstirile mari — am în vedere mînăstirile din Moldova —, cît şi în chiliile călugăreşti au fost copiate foarte multe scrieri religioase. Din nefericire unele s-au pierdut, dar cele care se păstrează conduc la concluzii convingătoare privind activitatea stăruitoare desfăşurată de călugări. Este greu de precizat, acum, ce şi cîte scrieri cu tematică patristică, agbiografică sau filocalică au fost copiate în Moldova. Pentru a avea un răspuns aproximativ, luăm în considerare :mauuscrisele din secolele XIV—XVI, păstrate la Biblioteca Academiei Române despre care s-a scris (citez, doar, P. P. Pauaitescu, Manuscrise slave din Biblioteca Academiei. . voi. I, Bucureşti, 1959). înainte de a mă referi la tematica acestor scrieri, aş vrea să scot în lumină faptdl că acţiunea de manuscriere a fost posibilă în atmosfera isihastă statornicită. Ja noi, începînd din secolul XIV, ca urinare a legăturilor spirituale ortodoxe cu Sfintul Mimte Athos. Deci un imbold care a venit din afară, fie prin mijlocirea unor călugări atoniţi — unii dintre ei, probabil, vlahi din Bal¬ cani — care din cauza unor condiţii grele au trecut în nordul Dunării, fie prin mijlocbea călugărilor originari din nordul Dunării care au vieţuit un timp în mînăstiri atonite, apoi au revenit.în pămîntul lor de baştină.. Stabiliţi în locuri îndepărtate de aşezările omeneşti, de obicei în păduri şi poiene înconjurate de munţi, au organizat sihăstrii în care îndatorbile de căpetenie erau liniştea şi rugăciunea. Nu numai atîţ. îndemnul de a copia şi răspîndi tot.mai multe scrieri religioase a fost dat de conştiinţa şi evlavia isihaştilor localnici---dreptcredincioşi, monahi şi clerici —; care doreau să cunoască, în. esenţa şi adîncimea şa, duhul autentic al Ortodoxiei. Prin urmare 'şi o cauză internă. . ., i i . j ,,
La întrebarea;privind tematica scrierilor religioase/copiate şi răspîn--. dite în Moldova răspund, după consideraţiile făcute cu rezerva că acest răspuns este incomplet, deoarece n-am cunoscut tot ce s-a scris în secolele XIV—XVI —, că s-au păstrat multe Evangheliare, Psaltbi, Apos¬ toli, Liturghiere, Octoihe, Minee, Molitfelnice (Trebnice, Slujbenice),'cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 37d
Ceasloave, Antologhioane, cărţi de Tipic, Trioade şi Penticostare, prin urmare, căiţi cu caracter liturgic, necesare bunei desfăşurări a cultului divin. S-au copiat simultan de călugări şi numeroase scrieri patristice pînă în secolul XVII în slavonă, apoi în limba română. De cele mai multe ori, acestea sînt intitulate Cuvinte şi s-au păstrat fie în broşuri, fie în sbornice Sfinţii Părinţi care au stat cu prioritate înaintea privirilor călugăreşti sînt: Grigore Teologul, loan Gură de Aur, Efrem Şirul, Isaac Şirul, loan Scărarul, Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Fotie, Epifanie al Ciprului, fragmente din Pateric etc. Se observă că unele cuvîn- tări redate în aceste scrieri sînt referitoare la rugăciune, umilinţă, răb¬ dare, post, deci, teme cu caracter isibastic-filocalic. Atenţie deosebită s-a dat de timpuriu — manuscrisele din secolele XV—XVI o confirmă — literaturii agbiografice. S-au păstrat cîteva scrieri de genul acesta: Viaţa Sfîntului loan cel Nou, Viaţa sfinţilor sîrbi, Viaţa unor pustnici. Viaţa Awei Dorotei cn o anexă Varlaam şi loasaf. Viaţa Sfîntului Nicolae, Sbor¬ nice şi Miscelanee în care sînt slujbe şi vieţi de sfinţi. Mitropolitul Dosof- tei a scris şi a tipărit, pentru prima dată la noi, cartea Vieţile Sfinţilor^ îu limba română (1682—1686). Aş clasa în categoria scrierilor filocalice: Cărţile proorocilor şi tîlcuirea lor, Tîlcuirea Evangheliilor, Psaltirea cu tîlc, Apocalipsul cu tîlcuixe. Cugetările unor Sfinţi Părinţi, Mărgăritarul Sfîntului loan Gură de Aur ş.a. Toate aceste opere au fost scrise în limba cărturărească a timpiilui, adică slavona. Ulterior, în secolele XVIII—XIX, unele scrieri aveau să fie tălmăcite în limba română. .
10. Care este meritul Cuviosului Paisie de Ia Neamţ în lucrarea de reînuoii'e dubovnicească a obştii nemţene? Cum a reuşit el să 1 ' , creeze o şcoală aşa de vestită de traduceri filocalice la mînăstirile
i Dragoniirna, Secu şi Neamţ? Ce manuscrise paisiene ’ şi post- ' • ;■ paisiene se mai păstrează la Neamţ? Se vorbeşte astăzi de canoni- ' ■ zarea Cuviosului Paisie de la Neamţ, cu prilejul mileniului Bisericii
>' h. ‘ Ortodoxe Ruse. Care este părerea Prea Cucerniciei Voastre in > legătură cu canonizarea sa?- ^ . . • <
. — Nu mă refer; în răspunsul meu la viaţa, strădaniile şi înfăptuirile Cuviosului Paisie, deoarece sînt bine cunoscute. Aş vrea numai să notez că stabilirea sa, în cele din urmă, la mînăstirile Secu—Neamţ, după o
îndelungată petrecere în Muntenia, la Sfîntul Munte şi Dragomirna, oglindeşte o structură morală şi o convingere. El a cunoscut bine lumea duhovnicească greacă şi pe aceea slavă, dar şi-a împlinit cu belşug de roade misiunea, cu alte cuvinte s-a realizat în Moldova, în care s-a simţit380 CONVORBIRI DUUOVNICEŞTI
mai acasă, în care a avut un teren, potrivit pentru 'ceea ce avea să îndeplinească. , ; , •
- Dacă ar fi să redau într-un cuvînt ceea ce a ctitorit el la Neamţ, apoi aş spune că prin.rîvna sa pilduitoare s-a străduit şi a lucrat necontenit pentru «renaşterea spiritualităţii filocalice». Dovadă grăitoare în acest sens este tîlcuirea unor scrieri, de data aceasta şi în română, prin care se poate ajunge la desăvârşire morală. Menţionez că se mai păstrează la Neamţ un apreciabil număr de manuscrise paisiene şi post-paisiene.
I < 'Cuviosul Paisie de la Neamţ s-a bucurat de o deosebită preţuire din partea contemporanilor săi şi a celor de după el, atît la noi, cît şi în Bise¬ rica Ortodoxă Rusă. Dacă Patriarhia Moscovei intenţionează canonizarea sa, cu prilejul aniversării unui mileniu de la creştinare, va săvârşi un act de cumpănire-canonică. Dreptcredincioşii, monahii şi clericii români trebuie să. întâmpine acest eventual act cu stări de desfătare duhovnicească. Cuvdosul Paisie de la Neamţ este un vas ales întregii Ortodoxii.
- ■ U. Vorhiţi-ne ceva şi despre tipogi’afiile moldovene de la mmăstirile • 1 Sfinţii Trei Ierarhi şi Nean^ţ. Cînd au fost fondate şi în ce măsură
au contribuit la luminarea spiritual-ortodoxă şi culturală în Mol- I.J, dova? Care sînt cărţile cele mai reprezentative tipărite în aceste ; i:tipografii?.r -••• ' .< - ■ Hi >1 '.r . ' • ■ ' ' ■ — Despre tipografiile de la Trei Ierarhi şi Mînăstirea Neamţ s-a scris mult, scoţindu-se în rebef rolul pe care l-au îndeplinit în istoria vieţii rebgioase şi culturii noastre. Tiparniţa de la Trei Ierarhi-Iaşi a fost înte¬ meiată în anul 1642 de domnitorul Vasile Lupu şi mitropolitul Varlaam. Cartea cea mai reprezentativă imprimată la această tipografie este Caza¬ nia lui Varlaam (1643), care a circulat printre românii de pretutindeni, contribuind astfel la unitatea limbii române şi a spiritualităţii ortodoxe. Cu unele întreruperi, tipografia a funcţionat două secole, patronată de Mitropolia Moldovei. De sub teascurile ei au ieşit multe cărţi editate de mitropoliţii Dosoftei, lacob Putneanul, Gavrul CaUimache, lacob Sta- mate, Veniamin Gostachi, Sofronie Miclescu ş.a. Tipografia de la Neamţ a fost întemeiată, cu sprijinul mitropolitului Veniamin, în anul 1807. Cu unele întreruperi, această tipografie funcţionează şi, astăzi. Cele dintîi cărţi reprezentative care au văzut lumina aici, prin sîrguinţa mitropoli¬ tului Veniamin, sînt Vieţile Sfinţilor. O carte reprezentativă tipărită la Neamţ;, tot cu sprijinul şi binecuvântarea lui, este Evanghelia din 1821. De atunci au fost imprimate la această tipografie sute de cărţi folositoare, atît pentru credincioşi, cît şi pentru clerici.^^ . . i i . ,cu DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ 381
' în legătură cu tiparul din Moldova s-ar putea pune o întrebare: de ce a luat fiinţă în această zonă a ţării noastre atît de tîrziu o tipografie, spre deosebire de Muntenia şi Transilvania ? Pe cît şe ştie, s-au făcut încer¬ cări, dar prima tipografie n-a fost întemeiată decît în anul 1642. în Mol-* dova, lucrarea de multiplicare şi răspîndire a scrierilor reUgioase prin manu¬ scrise ere atît de organizată prin mînăstiri şi schituri, încît nu se simţea nevoia unei tipografii. Cînd copiştii s-ău împuţinat şi cerinţele de carte bisericească s-au înmulţit, s-a procedat la întemeierea unei tipografii.
I . t
12. Aţi scris «Viaţa Prea Cuvioasei Paraschiva». Cum a fost posibilă aducerea moaştelor ei în Moldova de către Vasile Lupu? Care ' este însemnătatea acestor moaşte pentru evlavia noastră ortodoxă?
— Moaştele Cuvioasei Parasebeva au fost aduse la Iaşi, prin lîvna domnului Vasile Lupu, şi aşezate în monumentală sa ctitorie. Biserica Sfinţii Trei Ierarhi. Domnitorul introdusese la curtea domnească din Iaşi fastul şi măreţia bazileilor bizantini de altădată. El ştia, apoi, că Ale¬ xandru cel Bun adusese la Suceava moaştele Sfîntului loan cel Nou şi nu voia să rămînă, sub acest aspect, mai prejos decît înaintaşul său în scau¬ nul domniei. • , , : -
Prin marea bunăvoinţă a domnitorului .Vasile Lupu, Patriarhia constantinopolitană a fost; uşurată de datoriile în. care era cufundată. Acest evlavios domoitor, cum aprecia Nicolae lorga, era « orînduitor al întregii vieţi ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplăţilor dar¬ nic. . . găzduitor al fruntaşilor Bisericii răsăritene, convocator de sinoade şi îndreptător al credinţei prin hotărîrile acestor, adunări ţinute în umbra lui». Patriarhia, ca recunoştinţă pentru , ajutoarele , şi .. .filotimia domnitorului, a oferit Moldovei cinstitele moaşte ale Cuvioasei Parasebeva, originară din Epivat, sat situat în Tracia, la sud-vest de Constantinopol. La Iaşi, pentru toţi cei care se roagă lui Dumnezeu lingă racla în care sălăşluieşte vasul cei de lut al sfintei, viaţa ei fără de prihană este o carte de invăţătuiă, de zidire duhovnicească şi un îndemn la lepădarea de sine, la evlavie, la vrednicie şi sfinţenie. Cu adevărat, ea este « hrană duhovni¬ cească»,» alinare a relelor cugetări», «risipitoare de multe £m:tuni»,« ocro¬ titoare neobosită», «smerenie înaltă», « făclie bisericească». '
■ Cunoscută şi cinstită nu rînmai în Biserica 'Ortodoxă Română, ci, deopotrivă, în Bisericile:'Ortodoxe surori. Cuvioasa Parasebeva apropie credincioşii şi clericii, dreptmăritori • în • duhul vecumemsmuhu şi dai păcii frăţeşti. > i ' sv.-»'. , \\‘ i» =382 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
13. Acum, la capăt de driun. Prea Cucernice Părinte Scai'lat, sirateţi i;‘ -i ' mulţiunit de felul cum v-aţi împlinit misiunea preoţească in viaţă?
' ' Mai aveţi ceva de realizat ? ' . ■>
— Iubite părinte loanichie, trebuie să mărturisesc, la capăt de drum, că am săvîrşit în viaţă, cu ajutorul lui Dumnezeu, ceea ce am putut, fie ca preot de enorie, fie ca profesor, fie în cancelaria mitropolitană. Aş fi dorit să adaug la cununa înfăptuirilor mele şi alte înfăptuiri, dar mai mult n-a fost cu putinţă. Dau slavă Marelui Păstor pentru darurile revărsate asupra mea.
Mai am, fireşte, unele planuri, dar aducerea lor la îndeplinire nu depinde numai de mine. Fie voia Domnului!
- 14. Ce sfaturi duhovniceşti de preot al lui Hrislos doriţi să lăsaţi
. i. ; credincioşilor şi preoţilor care vă cunosc? Dar călugărilor de prin
' ' mînăstiri ? > ' ■.
' * — S-a spus, pe bună dreptate, că întrarmarea morală şi tăria credin¬ ţei nnui preot vin de la credincioşi, de Ia felul cum asistă ei la slujbele rebgioase, de la modul cum ascultă ceea ce b se propovăduieşte. Pentru mine, hramul catedralei mitropolitane din Iaşi, hramul de la ÎVeamţ, Sînzienele la Suceava, hramul de la Piitna şi alte manifestări religioase de genul acesta, la care ani văzut mulţi credincioşi ascultînd Sfînta Liturghie cu evlavie şi luare aminte, au fost ocazii care au pus în lumină particularităţile alese ale fiilor Bisericii Ortodoxe Române. Dacă ar fi să schiţez, la sfîi'şitul acestor rînduri, un sfat^ acesta s-ar adresa, prioritar, fraţilor preoţi cărora le-aş cere stăruitor să mediteze, fiecare, la înfricoşă- toarea misiune ce o au de îndeplinit, silindu-se să fie pilde cu cuvînlul şi cu fapta. ' ' . - .
Călugărilor din sfintele noastre mînăstiri, care muncesc şi se roagă cu osîrdie, care sînt căutaţi şi ascultaţi de credincioşi. Ie cer să poarte haina monahală în duhul smereniei, al dăruirii şi al iubirii de semeni. . - ^ < ... . .
- ' r V, ds r '< -/' >
15. Ce cărţi bisericeşti reprezentative aţi scris? , '
— în afară de unele lucrări publicate în reviste — studii, foiletoane, predici, recenzii, însemnări, cronici — am publicat Catedrala mitropolia tană din Iaşi, 1977, Episcopia Romanului, 1984, şi, în colaborare. Mină- ştirea Neamţ, 1981, şi Mînăstirea Văratec, 1986. i
CONVORBIRI
cu
PĂRINŢI DIN MOLDOVA
9cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 385
ARHIMANDRITUL lACHINT UNGIULEAC* Stareţul Mînăstirii Putna
Nu putem vorbi de minăstirile rom⬠neşti fără să vorbim în chip deosebit de Mînăştirea Putna şi nu putem vorbi de ctitoria lui Ştefan cel Mare de la Putna, fără să amintim măcar cîteva gînduri duhov¬ niceşti despre obştea şi stareţul ei. Arhiman¬ dritul lachint Unciuleac. îl cunosc de patru decenii, pc cînd eram elevi în. bătrînul oraş al lui Roman I Muşat. Pe atimci eram încă rm’ci şi nu bănuiam că vom- sluji împreună pc Hristos în cinul monahal. L-am întîlnit şi la Seminarul Monahal de la Mînăstirea Neamţ. L-am însoţit şi la Institutul Teologic din Bucureşti. Am asistat reciproc la tun¬ derea noastră în monahism şi la hirotonie.
Sîntem legaţi duhovniceşte cu inimile şi ne bucurăm fiecare dc bucuria celuilalt.
De peste 30 de ani, Arhimandritul lachint a fost transferat de la Sihăstria, mînăstirea de ^metanie, la Mînăstirea Putna. Numele Sfinţiei Sale este de atunci cunoscut în toate satele din nordul Moldovei, devenind cel mai preţuit duhovnic şi stareţ în iubita noastră Bucovină. Jertfa Prea Cuvioşiei Sale este întreită. Pe de o parte se osteneşte să împlinească după putere făgăduinţele vieţii monahale, care nu sînt deloc uşoare. Pe de altă parte se jertfeşte, în cabtate de stareţ, să povăţuiască obştea mînăstirii formată din peste 25 de părinţi, pe calea cea sfîntă spre Hristos, şi să încheie lucrările de restaurare generală a ctitoriei lui Ştefan cel Mare. Iar peste acestea, în calitate de duhovnic este nevoit să se jertfească pentru călăuzirea şi spovedania credincioşilor care vin de peste tot.
- S-a născut în anul 1924 în comuna Dagîţa — Iaşi şl a urinat Şcoala de Cîntâreţi -— Roman şi Seminarul Monahal din JCnăatirea Neamţ. în 1951 intră în Mînăstirea Sihăstria unde este călugărit, transferat la Mînăstirea Putna, 1956, şi apoi hirotonit preot în 1959. Urmează Institutul Teologic — Bucureşti, iar din 1973- este stareţ la Mînăstirea Putna. .386 COm^ORBIRI DUHOVNICEŞTI
lntîlnindu-1 în clipe de răgaz, am obţinut de la Părintele lacliint cîtevB sfaturi duhovniceşti pe care le oferim credincioşilor iubitori de Hristos în paginile de mai jos.
1. Ce trebuie să facem noi, monahii de astăzi, pentru a trăi cît mai aproape de Hristos?
-- Să facem şi noi tot ce au făcut părinţii noştri în trecut. Aceia se rugau neîncetat lui Dumnezeu. Să ne rugăm şi noi. Părinţii noştri fugeau de grijile şi ispitele lumii. Să părăsim şi noi grijile pămînteşti, mindria acestui veac, plăcerile trecătoare, vorbirea deşartă, clevetirea, odihna trupească, toate. Părinţii cci de demult citeau Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi şi se osteneau să facă tot ce învăţau aceştia. Să ne ostenim şi noi a cunoaşte, a face a citi sfintele cărţi, că ele nc vor rămînc pe viitor singurele călăuze spre Hristos.
Deci, dacă vrem să nc mintuim, să nc silim a împlini cu fapta cele trei voturi monahale pe care Ic-am dat la tunderea în monahism şi să urăm în toate învăţăturile şi faptele Sfinţilor Părinţi. Iar dacă încă ne temem de moarte şi ne îndoim în inima noastră că nu ne vom mîntui, să alergăm la milostenie. Adică, să ne rugăm pentru oameni, să mîngîiem pe cei întristaţi şi să miluim pe săraci după putere, cu aceia se vor ruga lui Dumnezeu pentru noi şi cu rugăciunile lor avem toată nădejdea mîn- tuirii. Numai să nu nc stapînească gîndul mîndriei şi al slavei deşarte.
2. Se cuvine monahilor să ajute Ia mîntuirca altora, mai înainte de a se .curaţi pe sine de patimi?
— Desigur. Doar auzim în Sfînta Scriptură: «Mîntuind, miu- tuieşte-ţi sufletul tău». Dacă vedem vm om că se îneacă sau îi arde casa, nu sărim să-l ajutăm şi să-i salvăm viaţa şi casa? Tot aşa, dacă vedem un frate de mînăstire întristat, bolnav sufleteşte, sau un credincios ce vine la mînăstire şi ne cere un sfat, oare nu sîntem datori, în numele lui Hristos şi al iubirii creştine, să-l ajutăm, să-l ducem la un duhovnic bun, să-i recomandăm o carte bună de citit, să-i dăm un sfat cît de mic pentru sufletul lui? Că dacă aproapele nostru nc cere ajutor şi nu-i întindem mina şi inima ci îl lăsăm să moară, sufletul lui din mina noastră se va cere. Nu vom avea răspuns înaintea lui Hristos şi vom fi judecaţi ca.nişte ucigaşi de suflete. Cînd cineva rătăceşte drumul, este oare păcat să-i arătăm calea cen dreaptă? Cind cineva este tulburat de păcate, este oare păcat pentru monahi să-l ducă Ia un duhovnic? Sau să-l îndemne la biserică, la împăcare şi la rugăciune? Mai ales acum cînd este atîta secetă de cuvîntul lui Dumnezeu, de cărţi creştineşti şi de preoţi buni, nu este îngăduit monahilor să fugă de mireni, de fraţii lor din lume.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 387
atît de încercaţi, pe motiv că « se liniştesc» sau că eînt « păcătoşi». Că harul lui Dumnezeu lucrează şi prin cei păcătoşi, dacă avem smerenie. Dar, să urmeze fiecare sfatul duhovnicului său şi glasul conştiinţei şi nu va greşi niciodată. Trebuie să punem umărul la greul vieţii şi noi, călugării, mai ales dacă sîntem hirotoniţi preoţi.
3. Care sînt roadele ascultării duhovniceşti?
— Sînt multe şi mari roadele ascultării creştine, în care intră şi ascul¬ tarea monahală. Că din ascultare se naşte smerenia, blîndeţea, răbdarea, fărădegrija vieţii, nădejdea mîntuirii, rugăciunea cu lacrimi, netemerea de moarte, bucuria duhovnicească şi pacea inimii. Ce alte daruri mai mari ne dorim în viaţă, decît acestea? Şi cine oare este mai bogat sufle¬ teşte decît cel ce iubeşte ascultarea de Hristos şi de Biserică, de părinţi şi de duhovnic? Cea mai uşoara şi sigură cale de mîntuire este a celui ce trăieşte toată viaţa în ascultare, adică face toate cu sfat şi binccu- vîntare, cu rugăciune şi întrebare. Şi cea mai grea mîntuire este a celui ce trăieşte pe pămînt de capul său, fără Biserică, fără părinţi, fără duhov¬ nic, fără cărţi sfinte, fără rugăciune şi bucurie duhovnicească în inimă. Viaţa aceluia este încă de pe pămînt im iad.
Nu vedem urmările neascultării? Cînd a lipsit ascultarea din cer şi din rai, îngerii s-au prefăcut în diavoli şi oamenii au căzut pe pămînt* sub robia morţii. Cînd lipseşte asciJtarea din familie, copiii devin răi şi părinţii plîng fără mîngîiere. Cînd lipseşte ascultarea din Biserică, creş¬ tinii se dezbină, se rup de dreapta credinţă şi se duc la secte. Cînd lipseşte ascultarea din societate, locul ei îl ia haosul şi dezordinea. Iar cînd lip¬ seşte ascultarea dintr-o mînăstire, obştea aceea se dezbină şi mănăstirea se pustieşte. Iar unde domneşte adevărata ascultare, nu cea de frica legilor şi a pedepsei, ci ascultarea din iubire creştină, acolo este raiul pe pămînt, acolo este pace şi armonie, acolo viaţa este fericită, pentru că acolo este însuşi Dumnezeu, Mintuitorul, Care S-a smerit sub ascultare pînă la moarte pe cruce. Să ne dea Domnul darul adevăratei ascultări, că cel ce iubeşte pe toţi şi trăieşte sub ascultare nu poate ajuuge în iad.
4. De ce credeţi că a slăbit dubovniceşte monahismul ortodox şi mona¬ hismul creştin în general?
— Pentru că a slăbit în rugăciune. Aceasta este prima cauză. Apoi pentru că a slăbit rîvna trăirii duhovniceşti, adică rîvna pentru biserică, pentru citirea cărţilor sfinte, pentru practicarea rugăciunii mistice a inimii, pentru deasa spovedanie şi pentru Sfinta împărtăşanie. A slăbit rîvna pentru cuvîntul viu care treseşte mima din împietrire şi duhul din somn. A treia cauză a slăbirii noastre duhovniceşti este însăşi slăbirea388 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
noastră în credinţă, în nădejdea vieţii veşnice. Omul zilelor noastre, şi în parte şi monahii, nu se mai cutremură de moarte, de iad, de căderea în păcat, de ispitele diavolului, de urmările grozave ale păcatului, de judecata viitoare. Credipţa mai puţin fierbinte aduce îndoială în suflet, ne dă somn în timpul rugăciunii, ne aruncă în lene în timpul slujbelor la biserică^ ne împietreşte inima, ne loveşte cu nesimţirea şi plictiseala şi stinge flacăra Duhului Sfînt din noi.
Trebuie să recunoaştem că duhul lumii a pătruns prea mult în măn㬠stiri. înainte ele se aflau departe de lume,. în locuri retrase, prielnice rugăciunii şi ascezei. Condiţiile moderne dc astăzi au apropiat lumea şi tentaţiile ei de mînăstiri. Lupta monahilor de astăzi împotriva ispi¬ telor este mult mai subtilă, mai rafinată. Călugării de azi nu mai au pustie unde să se retragă pentru rugăciune şi atunci sînt nevoiţi să se retragă în pustia cea din inimă. Or, aceasta sc obţine prin rugăciune- stăruitoare, prin însingurare, post, înfrînare, înstrăinare interioară de ispitele din afară. Călugărul de astăzi trebuie să « fugă» într-o pustie spirituală. Adică să trăiască în obşte cu toţi, să-i slujească cu dragoste pe toţi, dar în inima sa să fie singur cu Hristos prin neîncetata rugăciune:
Să trăieşti singur cu lisus Hristos în mijlocul mulţimii, iată virtutea călugăndui de azi t
5. Ce părere aveţi despre minăstirilc din Arhiepiscopia Iaşilor, în general?
— Moldova este una din provinciile cele mai bogate în mînăstiri din ţara noastră, cu peste 35 de aşezăminte monahale în funcţiune, mici, mari şi foarte mari. în fruntea tuturor stă judeţul Neamţ cu 20 de mînă- stiri şi schituri .şi cu peste 900 de călugări, din care o mare parte sînt călugăriţe. Dintre toate, numai minăstirilc Agapia şi Văratec duc viaţă semi-idioritmică, restul fiind cu viaţă de obşte. Apoi urmează ju¬ deţul Suceava cu ş’ase mînăstiri şi două schituri în care se nevoiesc peste 200 de călugări şi călugăriţe, toate cu viaţă de obşte. Urmează minăstirilc din judeţele Iaşi şi Botoşani, în număr dc opt, cu 100 de călugări, toate cu viaţă de obşte.
După vechime şi importanţă duhovnicească, trebuie să amintim întîi Mînăstirea .Neamţ (sec. XIV), lavra cea mai mare şi mai reprezenta¬ tivă a ţării noastre, cunoscută de secole în toată lumea creştină. Apoi amintim marile mînăstiri şi ctitorii voievodale Probota, Bistriţa, Putna, Voroneţ, Moldoviţa, Slatina, Suceviţa, Dragomirna şi Cetăţuia, toate restaurate în general din fonduri bisericeşti şi de stat, şi bine întreţinute. Urmează mînăstirile mijlocii, fondate de dregători şi ierarhi moldoveni, ca: Secu, Rîşca, Agapia Nouă şi Veche, Sihăstria, Văratec, Horaiţa şicu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 389
Vorouu, la fel, înnoite şi frumos întreţinute. Ultima categoric de aşez㬠minte monahale moldovene sînt cele peste 16 schituri, toate cu viaţă de obşte, dintre care amintesc: Rarăii, Sihla, Pocrov, Icoana, Vovidenia, Tarcău, Ţihucaui, Bucium, Gorovei şi altele, cu pînă la 15 vieţuitori, restaurate .şi bine conservate.
Cel mai important, însă, este viaţa duhovnicească din mînăstirilc noastre, care în mare parte este satisfăcătoare. în toate mînăstiriie şi schiturile mari avem monahi tineri, Sfînta Liturghie se face zilnic cu bună rînduială duhovnicească, fapt care ne bucură pe toţi. în mînăstiri se slăveşte Dumnezeu şi astăzi cel mai mult pe pămint, se formează călugări tineri, se duce o viaţă înaltă, după rivna şi puterea fiecăruia. Aici aleargă credincioşii din toate părţile ca la nişte izvoare, unde se hrănesc, se adapă şi se întăresc în dreapta credinţă ortodoxă. Aici se menţine marea tradiţie duhovnicească autohtonă, aici se cultivă evlavia sfîntă ortodoxă, viaţa curată, rîvna pentru Hristos şi Evanghelie, iubirea de străini şi milostenia, după învăţătura Mîntuitorului şi după marea tradiţie moştenită de la părinţii noştri.
Ar trebui amintite aici şi marile hramuri din mînăstiriie Moldovei, ca: Neamţ, Sfîntul loan, Putna, Bistriţa,.Suceviţa, Văratec, Secu şi Sihăs¬ tria, adevărate sărbători duhovniceşti ale monahilor şi credincioşilor. Apoi, marile pelerinaje, individuale şi organizate, pe la mînăstiri în duhul viu, adînc, al evlaviei ortodoxe, care trăieşte atît de puternic în satele şi sfintele noastre mînăstiri. Desigur, nu- înseamnă că toate sînt perfecte şi nu mai avem nimic de făcut. Sperăm, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu sâ îndreptăm lipsurile şi să ne silim a trăi mai aproape de Hristos, prin rugăciune, smerenie, iubire şi misixme evanghelică.
6. în ce mînăstiri şi schituri din Mitropolia Moldovei se duce o viaţă duhovnicească mai deosebită?
— Mîiiăstirea considerată cea mai duhovnicească, renumită în ulti¬ mele decenii în ţară şi peste hotare, este Mînăstirea Sihăstria, cu o obşte bine închegată de peste 70 de călugări. Este mînăstirea care formează cei mai numeroşi tineri din eparhie, cu rinduială de viaţă monahală deo¬ sebită, datorită în special celor trei mari stareţi şi duhovnici ai ei; Arhi¬ mandritul Cleopa Ilie, Protosinghelul loil Gheorgbiu (’f' 1986) şi lero- schimonahul Paisie Olaru. Pe lîngă viaţa aspră ce se duce aici, pe lingă rînduiala slujbelor după tradiţie, în mod deosebit se practică deasa spove¬ danie, citirea necontenită a Psaltirei în biserică şi o mare activitate misio¬ nară îu rîndul credincioşilor pelerini din toate zonele ţării.
O viaţă la fel de aspră şi duhovnicească se duce şi la Mînăstirea Âgapia Veche, unde se nevoiesc 40 de călugăriţe, ca şi la Mînăstirea Slatina, cu390 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
aceeaşi obşte şi rinduială monabală model în eparhie. Apoi uniiiite.se schiturile Sihla, Icoana, Rarăti, Bucium, Nechit, Tarcău şi altele, cu călu¬ gări liniştitori, iubitori de tăcere .şi rugăciune.
între mîuăetirile misionare de prim rang din eparhie amintesc mînăs- tirile Sfintul loan cel Nou de la Suceava, Neamţ, Bistriţa, Putua, Sihăstria şi Cetăţuia-Iaşi, ca să nu mai vorbesc de Catedrala Mitropoli¬ tană din Iaşi cu un permanent pelerinaj la moaştele Cuvioasei Paraschiva.
7. Menţionaţi ciţiva dintre stareţii cei mai reprezentativi din eparhie.
— Întîi trebuie să amintesc pe stareţul Mînăstirii Neamţ, Arhiman¬ dritul Efrem Chişcariu, care a condus marea lavră mai bine de 12 ani (■j- 1988). Apoi aş aminti pe stareţii cei mai activi care au contribuit mult la înnoirea mînăstirilor noastre din Moldova prin mari lucrări dc restau¬ rare, cît şi prin formarea de numeroşi călugări tineri în eparhie. între aceştia amintesc aici pe Arhimandritul Ciprian Zaharia, care în timp de 12 ani a terminat vastele lucrări de restaurare de la Mînăstirca Bistriţa, cu cele cinci schituri dependente, şi a format o obşte de 35 de monahi tineri. Apoi amintesc pe Arhimandritul Zenovie Ghidescu, stareţul Mînăs¬ tirii Horaiţa, care a restaurat integral această mînăstire şi schitul Nechît, şi a format o obşte la fel de frumoasă, cu peste 25 de monahi tineri.
Acelaşi lucru l-a făcut şi Arhimandrittil Victorin Oanclc, stareţul Mînăstirii Sihăstria, considerat' cel mai bun gospodar din eparhie. El a format o friimoaaă obşte de 70 monahi, pc care se osteneşte să-i crească în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, şi a restaurat integral mîuăstirea. Un loc de frunte are şi Arhimandritul Grigore Halciuc, stareţul Mînâ- stirii Sfîntul loan de la Suceava, care înnoieşte mult mînăstirea şi face o bună mi.siiine duhovnicească în Moldova şi peste tot prin marile pelerinaje ce se fac aici, la moaştele Sfîntului Mucenic loan cel Nou.
Dintre mînăstirile de maici amintesc întîi pe monahiiJe stavrofore Eustochia Ciucanu, stareţa Mînăstirii Agapia, şi Nazaria Niţă, stareţa Mînăstirii Văratec. Ambele stareţe conduc cu răbdare şi înţelepciune cele mai mari mînăstiri de călugăriţe din ţară şi din sud-estul Europei, cu cîte 390 monahii fiecare, şi fac eforturi deosebite să păstreze o viaţă du¬ hovnicească înaltă şi să crească suflete pline de dragostea lui Hrietos. Alte stareţe din eparhie, la fel de înţelepte şi apreciate, sînt monahiile Adriana Cojocaru, stareţa Mînăstirii Suceviţa; lulia Aramă, stareţa Min&stirii Dragomima; Benedicta, stareţa Mînăstirii Moldoviţa, şi Evehna Tănase, stareţa Mînăstirii Slatina. ,cu părinţi din moldova 391
8. ’ Ce duhovnici deosebiţi, cu mure experienţă duho\Tiicească, consi¬
deraţi că sint în Aibiepiscopia Iaşilor?
— Cel dintîi trebuie să amintesc pe marii duhovnici din Mînăstîrea Sihăstria care ne-au crescut pe noi toţi — Arhimandritul Cleopa Ilie şi leroechimonahul Paisie Olani. Ei au crescut şi format sute de călugări şi de maici şi au mii de fii duhovniceşti în ţară. Ei an creat, cu darul lui Hristos, un adevărat curent de înnoire duhovnicească a vieţii noastre monahale în ultimele decenii, îndeosebi în Moldova. Numele lor, mai ales al Părintelui Cleopa, sînt cunoscute peste tot. Apoi amintesc şi alţi duhovnici buni, ca: Arhimandritul Dosoftei Murariu din Mînăstirca Sla¬ tina şi protosinghelii Nifon Corduneanu de la Neamţ, Calinic Prisecaru de la Văratec, Marchian şi Iustin Pîrvu de la Bistriţa, Ieronim Gagea de la Bucium, Elefteric Mihai şi Sofronic Ungureanu de la Secu, Veniamin Palaghiu de Ia Agapia, Sava Parascan de la Dragomirna, Părintele Nica- nor Săhlean de la Sfîntul loan — Suceava şi Nicodim Grosu, sihastru la SchitiJ Tarcău — Neamţ.
9. Ce părere aveţi despre mînăstirile cu frescă exterioară din nordid Moldovei ?
— Sînt foarte frumoase, bine restaurate şi conservate, apreciate în toată lumea, sînt slujite cu credinţă de călugări şi călugăriţe, sînt un tezaur pentru ţară şi Biserică, dar nu se impun precum odimoară ca centre de spiritualitate ortodoxă majoră. Pentru aceasta ar avea mai multă nevoie de vieţuitori plini de elan pentru Hristos, de duhovnici plini de duh şi căldură, de slujbe frumoase pe mă sura'frescelor de pe pereţi şi mai ales de stareţi duhovniceşti şi mari la suflet !
10. Cc părere aveţi despre părinţii din obştea pe care o păstoriţi de atîţia ani?
— Cc pot să spun decît că îi iubesc din toată inima, ca pe părinţii şi fraţii « pe care mi i-a dat Dumnezeu». Le sînt şi părinte, şi frate în Domnul, le sîut şi ucenic. Cu ei împreună slăvim la acest sfînt Altar pe Dumnezeu, săvîrşim sfintele slujbe, stăm înaintea credincioşilor şi vizita¬ torilor, odihnim pe cei care vin să se închine şi să aprindă o luniînare la^ mormîntul celui mai marc voievod al ncam'ului. Cu aceşti smeriţi călugări, 25 la număr, lucrăm de aproape două decenii la restaurarea generală a Mînăstirii Putna şi menţinem nestinsă candela credinţei şi a rugăciunii. Numai Dumnezeu ştie cîte suflete se mîngîie şi se întăresc aici din toată ţara. Or, la această dublă ctitorie, materială şi spirituală, toţi vieţui¬ torii din Putna sînt ctitori, ostenitori, împreună slujitori, fraţi şi părinţi în Hristos Domnul; căci unul slujeşte, altul cîntă, altul aleargă pe392 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
drumuri pentru ceilalţi toţi, altul face mîncare, altul predică, altul apovc- deşte, iar altul odihneşte pelerinii cu dragoste. Sîntem doar cîţiva, dar prin Hristos încă mai putem. Nu facem cit trebuie, dar un singur lueru căutăm şi dorim: să-l slăvim pe Dumnezeu cît mai mult prin jertfa noastră. Apoi să zidim sufleteşte pe toţi oamenii care ajung la Mînăstirea Putna şi să nu uităm de datoriile noastre monahale, pentru care vom fi întrebaţi în ziua cea mare a dării de răspuns. , -
11. Mai viu tineri şi vîrstnici în pelerinaj la Minâstirca Putna şi la mormîntiil lui Ştefan cel Mare? Ce îi mişcă mai mult sufleteşte?
— Vin tot anul şi mai ales din martie pînă după vacanţa de Crăciun. Vin din ce în ce mai mulţi. Este mînăstirea cu mormîntul voievodal cel mai vizitat, cel mai venerat de popor. Copiii şi elevii vin în costume naţio¬ nale, aduc coroniţe de flori şi crengi de stejar şi, după ce le aşază pe mor¬ mîntul lui Ştefan cel Mare, aprind luminări şi, ciută cîntece patriotice în cinstea marelui domn al Moldovei. Ei sînt cei mai nevinovaţi şi aduc cu ei bucuria tinereţii şi speranţa vieţii. Iar înapoi duc în inimi cuvintele pline de duh şi evlavie ale părinţilor care le dau explicaţii.
După copii urmează studenţii. Ei sînt mult mai reţinuţi, mai între¬ bători. Unii întreabă de războaiele lui Ştefan cel Mare. Alţii, de bisericile zidite şi de marele curaj al domnului moldovean. Explicaţiile pline de vibraţie ale părinţilor îndrumători le înseninează feţele, le dau curaj în lupta vieţii şi îi înalţă sufleteşte. Urmează apoi ţăranii, care vin în număr destul de inare. Ei aprind multe luminări la icoane şi la mormîntul voievo¬ dului, aduc coroane de flori, colivă de grîu şi jertfă drept ofrande pentru sufletul marelui domn. Mulţi aduc de acasă sau de pc eîmp buchete de flori naturale, spice de grîu, crengi de brad, de stejar sau de tei şi untde¬ lemn pentru candele, pe care le depun Ia căpătîiul nemuritorului voievod. Alţi credincioşi vin însoţiţi de preoţii lor din sat şi fac împreună parastas la mormîntul ctitorului. Aceasta dovede.şte de cîtă cinste se bucură Ştefan cel Mare în evlavia poporului. Majoritatea locuitorilor moldoveni păstrează cu sfinţenie portretul lui prin casele lor şi îl consideră sfint şi apărător al credinţei creştine^ortodoxe.
Ulriuiii care vin în număr foarte mare sînt intelectualii de toate nivelurile. După ce aprind luminări şi se închină, zăbovesc mult la mor¬ mîntul voievodului în tăcere şi rugăciune şi ascultă cu emoţie şi lacrimi prezentarea făcută de părinţi anume rînduiţi. Toţi ştiu bine ce a însemnat Ştefan cel. Mare pentru Moldova şi pentru creştinismul european în a doua jumătate a secolului al XV-leă. De aceea vin la Putna intelectuali din toate colţurile ţării şi chiar din alte ţări şi cinstesc pe Ştefan cel Mare
ca pe cel mai marc domn român din epoca medievală, iar din mormîntul lui fac un loc aacru de pelerinaj naţionali • ‘ '
12. Ce ue spuneţi despre peştera. Sfîntului Daniil Sihastrul situată în apropiere de Mînăstirea Putna?
— Este o mărturie de netăgăduit că ‘aici, înainte de întemeierea Alînăstirii Putna, exista o vatră isihastă renumită în nordul Moldovei. Altfel, Sfîntul Danii! Sihastrul — care, după o însemnare, ar fi sihăstrit la început pe valea Secului, Neamţ, 14 ani — nu s-ar fi nevoit în această peşteră atîţia ani. Aceasta o confirmă şi descoperirea în ultimii zece ani a unui mic cimitir de sihaştri chiar sub temeliile casei domneşti a lui Şte¬ fan cel Mare. Sub craniul fiecărui sihastru se afla tradiţionala cărămidă cu numele lui. Arheologii au afirmat că cimitirul datează din secolul XIV. Putem deci afirma că aici era o veche comunitate de sihaştri, cu cel puţin un secol înainte de întemeierea mînăstirii, din sînul căreia făcea parte şi Cuviosul Daniil Sihastrul, considerat pe drept cuvînt im înnoitor al monahismului moldovean din secolul XV.
13. Aveţi timp, în calitate de stareţ, să faceţi şi activitate pastoral- misionară cu credincioşii? Ce sfaturi le daţi?
— Facem cu toţii activitate duhovnicească cu credincioşii. Mai ales în posturi şi sărbători sîntem solicitaţi de ei la servicii religioase speciale, la spovedanie şi asistenţă pastorală. Parcă mai mult ca oricînd credincioşii noştri din aceste părţi simt nevoia de sfat, de cuvînt viu rostit la spove¬ danie, după caz. Şi nu este deloc uşor să le dam sfaturi. Dacă le dăm un sfat bun, salvăm un suflet, o familie, o situaţie. Sînt zile cînd spovedim în posturi ore în şir, ca a doua zi să împărtăşim pe cei vrednici.
Ca duhovnic am avut la spovedanie multe satisfacţii sufleteşti, cînd am reuşit să împac pe oameni cu Dumnezeu şi cu conştiinţa lor. Sau să lămuresc pe unii creştini să lase sectele, şi să revină în sînul Bisericii Orto- doxe. Dar am avut şi unele cazuri negative. Unii refuzau spovedania, alţii nu se spovedeau sincer, iar alţii mă sileau să le dau Sfintele Taine, cu toate că erau nevrednici; Iată ce mi s-a întîmplat odată. Era aici în satul Putna o familie formată din doi bătrîni. Femeia, mai credincioasă, se spovedea la mine. Bărbatul însă nu voia să vină la biserică şi refuza cele sfinte. Femeia îl îndemna mereu:« Hai, omule, la biserică şi te spove¬ deşte că viu Sfintele Paşti !» Iar el răspundea: « Lasă, femeie, că mă voi spovedi cu la bătrîneţc !» Ajungînd la suferinţă, în toamna anului 1960, bătrânul s-a îmbolnăvit de moarte. Atunci biata femeie a venit repede la mine şi m-a chemat să-i împărtăşesc soţul. Pe cînd intram cu Sfintele394 CONVOUBIRI DUHOVNICEŞTI
Taine în casă, bofnavul îşi dădea sufletul chiar atunci. Ain venit la mînăs- tire plingind că s-a pierdut un suflet, pentru că a refuzat toată viaţa bise¬ rica şi spovedania.
14. Iubite Părinte laclunt, ce doriţi să moi realizaţi pe viitor la Mînăstiroa Putna?
— Mulţumesc Iui Dumnezeu şi Maicii Domnului, ocrotitoarea Mînâs- tirii Putna, că mi-au ajutat să facem ceva în această strălucită vatră monahală. Acum doresc să văd lucrurile de re.staurare terminate şi să pictăm în frescă biserica voievodală. Apoi aş dori să mai întărim obştea mînăstirii cu noi fraţi, după care mă retrag la linişte să-mi caut numai de suflet, că ceasul plecării mele s-a apropiat.
ARHIMANDRITUL GRIGORE HALCIUC **
Mînăstirea Sfîntul loan cel Nou de la Suceava
Vechea capitală a Moldovei — Suceava — este binecuvântată de Dumnezeu să ad㬠postească cele mai vechi sfinte moaşte din ţara noastră, anume moaştele Sfîntului loan cel Nou, aduse aici din Cetatea Albă de evlaviosul domn Alexandru cel Bun în vara anului 1402, iar după alte mărturii, în 1415. Aşezate la început în catedrala mitropolitană cunoscută sub numele de « Biserica Mirăii- ţilor», unde se ungeau domnii Moldovei, în anul 1589 au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană zidită de Bogdan al IlI-lea şi Ştefăniţă Vodă, cu hramul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe. După mu¬ tarea capitalei Moldovei şi a Mitropoliei de la Suceava la Iaşi şi, mai ales, din secolul XVII, catedrala mitropolitană din Suceava devine mînăatire, cunoscută pînă astăzi sub numele de Mînăstirea Sfîntul loan cel Nou de la Suceava, după numele marehii mucenic ale cărui moaşte se păstrează aici.
- Născut în comuna Poşta — Tulcca în anul 1938, în 1955 intră în viaţa monabală şi este tuns în monahism la Mînăstirea Putna în 1974, iar in 1975 este hirotonit ieromonah. După absolvirea Seminarului şi a Institutului Teologic — Bucureşti, în 1978 cete numit stareţ la Mînăstirea Sfîntul loan cel Nou clc la Suceava.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 395
Din anul aducerii sfintelor moaşte la Suceava pînă astăzi, credincioşii moldoveni şi ardeleni cinstesc acest odor fără preţ prin mici pelerinaje de închinare la Mînăstirea Sfîntul loan, care au loc zilnic şi mai ales vine¬ rea, Duniinica şi în sărbători. Te cucereşti de evlavia bunilor moldoveni şi a celor din toată ţara, văzîndu-i cum stau la rînd de dimineaţă pînă seara cu feţele smerite şi ochii înlăciimaţi pentru a se închina la racla Sfîntului Mucenic loan. Te umileşti şi creşti în credinţă, văzînd cu ce evlavie se închină bunii noştri creştini la moaştele marelui martir; cum stau în genunchi, cum îşi mărturisesc păcatele în taină, cum îşi spun sufe¬ rinţele lui Dumnezeu şi Sfîntului loan, cum îşi ating fruntea^ obrazul, mîinile şi hainele de moaştele lui şi vorbesc cu el ca şi cu un prieten şi părinte al lor duhovnicesc. De unde şi cum a-a născut această tainică legătură sufletească la noi, între credincioşi şi sfinţi, între evlavioşii ro¬ mâni, călugări şi mucenici? Oare nu cumva călugării se trag din martiri? Oare nu şi ei suferă mucenicia de fiecare zi, cum spun Sfinţii Părinţi? Oare nu şi credincioşii noştri au suferit martiriul vieţii de-a lungul istoriei cu aceeaşi răbdare şi statornicie, ca martirii şi călugării?
Gel mai marc pelerinaj la moaştele Sfîntului loan de la Suceava are loc în zilele de 23 şi 24 iunie, de sărbătoarea Sînzienelor. Pentru a afla cîtcva date despre această străbună mînăstirc, despre evlavia pelerinilor români care poposesc Ia moaştele Sfîntidui loan cel Nou şi despre rolul major al acestei mînăstiri la menţinerea ortodoxiei şi unităţii de neam şi hmbă, am invitat pe părintele Ai'bimandrit Grigore, stareţul mînăs- tirii, să nc împărtăşească cîteva gînduri şi momente edificatoare în leg㬠tură cn cele de mai sus.
1. Cînd şi in ce imprejurări au fost aduae moaştele Sfîntului loan cel Nou de la Cetatea Albă la Suceava?
— Moaştele Sfîntului loan cel Nou au fost aduse la, Suceava în vara anului 1402, la porunca evlaviosului şi paşnicului voievod Alexandru, supranumita cel Bun». Acest eveniment este legat şi de alt moment impor¬ tant în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, anume înfiinţarea ^Mitropohei Moldovei şi recunoaşterea primului mitropolit pe scaimul mitropolitan de la Suceava în persoana hii losif MuŞat întîi. Or, prin aducerea acestor moaşte de la Cetatea Albă Ia Suceava, capitala Moldovei, şi sediul noului mitro- poHt, dobîndeşte o mai temeinică consfinţire şi se impune, duhovniceşte, atît în faţa poporului moldovean evlavios, cît şi în faţa celorlalte Biserici Ortodoxe surori.396 COm'ORBIRI DUHOVNICEŞTI
2. Ce l-a determinat pe Alexandru cel Bun aă aducă moaştele Sfîn- tului loan cel Nou în capitalo Moldovei?
— Mai întîi au fost cele două evenimente amintite mai sus: inâint^area Mitropoliei Moldovei şi recunoaşterea canonică a primului mitropolit autohton, în persoana lui losif. Apoi a contribuit mult şi evlavia marelui voievod faţă de acest sfînt mucenic, care de fapt se afla tot pe teritoriul Moldovei de răsărit. Şi cum la Cetatea Albă veneau îu pelerinaj credin¬ cioşi din toată Moldova, Alexandru cel Bun a dorit să strămute sfintele moaşte ale mucenicului loan în centrul ţării, la Suceava, ca să le fie mai la îndemînă. Alt motiv a fost gîndul că moaştele Sfîntului loan vor ocroti ţara Moldovei şi familia paşniciilui domn de orice primejdie. Unii cred că aceste moaşte au fost aduse la Suceava, pentru a le săruta şi a le cinsti direct soţia voievodului, anume Ana Doamna, care era bolnavă, cu cre¬ dinţa vindecării ei în chip miraculos. Prin aceasta se consolida şi autori¬ tatea primului mitropolit al Moldovei, losif Muşat, şi se realiza o mai temeinică unitate religioasă şi naţională a ţării, în faţa ţărilor vecine neortodoxe.
3. Credeţi că s-a atins scopul pentru care au fost aduse moaştele Sfîntului Mucenic loan cel Nou la Suceava?
— Sigur că da. Aceasta o dovedeşte marca evlavie pe care o au toţi credincioşii moldoveni şi transilvăneni pentru moaştele marelui mucenic de la Suceava, numeroasele pelerinaje ce se fac aici şi contribuţia majoră a acestor întîlniri frăţeşti şi ortodoxe la întărirea unităţii de credinţă, de neam şi de limbă. Acelaşi rol urmărit de aproape şase secole ii împlineşte şi acum racla cu moaştele Sfîntului loan cel Nou de la Suceava. Căci aici se vindecă bolnavi, aici se ahnă tot felul de suferinţe sufleteşti şi tru¬ peşti, aici se întîlnesc fraţi ortodocşi şi români din toate colţurile ţării şi se roagă împreună, dau laudă lui Dumnezeu la un loc şi se îmbărbătează în necazuri prin pilda muceniciei Sfîntului loan. Ca de pe un altar sau amvon, marele martir ortodox ne vorbeşte tuturor, ne întăreşte în lupta vieţii, ne dă curaj în ispite, ne ajută să dobîndim sănătate şi cele de folos şi ne sporeşte credinţa adevărată în Dumnezeu, împotriva tuturor curente¬ lor sectare care* bîntuie acum în toată Ivimea. Credinţa ortodoxă este credinţa martirilor, în frunte cu însuşi Fiul lui Dumnezeu, care S-a jertfit pe altarul Crucii pentru mîntuirea lumJi şi a fiecăruia dintre noi. Dacă nu avem credinţă de martiri, răbdare de martiri, curaj de martiri şi statornicia lor în credinţă, nu ne putem numi ortodocşi şi nici nu ne putem mîntui.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 397
Iată cum a-a schimbat scoptil duhovnicesc urmărit prin aducerea acestor moaşte de la Cetatea Albă la Suceava. Iată cum ne ajută sfinţii la mîntuire, prin jertfă, prin moaştele şi rugăcirmile lor.
4. în CC împrejurări grele au fost duse în Polonia moaştele Sfîntului loan ccl Nou de la Suceava, iu 1686, şi unde au stat?
— Invazia armatelor poloneze în frunte cu regele loan Sobieski, în Moldova, împotriva turcilor, din vara anului 1686, s-a sfîrşit prin nume¬ roase prădăciuni, iar, la reîntoarcere, prin luarea ca ostatec, a marelui mitropolit moldovean Dosoftei, cu moaştele Sfîntului loan de la Suceava şi cu toate odoarele de preţ ale Mitropoliei moldovene. Moaştele au stat în Polonia 97 de ani, fiind mai întîi depuse într-o biserică din cetatea Stryj, aproape de oraşul Zolkiew, apoi în 1690, aşezate într-o mînăstirc basiliană din Zolkiew (Jolcova), nu departe de Lvov. Acolo a murit şi mitropolitul Dosoftei ff 1693), iar sfintele moaşte au fost străjuite per¬ manent de cîţiva călugări moldoveni care au însoţit de la Suceava pe mitropolit şi racla cu cinstitele moaşte. Aceştia se chemau Adrian, loan şi Ilarion. Ei slujeau Sfînta Liturghie şi stăteau de strajă la moaştele sfîntului, cînd veneau credincioşii să se închine şi să ceară ajutor. în această naînăstire au stat în exil sfintele moaşte timp de 93 de ani, pînă au fost readuse la Suceava, în ţara Moldovei.
5. Cum au fost aduse din exil moaştele Sfîntului loan cel Nou?
— Venind în vizita prin Suceava împăratul Austriei, losif al Il-lea, la 4 iunie 1783, în urma cererii stăruitoare a moldovenilor, în frunte cu episcopul de Rădăuţi, Dosoftei Herescu, de a li se aproba readucerea din exil a moaştelor Sfîntului Mucenic loan cel Nou, protectorul Moldovei, losif al Il-lea a socotit cererea lor dreaptă, zicind: « Să le aducă şi să le aşeze aici, la locul lor !»
Atunci îndată episcopul Dosoftei a trimis la Zolkiew doi arhiman¬ driţi de la Rădăuţi, anume Meletie şi loasaf, care, luînd legătură cu împ㬠ratul şi ajutaţi de o garnizoană imperială, în noaptea de 18 iunie 1783 au ridicat odonil cel de mult preţ — racla cu sfintele moaşte — le-au aşezat într-o^ trăsură împărătească şi străjuiţi de şapte ostaşi împăr㬠teşti au pornit spre Cernăuţi. După cîteva zde şi nopţi de călătorie, au sosit la frontiera dintre Galiţia şi Moldova de nord, anume la podul de pe rful Colacin. Aici a avut loc un moment solemn. De o parte stătea mulţimea credincioşilor Galiţiei, plîngînd după pierderea acestui sfint odor, iar de cealaltă parte stătea mulţimea credincioşilor moldoveni, formată din 204 preoţi, cu mii de credincioşi în haine de sărbătoare, cn <
prapori, cu flori şi îirmînări npTÎufie în mîini, plîngînd de bucurie că U se i398 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
întoarce acasă Sfîutul loan cel Nou, ocrotitonil Moldovei timp de aproape trei secole. în fruntea cortegiului moldovenilor era venerabilul episcop de Rădăuţi, Dosoftei Hercscu, în veşminte arhiereşti, cu toţi preoţii amintiţi, îmbrăcaţi în epitrabile şi feloane.
Cînd careta cu sfintele moaşte era la mijlocul podului, galiţienii şi-au luat rămas bun de la ostaşul lui Hristos, loan, mnlt pătimitorul, şi în timp ce se muta racla sfîntului în altă caretă a moldovenilor, s-au tras multe focuri de tun în semn de adio,-dar şi de bucurie. După ce s-au în¬ chinat miile de credincioşi moldoveni şi au plîns îndeajuns pe sfînta raclă, a pornit cortegiul spre Cernăuţi, în sunetul clopotelor din toate satele, în frunte mergeau cei 204 preoţi, urmaţi de episcop, apoi de careta cu sfintele moaşte şi de lunga coloană de credincioşi cu făclii aprinse şi flori în mîini. Din sat în sat îi întîmpinau sătenii, cu mic, cu mare şi se făcea popas cu rugăciuni de ajutor pentru ţara Moldovei, pentru sătenii veniţi să se închine, pentru cei bolnavi, pentru popor. După ce se închinau toţi, cortegiul pleca mai departe din sat în sat şi la 29 iunie, de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, se intra în Cernăuţi, fiind întîmpinat de mulţime cu clopote, cu flori, cu făclii aprinse, mame cu copii în braţe, bolnavi de tot felul şi multe lacrimi de bucurie. Aici cinstitele moaşte au fost de¬ puse în Biserica Sfînta Treime, numită «Herescu», spre închinarea tuturor, străjuite de cei doi arhimandriţi Meletie şi loasaf, unde au stat pînă la 7 septembrie.
în ajunul Naşterii Maicii Domnului, moaştele Sfîntului loan cel Nou au fost duse cu mare procesiune spre Suceava, cu acelaşi alai, cu sute de preoţi şi mii de credincioşi, în frunte cu episcopul de Rădăuţi, Dosoftei. Procesiunea a durat trei zile pînă la Suceava. Aici, racla cu sfintele moaşte a stat cinci zile în Biserica Adormirea Maicii Domnului iar în seara zilei de 13 septembrie, la privegherea praznicului înălţarea Sfintei Cruci, sfintele moaşte au fost aduse îu catedrala vechii Mitropolii a Moldovei din Suceava şi aşezate cu mare cinste la locul lor de odinioară. Cîte rugăciuni de bucurie şi cîte lacrimi s-au vărsat atunci din ochii miilor de credincioşi şi pelerini moldoveni este greu de imaginat. Numai atît amintim că aducerea moaştelor Sfîntului loan cel Nou din Polonia la Suceava, a fost o adevărată minune a sfîntului, a fost o răsplată a lui Dumnezeu pentru credinţa poporului nostru şi un semn de nădejde că Tatăl nostru cel ceresc şi cu toţi sfinţii Lui nu ne-au uitat şi nu ne vor uita niciodată, cît va fi neamul nostru credincios, răbdător şi milostiv. -
în această atmosferă de nespusă buctirie, cu prilejul întoarcerii sfin¬ telor moaşte, Sfîntul loan cel Nou a fost declarat de tot poporul patronul Moldovei, cu completarea numelui «de la Suceava».
.jTi.
CU PĂRINŢI DIN MOLDOVA
6. Clini aînt cinstite moaştele Sfîntului loan cel Nou şi ce slujbe faceţi la sfînta lui raclă?
— Biserica stă deschisă pentru închinarea credincioşilor la sfintele moaşte de dimineaţa pînă seara tîrziu. Doi preoţi ieromonahi stau de veghe cu rîndul la capul sfîntului, iar credincioşii veniţi din toate colţu¬ rile ţării şi chiar străinii se închină în linişte şi cu mare credinţă. Ori de cîte ori cer credincioşii, li se citesc rugăciuni de sănătate şi ajutor lingă racla sfîntului, iar, zilnic, după Sfînta Littughie, se citeşte acatistul şi paraclistd Sfîntului loan cel Nou- făcătorul de minuni şi Sf. Maslu.
7, Cînd este ziua prăznnirii de peste an a Sfîutnlui Mucenic loan cel Nou şi cum se desfâşoai’ă pelerinajul la moaştele lui?
—Ziua prăziiuirii Sfîntului loan cel Nou este la 2 iunie cind a fost martirizat şi decapitat în Cetatea Albă, la gurile Istruhii. în această zi vin mulţi credincioşi aici la biserică. Mai vin la 29 august — Tăierea Capului Sfîntului loan Botezătorul şi la Sfîntid Mare Mucenic Gheorghe. Dar adevăratul praznic şi hram anual în cinstea moaştelor Sfîntului loan cel Nou dc la Suceava are loc la 24 iunie — Naşterea Sfîntului loan Botez㬠torul. Aşa se moşteneşte prin tradiţie. Hramul durează două zile. Cu acest prilej are loc la Suceava şi aici, în catedrala vechii Mitropolii a Mol¬ dovei, un marc pelerinaj. Credincioşii pornesc din satele lor cu o zi-două înainte şi sosesc aici în ajun, cînd se scot sfintele moaşte cu procesiune şi se depun în mijlocul curţii la locul dinainte pregătit, unde stau aproape două zile, străjuite de preoţi şi credincioşi, pentru închinarea tuturor pelerinilor veniţi din ţară.
Felul în care se desfăşoară acest pelerinaj la moaştele Sfîntului loan, cum se adună credincioşii din toate părţile, şi se închină cu evlavie la sfînta raclă, cum îşi ating hainele, capetele, fruntea şi pruncii de racla Sfîntului loan, cum aduc, mai ales ţăranii, flori de tot felul, sînziene de pc cîmp, coroniţe, spice de gi'îu de pe ogoare, iarbă şi crengi de pomi de prin grădini, cum Ic ating de racla lui ca să se sfinţească, cum îşi spun aici necazurile şi bucuriile, cum cer binecuvîntare de la preoţi, cu ce cre¬ dinţă ascultă Sfînta Liturghie care se face în mijlocul curţii şi cu ce bucurie cîntă, se roagă, stau de veghe fără odihnă două zile şi două nopţi, este greu de povestit. Numai dacă stai de veghe cu ei la un hram şi te rogi şi cînţi împreună cu credincioşii, începi să-i înţelegi, să sunţi ce simt ei şi să te întorci acasă cu aceleaşi bucurii cu care se întorc ei. După- amiază, la vecernie, sfintele moaşte se aduc în biserică şi sînt purtate pe mîini de credincioşii ardeleni, în special de maramureşeni. Odată cu seara, toţi pornesc spre satele şi casele lor, cu inimile hrănite de bucuria mare¬ lui praznic.400 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
8. Ce sfaturi deosebite daţi credincioşilor care vin în pelerinaj la moaştele Sfîntului loon cel Nou de la Suceava?
— îi îndemnăm să se roage cu credinţă lui Dumnezeu şi Sfîntului loan cel Nou, să se împace cu cei din casa lor şi să fie cît mai des spovediţi de păcate, că fără spovedanie mai greu primim ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor. Apoi îl îndemnăm să-şi crească copiii lor în credinţă şi frică de Dumnezeu şi să se jertfească pentru ei, că fără jertfă şi martiriu, fără răbdare şi suferinţă, fără rugăciune şi viaţă curată, nu ne putem mîntui şi în zadar ne trecem zilele. Pe cei care primesc vindecări de boli şi Ii se împlinesc cererile aici, la moaştele Sfîntului loan, şi sînt numeroase aceste cazuri, îi îndemnăm să mulţumească lui Dumne¬ zeu şi Sfîntului loan, cu rugăciuni de recunoştinţă, cu milostenii la săraci şi cu o viaţă creştinească exemplară. Avem cazuri de vindecări şi la oameni de alte religii, nu numai la credincioşii noştri ortodocşi. Cred că Sfîntul loan de la Suceava face cea mai mare misiune ortodoxă în Moldova, împreună cu Cuvioasa Parascheva de la Iaşi şi ceilalţi sfinţi din ţară.
9. Ce sfaturi duhovniceşti daţi. părinţilor din această mînăstire?
— Le reamintesc făgăduinţele date la călugărie şi cele nouă fericiri. Dacă vom reuşi să păşim pe treptele celor nouă fericiri, prin smerenie, blîndeţe, lacrimi la rugăciune, mUosteme şi celelalte, atunci am ajuns la adevărata ■ desăvîrşire şi fericire veşnică.
10. Care este cea mai veche «Viată» a Sfîntului loan cel Nou de
>
la Suceava scrisă şi jjăstrală pînă astăzi?
— Prima «viaţă » a mucenicului a fost scrisă prin anul 1415, la porunca voievodului Alexandru cel Bun, şi este intitulată astfel: « Muce¬ nicia Sfîntului şi slăvitului mucenic loan cel Nou, care a fost martirizat la Cetatea Albă». Această scriere formează prima operă aghiografică şi Uterară scrisă în ţara noastră.şi este compusă, cum reiese dintr-un document, de « Grigore monabid şi prezbiter al marii biserici a Moldo- vlahiei». Unii afirmă că acest prezbiter al «marii biserici» ar fi probabil arhimandritul Grigore Ţamblac, care în drum spre Kiev ar fi stat cîţiva ani în Moldova ca stareţ la Neamţ şi eclesiarh al catedralei mitropolitane de la Suceava. Alţi cercetători afirmă, şi poate pe bună dreptate,' că «monahul şi prezbiterul marii biserici», numit Grigore, era un slujitor al catedralei mitropolitane de la Suceava, călugăr învăţat, martor ocular al aducerii moaştelor Sfîntului loan de la Cetatea Albă.
Oricum, noi credem de adevărată cea de a doua ipoteză şi propunem să v-o reamintim în întregime, citind-o şi dînd-o la lumina tiparului.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 401
fiind cea mai veche operă de literatură aghiograheă românească spre lauda Marelui Mucenic loan de la Suceava şi folosul credincioşilor noştri iubitori de sfinţi.
VIAŢA
SFÎNTULUI ŞI MARELUI MUCENIC lOAN CEL NOU DE LA SUCEAVA*
Au fost multe persoane care au vieţuit după învăţătura hineplăcută lui Dumnezeu. Una dintre ele a fost Sfîntul Mare Mucenic loan cel Nou, cel care poate fi socotit primul, deşi s-a arătat mai pe urmă (după trecere multă de timp). Căci Stăpînul, nu numai pe pătimitorii cei din timpul dinţii i-a cinstit cu cununi, ci deschide uşa şi celorlalţi care voiesc, dîndu-le aceeaşi cinste şi daruri.
De aici începe cuvîntul istorisirii despre loan, viteaz ostaş al lui Hristos şi plin de darurile Duhului. ,
Dar cine a fost el şi de unde? în ce chip s-a învrednicit el de ceata pătimi- torilor şi de cunună ?
Locul naşterii sale este Trapezunt, cetate marc şi slăvită, la răsărit, mai aproape de asirieui, atingîndu-se de hotarele Armeniei celei mari. Mai mult chiar, este port (liman) tuturor vaselor care plutesc pe mare, fiind renumită pentru belşug şi bogăţii, căci, fiind la mare, locuitorii trăiau din negoţ şi navigaţie.
Deci loan, luînd marfă multă, porni pe marc. Dar vrăjmaşul n-a putut suporta fapta bună a acestui bărbat, căci îl vedea deseori rugîndu-se, postind, fiind cu bună purtare faţă de aproapele, făcînd bine şi miluind pe cei ce sufereau îu corabie din cauza lipsei, sau pe cei ce erau cu ochii plini de lacrimi şi cu mina întinsă, mîngîindu-i pe cei suferinzi, zicîndu-şi în sine:« Precum vei milui, aşa vei fi miluit; precum vei mîngîia, aşa vei fi mîngîiat».
Din pricina aceasta îşi ridică împotrivă pe căpitanul corăbiei, care făcea parte din credinţa apuseană, un om rău, furios şi nemilos. Pricina vrăjmăşiei l-a înv㬠păiat repede. Deci oprind în aşa numita Cetatea Albă, s-a dus şi a clevetit pe mucenic la cel ce era atunci eparhul cetăţii, care era persan, apărător al antagirii primite de ia părinţii lui.
în faţa acestuia, depune mărturie mincinoasă, zieînd: « Este, o,stăpine, un» bărbat care a venit cu mine şi care s-a depărtat de Ia tradiţie şi s-a înstrăinat de credinţa creştinească, voieşte a trece la credinţa ta şi a se face părtaş tradi¬ ţiilor voastre — care sînt mai renumite. Mi-a declarat aceasta prin multe jurăminte pe cînd pluteam pe marc. De aceea, fă curînd cu el cele de cuviinţă, căci el s-a
•* Această „ Viaţă “ a fost alcătuită do Ieromonahul Grigore de la Suceava la începutul secolului XV, fiind publica tii îutîia oară de Episcopul Melchiscdec dc Roman.402 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
incărcat cu multă laudă pc siuc, că este renumit şi cti multă avere şi cu nimic mai prejos decît cel dinţii nobil din cetatea Trapezunt».
Acestea auzind păgînxd acela cu suflet rău, mulţumit întru sine de cele grăite, s-a sculat cu bucxurie, a mers şi a şezut pc scaunul de judecată, apoi a poruncii să aducă la sine pe mucenic.
Cind a ajuns la dînsul mucenicul, cparbul i-a zis:
« — Cele despre tine cu mulţumire le-am auzit, o, bărbat ales, şi că ai venit pc corabie şi că ai fost atras de cucernica şi întru tot puternica noastră credinţă şi cu multă dragoste ai fost pătruns de dînsa; căci aşa este credinţa noastră — se atinge de cei cu gîndirc curată şi învăpăiază inimile lor cu dragostea sa, dînd scurgere bună vieţii şi ani îndelungaţi. Deci nu întîrzia, aicsulc prieten, ci Icpădîud credinţa creştinească, cea vrednică de rîs, tradiţiile şi legile ei, cu glas luminat huleşte-lc înaintea noastră şi acestei adunări a poporului, căci de aceea toţi, împreună cu femei şi copii, s-au adunat ca să te asculte pe line cel ce voieşti să fii propovăduitor al luminatei şi renumitei noastre credinţe. Deci, vino, o, minu- natulc, stai cu noi şi cu oamenii, şi cu glas frumos proslăveşte soarele cel strălu¬ citor, dă cinste stelei care străluceşte înaintea lui şi numai acestor lumini strălu¬ citoare să aduci jertfă. Numai aşa te vei învrednici de cinste şi dregătorie de Ia împărat şi cu noi ca un frate de aproape te vei îndulci de traiul cel bun al tuturor oamenilor».
Pc cind vicleanul grăia acestea, loan, ridieîndu-şi ochii minţii, chema în ajutor pc Stupînul cel ce a zis: « Cînd veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a dom¬ nilor pentru numele Meu, să nu vă învăţaţi mai înainte ce să grăiţi şi ce să răspundeţi în acel ceas, căci se va da vouă cuvînt căruia nii-i vor putea sta împotrivă potrivnicii voştri». Apoi, cu ochii căutînd la prigonitorul său, a ridicat mina şi cu multă îndrăzneală a spus:
« — Mi se pare că este o adevărată minciună aceasta, căci nu sînt ale mele x’orbcle despre lepădarea de Hristosul meu. Să nu fie mie aceasta ! Să dea Domnul nostru lisus Hristoe ca să nu-mi fie vreodată aceasta in minte. Acestea sînt născociri ale vrăjmaşului adevărului şi ale lui Satan, tatăl tău. Căci a intrat el în tine ca într-un vas vrednic de necinste şi prin tine vorbindu-mi nădăjduieşte a mă trage la pieirc şi a mă sili să mă îndepărtez de adevăratul Dumnezeu, Făc㬠torul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute şi chiar al soarelui — pe care tu, fiind cuprins de negura înşelăciunii, îl cinsteşti ca pc Dumnezeu şi ii aduci cinstire ca un om Iară de minte. însă cunosciud de la mine adevărul, leapădă, rogu-tc, negura rătăcirii care ţi-a acoperit sufletul şi învrcdniccşte-tc a fi fiu al luminii, strălucind mai mult decît soarele — prin lumina dixinuezeicscnlui Botez. Să nu socoteşti că este Dumnezeu acest strălucitor care este soarele, pus pentru servirea oamenilor de către Dumnezeu Creatorul, fiind zidit în ziua a patra. Cum este deci Dumnezeu o creatură?» Şi împreună cu aceste cuvinte, ridicînd mîinile la cer, a strigat ca să fie auzit de toţi:« Să nu-mi fie mic a mă lepăda de Tine, Ilris-
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
403
toasc, clc Părintele Tău cel fără de început şi de Prea Sfîntul Duli. Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi stelei cea numită cu numele dcsfrînării».
Acestea grăindu-le mucenicul cu îndrăzneală şi cu chip luminat, prigoni¬ torul se schimbă la faţă aprins de focul mînici şi neputînd suferi împotrivirea bărbatului pe al cărui Dumnezeu el îl hulise în mijlocul unei mulţimi foarte numeroase şi pe care loan îl propovăduia, iar credinţa sa numind-o amăgire, porunci ostaşilor a dezbrăca de haine pe mucenic, lucru care s-a făcut mai degrabă dccît cuvîntul, rămînînd gol cel cc era îmbrăcat în Hristos. Apoi a poruncit a se aduce multe toiege şi căiitînd la mucenic a zis:
« — Nn ai făgăduit nouă a fi grăitor de basme, ci ai făgăduit a te lepăda de credinţa ta cea nefolositoare, a veni la credinţa noastră cea luminată şi a te înfrumuseţa cu legile noastre; lasă deci această vorbire zadarnică şi împlineşte ce ai făgăduit, închinîndu-te soarelui celui strălucitor. Iar de nu, te încredinţez pc credinţa noastră cea renumită, că-ţi voi zdrobi trupul, nu numai cu aceste toiege, ci te voi ispiti şi altfel, prin chinuri mai cumplite şi insuportabile, apoi crunt te voi omorî !» -
La acestea, mucenicul răspunse: ’
« — Eu nu sînt grăitor de basme după cum zici tu, o, pîngăritorulc, ci sînt rob al adevăratului Dumnezeu şi propovăduitor al. Treimci celei Sfinte şi preaslăvitr, iar credinţa am deprins-o de la strămoşi şi de la părinţi şi Lui unuia mă închin şi Lui nnuia slujesc şi îi aduc jertfă de laudă, pe El îl socotesc Creator şi de la El aştept judecata viilor şi morţilor. El va răsplăti fiecăruia după faptele sale şi la porunca Lui şi acest soare, pus pentru slujba oamenilor, sc va întuneca. De aceea, să nu nădăjdiiicşti a auzi de la mine sau a vedea altceva, căci cele ce am zis întl acelea Ic repet şi acum. Niciodată nu voi socoti creatura ca Dumnezeu şi nu mă voi închina făpturii ca lui Dumnezeu, atît timp cit sînt stăpîn pe cugetarea mea. Deci, nu întîrzia, lucrătorule al nedreptăţii, ci arată năravul tău cel dobitocesc şi neomenesc care se ascunde în tine, slobozcşte-te de grija muncilor. Pe mine, cu CC fel dc moarte voieşti a-mi da, trimite-mă înaintea doritului meu Slăpin şi Dumnezeu, pentru ca urechile melc să nu audă prea mult hulele tale despre care zice proorocul, « otravă de aspidă sub buzele lor» şi ca faţa ta păcătoasă să nu o sLTăti mult ochilor mei. Iată, trupul meu îţi stă gala; hale cu toicgcle, rade cu foc,îneacă cu apă, zdrobeşte cu sabia, sau în alt chip cumplit adu moartea asupra mea, căci toate acestea sînt gata a suferi cu bucurie pentru dragostea Hrislosului meu».
Multe cuv'intc ca accstc.n ascultind prigonitorul, s-a aprins dc cruzime şi a poruncit să-l întindă pe pămînt, apoi su-1 botă fără milă c« toiege noduroase. Din pricina cruzimii, trupul mucenicului s-a umplut de sînge, asemenea şi locul clin jur unde fusese întins. Văzînd acestea mucenicul, ridicînd gindal către ccr, a zi.s:« Mulţumesc Ţie, Slăptne al cerului şi .al pămintuliii, pentru că m-ai învred-404 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nicit să mă botez cu slnge şi să mă spăl de întinăciunea păcatelor». Iar fiii întunericului umplindu-se de furie pentru cele ce a zis mucenicul, atît l-au chinuit şi i-au zdrobit trupul, încît i-au curmat şi glasul. Apoi, pentru că se Inserase, legindu-1 in lanţuri, l-au aruncat in tenmiţă ca pe un mort, urmând ca a doua zi să-l chinuiască şi mai mult.
A doua zi de dimineaţă, stînd la locul obişnuit de judecată acel hulitor, eparhul cetăţii cu chip de fiară, a poruncit să-l aducă pe mucenic. Văzîndu-1 cu faţa luminoasa şi plin de bucurie in suflet, a rămas tiranul foarte mirat că intr-un trup atît de zdrobit se află suflet viu şi i-a zis:
<c — Vezi, Ioane, la ce chinuri te-a adus nesupunerea ta? Puţin a fost să fii lipsit de viaţa cea dulce şi dragă tuturor oamenilor. Dar de te vei supune mie, in citeva zile te vei scula din suferinţă, căci la noi sint mulţi doctori meşteri, veniţi din India şi din Persida, iar dacă încă eşti creştin, să ştii că şi mai multe rele te aşteaptă».
Iar mucenicul a zis:
« — O, judecătorule, eu nu port grijă de trupul meu zdrobit, căci cu cît trupul nostru cel dinafară putrezeşte, cu atît se înnoieşte ccl dinăuntru, după cum zice marele Apostol. Singura mea grijă este ca să mă întăresc prin Hristos şi să pot răbda pînă la sfîrşit chinurile pe care tu mi le dai, căci £I însuşi a zis: „Cel ce va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui”. Dacă ai născocit ceva mai rău, fă, căci ranele cele dintîi nu le mai socotesc».
Ruşinat fiind de cuvintele înţelepte ale mucenicului, tremurînd de mînie şi strigind ca o fiară, iarăşi a poruncit să-l întindă pe mucenic la pămint şi să-l bată mai cumplit. Chinuitorii Itii se schimbau unii cu alţii — pentru a se odihni. Trupul era chinuit, dar prin şoptirea buzelor îşi însemna rugăciunea. Cînd şi ostaşii au obosit, bătind trupul mucenicului cu răbdare de diamant, toţi cei de faţă, de toată vîrsta, strigau către hulitorul judecător, defăimîndu-i năravul şi sălbăticia. Mîniindu-se şi mai mult, hulitorul judecător a poruncit să aducă un . cal neînvăţat şi sălbatic, să lege tare picioarele mucenicului de coada calului, şi unul din ostaşi să-l încalece şi să alerge pe uliţele cetăţii.
Aşa a fost tîrît sfintul prin toată cetatea. Tristă vedere pentru ochii celor cucernici! Iar cînd, cel ce tîra pe sfintul, a ajuns între locuinţele evreilor, aceştia au început să chiuie, intoreîndu-şi feţele şi aruncind, cu ce aveau la iudcmînă, asupra sfîntului. Iar unul dintre ei scoţind o sabie l-a ajims pe sfînt şi i-a tăiat cinstitul cap, despărţindu-l de trup. Apoi dezlegîndu-l, l-au lăsat la im loc cu capul, zăcind dispreţuit şi nelăsînd a se apropia cineva dintre cei cucernici.
în noaptea aceea s-au arătat făclii de foc arzînd deasupra trupului muceni¬ cului şi trei hăibaţi cu chip luminos, rostind cuvinte sfinte şi făcînd tămîiere, un stîlp de foc s-a pogoiît din cer deasupra trupului sfîntului. Acestea mulţi le-au văzut. Iar unul dintre iudei, a cărui casă era mai aproape de locul unde zăcea mult pătimitorul trup, socotind că preoţii creştini au venit să-I ia şi să-l.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 405
ingroapc dupS obicei, luind un arc cu săgeată şi apropiindu-se, voia a săgeta pe unul dintre acei preoţi cu cbip luminos. Dar cînd a tras după cit i-a fost puterea, a rămas săgeata lipită de coarda arcului şi de degetele mSinii drepte, iar arcul de mina stingă, incit nu putea nici săgeata să o sloboadă după scop şi nici niiinilc a le slobozi de pe arc. Şi a suferit acest cumplit chin toată noaptea, ca un pui de viperă.
După CC s-a luminat de ziuă şi s-au făcut nevăzuţi acei bărbaţi minunaţi cu cbip luminos, fără deosebire, s-au adunat oameni de toată vîrsta privind pe ticălosul săgetător, iar el a spus toate cum s-au petrecut, şi numai aşa a dobindit slobozenie. Atunci judecătorul cel hulitor şi prigonitor, temîndu-se de slăvitcle fapte care s-au întîmplat, a ţjoruncit creştinilor să îngroape trupul.
Luind creştinii trupul l-au pus într-un loc cinstit. Treetnd multe zile, căpi¬ tanul acelei corăbii pe care fusese sfîntul, a voit să-l fure şi sâ-l ducă în ţara sa. Deci înlr-o noapte, avînd timp bine potrivit, a venit cu insoţitorii săi şi au săpat voind să ia moaştele. însă în ceasul acela s-a arătat ostaşul lui Hristos preotului bisericii aceleia, zicînd: « — Sculîndu-te, aleargă degrabă la biserică pentru că voiesc să mă fure !». Iar el s-a sculat cu marc giabă şi venind a aflat mormintu săpat şi puţin lipsise ca să fure titipul. Deci, chcmSnd oameni cucernici, le-a spusl cele întîmplate şi au proslăvit pe Dumnezeu, care preaslivise pe sfîntul,
Luind acele cinstite moaşte, le-au pus in Sfîntul Altar, aproape de Sfînta Masă, şi aici s-au păstrat peste şaptezeci de ani.
De atunci, fără încetare, au fost semne dumnezeieşti în timpul nopţii: uneori un stîlp de foc pogorîndu-se stătea deasupra mormîntulni mucenicului; alteori puterea dumnezeiască făcea să se simtă miresme care ieşeau din mormînt.
Acestea au ajuns la urechile cucernicului domn care stăpinea peste toată ţara Moldovei şi pînă la ţărmul mării, iubitorul de Hristos, marele Voievod loan Alexandru, care era bărbat cu bune purtări şi iubitor de mucenici.
Clnd a fost el în.ştiinţat dc moaştele mucenicului, a fost cuprins de credinţa de a le lua. Deci, cu sfatul celui ce atunci cîrmuia cele bisericeşti, a Prea Sfinţi¬ tului Arhiepiscop losif, trimite un boier cu multă oaste să aducă la dînsul cu mare cinste, -vuednicul dc slavă, trupul mucenicului, pe care grabnic primindu-l, cu cinste vrednică şi cuvenită îl întîmpină împreună cu toţi dregătorii săi şi cu mult popor credincios, cu arhierei şi cu tot clerul bisericesc, cu făclii, cu tămîic şi cu miruri bincmirositoare. Acesta se închină la racla sfîntului, cuprinse pătimitorul trup, atinse ochii şi buzele sale de mîimle sfîntului, vărsă cu prisosinţă lacrimi de bucurie, propunând a fi păzitor al satului său şi aşa îl pune în cinste în prea sfînta Mitro¬ polie, în luminata cetate de scaun Suceava.
Despre vindecările celor cuprinşi de multe neputinţe, las să vorbească cei CC «au primit binefacerile.
Dc astfel de mucenicie a avut parte Sfîntul şi Marele Mucenic loan, aşa a ruşinat el pe hulitorul judecător, astfel dc luptă a dus el în nevoinţă, cu astfel dc cununi a fost încununat de Mîntuitorul lisus Hristos. Aceasta este neguţătoria cea bună a lui loan: a dat puţin şi a clobîndit mult ! Hulitorului i-a lăsat trupul ca pe o sarcină şi a nădăjduit la Ierusalimul cel de sus, în ceata mucenicilor ca un mucenic, în sînurilc lui Avraara, în. locaşurile sfinţilor, la limanul cel bun, în palatul cel nestricăcios, primindu-l prin bunătatea Sfintei şi Prea dumneze¬ ieştii Treimi, căreia I se cuvine slava, stăpînirea, cinstea şi închinăciunea, acum şi întru nesfârşitele veacuri ale veacurilor. Amin !406 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
PROTOSINGHELUL SAVA PARASCAN *
Mînăstirca Dragomirua
De-a lungul a patru secole de existenţă, Mînăstirea Dragomirna a trăit două epoci de mare înflorire duhovnicească. Prima a fost epoca dc început 1602—1650, cînd mitropolitul Anastasie Criraca, ctitorul fon¬ dator, întemeiază şi organizează la Drago- mirna o obşte monahală model, după « Aşe¬ zământul» lăsat de el îii care excela, pc lingă viaţa de rugăciune, şi o vestită şcoală de miniatură bisericească unică în ţara noastră.
A doua epocă dc înflorire duhovnicească a fost între anii 1764 —1775, sub stăreţia Cuviosului Paisie venit din Muntele Athos cu 64 ucenici ai săi. Timp dc 12 ani cît a condus Mînăstirea Dragomirna, stareţul Paisie a făcut din ea o adevărată vatră de viaţă monahală isihastă model în Moldova, sporind obştea pînă la 350 de monahi, după Aşczămîntul întemeiat de el. Marele stareţ organizează la Dragomirna un puternic centru de traduceri patristice filocalice unic pentru acea vreme în ţara noastră, în care monahii elenişti români traduc în limba noastră pentru prima dată Filocalia.
Sub lunga ocupaţie austriacă (1775—1918), Mînăstirea Dragomirna figura ca mînăstire mai mult simbolic, avînd o obşte de cel midt 20 de monahi. După antd 1918 viaţa monahală începe să înflorească la Drago¬ mirna, transformîndu-se în anul 1965 în mînăstire de călugăriţe. Astăzi obştea Mînăstirii Dragomirna numără aproape 30 de maici, sub îndru¬ marea monahiei lulia Aramă, stareţa acestui sfînt aşezămînt. îmbrăcată în veşmînt nou, după vastele lucrări de restaurare generală, Mînăstirea Dragomirna începe să trăiască a treia etapă de înflorire duhovnicească.
Părintele duhovnicesc al acestei comunităţi monahale din nordul Moldovei este Protosinghelul Sava Parascan, slujitor neobosit la altarul acestei mînăstiri diu anul 1953. Este un călugăr smerit, tăcut şi nevoitor. Evită mulţimea şi vorbele de prisos. De aceea, cu greu anx reuşit să adun
• S-a născut în anul 1918 în comuna Crămeşti — Suceava; în 1945 intră în viaţa monahală la Mînăstirea Dragomirna; în 1948 este călugărit şi în 1953 este hirotonit preot. Din 1960 este duhovnicul Mînăstirii Dragomirna.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 407
cîtcva sfaturi dc la Părintele Sava, pe care Ie fac cunoscute iubitorilor de Hristos în rîndurile următoare.
1. Unde v-ali foimat duhotmiceşte, părinte Sava?
— Aici, în obştea Mînăstirii Dragomirna. După ce m-am întors cu viaţă din război, în vara amdui 1945 m-am botărît să intru în viaţa monahală la Dragomirna. Dar ajungând în apropiere, cum priveam nunăs- tirea de pe culmea unui deal, mi s-a părut locul pustiu şi urât şi din ispita diavolului m-am întors acasă. Apoi, cu darul lui Hristos, am început să am mustrări de cuget că m-am reîntors în lume şi la 5 decembrie 1945, cînd se cinsteşte Cuviosul Sava cel Sfinţit, am intrat definitiv la Mînăstirea Dragomirna. Timp de trei ani am făcut ascultare Cu dra¬ goste, în tăcere şi rugăciune, învăţînd de la toţi călugării cîte ceva pentru suflet. Unul mă învăţa să mă rog neîncetat cu rugăciunea lui lisus. Altul mă învăţa să vorbesc puţin şi numai cînd sînt întrebat. Altul mă învăţa să cer iertare de la fiecare, chiar dacă nu supăram pe nimeni. Altul mă învăţa să fac metanii şi să nu privesc pe nimeni în faţă. Altul mă învăţa să citesc pe cirilică şi să cînt la strană, iar duhovnicul meu mă învăţa cum să mă rog, cum să mă spovedesc curat, cum să scap de ispitele tinereţii, cum să-mi înfrânez limba şi simţurile, cum să pot creşte duhovniceşte în nevoinţa călugărească. Dc la fiecare am învăţat cîte ceva în taină, fără un program anume organizat.
2. Ciun slujiţi Biserica lui Hristos în calitate dc preot?
— La început fugeam dc preoţie, socotindu-mă nevrednic de un har aşa de mare. Dar la sfatul dubovnicidui, văzînd că sînt preoţi puţim şi nu are cine sluji Sfânta Liturghie, am primit hirotonia. Mărturisesc că de 35 de ani de cînd sînt hirotonit preot niciodată nu am lipsit de la sfintele slujbe şi mai ales de la Sfîuta Liturghie, afară dc cazul cînd eram, în ascultare. Niciodată nu m-am sustras de la slujbă. Cînd eram rînduit la altar, lăsam toate, mă spovedeam la duhovnic, şi stăteam cu smerenie înaintea Domnului ziua şi noaptea. Mai greu nu-a fost să stau cu credincioşii, să le ascult necazurile şi să-i spovedesc. Mai ales că eu am fugit de cele ale lumii. Dar un glas de taină mă îndemna: «Iubeşte pe oameni că sînt copiii lui Dumnezeu. Nu fugi de ei, ci ascultă-i, dă-le sfat, spovedeşte-i, mîngîie-i că pentru ei S-a răstignit Hristos pe cruce». De atunci am început să fac şi misiune pastorală, să spovedesc mirenii, să le fac rugăciuni, să-i formez rlubovniceşte şi cu daiâil Domnului am multe bucurii duhbvniceşti cînd văd că mă ascultă.
3. Care vă sînt cele mai itiarî bucurii duhovniceşti în monahism?
Ascultarea în linişte unită cu rugăciunea lui lisus şi Sfînta Liturghie.
Iar a treia bucurie în inima mea o simt cînd spovedesc obştea mînăstirii şi
Y 408 COm^ORBIRI DUHOVNICEŞTI
chiar pe mireni şi văd ca mă asciiltă, că părăsesc păcatele şi se apropie de biserică şi de Dumnezeu. Dar cea mai mare bucxiric în suflet îmi aduce Sfînta Liturghie, cînd stau înaintea Sfîntului Altar şi mă rog pentru mine şi pentru hime. Atunci nu doresc să vorbesc cu nimeni, decît cu singur Dumnezeu.
4, De cîţi ani slujiţi zUnic la Dragomima Sfînta Liturgliie?
— De peste 20 de ani. Doar ocazional dacă mă mai schimbă vreun preot care trece pe aici. Mulţumesc Domnului că mi-a dat putere şi săn㬠tate să shijesc. Cît voi mai putea, voi sluji cu aceeaşi rîvnă Biserica lui Hristos. După slujbă lucrez zilnic şi în gospodăria mînăstirii. Caut sa împac pe Maria cu Marta. Mi-s dragi albinele, animalele, florile, cîmpul, munca în grădină. La toate lucrez cu dragoste şi mulţumire sufletească, pentru că toate îmi vorbesc de Dumnezeu, fie în biserică, fie în gospodărie, dacă facem toate cu dragoste şi cu rugăciune, simţim permanent că stăm înaintea luiDumnezeu. Atunci viaţa noastră este ohturgbie continuă veşnică^
5, Care esle semnul că tot cc facem este plăcut hu Dumnezeu?
— Este bucuria şi pacea duhovnicească pe care o simţim în inima. Dacă facem toate cu binecuvântare şi poruncă, dacă duhovnicul şi conşti¬ inţa ne îndeamnă să facem ceva şi daca săvîrşim toate cu rugăciune şi bucurie curată, înseamnă că tot ce facem este spre lauda lui Dumnezeu, spre folosul tuturor şi spre mîntuirea noastră. Eu aşa lucrez în toate şi am mare pace şi bucurie duhovnicească.
6. Ce sfaturi duhovniceşl; daţi maicilor din mînăstirc?
— Să iubească biserica precum iubesc pe Hristos. Să iubească rug㬠ciunea precum îşi iubesc sufletul, că rugăciunea este lirana sufletului. Să iubească pe Dumnezeu ca pe Tatăl cel ceresc; să iubească pe toţi oamenii ca pe fraţii lor. Dacă vor trăi toate în ascultare şi iubire, în tăcere şi sme¬ renie, în rugăciune şi răbdare, vor deveni adevărate mirese ale lui Hristos şi candela lor nu se va stinge în veci.
7. Ce sfaturi de mîntuirc daţi credincioşilor?
— Să nu lipsească în sărbători de la biserică, să nască şi să crească copii în fiică de Dumnezeu, să se mărturisească regulat şi să facă milos¬ tenie după putere. Apoi să fie în pace cu toţi, să citească scrieri sfinte, mai ales Noul Testament, şi să se ferească de tot felul de secte care s-au rupt dc Biserică. De vor face acestea, vor duce o viaţă liniştită pe pămînt şi vor dobîndi pe Hristos în cer.
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
8. Cum s-ar putea realiza îiiuoirea monabismului de azi?
— Pentru a realiza o înnoire duhovnicească într-o mînăstire, trebuie mai întîi ca ea să fie condusă de un stareţ duhovnicesc, iubitor de bise¬ rică, de rugăciune, de post, de linişte şi milostenie. Primul care contri¬ buie la creşterea unei mînăstiri este stareţul. Urmează duhovnicul mînăstirii. Fără un duhovnic bun nu se poate face mai nimic. Apoi, să se organizeze după tipic slujbele bisericii şi să sc facă zilnic Sfînta Litur¬ ghie, cu participarea întregii obşti. Apoi să fie deplină armonie şi iubire în mînăstire, deasă spovedanie, şi regulată împărtăşanie, iar călugării să citească mai mult sfintele cărţi. Fără multă rugăciune şi citire, fără dragoste .şi ascultare duhovnicească nu se poate face nimic prin mînăs¬ tiri. Dar cu acestea, putem face mult, putem zidi şi să fim folositori, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului.
ARHIMANDRITUL DOSOFTEI MURARIU*
Mînăstirea Slatina
p' ~ '4 Marea ctitorie a voievodului Alexan-
^ Lăpuşnoanu — Mînăstirea Slatina
i ’ după patiTi secole de existenţă ca obşte
V'- - i^S^*'****^^^' ^ de călugări, a fost transformată în ultimele
r • - tt'ei decenii în obşte de călugăriţe. Acest
K-i proces de «transformare», de schimbare a
E ^ î^vieţuitorilor unor minăstiri, s-a petrecut [. ^ M 'jv, în mai multe eparhii din ţara noastră,
■! în majoritatea cazurilor, aceasta a dat rezul- W A J Călugăriţele, mai numeroase la
noi, iubitoare de biserică, bune eîntăreţe fc şi păstrătoare ale unei vieţi dunovmceşti
& îoîilte, au contribuit mi puţin la crearea
|p ---3 unui curent înnoitor în minăstirile noastre.
I Este destul să poposeşti cîteva ore in
incinta mînăstirilor Sucevîţa, Moldoviţa, Dragomirna şi Slatina ca să te convingi pe deplin de acest adevăr îmbucurător.
- S-a născut în anul 1913 în comuna St.ăucenî — Botoşani şi a primit tunderea în monahism în Mînăstirea Sihăstria. După terminarea Seminarului de la Mînăs¬ tirea Ccrnica, face stndiiJe teologice la Academia Teologică Andreiană din Sibiu, termină magistcriul la Bucure.şti şi slujeşte mulţi ani c.a preot deservent la Cate¬ drala Patriarhală din Capitală. După aproape două decenii de pastoraţie mjsionară în citeva parohii din Transilvania, se retrage Ia Mînăstirea Slatina. In anul 1990 s-a mutat la domnul. > • -
•ii f - Nîf 'A'. ’f •• ' t'.t ^X.tH Vţ*,'< 1^y^< lU" 410 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
între toate acestea, Mînăstirea Slatina este considerată cea mai bine organizată şi mai duhovnicească obşte, de călugăriţe din Moldova. Pe lingă rîvna şi jertfa călugăriţelor de aici, îu frunte cu monahia Evelina Tănase, stareţa mînăstirii, un rol major la menţinerea unei vieţi monahale înalte îl au duhovnicii. între aceştia ar trebui amintit aici venerabilul Protosingbel Emilian Olaru, recent mutat la Domnul, care a povăţuit această obşte ca păstor sufletesc timp de 26 de ani. Cine dintre cei care l-au cunoscut ar putea să vorbească îndeajuns despre nevoinţa, smerenia, dragostea şi blîndeţea părintelui duhovnic Emihan? Era ca un alt Serafim de Sarov. A decedat îu ziua de Sfintele Paşti. întreaga obşte a acestei frumoase mînăstiri, formată astăzi din aproape 50 de suflete, a fost crescută duhovniceşte de acest marc duhovnic. Smerenia şi ascultarea maicilor de aici, blîndeţea şi mai ales armonia care domneşte între ele, fac din această mînăstire una dintre cele mai unitare şi reuşite obşti călugăreşti.
Arhimandritid Dosoftei Murariu, strălucit teolog, predicator -şi preot misionar din mînăstirilc noastre, cu metania din Sihăstria, este de cîţiva ani duhovnicul Mînăstirii Slatina. Deşi nu are mulţi fii duhov¬ niceşti astăzi, din cauza unei vechi suferinţe, este destul să amintim că teza de bcenţă a Prea Cuvioşiei Sale,« Viaţa Sfînlului Serafim de Sa- rov», susţinută la Institutul Teologic din Sibiu în 1947, este cea mai popu¬ larizată teză din ultimele decenii, ca să ne dăm seama de nivelul său teo¬ logic şi duhovnicesc. în urma invitaţiei noastre. Arhimandritul Dosoftei ne oferă o meditaţie despre treptele desăvîxşirii duhovniceşti, pe care o publicăm mai jos.
DESPRE TREPTELE DESĂVÎRŞIRII CREŞTINE
Scopul suprem al vieţii creştine, în general, este unirea duhovnicească a omului cu Dumnezeu. De aceea spunem că viaţa creştină este prin ca însăşi o viaţă tainică în Hristos. Şi această formă nouă de viaţă, cunoscută foarte puţin în lumea Vechiidui Testament, bănuită în unele religii păgîne, dar caracteristică lumii creştine de peste tot şi dezvoltată mai ales în Ortodoxie, nu este altceva decît punerea omului în posibilitatea unei experienţe lăuntrice, a unui contact nemijlocit, direct cu lumea spirituală, în general, şi cu un Dumnezeu de Care el atîrnă, în special. Adică într-o situaţie asemănătoare cu viaţa primordială a lui Adam din paradis, înainte de cădere şi cu posibilităţi de a se înălţa chiar mai presus decît aceea.
Pentru atingerea acestei culmi, însă, se cere o rîvnă şi o putere deosebită de înţelegere a lucrurilor celor mai presus de .şiroţuri, puterea unei înţelegeri imediate şi directe, numită în teologie înţelegere duhovni-cu pariaţi din moldova 411
ceaşcă. Şi, vrednic de reţinut este faptul că această înclinare şi putere superioară nu este, precum s-ar părea, un beneficiu de care se bucură doar un număr restrîns de privilegiaţi dintre cei ce au crezut în Hristos; ci este o putere care zace latent înăuntrul fiecărui om renăscut în baia Sfîntului Botez şi care, pe măsura sîrguinţei personale de a împlini porun¬ cile lui Hristos, trece pe încetul în stare de activitate. Şi, dacă este înt㬠rită prin mijlocirea şi a celorlalte Sfinte Taine, îndeosebi a Sfintei împăr¬ tăşiri, iese la lumină, manifestîndu-se printr-o propăşire evidentă în viaţa duhovnicească a respectivului creştin. Căci dacă omul se sîrguieşte spre împlinirea poruncilor, şi barul Duhului Sfînt îl ajută să ducă o viaţă din ce în ce mai conformă cu natura cea nouă de care s-a învrednicit prin Taina Botezului.
Toate acestea la un loc, înţelese ca lucrare incipientă a harului Duhu¬ lui Sfînt în el, sînt în stare să facă din omul păcătos un om nou, care să înceapă a semăna cu un om îmbrăcat în Hristos, după cuvîntul Sfîntrdui Apostol Pavel; « CUi în Hristos v-aţi botezat, in Hristos v-aţi îmbrăcat» (Galat. 3, 27). Adică din starea analitică de copil dezmoştenit să-l aducă din nou în starea fericită de fiu (adoptiv) al lui Dumnezeu, cum spune Sfîntul Evanghelist Ioan:«/or celor ce L-au primii pe El (adică pe Hris¬ tos), le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu» (loan 1, 12). Botezul aduce iertarea tuturor păcatelor şi, prin aceasta, curăţirea sufletului, cu refacerea chipului lui Dumnezeu în el şi pregătirea lui pentru primirea deplinătăţii harului, în taina următoare a Sfintei Mirungeri, cînd însuşi Hristos vine cu putere, aducînd cu El toată lucrarea duhovnicească şi toată bogăţia darurilor Duhului Sfînt. Deci, prin Taina Sfîntxilui Botez se face întoarcerea omului la viaţa de har în Biserică, cu posibilitatea de a participa şi la toate celelalte Sfinte Taine.
Momentul Mirungerii corespunde unei «cincizecimi» individuale în viaţa fiecărui creştin. în acest moment primeşte harul Duhului Sfînt şi, odată cu aceasta, puterea de a se schiniba din tnipesc în duhovnicesc, precum şi garanţia învierii, făcîndu-se în felul acesta din nou părtaş al slavei celei de la început, nedespărţită de sufletul şi de trupul primului om, Adam, slavă pe care acela a pierdut-o prin păcat (Romani 3, 23), iar în Taina Sfintei Euharistii (care urmează de îndată) ne unim deplin cu Hristos, în modul cel mai înalt posibil pe pămînt, înrudind în felul acesta sîngele nostru cu al Lui, fâcîndu-ne fii ai lui Dumnezeu prin har, şi dîn- du-ne dreptul să strigăm către Tatăl ceresc, împreună cu lisus: « Awa Părinte» (Romani 8, 15).
Acestea sînt lucrările care ne fac părtaşi la darurile aduse lumii prin întruparea, suferinţele şi moartea Mîntuitorului nostru. Iar continuarea în această stare, adică păstrarea comorilor şi binefacerilor primite se412 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
înfăptuieşte prin menţinerea unei legături neîntrerupte cu Biserica şi cu celelalte Sfinte Taine administrate de ea, precum şi printr-o sîrguinţă personală continuă, depusă spre împlinirea faptelor cerute dc această nouă şi înaltă stare, care aduce pe credincios în raporturi din ce în ce mai apropiate cu Dumnezeu, pînă la unirea deplină cu El, scopul ultim fiind desăvîrşirea omrdui întreg, cu suflet şi trup, adică «ajungerea la măsura vîrstei lui lisus Hristos, ca bărbat desăvirţiti> (Efes. 4. 13).
Astfel, înţelesul adevărat şi scoptd ultim al vieţii creştine pe pămînt este acesta; sporind în noi necontenit harul Duhului Sfînt, pe care l-am primit ca o armătură duhovnicească la Taina Sfântului Botez, prin lucruTea faptelor cerute de Sfînta Evanghelie conform îndemnului Sfân¬ tului Apostol Pavel; « Tfitru înnoirea Duhului să umblaţi» (Tit 3, 5), să ridicăm treptat chipul lui Dumnezeu din noi, spre rangul de asemănare şi unire cu Dumnezeu, prin iubire şi cunoaştere, o iubire desăvârşită şi o cunoaştere experimentală, prin contact direct, mijlocitor fiind harul care se revarsă în chip nevăzut prin Sfintele Taine.
Acesta este înţelesul tainic al vieţii creştine în Hristos şi aceasta este viaţa cu adevărat duhovnicească a creştinismului, şi tot aceasta însemnează « indumnezeirea omului prin har, prin participarea la lumina dumnezeiasca» (Sfîntul loan Damaschin), Dumnezeu îşi ia asupra Sa natura omeneasca prin întruparea Cuvîntului, iar omul, în modul arătat, îşi însuşeşte viaţa dumnezeiască, conformîndu-se poruncilor primite. Este o urmare directa a unirii celor două firi (dumnezeiască şi omenească) în Hristos, este forma inversă a pogorămîntului pe care l-a făcut Fiul: El, ca Dumnezeu. Se coboară la nivelul omului, la existenţa smerită a ^deţii omeneşti, la convie¬ ţuirea cu oamenii, iar omului i se dă posibilitatea de a se ridica la înăl¬ ţimea \aeţii cereşti. Ia împreună trăirea cu Dumnezeu, în planul unei exis¬ tenţe mai presus dc simţuri, printr-o sporire deosebită a tuturor însuşi¬ rilor sale duhovniceşti, înfăptuită sub lucrarea harului.
în cadrul acestei vieţi tainice, însă, deosebim două aspecte bine dis¬ tincte: un aspect sensibil, simţit, şi altul mai presus de simţuri. Prima înfăţişare o formează unirea cu Hristos sau participarea la viaţa lui Hristos prin mijlocirea formelor simţite, pe care ni le pune la-îndemînă Biserica, ceea ce formează la un loc « viafa creştină liturgică», cuprinsă pa scurt în această definiţie; « Simţirea cea mai presus de simţuri a prezenţei adevărate a lui Hristos, prin mijlocirea formelor materiale» (apă la Botez, untdelemn la Mirungere şi Sfîntul Maslu, pîine şi vin la Sfînta Euha¬ ristie etc.). Este o cale coborîtă la nivelul slăbiciunii firii omeneşti, care nu se poate ridica totdeauna cu uşurinţă în planul cel mai presus de sim¬ ţuri al vieţii duhovniceşti, dar absolut necesară, atît marii majori¬ tăţi a credincioşilor, care continuă să rămînă pînă la sfârşitul vieţii în
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
acest cadru, cît şi marilor eroi ai credinţei care, prin osteneli considerate în majoritatea cazurilor mai presus de puterile omeneşti, rîvnesc şi chiar purced a se înălţa la forma cea curată a trăirii creştine unde unirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte direct, fără mijlocirea nici unei forme sensibile, rămînînd cu toate acestea încadraţi şi în viaţa duhovnicească de obşte a tuturor creştinilor.
întrucît aspectul acesta sensibil al vieţii creştine de obşte sau trăirea creştină liturgică este o formă de viaţă cunoscută tuturor, în continuare VOI încerca să fac o expunere pe scurt asupra celui de al doilea aspect al vieţii creştine, adică a formei celei mai presus de simţuri, arătînd şi fazele suitoare spre desăvîrşire creştină absolută, ştiind că aceasta este o formă de viaţă grea, la care se angajează doar eroii credinţei, adică cei ce simt o chemare deosebită spre aceasta, deşi posibilitatea o are orice creştin. Este vorba de calea desăvârşirii creştine, pe care a indicat-o Mân¬ tuitorul Hristos tînărului bogat, suflet exigent care, mărturisind că a îm¬ plinit toate poruncile Legii Vechi, întreabă: «Ce-mi mai lipseşte tncă? » lat Mîntuitorul îi răspunde:« Dacă vrei să fii desăvîrşit, mergi, vinde toate (adică, părăseşte absolut totul)şi vino de urmează Mie» (Matei 19, 20—21). Căci pentru cel ce vrea să urmeze întru totul Lui, Mîntuitorul are acest fel de îndemn:« Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine» (Matei 16, 24).
Cu acest text din Sfînta Evanghelie, Mîntuitorul indică două căi de urmat spre uuntuire; Calea poruncilor şi Calea sfaturilor evanghelice. Calea poruncilor este obligatorie pentru toţi creştinii, iar calea sfaturilor, numai pentru cei care, întocmai ca şi tînărul acela, au suflete exigente, vor să împlinească mai mult. Practic, în viaţa noastră creştină, încă din primele veacuri şi pînă în zilele noastre, aceasta este calea vieţii monahale. Ei, aceşti eroi duhovniceşti (de obicei monahi), care ies din cadrul vieţii creş¬ tine comune şi se avîntă spre poziţiile cele mai înalte ale vieţii duhov¬ niceşti, au de străbătut trei faze, pline de tot felul de necazuri, suferinţe şi ispite, pînă să ajungă a se odihni pe culmile desăvârşirii, întocmai ca pe un alt munte al Taborului, scăldat în potopul de lumină al razelor îndumnezeitoare. Aceste trei faze sînt următoarele: 1. faza curăţirii de patimi, 2. faza iluminării şi 3. faza unirii. Sînt trei compartimente duhov¬ niceşti deosebite, fără ca totuşi între ele să se poată trasa delimitări pre¬ cise despărţitoare, deoarece se întrepătrund neobservat.
Mai înainte însă dc a arăta semnele deosebite ale acestor trei faze, trebuie să spun că însuşi acest cadru curat al trăirii creştine superioare ni se înfăţişează la rindul său compus din două elemente deosebite: un element omenesc, reprezentat de toate ostenelile depuse de cel ce doreşte desăvârşirea creştină, formînd partea ascetică, adică aspectul de exercitare414 CONVORBIRI DUIIOTOICEŞTI
în luptele duhovniceşti; iar a doua este, propriu-zis, partea tainică repre¬ zentată de elementul dumnezeiesc, hanii, care ajută nevoitorului în oste¬ nelile sale, pînă îl transformă din trupesc în duhovnicesc, aducîndu-1 la starea de îndumnezeire, pînă îl face să semene cu «un alt Hristos». Elementul omenesc, cuprins sub forma tuturor nevoinţelor, predomină în faza primă, aceea a curăţirii de patimi, fiind prezent în acelaşi timp, cu necesitate absolută, în chip tainic, şi elementul dumnezeiesc, harul, fără de care nu se poate concepe nici măcar a cuteza spre începutul unei astfel de călătorii, pe un drum atît de anevoios, dar cel puţin tot atît de pro¬ miţător.
Aşadar, asceza, adică exercitarea în nevoinţe, reprezintă partea activă a omului în calea dcsăvîrşirii şi îndumnezeiţii firii sale, iar ceea ce se petrece în taină reprezintă partea lipsită de activitate, latura pasivă, cînd omul nu se mai luptă, ci primeşte numai cu supunere tot ceea ce \Tea să facă Dumnezeu cu el, fie în taină, fie la arătare. Această luptă a omului cu sine însuşi se rezumă la stîrpirea înclinărilor negative din om şi dobîndirea virtuţilor (este caracterul pozitiv al luptei), lucrarea trebuind să fie însoţită necontenit dc rugăciune, în înţelesul ei propriu.
Şi pentru că am amintit de lupta omului cu sine însuşi, ceea ce în înţeles comun ar însemna o adevărată rătăcire sau chiar o monstruo¬ zitate pentru a nu se ajunge la vreo înţelegere greşită, trebuie să precizez că, în planul vieţii duhovniceşti, natura omenească este privită sub o dublă înfăţişare: în primul rînd este înfăţişarea ei curată de vina păca¬ tului, şi al doilea, este înfăţişarea ei păcătoasă, de după căderea primului om (Adam) în păcat. în ea însăşi, natura omului nu are nimic rău, fiind lucrarea mîinilor lui Dumnezeu. Dar a devenit rea prin folosirea în rău a libertăţii voinţei. Deci, exercitarea în nevoinţe sau lupte cu sine însuşi omul nu le va duce contra naturii, ci pentru natură. Căci în timp ce binele este firesc omului sau conform cu firea, raid este împotriva sau contrar firii. Astfel, toată silinţa nevoinţelor sale constă în tendinţa de a readuce natura la starea ei primordială, dinainte de păcat, aşa cum a ieşit din mina Ziditorului.« Tu vei mînca din toţi pomii raiului», a spus Dumnezeu la singular, adresîndu-se părţii raţionale a sufletului, Şi, dimpotrivă, ‘El zice la plural, adresîndu-se oarecum tutur / simţurilor: « Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mîncali». (Fac. 2. 16—17). (A se vedea ed. rom. a Bibliei, 1914, sau ed. orig. ebraică, sau Septuaginta. Ediţiile noi româneşti şi de asemenea ed. nisă, franceză, germană, nu respectă, aceasta în sensul că traduc la singular şi partea a Il-a a citatidui).cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 415
Omul însă a preferat să mănînce din pomul oprit, adică să se lase tîrît dc simţuri, şi a căzut în mxdţimea tuturor înclinărilor şi patimilor trupeşti, de unde concluzia ortodoxă; Trebuie a înfringe simţurile, a omorî, nu natura, ci patimile care au determinat natura omului şi a se exercita în cugetări dumnezeieşti, pentru a elibera şi înălţa din nou natura. Aşa că, scopul imediat al nevoinţelor sau al ascezei, în general, este despătimirea, sau curăţirea de patimi, iar scopul ultim este a deveni din nou plăcuţi lui Dumnezeu şi a ne uni cu El prin iubire şi contemplaţie (vedere). Reu¬ şita în această luptă dc despătimire este condiţionată de lepădarea de lume şi de sine însuşi, precum a recomandat Mîntuitond tînărului bogat, care dorea « desăvîrfirea»: « Dacă vrei să fii desăvirşii, mergi, vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi apoi vino de urmează Mie» (Matei 19, 20— 22 şi Marcu 10. 21—22). Căci trebuie să ne lepădăm de lume, să ne răstignim diibovniceşte cu Hristos, purtînd cu bucurie crucea, necazurile şi suferinţele Sale. Să ne biruim trupul, să-l liniştim şi să-l facem ascultător duhului. Să omorîm «trupul păcatului», biruind toate poftele lui. « Căci îngustă este poarta şi strimtă este calea ...» Trebuie să ne lepădăm nu numai dc lume, ci şi de noi înşine, de însăşi viaţa noastră, în sensul ei negativ, dacă dorim o viaţă superioară, cu Hristos.
Deci, nevoinţe, ascetism, lepădare de lume şi în acelaşi timp bucurie dc lume, bucurie de făpturi, bucurie duhovnicească a inimii, care str㬠luminează totul, care înveseleşte totul, avînd lumina vieţii veşnice, care se revarsă peste tot. Ucigînd trupul păcatului, tăgăduind lumea, şi, totuşi, bncurmdu-te de ea şi binecuvîntînd-o, ilumînînd-o şi acceptmd-o, însă în forma ei curată şi duhovnicească de la început, în lumina împărăţiei lui Dumnezeu, aceasta este ideea fundamentală, acesta este paradoxid, antinomie supremă, care se înalţă spre o unitate perfectă, organică a lumii, într-un alt plan existenţial, constituind forma cea mai înaltă de viaţă creştină, mai ales în cadrul vieţii monahale. Cele trei voturi depuse la tunderea în monahism; sărăcia, castitatea şi supunerea necondiţionată (ascultarea) sînt în măsură să formeze un mediu sau un cadru prielnic pentru îndeplinirea acestei culmi de viaţă creştină pc pămînt fără să însemneze cu necesitate şi biruinţa. Sărăcia însemnează renunţarea totală la bunurile materiale, nu atît în literă, cînd este vorba de strictul necesar al vieţii, cît mai ales în duh, înţelegînd dezlipirea inimii de ele. Fecioria însemnează lepădarea de lume şi de sine însuşi. în înfrînarea instinctului sexual se concentrează, de fapt, întreaga renunţare la patimile trupului.
Ascultarea, cea mai grea dintre toate, însemnează renunţarea totala la tine însuţi, omorîrea voinţei personale egoiste şi supunerea ei absolută416 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
la voinţa lui Dumnezeu, exprimată — în cadrul vieţii monahale de obşte —, prin voinţa egumenului pe care ţi l-ai ales de bunăvoie. Căci ascul¬ tarea este bunul cel dinţii dintre toate virtuţile începătoare, deoarece nimiceşte părerea de sine — foarte periculoasă oricărei propăşiri în viaţa duhovnicească — şi naşte smerita cugetare în sufletul omrdui. De aceea, celor ce se străduiesc în ea cu bucurie, li se face intrare lesnicioasă şi uşă deschisă spre dragostea lui Hristos. Pe aceasta nesocotind-o Adam, n-a ascultat de porunca lui Dumnezeu, şi s-a prăbuşit; dar iubind-o Hristos, în scopul mîntuirii tuturor oamenilor. S-a făcut ascultător Părintelui Său pînă la moarte, şi moarte de cruce (Filip. 2, 8).
Vorbind despre curăţirea păcatelor, trebuie să cunoaştem şi aceea, că ea se raportează atît la patimile trupului (purificarea fiziologică sau morti¬ ficarea tuturor simţurilor pătimaşe), cît şi la patimile sufletului (purifi¬ carea psihologică, sau purificarea internă a minţii, a imaginaţiei, a memo¬ riei şi a voinţei dezordonate), schimbîndu-le tuturor înclinarea de la cele pămînteşti către cele de sus. Rezultatul acestei lupte, dusă cu stăruinţă pe tot parcursul ei, este dobîndirea nepătimirii (apathiei), adică ajungerea la stăpînirea patimilor trupului şi ale sufletului, şi cu aceasta la începutul trăirii într-o atmosferă de armonie paradisiacă a tuturor simţurilor, prin care se poate căpăta din nou sentimentul de fericire al lui Adam, dinainte de cădere, numit în teologia ortodoxă « armonic paradisiacă». Această stare de nepătimire sau apathic, cum o numesc teologii, este, după Nicetas Stetatos, de două feluri: una este fructul ascezei, a postului, a corectării simţurilor pătimaşe, care stinge înclinările rele şi restabileşte ordinea naturală în mişcările sufletului şi ale trupului; a doua începe cu primele manifestări ale contemplaţiei (adică a vederii duhovniceşti), facîndu-sc simţită printr-o scamă de rezultate minunate: pacea perfectă a gîndu- rilor, vederea pătrunzătoare a lucrurilor omeneşti şi dumnezeieşti, desco¬ periri supranaturale etc.
Atît o nepătimire, cît şi cealaltă, sînt rod al harului Duhului Sfînt, care însă lucrează diferit: în primul caz înăbuşă răul şi-l stăpîneşte, îl ţine în frîu; in al doilea, slobozeşte şi iluminează. Una însemnează asceză, adică mumcă, sudoare, osteneală; cealaltă este odihnă, iluminare, liber¬ tate. Singură aceasta de a doua formă de nepătimire, hberă complet, nu munai de sine, dar şi de lume, face ca simţiuile să se transforme cu desăvîrşire, şi, astfel, liber de orice sclavie, omul se poate înălţa uşor către Dumnezeu, devenind ca un inger.de lumină « căci nu mai eşti rob, ci slobod» (I Cor. 7,22), îmbrăcat în trup material, dar care trăieşte, totuşi, printre oameni ca o fiinţă nematerială. De aceea starea aceasta prezintă nişto semne uşor de observat: curăţirea inim.ii, o mare stăpînire de sine, rezul¬ tată din omorîrea patimilor şi dobmdirea virtuţilor; o pătrundere maicu pArinţi din moldova 417
adîncă a lucrurilor dumnezeieşti, celor mai presus de simţuri, depăşirea rugăciunii vorbite şi dorinţa de convorbire cu Dumnezeu mult sporită. Cu astfel de agonisiri duhovniceşti, cîştigate prin grele osteneli, păşeşte în continuarea urcuşului duhovnicesc nevoitorul, avîndu-şi sufletul ca ars de setea nepotolită a desăvârşirii, şi, într-un astfel de stadiu, intră în cea de a doua fază a vieţii duhovniceşti, faza iluminării.
Această fază reprezintă un stadiu mijlociu, de trecere, între faza de ciurăţire şi cea a unirii, fiind un fel de « auroră» a vieţii desăvârşite. Din această cauză, mulţi teologi de înaltă ţinută ştiinţific-morală, printre care şi Sfântul Simeon, Noul Teolog, o nesocotesc, luând în considerare numai două faze: cea de curăţire şi cea a unirii. Totuşi, majoritatea teolo¬ gilor o păstrează, considerând-o, cum am spus, ca o punte de trecere între prima şi ultima fază. în această fază patimile şi ispitele, deşi încă exis¬ tente, nu mai au putere de manifestare, iar exercitarea în faptele bune nu se mai face în silă, ci este ca o conformare plăcută la natura cea nouă, mişcată de inspiraţia lui Dumnezeu, sub însemnul harului. Rugăciunea şi meditaţia nu mai sînt vorbite, ci mintale, interiorizîndu-se şi devenind plăcut simţite. Iubirea de Dumnezeu este mult sporită, înălţînd sufletul pînă Ia contemplaţia (vederea) activă, un început al cunoaşterii lucru¬ rilor lui Dumnezeu, care se va desăvârşi curând, transformîndu-se în con¬ templaţie pasivă în faza unirii *. Această contemplaţie activă, sau con¬ templare a naturii, are ca scop regăsirea înţelesului lucrurilor, a raţiunii lor de a fi; este o metodă de înălţare a sufletului către Dumnezeu, plecând de la cele văzute, pentru a ajunge la o pătrundere în taina realităţilor dumnezeieşti şi omeneşti, este o «theoria», un început de cunoaştere tainică, adîncă, superioară oricărei cunoaşteri obţinute pe calea studiilor şi numită cu o expresie proprie teologiei:«docîo ignorantia» (neştiinţă înţeleaptă). *
Din această «neştiinţă înţeleaptă», Nicetas, ucenicul Sfântului Si¬ meon, Noul Teolog, îşi face o glorie, spunînd că orice cunoaştere, dobîn- -
- Contemplaţie sau vedere activă este aceea la care poate ajimge omul prin silinţe proprii, cum spune Apostolul Pavel pentru pagini, în Epistola către Romani, zicind că « cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, din făpturi cunoscîndu-se, pe ei îi face fără de răspuns» (Romani 1, 20—21; şi 2, 14—16). Aşa încît păginii, chiar dacă n-au primit descoperiri supra¬ naturale de la Dumnezeu, ca evreii prin Moise şi Profeţi, totuşi nu se pot scuza că n-au cunoscut pe Dumnezeu, întrucât puteau să ajungă Ia acest lucru pe cale naturală, judecind după făpturi: cine este creatorul şi legislatorul lor, şi cu ce scop ? Iar contemplaţie sau vedere pasivă este acea fericită vedere, de care se învrednicesc Sfinţii, cîte puţin şi în lumea aceasta, dar mai desăvârşit în lumea cealaltă. Acest fel de vedere se numeşte « pasivă», pentru că puterile omului nu contribuie cu njţrnîc la ea, ci i se dă totul în dar.418 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dită pe calea studiilor, este slabă şi in majoritatea cazurilor nesigură sau I chiar falsă. Pe ctnd cunoaşterea venită direct de la Dumnezeii, prin harul j SfintiJui Duh, este sigură în toate privinţele, şi, deci, mai presus dc ori¬ care altă cunoaştere. In această fază, a iluminării, se fac arătate^ darurile | Duhului Sfint, anumite harisme: vedeniile extraordinare, facerea de nu- . nuni, extazul, precum şi o seamă de fenomene psiho-hziologice, ca: inăl- j ţarea de la pămint (cum a văzut Sfîntul Zosima pe Maria Egipteanca), j cununi de raze luminoase în jurul capului, strălucirea feţii, sau chiar a j trupului întreg (cum a fost văzut Sfîntul Serafim de Sarov, 1759—1833, canonizat, 1903), izvoare binemirositoare, abţinerea îndelungată de la j miucare, băutură şi somn etc.
Tot în această fază au loc şi curăţirile pasive, care pot fi socotite ' ca ultima şi cea mai grea încercare a nevoitorului în drumul Golgotci , pătimirii sale, pînă să ajungă la biruinţa învierii. Spre deosebire de cur㬠ţirile active, din faza întîia, unde greutatea luptei era susţinută de om, harul numai ajutîndu-l, acum omul nu are decît să suporte, cu smerenie şi răbdare, tot ceea ce îngăduie Dumnezeu să Aună asupra lui, pentru dez¬ rădăcinarea definitivă a patimilor din el. Toate aceste curăţiri pasive, i raportate atît la simţurile trupeşti, cît şi la suflet, aduc de multe ori pe nevoitor în starea de a se considera părăsit de Dumnezeu, întocmai ca lisus pe Cruce, ceea ce-1 face să strige şi el cu glas asemănător:« Dumne¬ zeul meu. Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit ?» Aceasta este ceea ce ^ se numeşte în trăirea tainică a vieţii creştine « noaptea simţurilor» i eînd este vorba de curăţirea pasivă a simţurilor si «.noaptea spiritului» ' — cînd este vorba de purificarea pasivă a patimilor spiritului, caracteri¬ zate printr-o mare secetă duhovnicească. Absolut nimic nu-1 mai leagă pe nevoitor de cele pămînteşti în această perioadă şi încă nimic nu-i da siguranţa că se află legat de cele cereşti, ceea ce-i produce o tortură fără seamăn.
într-o astfel de grea situaţie, singurul mijloc pentru a birui este de a se dărui total în voia lui Dunmezeu, sub supravegherea unui duhovnic ' iscusit. Odată insă ieşit biruitor şi din această grea încercare, nevoitorul sufletesc se poate considera ajims, cu darul lui Dumnezeu, la treapta cea mai înaltă a vieţii duhovniceşti, atît cît e«te cu putinţă în viaţa pămîn- tească, de unde urmează să se învrednicească a se bucura si de contempla¬ rea şi cunoaşterea j&umuseţii lui Dumnezeu. Iubirea lui faţă de Dumnezeu este ajunsă acum la desăvirşire. Pe oameni, ca şi întreaga făptură, îi in, beşte în cel mai înalt grad, în fiecare din ei văzînd chipul lui Dumnezeu^
O pace de8ă^drşită îi umple sufletul şi o siguranţă absolută în existenţa lumii de dincolo îi umple inima. Smerenia lui este acum desăviiŞi^â.
cu pArinţi din moldova
- ^ea de a treia şi ultima fază a vieţii duhovniceşti este Faza unirii, ^ faza în care sufletul creştinului doritor şi rîvnitor spre forma cea Tiesăvîrşită a vieţii duhovniceşti, ajunge să se unească deplin, în mod <jlocit, cu Dumnezeu, întocmai cum sufletele creştinilor de rînd se ^c, tot în mod real, eu Hristos în Taina Sfintei împărtăşanii, dar prin ocirea văzută a Trupului şi Sîngelui Domnului euharistie, primite forma materială a pîinii şi a vinului. Această unire, la marii sihaştri bisericii, se înfăptuieşte dubovniceşte pe calea cunoaşterii şi a iubirii
- cunoaştere experimentală, datorită unei intuiţii directe şi imediate a Vinităţii. Aşa că faza unirii este predominată de contemplarea pasivă, cu ^te treptele ei. Definiţia comună a acestui fel de contemplaţie este: ^‘rivirea simplă, ncnaijlocită şi iubitoare a lui Dumnezeu». «După răb- i-rea lui Iov, adică după suportarea greutăţii tuturor nevoinţelor — spune Scetas Stetatos —, după vederea pătrunzătoare a lui Ilie printre creaturi, "dică, după vederea fizică (contemplaţia activă), el, nevoitorul duhov- icesc, este admis cu Sfîntul Apostol Pavel în al treilea cer, unde aşteaptă ă i se descopere cuvintele cele tainice. Omni desăvîrşit devine de acum ncolo deopotrivă cu Apostolii, are gînduri apostolice, poate, ca şi Sfîntul [oan Evanghelistul, după vedenia din Patmos, să se reîntoarcă la oameni ^i să le spună ce a văzut în Dumnezeu. El poate să facă acest lucru, şi este chiar dator să-l facă, căci nici nu poate altfel, întrucît el acum este cu adevărat teolog». • „
Prin urmare, contemplaţia pasivă nu este altceva decît o înţelegere şi o cunoaştere curată a lui Dunanezeu, lipsită de orice mijlocire creată, lucru pentru care Sfinţii o numesc, precum am mai spus: « Sfînta igno¬ ranţă», adică o neglijare totală de sine, o ieşire absolută din propria sa persoană, pentru a se umple de Dumnezeu. Dacă vreţi, ajungerea omului 1 a o stare de curăţire şi nevinovăţie cu adevărat pruncească, despre care a spus Mîntuitorul în Evanghelie: «De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi putea intra în împărăţia cerului». Din cele arătate pînă aici, s-a demon¬ strat că există căi, deşi grele, de a experimenta în mod practic îndemnul Mîntuitorului de a ajunge la starea de curăţie şi nevinovăţie pruncească, pentru a se învrednici să intre în împărăţia cerului. Semnul deosebit al acestei stări este dorinţa arzătoare de a fi necontenit numai cu Dumne¬ zeu, frumuseţea absolută, pentru a se îndestula de privirea simplă, de contemplarea pasivă a acestei frumuseţi. Contemplaţia pasivă, însă, pre- ziută şi ea la rîudul ei următoarele faze: 1. Liniştea (isihia), cîndjprezenţa lui Dumnezeu este simţită printr-o Sistare duhovnicească deosebită, care trage înăuntru toate facultăţile, ară de memorie şi imaginaţie, care rămîn libere, producînd o pace şi o420 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
bucurie negrăită. Durata acestei stări variază de la o clipă, pînă la dteva zile, în care timp respectivul nevoitor poate activa orice.
2. Unirea, în. timpul căreia toate facultăţile sînt stăpînite de pre¬ zenţa lui Dumnezeu, sufletril omenesc avind o încredere absolută că se află în Dumnezeu şi Dumnezeu în el, fapt pe care îl ţine minte ani de zile şi chiar toată viaţa.
3. Extazul este a treia fază a contemplaţiei pasive. în această fază răpirea sufletului de Dumnezeu este însoţită de suspendarea activităţii tuturor simţurilor. Trupul devine rece, respiraţia şi pulsul se reduc; nu vede, nu aude, nu simte nimic, ci rămîne nemişcat în poziţia în care a fost surprins, cu privirea fixată spre un obiectiv nevăzut de nimeni, decît numai de el (Paisie Velicikovsky, stareţul Mănăstirii Neamţ, ■|■1794, era văzut adeseori de ucenicul său în asemenea stare ca şi alţi cuvioşi Părinţi).
Extazul la rîndul său prezintă următoarele grade:
1. Extazul simplu, în timpul căruia sufletul este răpit încet, pe ne¬ observate. Mirele sufletesc lăsîndu-Se să fie simţit şi la venire şi la plecare, rănind îăinatrul cu iubirea Sa. Dacă vrea nevoitorul, se poate împotrivi.
2. Răpirea, cînd sufletiJ este răpit cu atîta violenţă, încît i se pate că se rupe din corp; vede şi învaţă lucruri extraordinare, pe care nu le-a văzut şi nu le-ar fi putut învăţa nici într-o viaţă întreagă. Timpul variază de la o clipă, la cîteva zUe.
3. Unirea deplină sau Nunta duhovnicească, în care sufletul se uneşte deplin cu Dumnezeu. Extazul, în formele de mai sus, încetează, sau devine foarte rar, conştiinţa unirii cu Dumnezeu fiind o stare permanentă, cu foarte mici goluri — în anumite clipe trecătoare. întreaga fiinţă trupească şi sufletească a subiectului uman este pătrunsă acum desăvîrşit de pre¬ zenţa şi puterea harului Duhului Sfînt. Acest fel de unire constituie însăşi esenţa rebgiei creştine, ca expresie a unirii omului cu Dumnezeu, sau a întrepătrunderii vremelnicului cu Veşnicul. Căci viaţa creştină, în adev㬠ratul ei înţeles, are o îndoită înfăţişare: este «teandrică», adică dumne¬ zeiască şi omenească, fiind alcătuită dintr-un element dumnezeiesc — harul sau energia necreată a Duhului Sfînt — şi din elementul omenesc — fiinţa lui trupească şi sufletească, în forma ei cea mai curată. între¬ pătrunderea tainică a acestor două elemente dă ca rezultat o viaţă nouă, mîntuită de păcat, desăvîrşită, îndumnezeită. Aşa încît, după cum rezultă din cele expuse aici de faţă, adevărata viaţă creştină nu este altceva decît o viaţă omenească, dăruită în întregime lui Dumnezeu. Toţi nevoitorii ajunşi la o asemenea stare se caracterizează printr-o extraordinară activi¬ tate sub toate raporturile: moral, social, cultural, chiar şi administrativ etc. Iubirea faţă de Dumnezeu şi de oameni nu mai cunoaşte acum nici O limită. Sînt cu adevărat nişte oameni transformaţi, îndumnezeiţi princu PĂBINŢI DIN MOLDOVA 421
har, modelaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sînt sfinţi in înţelesul propriu al cuvîntului, sînt cu o reîntrupare a lui lisus Hristos, ca unii ce au parcurs un drum, după îndemnul Sfîntului Apostol Pavel: « Să ne ridicăm din putere în putere, pînă la măsura deplinătăţii lui lisus Hristos, ca bărbat desăvîrşit». Par a fi ca nişte făpturi omeneşti coborîtc din cer, prezenţa lor atrăgînd mulţimile ca un magnet, chiar dacă nu spun nimic.
Aceasta este în esenţă viaţa creştină şi aceasta se înţelege prin viata creştină tainică dusă în lisus Hristos, caracteristică îndeosebi Ortodoxiei: este înnobilarea, transformarea, străluminarca naturii omeneşti împlinite sub influenţa puterii indumnezeitoare a harului Duhuldi Sfînt, ceea ce, după înţelegerea Prea Cuviosului Părinte Serafim de Sarov, care a experi¬ mentat-o, parcurgînd această cale, s-ar numi« dobîndirea Duhului S/tnl», adică, ajungerea la conştiinţa transformării de sine prin prezenţa şi lucrarea harului Duhului Sfînt, cum ni se spune într-un antifon: « Prin Sjîntul Duh este pricina cea atotmintuitoare, că de suflă spre cineva acesta după vrednicie, curînd îl ridică din cele de pe pămînt, îl întraripează, îl creşte şi sus îl aşază» (antifoane glasul 6). Sau: «Prin sjintul Duh este în'dumne- zeirea tuturor ...» (idem, antifon 2). în astfel de condiţii, omul este înăl¬ ţat « din putere în putere», pînă va fi preschimbat după înfăţişarea unui înger de lumină, chiar mai înainte de a ajunge să iasă din cortul acestui trup muritor.
Dintre Sfinţii cuprinşi în Sinaxarul Bisericii noastre Ortodoxe, un exemplu realizat la modul superlativ pe această pale, expusă în paginile prezente, îl constituie Sfîntul Serafim de Sarov, trăitor aproape de noi (1759—1833, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă, în anul 1903). Căci, într-adevăr, acest cuvios părinte reprezintă o culme a vieţii creştine în acest înţeles, el ajungînd să apară între contemporanii săi« ca un stîlp de foc al harului Duhtflui Sfînt, atît de strălucitor, de parcă în fiinţa şi persoana lui Ortodoxia şi-a concentrat toate razele sale» — spune Iliin, rmul din scrii¬ torii vieţii lui —, pentru a face arătat cu cea mai deplină limpezime carac¬ terul adevărat al Creştinismului răsăritean şi al vitalităţii Bisericii Orto¬ doxe. Acest « ultim Sfînt», cum îl numeşte Merejkovsky, Sfîntul bucuriei creştine, al bucuriei pascale care saluta pe toată lumea, în tot cursul anu¬ lui, cu Hristos a înviat, întrucît viaţa lui se desfăşurase în atmosfera învierii Domnului, care întruchipează în sine miezul vieţii în Hristos, el, cu aju¬ torul harului Duhului Sfînt şi prin silinţele sale personale, duse pînă la cea mai înfricoşătoare încordare, străbătînd toate fazele desăvîrşirii creş¬ tine arătate în aceste pagini, a ajuns pînă la cea mai înaltă treaptă a con¬ templaţiei pasive — extazul—, pe care l-a atins în forma lui cea din urmă, unirea, după cum cunoaştem din viaţa lui.
r 422 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Acesta’ este pe scurt caracterul vieţii creştine, în general, şi al vieţii morale, tainice, întreprinsă de obicei sub forma vieţii monahale, în special. « Cine poate cuprinde, să cuprindă» (Matei 19, 12).
PROTOSINGHELUL NIFON^CORDUlNrEANU *
Mînăstirea Neamţ
în obştea Minastirii Neamţ, Proto- siughelul Nifon Corduueanu se bucură de o bine meritată cinste. Este un bun slujitor al Bisericii lui Hristos şi un duhovnic apreciat, cu o experienţă de aproape 50 de ani de nevoinţă monahală în ascultare, în smerenie şi rugăciune. Ucenic al unui venerabil stareţ, în persoana fostului Arhimandrit Victoria Ursache, (1940—1945), Părintele Nifon este suflet ordonat în toate, blînd, cunos¬ cător desăvîrşit în probleme de cancelarie mînăstirească şi sfătuitor iscusit al cre¬ dincioşilor iubitori de Dumnezeu.
Pe Părintele Nifon îl cunosc de 40 de ani. Veneam să mă închin la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi să caut cărţi ziditoare de suflet tipărite în Mînăstirea Neamţ. Primul de care întrebam după ce ieşeam din biserică era Părintele Gamaliil, «libranil» mînăstirii. De la el primeam cărţi sfinte şi iconiţe pentru credincioşi. Apoi întrebam de Părintele Claudie de la tipografie şi de Părintele Eufrosin Urmă. De la ei primeam cruciuliţe pentru copii. La urmă îl căutam pe Părintele Nifon. Era nelipsit de la cancelaria mînă- Btirii. Biserica, chilia şi cancelaria erau drummile obişnuite ale Sfinţiei Sale. Nu-i ceream nimic, decît să-l întilnesc, să-l văd, să primesc un sfat. Nu pot trăi fără sfaturi duhovniceşti. Mă bucur cînd primesc un cuvînt bun, cald, din inimă. Mă bucur şi cînd mi se cere un cuvînt de folos, pe care îl dau cu aceeaşi dragoste cu care îl primesc. . < .
- S-a născut in comuna Boroaia — Suceava, tn anul 1916. tn 1942 a intrat în obştea Mînăstirii Neamţ, după doi ani este tuns în monahism, iar în 1946 este hirotonit preot, hind peste 40 de ani secretarul marii lavre.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 423
Părintele Nifon nu-mi dădea multe sfaturi, dar ma odihnea chipul senin, plin de bucurie al Prea Cuvioşiei Sale. îmi dădea încredere şi spe¬ ranţă în Dumnezeu si mă întorceam la Mînastirea Sihăstria mulţumit sufleteşte. Sfinţia Sa a rămas unul dintre părinţii mei duhovniceşti de taină, alături de Părintele Gamaliil. Primul îmi dădea dragoste de can¬ celaria mînăstirii, iar al doilea îmi dădea dragoste pentru carte. Şi prin pronia divină de amîndouă am avut parte în viaţa mea monahală.
Astăzi, deşi amîndoi au îmbătrînit, nu pot uita pe prietenii şi binefăc㬠torii mei din anii visători ai tinereţii. Nu-1 pot uita pe Părintele Nifon, « secretarul Mînăstirii Neamţ», cum nu-1 pot uita nici pe Părintele Gama¬ liil, «scriitorul» de cărţi. în semn de duhovnicească recunoştinţă am inviti^t pe Părintele Nifon la o scurtă convorbire pe care o publicăm în paginile ce urmează.
1. De cînd cunoaşteţi Mînăstirea Neamţ şi cine v-a călăuzit să intraţ în nevointa monahală?
— Am fost şase copii la părinţi, dar de mici am rămas orfani de tată şi de mamă şi am crescut greu, în familia bunicilor mei. însă aveam un moş călugăr la Mînăstirea Neamţ, anume părintele Iov Burlacu, «far¬ macistul» mînăstirii. Cînd îmi era dor de părinţii care m-au născut, mă luam cu sătenii din sat şi veneam adeseori la moşul meu de la Neamţ, părintele Iov. Bătrînul mă găzduia în chilia lui, îmi dădea de mîncare şi mă trimitea să ascult Utrenia la miezul nopţii. în timp ce mă odihneam pe o laviţă la părintele Iov, sfinţia sa citea rugăciuni şi făcea metanii. Uneori dormea puţin pe o bancă tare de lemn, iar ca perină avea o piatră pătrată învelită cu ziar. Acolo se odihnea, îmbrăcat cu dulamă, încins cu curea şi în picioare cu ciorapi, ca un ostaş al lui Hristos. îmi spunea bătrînul uneori că el niciodată nu s-a culcat pe patul său din chilie. Aceste vizite sfinte pe la mînăstiri, prietenia mea cu părinţii de la Neamţ şi mai ales convorbirile mele cu părintele Iov, m-au hotărît să îmbrac haina monahală. , -
2. Cum y-a primit în obşte stareţul Mînăstirii Neamţ?
— După ce am sosit la moşul meu, părintele Iov, el m-a dus întîi să mă închin la icoana miraculoasă a Maicii Domnului. Apoi m-a prezentat părintelui stareţ, Arhimandritul Victorin Ursache. Iată ce sfaturi duhov¬ niceşti îmi dădea Prea Cuvioşia Sa la intrarea în mînăstire;* Frate Nicolae, viaţa unui monah se aseamănă cu un om care doreşte sa urce pe un munte înalt, pentru a ajunge pe vîrful lui. Dar mergînd pe cărarea ureîndă cu multă osteneală şi cu dorinţa de a ajunge sus, poate să cadă împie¬ dicat de cîte un bolovan sau rug, şi alunecă jos la poalele muntelui de unde a plecat. Dar nu trebuie să stea acolo. Ci din nou să urce, cu dorinţa424 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
de a ajunge sus, pe culme. Tocmai cînd să ajungă pe creasta muntelui (care este mintuirea) din nou cade şi mai cu forţă ajunge jos la poala muntelui, adică alunecă în robia păcatului. Dar ajutat de harul lui Dum¬ nezeu, iarăşi se ridică şi din nou urcă pe munte ca să ajungă pe vîrful lui. Aceasta simbolizează viaţa unui călugăr care mereu are ţinta să ajungă sus deasupra muntelm, unde se poate odihni prin harul lui Dumnezeu, dobindind mintuirea.
Deci frăţia ta să ai permanent dorinţa de a urca pe culmea cea de sus unde este mintuirea. Iar dacă în viaţa monahală vei cădea cumva în vreun păcat — să nu fie —, trebuie să te ridici degrab şi să mergi la duhovnic cerînd iertare. Apoi din nou să începi o viaţă duhovnicească cu mai multă rivnă şi încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru a-ţi mîntui sufletul, căci cu acest scop am venit cu toţii în această mînă'stire».
Sfaturile părintelui meu stareţ le-am primit cu mare bucurie şi le-am urmat în toată viaţa mea.
3. Ce ascultări deosebite ati avut in minăstire?
t
— Timp de trei ani am făcut ascultare la obşte, unde era nevoie, împreună cu toţi fraţii. Eram vreo 50 de tineri începători. După ce m-am călugărit şi hirotonit diacon, am fost numit secretarul Mînăstirii Neamţ, ascultare de răspundere şi destul de grea, pe care am dus-o cu ajutorul Maicii Domnului, ocrotitoare a acestui sfînt aşezămînt, timp de 41 de ani fă!ră întrerupere. între anii 1952—1957 am fost şi egumen la schitul Vovidenia din apropiere, unde am adunat cîţiva fraţi şi am înnoit după putere viaţa duhovnicească de acolo. în sărbători şi în posturi slujeam regulat la biserică şi spovedeam călugări, credincioşi şi elevi din Semi¬ narul Teologic de la noi. Mă sileam să fac toate cu dragoste, după puterea şi harul pe care mi le-a dat Dumnezeu, conştient că viaţa pămîntească trece şi că vom da socoteală de toate faptele, cuvintele şi cugetele noastre.
4. Ce duhovnici mari aţi cunoscu^în Minăstirea Neamţ?
— Primul a fost Arhimandritul Ambrozie Nichifor, un duhovnic blind, cu milă de oameni şi cu multă dragoste faţă de Dumnezeu, de rugăciime şi de biserică. Era ca o luminare în sfeşnic, dreaptă şi nestinsă. Al doilea cred că a fost marele duhovnic Mina Prodan, un arhimandrit misionar renumit in ţară. A fost şi egumen, şi stareţ-, şi preot paroh, şi duho-vnic la ndnăstiri de maici, şi scriitor de cărţi bisericeşti pentru cre¬ dincioşi, şi predicator iscusit. Apoi aş aminti pe Protosinghelul loachim Spătary, la fel blînd la suflet, dulce în sfaturi, bisericaş btm, căutat şi iubit de multă lume. Duho-vnici buni erau şi Doroftei Alexa, şi Efrem Arsintescu şi alţii. Fiecare se silea să aducă cit mai multe suflete la Hristos, pe calea pocăinţei, a rugăciunii, a vieţii curate şi a milosteniei.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 425
5. Cum erau slujbele iu biserica Minăstirii Neamţ?
— Erau ca în cer, mai ales în sărbători şi Duminica. Slujeau toţi proiestoşii minăstirii, în frunte cu stareţul, îmbră'caţi în veşminte din cele mai frumoase. La strană se adunau toţi marii noştri cîntăreţi de răsuna biserica de cîntări, iar inimile noastre şi ale credincioşilor săltau de bucurie şi se înălţau spre Dumnezeu. în mijloc Maica Domnului, reprezentată prin Icoana ei miraculoasă, o simţeam prezentă tainic, ca o împărăteasă a cerului şi a pămîntului. Ce să mai spun de frumoasele privegheri de Ia Neamţ, care durau pînă către miezul nopţii ! Biserica era plină de călu¬ gări şi credincioşi, iar la cele două strane cîntau adeseori elevii de la Semi¬ nar, Cel mai mult ne înălţau sufleteşte spre Dumnezeu slujbele din biserică şi Sfînta împărtăşanie.
6. Ce sfinţi şi cuviosi deosebiţi, cunoscuţi sau doar amintiţi, a dat Minăstirea Neamţ, de-a hmgul secolelor?
— Numărul lor este mare şi viaţa aproape necunoscută. Unul din cei mai vechi, amintit în« Patericul sfinţilor din Moldo-România» şi citat de preotul profesor Liviu Stan în« Sfinţi români», a fost« Gavriil, Sfintul de la Neamţ». El s-a nevoit în obştea acestei mînăstiri în secolele XIV— XV. Alţi cuviosi monahi de ia Neamţ ar putea fi toţi marii sihastri care au sihăstrii în aspră nevoinţă în mimţii Ceahlău, Tarcău, Bistriţa şi în codrii Neamţului. în secolele XIV—XVII, majoritatea dacă nu aproape toţi sihastrii sfinţi din partea locului erau monaU cu metania de la Neamţ, crescuţi şi formaţi în marea lavră. Dintre aceştia pot fi amintiţi: Cuviosul Agapie (secolele XIV—XV), nevoitor în muntele care îi poartă numele; Cuviosul Silvestru (secolul XV), întemeietorul unei sihăstrii care îi poartă numele, sub Muntele Ceahlău; Sfîntul Daniil Sihastru, care, după o însem¬ nare pe pomelnicul vechi al Minăstirii Sihăstria, ar fi sihăstrii pe la jum㬠tatea secolului XV 14 ani pe valea Secului din apropiere, de unde apoi s-ar fi retras în părţile Putnei şi Voroneţului. Dacă este aşa, atunci desigur putea fi cu metania din Neamţ; Cuvioşii Chiriac şi Eftimie, cu metania din Neamţ, mari sihastri în pădurde din jurul minăstirii, prin secolele
XV-XVII.
în secolele XVI—XVIII pot fi amintiţi: Cuviosul Zosima, întemeie¬ torul primei sihăstrii pe valea Secului (secolul XVI); Cuvioşii loan şi Atanasie, ambii din ohîrşia Minăstirii Neamţ, mari sihaştri şi întemeietori de mici sihăstrii prin secolele XVI—XVII în vatra Minăstirii Sihăstria de azi; Cuviosul episcop Pahomie, mare nevoitor şi ascet la Pocrov-Neamţ, întemeietorul celei mai ascetice sihăstrii cu acelaşi nume, la 2 km vest de lavră (•!• 1725 la Pecerska); Cuviosul Paisie de la Neamţ, cel mai vestit stareţ şi organizator al monahismiilui moldovean din sec. XVIII (1794),426 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
recent canonizat; Cuviosul losif Pustnicul^ ucenicul stareţului Paisie de la Neamţ, fost sihastru la Sihla, duhovnic şi organizator al sihăstriilor de călugăriţe de la Durău şi Văratec (•!■ 1828), şi mulţi alţii.
Pentru secolele XIX şi XX, amintesc doar cîţiva; Cuviosul Irinarh Roseti, mare sihastru din lavra Neamţului, ucenicul duhovnicului losif Pustnicul, ctitor al Mînăstirii Horaiţa, apoi sihastru pe Muntele Tabor şi fondatorul Mînăstirii « Schimbarea la Faţă» de pe acelaşi munte din Ţara Sfîntă ("j* 1859); Cuviosul Dometie, un mare monah al ascultării de la Neamţ (f 1905); Cuviosul loan lacob, recent proslăvit ca sfînt într-o peşteră din pustiul Hozeva-Ierihon, cu metania de la Neamţ, mare sihas¬ tru în Ţara Sfîntă între anii 1937—1960 (t 1960).
Ultimul ar trebui amintit aici Cuviosul Sihastru fără nume, descoperit prin minune dumnezeiască la 26 mai 1986, la un metru jumătate în păraînt, sub pavajul de piatră ce duce la biserica voievodală din curtea Mînăstiru Neamţ. Este considerat a h un mare cuvios, trăitor în obştea acestei mînăs- tiri, prin secolul XIY.
Iată ce scrie despre acest cuvios, printre altele^ într-o revistă atonită, Protosinghelul Petroniu Tănase „Prodromitul”, egumenul Schitului rom⬠nesc Prodromul:«A fost improvizat în grabă un sicriu, unde au fost aşe¬ zate aceste moaşte şi, în sunetul clopotelor mjnăstirii, au fost duse în procesiune cu nespusă bucurie duhovnicească în biserica centrală pentru închinăciunea cuvenită şi pentru binecuvîntare.
Cine este, însă, cum se numeşte, cînd a trăit, sînt întrebări care aşteaptă răspunsul, deoarece la locul unde au fost moaştele nu s-a găsit nici o inscripţie sau vreo indicaţie în acest sens, Faptul că moaştele au fost descoperite sub poteca pavată ce duce la biserica mînăstirii, ne arată că acest cuvios a trăit într-o perioadă cînd nu exista această potecă, pentru că niciodată vreun mort nîi a fost înmormintat în drum. Dacă biserica mare este datată în anul 1497, atunci este foarte posibil ca acest cuvios să fi ^trăit înainte de zidirea acesteia, în secolele XIV—XV. Dacă Dumnezeu a binevoit să descopere aceste moaşte, dintr-o epocă necunoscută încă. El va descoperi, fără îndoială, şi numele şi faptele sale .
7. Care este influenţa spiritual-culturală a Mînăstirii Neamţ în ţările . ortodoxe din sud-estul Europei şi în lumea contemporană?
’ — Fiecare Biserică ortodoxă îşi are rolul, experienţa, tradiţia şi meritul ei, în păstrarea spiritualităţii moştenite de la strămoşi şi înaintaşi.
• Din revista atonită « Cuviosul Grigorie» nr. 11, 1986, p. 76—77.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 427
Mînăstirea Neamţ a devenit europeană încă din secolul XV, prin echipa marilor călugări caligrafi şi copişti din şcoala monahului Gavriil Uric, ca şi prin numeroşi monahi nemţeni care se retrăgeau la nevoinţă peste hotarele Moldovei în Ţara Sfîntă, Muntele Sinai, Muntele Athos mai ales, şi chiar în Mînăstirea Pecerska din Kiev- în secolele XVI—XVII ea se impune peste tot prin viaţa duhovnicească ce se ducea aici, prin spiritualitatea şi cultura patristică al căror centru pentru Moldova era aici. în sec. XVIII, Mînăstirea Neamţ se face cunoscută în toate ţările ortodoxe prin perso¬ nalitatea stareţului Paisie şi curentul paisian creat la Neamţ şi rîspîndit din Athos pînă în inima Rusiei pravoslavnice. Iar din secolul XIX Neamţul se impune mai ales prin cărţile bisericeşti tipărite aici şi răspîndite în toate ţările şi centrele ortodoxe sud-est europene.
Astăzi, cînd numeroase manuscrise şi cărţi lucrate de monahii Mînăs- tirii Neamţ sînt răspîndite pe o vastă arie europeană, de la Oxford pînă la marile biblioteci şi muzee din Moscova, Roma, Viena, Belgrad, Atena, Sofia, Ierusalim şi mai ales Muntele Athos şi Sinai, putem afirma că nu este ţară creştină care să nu fi auzit şi să ştie cîte ceva despre marea lavră a monahismului românesc. Mînăstirea ^Neamţ s-a impus în lumea creştină mai ales prin patru căi; prin viaţa duhovnicească intensă şi curentele de înnoire spirituală răspîndite din sinul acestei obşti monahale; prin frumu¬ seţea dintotdeauna a sfintelor slujbe de zi şi noapte, cu vestita şcoală nemţeană de muzică psaltică de tradiţie bizantină; prin marile ei perso¬ nalităţi: cuvioşi, sihastri, monahi, mistici, duhovnici, stareţi, ierarhi ridicaţi de aici şi sfinţi locali; şi, în sfîrşit, prin manuscrisele, miniaturile şi cărţile tipărite la Neamţ şi răspîndite peste tot în ţară şi peste hotare.
8. Cum vi se pare hramul Minăstirii Neamţ — înălţarea Domnului?
— Hramul Mînăstirii Neamţ are un caracter unic în ţara noastră. Mai întîi prin faptul că durează o săptămînă întreagă. Este emoţionant să vezi sute, mii de credincioşi venind pe cărări de munte din toate părţile, cîntînd « Hristos a înviat!» şi închinîndu-se la toate mînăstirile şi schiturile din ţinutul Neamţ. Iar în ajunul hramului, miercuri înainte de înălţarea Domnului, să-i vezi aici umplînd incinta şi poienile din jurul minăstirii, cîntînd în biserică, închinîndu-Se la icoana Maicii Domnului sau stînd cete, cete, pe iarbă, şi mîncind cu toţii. Te întrebi, cine ii cheamă să vină pe ta
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
mÎTiă.stirij cine îi organizează, cine îi călăuzeşte, decît singur Dumnezeu şi marea lor credinţă ortodoxă, păstrată cu sfinţenie din tată în fiu. Apoi nu pot uita slujbele aşa de frumoase de la hram, privegherea de toată noaptea, cîntările înălţătoare, ca şi jertfa pe care o fac părinţii din mînăs- tire în fiunte cu stareţul, ca totul să se sfîrşească bine. Trebuie să amintesc aici că la hram vin de obicei credincioşii mai de departe, chiar din Maramureş şi Munţii Apuseni. Localnicii din satele apropiate vin la hram după zece zile, la Duminica Mare, cînd iarăşi se face slujbă cu sobor, priveghere frumoasă şi toate după tradiţia noastră mînăstirească.
9. Ce sfatirri daţi fiilor duhovniceşti la spovedanie?
— Le cer mai întîi să se roage mereu, să nu lipsească de la sfînta biserică, să se mărturisească regulat, să fie în pace cu toţi şi să facă după putere milostenie. Cu alte cuvinte să mărturisească pe Hristos în lume prin viaţa şi faptele lor, prin copiii şi ucenicii lor, prin tot ce gîndesc, vorbesc şi fac.
10. Care vă sînt cele mai mari bucurii duhovniceşti in viaţă?
— Prima şi cea mai mare bucurie este că m-a născut Dumnezeu pe pămînt. A doua, la fel de mare ca prima, că m-a chemat Dumnezeu la viaţa monahală. în naînăstire, cele mai deosebite bucurii, pe care nu le puteam gusta în altă parte, le-am simţit în inimă la sfintele slujbe de zi şi de noapte,'cu călugări şi preoţi mulţi şi cîntari ca în Bizanţ. Apoi am fost bucurat de Duhul Sfînt cînd mă spovedeam şi cînd săvîrşeam Sfînta Liturghie, cînd miluiam şi spovedeam pe cineva şi pleca mulţumit de la uşa mea şi cînd mă rugam lui Dumnezeu în linişte, singur.
11. Ce sfaturi doriţi să lăsaţi mărturie ucenicilor şi fraţilor?
— Să fie oameni de rugăciune şi de credinţă adevărată. Să nu-şi vîndă sufletul şi conştiinţa pentru nimic din cele pămînteşti, să trăiască în desăvîrşită iubire şi să se hrănească din sfintele cărţi. Cînd nu vor mai avea duhovnici buni, rugăciunea şi cărţile sfinte îi vor călăuzi şi mîntui.
12. Părinte Nifon, cum vă pregătiţi pentru veşnicie?
— Omeneşte, m*am pregătit. Mi-am făcut sicriu şi cruce pe care le ţin în chilia mea, la icoane. îmi mai trebuie rugăciune şi lacrimi să-mi plîng păcatele şi sfîrşit creştinesc. icu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 429
PROTOSINGHELUL SOFRONIE UNGUREANU * l
Mînăstirea Secu
'r în
Mînăstirea Secu se numără printre cele mai mari mînăstiri de călugări din Moldova. Personalitatea ei este legată îndeosebi de numele a cîtorva figuri proeminente, dintre care amintim doar trei: Ieroschimonahul Zosima, întemeieto¬ rul primei sihăstrii organizate pe Valea Secului, în prima jumătate a secolului XVI; Mitropolitul Varlaam Moţoc, marele ierarh cărturar al Moldovei, crescut şi format în « Schitul lui Zosima», la sfîrşitul secolului XVI, şi Cuviosul Paisie de la Neamţ, fost stareţ al Mînă’stirii Secu între anii 1775—1779, după ce vine de la Dra- gomirna cu peste 200 de monahi. Am mai putea aminti pentru secolul nostru şi pe Protosinghelul Vichentie Mălău, (ţ 1945), unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici ai monahismului românesc contemporan pe care i-a dat obştea Mmăstirii
Secu.
Din respect pentru înaintaşi, poposesc din cînd în cind în incinta ctitoriei din anul 1602, a vornicului Nestor Ureche, pentru a mă închina în biserica dedicată Sfîntului loan Botezătorul şi a aprinde o luminare la mormîntul venerabilului Mitropolit Varlaam (f 1657). Apoi stau de vorbă pe cerdac sau la fîntînă cu duhovnicii bătrîm ai acestei mînăstiri, ca Proto- singhelii Valerie DiacDnu, Elefterie Mihai şi Sofronie Ungureanu, cărora le cer sfaturi duhovniceşti şi cuvînt de folos.
în pagJmle de mai jos prezint un scurt dialog cu Protosinghelul Sofronie Ungureanu, un bun fiu spiritual al Mmăstirii Secu, preot misionar cu o largă experienţă duhovnicească.
• Născut în anul 1917, în comuna Cotnari — laşi, a intrat în'^iaonaliiam în anul 1929, a fost călugărit în 1943 şi hirotonit preot în anul 1944. Dnpă ce con¬ duce opt ani (1953—1960) schiturile Runc—Bacău şi Ţibucani—Neamţ, devine preot misionar in mai multe parohii pînă in 1984, cînd se pensionează şi se retrage la metanie.430 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
1. Prea Cuvioase Părinte Sofronie, cine v-a îndemnat să intraţi in viata monahală şi ce părinţi duhovniceşti v-au format în dra¬ gostea de Dumnezeu?
— .Ajn dorit să merg la mînăstire din îndemnul cugetului meu. Căci fiind încă mic, citeam Vieţile Sfinţilor, editate de lorgu Dumitrescu. Atunci sufletul meu s-a aprins în a imita pe sfinţi şi a sluji toată viaţa lui Hristos. Mărturisesc că viaţa a fost şi rămîne legată de Mînăstirea
Secu, metania mea, în obştea căreia am intrat pe cînd aveam doar 12 ani. Primul duhovnic pe care l-am avut a fost părintele Ezechil, un mare protopsalt şi sfetnic iscusit pentru credincioşii care veneau la el din toate satele. Cînd eînta el Sfînta Liturghie si mai ales Axionul Maicii Domnului, faţa i se umplea de lacrimi şi toţi credincioşii plîngeau, ascultîndu-1. Alţi duhovnici mari din obştea acestei mînăstiri pe care i-am cunoscut au fost părinţii Vichentie, Antim, Paisie şi Damaschin. Toţi erau căutaţi de credin¬ cioşi şi aveau mulţi fii sufleteşti, călugări şi mireni. Toţi erau nelipsiţi de la slujbele bisericii şi ţineau cu mare sfinţenie la rînduiala vieţii de obşte, la biserică, la ascultare, la smerenie şi la o viaţă monahală cît mai înaltă.
2. Ce stareţi deosebiţi aţi cunoscut la Mînăstirea Secu?
— Tatăl meu murind pe cînd eram mic, am crescut fără tată în lume. Mama ne era totxJ în familie: şi mamă şi tată, şi călăuză, şi pedagog, ŞJ mîngîiere. Citind eu Vieţile Sfinţilor care se găseau pe atunci aproape în fiecare casă, împărţite gratuit de editor, am prins mare dragoste de dînsele şi aşa am descoperit viaţa monahală. Am plecat la Mînăstirea Secu cu mama să ne închinăm pe la sfintele mînăstiri şi să-mi caut un loc pentru sufletul meu'. Stareţ la Secu era Arhimandritul Evghenie Ungureanu, duhovnic iscusit şi mare protopsalt. El m-a primit în mînăstire ca ucenic al său, iar mama, sărmana, a plecat înapoi acasă plîngînd. După un an a venit stareţ la Secu Arhimandritul Meletie Nicuţă din obştea Mînăstirii Neamţ, călugăr desăvîrşit, mare postitor, foarte aspru cu sine şi rîvnitor pentru pravila bisericii. Nu lipsea niciodată de la slujbele bisericii, doar numai dacă zăcea în pat sau era plecat în vreo misiune. I-am fost ucenic patru ani la stăreţie. A urmat apoi Arhimandritul Vasian, călugăr pustnic, care a sihăstrit zece ani singur sub stîncde Schitului Sihla. Era bun duhov¬ nic şi sfătuitor ca un tată. Cei care veneau la el se întorceau acasă cu mult folos sufletesc. Tot sfinţia sa a fost duhovnicul marelui sihastru loan «Pustnicul», cum îl numeau cei care ştiau de el.
Sub aceşti trei mari stareţi, care mi-au fost la tinereţe şi mamă şi tată şi părinţi duhovniceşti, Mînăstirea Secu a trăit o perioadă de mare înflorire duhovnicească. Avea o obşte de peste 50 de călugări, duhovnici renumiţi, cîntăreţi la biserică dintre cei mai buni din Moldova, preoţi
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
slujitori devotaţi şi slujbe cu privegheri ca în Muntele Athos, de nu te mai săturai ascultînd, încît te inălţai cu sufletul în lumea îngerilor.
3. Ce monahi duhovniceşti deosebiţi aţi cunoscut în Mînastirea Secu?
— în trecutul acestei mînăstiri a înflorit dintotdeauna un duh de linişte şi viaţă pustnicească deosebită. De aceea a si dat cîndva duhovnici şi călugări aleşi. Se punea mare accent mai ales pe tăcere, pe rugăciunea inimii, pe post şi metanii, pe citirea zilnică în chilii a Psaltixei, pe ascul¬ tare desăvîrşită şi prezenţă regulată la sfintele slujbe. Iar armonia şi dra¬ gostea duhovnicească în obşte formau cununa de aur a tuturor.
Am cunoscut la Secu părinţi nevoitori care impbneau cu fapta făg㬠duinţele chipului îngeresc. Printre aceştia amintesc pe schimonahii Ieronim şi Calistrat, mari călugări de linişte şi buni grădinari, iubitori de tăcere şi rugăciune; monahii Inochentie, Narcis, Ieremia, Daniil şi Neofit, posti¬ tori şi iubitori de săraci; Damian, un mare eremit al zilelor noastre, ca şi Steban. Ce să spunem de părintele Nifon brutarul, care întîmpina pe toţi în drum' cu pîine caldă şi vorbe bune şi-i conducea să mănînce la trapeză ? Sau de schimonahul Teodosie, care mergea la ascultare cu Psal¬ tirea în traistă şi nu mînca pînă n-o termina de citit; sau Serafim buc㬠tarul, sau loachim fierarul mînăstirii? Toţi erau oameni ai rugăciunii şi dragostei, cu feţele senine şi inimi pline de bunătate, ca nişte copii ai lui Dumnezeu, care odihneau pe fiecare şi se jertfeau pentru alţii cu multă linişte şi pace în suflet. Cred că numele şi faptele lor aînt scrise în cartea vieţii la ceruri.
4. Cum erau formaţi duhovniceste fraţii intraţi în obşte?
— Fiecare frate începător, după ce era spovedit de stareţ şi eventual împărtăşit, era încredinţat unui duhovnic bun şi apoi dat în seama unui călugăr bătrîn ales, ca să-l povăţuiască zilnic la cele dubovmceşti, să-l supravegheze, să-l cheme la biserică şi să-l îndrumeze în toate. Fraţii se spovedeau de obicei săptămânal şi se împărtăşeau, nu obbgatoriu, ci cum găsea de cuviinţă duhovnicul. După doi-trei ani de ispitire canonică, dacă fratele dădea dovadă de ascultare, smerenie şi statornicie, era tuns tn viaţa monahală şi numărat în ceata călugărilor din obşte.
5. Ce sfaturi duhovniceşti vă dădeau părinţii bătrîni?
— Părintele Antim, un sihastru desăvîrşit, ne învăţa să iubim mai întîi tăcerea, mama liniştii şi a rugăciunii; apoi să ne rugăm permanent, să citim Sfînta Scriptură, Vieţile Sfinţilor şi Patericul, iar din tot ce citim să punem pe cît putem şi în practică. El punea accent mai miilt pe tăcere, bnişte şi rugăciune. Părintele Damian, la fel om de rugăciune şi post, ne îndemna să citim mai ales Scara Sfîntului loan Scărarul şi Cuvintele432 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
SfÎQtului Isaac Şirul şi chiar să le scriem şi să le dăm unii altora pentru folos. El iubea mxilt pe Sfinţii Părinţi şi viaţa pustnicească; lucra la tîm- plărie singur, nu vorbea cu nimeni şi se ruga neîncetat, ziua lucrînd, iar noaptea, în genunchi cu mîinile în sus, ori citea la Psaltire, ori scria din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi le dădea fraţilor să le citească. Niciodată nu primea bani sau altceva, fugea de oameni şi ne sfătuia să iubim sărăcia desăvârşită şi smerenia. Părintele Daniil stuparul ne spunea să postim mult, că multa mîncare şi băutură este moarte pentru călugăr, iar pe care îl vedea mai gras, îl compătimea, zicînd:« Vai, părinte, ce o să răspunzi la judecată !». Părintele Daniil nunca mai ales cartofi fierţi cu sare, fructe crude şi ceai. în sfîrşit, părinţii duhovnici Luca, Epifanie, Eftimie şi Valerie ne sfătuiau să avem răbdare în toate ispitele, să nu umblăm din mînăstire în mînăstire, să ne facem canonul şi rugăciunea la chilie, să nu judecăm pe nimeni, să fugim de glume şi vorbe deşarte de unde se naşte tot păcatul şi să iubim tăcerea, prima virtute a călugărului.
,, 6. Ce ati realizat ca staret la Schitul Runc-Bacău?
— Mai întîi am introdus Sfînta Liturghie zUnic, care formează cen¬ trul vieţii noastre duhovniceşti, precum şi toate slujbele după rînduialâ. Apoi am pus ca Spovedania şi Sfînta împărtăşanie pentru obştea formată din 12 monahi să se facă lunar, fără de care nu putem creşte duhovni- ceşte. în al treilea rînd am aşezat duhovnici pentru credincioşi care veneau tot mai mulţi şi am rînduit să ia masa la trapeză şi să li se citească cuvânt de folos. Astfel îi hrăneam atît sufleteşte, cît şi trupeşte. Aceste trei fapte mi-au adus cea mai mare mulţumire cît am stat ca stareţ la Schitul Runc.
7. Ce aţi realizat duhovniceşte, ca preot misionar în parohii?
— în parohie se cere mai întîi să înduhovniceşti pe credincioşi, să-i aduni în jurul tău, în jurul bisericii, să le cîştigi inimile şi sufletul printr-o viaţă de preot exemplară, prin rugăciune şi slujbe frumoase şi prin cuvinte de învăţătură sfinte, înţelepte, drese cu sare. Dar mai presus de toate rămîne viaţa duhovnicească a preotului, că exemplul personal poate mai mult decît cuvîntul frumos. în cei aproape 20 de ani de pastoraţie misionară, în patru parohii, m-am silit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să realizez măcar o parte din cele spuse mai sus. La acestea mai adaug şi vizitele regulate prin casele credmcioşilor, difuzarea de cărţi religioase, de rugăciuni şi zidire sufletească, precum şi unele ajutoare materiale în familiile sărace, care contribuie mult la reuşita misiunii pastorale a preotului.'
8. Unde poate lucra mai mult pentru Dumnezeu un preot călugăr?
— Totul depinde de harul lui Dumnezeu care lucrează în fiecare cum voieşte. Desigur, locul de nevoinţă şi de mîntuire al călugărului este mînăs-cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 433
tirea, trăirea retrasă de ^ijde lumii, pentru a vorbi numai cu Dumnezeu. Călugării de rugăciune şi de linişte pot slăvi mai mult pe Dumnezeu la linişte, în mlnăstire. De aici ei pot ajuta mult şi la ndntuirea oamenilor. Iar ieromonabii cu viaţă duhovnicească, rezistenţi în ispite, tari în lupta cu patimile, care cunosc bine Sfînta Scriptură şi au darul cuvîntului, pot face mai mult pentru Dumnezeu în lume decît în mînăstire. Aceştia pot dobîndi prin parohii mii de suflete pentru Hristos, pot apăra dreapta credinţă de secte mai mult, uneori, decît preoţii de mir, pot transforma multe suflete pentru că sînt foarte ascultaţi şi căutaţi de credincioşi, după cum se ştie. Aşa, de exemplu, au lăsat urme de neuitat prin parohii iero¬ monahii misionari de acum 50—60 de ani, cum au fost Mina Prodan şi Nicodim Măndiţă, în Moldova, iar mai recent arhimandriţii Dosoftei Murariu şi Dometie Manolache, în Munţii Apuseni, O misiune pastorală pe măsura lor este foarte bună şi necesară prin satele şi parohiile noastre, tot mai lovite de prozelitismul sectar.
Cînd ieromonahii din mînăstiri sînt trimişi temporar ca misionari prin parohii, în virtutea ascultării de ierarhul şi de stareţul lor, ei pot reabza o bogată activitate misionar-evangheUcă. Dar nu trebuie să rupă legătura cu minăstirea, cu nevoinţa monahală. Este adevărat că un iero¬ monah nu poate creşte duhovniceşte personal în parohie mai mult decît în mînăstire. El poate realiza progrese în casele şi sufletele credincioşilor, dar fiind învăluit de grijile lumii, sufletul său devine tot mad sărăcit şi cu greu poate progresa, că lipsa liniştii şi a obştii monahale îl poate goli sufleteşte şi-i risipeşte mintea de la rugăciune. Deci poate realiza progrese pentru alţii şi se poate păgubi pe sine. Dar dacă este om de rugăciune şi face toate cu ascultare, ca o jertfă de iubire pentru Hristos şi oameni, apostolatul său în lume poate fi mai bine primit la Dumnezeu decît nevoinţa în linişte. însă locul dintotdeauna al monahilor este minăstirea, viaţa retrasă de toate tulburările şi ispitele lumii. Să nu uităm totuşi că majori¬ tatea monahilor fac un mare apostolat în rîndul credincioşilor prin mînăs- tiri, cum sînt mai ales duhovnicii. Dacă nu merg ci în lume, vine lumea Ia ei. Şi aceasta este caracteristica monahismului misionar românesc, să încălzească orifinde şi să fie o luminare aprinsă în orice loc îl aprinde şi-l aşază Dumnezeu. . ,
9. De ce se răspîndesc sectele prin satele noastre?
— Zice Duhul Sfînt:« Pieirea ta prin tine, Israile !». Aceasta este ade¬ vărul cu răspîndirea sectelor. Ne adunăm, se fac discuţii, se dau rapoarte, se fac recomandări, dar numai atît. Pe teren, lasă de dorit comportarea noastră. Biserica are nevoie de preoţi devotaţi, cu viaţă curată, cu familii model în toate, cu slujbe cît mai frumoase, cu cîntări bisericeşti, alese,434 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi cu ore de catehizare bine orgauizate în toate parohiile noastre. Trebuie înlăturate total din pastoraţie sminteala, lăcomia după cele materiale, taxele impuse credincioşilor, slujbele grăbite, lipsa predicilor izvorîte din credinţă şi din inimă, nu numai din cărţi. Altfel nu putem apăra Ortodoxia. însă puţini sînt cei ce se angajează la o trăire creştină reală, vie, pilduitoare. De aceea şi progresele sînt aşa de mici. Dar să nu deznă- dăjduim, ci să strigăm ca Petru: «Doamne, mîntuieşte-ne, că pierim !».
~ ... 10. Ce sfaturi duhovniceşti daţi credincioşilor cai'e vă cunosc?
— Pe cei care mă vizitează la mînăstirea de metanie îi sfătuiesc, ca de obicei, mai întîi să fie creştini buni şi să nu aibă nici o legătură cu sec¬ tanţii. Apoi îi îndemn să fie ei înşişi oameni de rugăciune, după sfatul Sfîntului Pavel:« Neîncetat să vă rugaţi», ştiind că fără rugăciune nu ne putem mîntui, nici spori în credinţă şi fapte bune. îi mai îndemn să facă milostenie după putere, că aceasta ne deschide uşa raiului; să nu judece pe nimeni, să meargă regulat la sfînta biserică, să nu trăiască în ceartă şi ură unii cu alţii, că iubirea este cununa tuturor faptelor bune. Apoi le spun să se mărturisească şi să primească Sfînta împărtăşanie măcar în cele patru posturi şi să-şi crească copiii în frică de Dumnezeu.
.. 1 11. Ce sfaturi duhovniceşti doriţi să daţi monahilor?
r ...
? — îi îndemn să aibă răbdare, răbdare şi iar răbdare ! Apoi să aibă ascultare de duhovnic şi de stareţ şi să împlinească cu fapta cele făgăduite la călugărie, că la înfricoşata judecată vom da socoteală de tot ce am făgăduit şi nu am împbnit. Să nu ne amăgim. Am schimbat îmbrăcămintea, dar nu am călugărit pe omul cel dinăuntru. Vai noUă, că ne-am schimbat numele, dar nu şi viaţa. De cîte ori ne întrec mirenii în rugăciune, în la¬ crimi, în răbdare, în smerenie şi în blindeţe ! Să ne aducem mereu aminte de ceasul cînd am venit întîi la poarta mînăstirii şi cu acest gînd să ne culcăm şi să ne sculăm. Să ne rugăm neîncetat cu rugăciunea inimii, sa avem conştiinţa curată de orice păcat, să avem un duhovnic bun şi să nu uităm de ceasul morţii. Cu acestea întotdeauna vom creşte în Hristos, iar fără ele, niciodată. .
12. Cum ar fi posibilă o reînnoire a vieţii monahale?
— Nu sînt eu în măsură să dau sfaturi, dar întotdeauna trebuie să se înceapă orice reînnoire de la cap, că tot de acolo începe şi slăbirea duhovnicească. într-o mînăstire, stareţul şi duhovnicii formează sufletul, inima, viaţa acelei mînăstiri. Mînăstirile au nevoie de stareţi duhovniceşti, iscusiţi în lucrare, iar nu în cuvinte, cum spune Sfîntul loan Scărarul în « Cuvîntul către păstor». Apoi să se înfiinţeze şcoli duhovniceşti mona-cu PĂnrNŢI DIN MOLDOVA 435
hale pentru formarea fraţilor, în care să se deprindă meşteşugiJ nevoin- ţelor monahale, rînduiala slujbelor, cintările bisericeşti şi învăţătura de credinţă ortodoxă, după Sfînta Scri]>tură şi Sfinţii Părinţi. Să se pună mai întîi accentul pe viaţa duhovnicească, pe rugăciune şi biserică, apoi pe cele gospodăreşti. Mînăstirîle trebuie să redevină faruri şi vetre de lumină duhovnicească pentru toţi, iar monahii să fie, ca odinioară, rugători pentru lume şi părinţi sufleteşti pentru toţi, că de aceasta aveam atîta nevoie. Cînd căutăm averi, ranguri şi laude pămînteşti, atunci este semn că am uitat făgăduinţele noastre călugăreşti şi rolul Bisericii lui Hristos în lume. Atunci înţelegem de ce am ajuns aici, în starea în care se afla monahismul peste tot. Doar o minune îl mai poate salva astăzi. Dar Dumnezeu şi din pietre moarte poate ridica fii lui Avraam ! Ne bucurăm totuşi că avem unele mînăstiri şi schituri cu rînduială duhovnicească şi părinţi iubitorf de sfinţenie, căutaţi de mulţi. Ne bucurăm că mai este şi vocaţie pentru viaţa monahală. Văd vlăstare tinere bătînd în porţile mînăstuilor, dar prin unele locuri lipsesc grădinaiii, adică duhovnicii iscusiţi, care ar trebui sâ-i formeze, să-i unească prin rugăciune şi iubire cu Hristos şi cu oamenii.
13. Cai'e este rolid monahismului ortodox pe viitor?
— Părinte loanichie, iarăşi îmi puneţi o întrebare la care e greu de răspuns. Rolul monahismului este acelaşi care a fost şi în trecut. Numai că în primele veacuri, monahismul era lumina şi stîlpul de întărire al Bisericii, farul de călăuzire a tuturor credincioşilor. Să ne gjndim numai la mona¬ hismul egiptean, sinait, palestinian, capadocian sau atonit. Dar şi în ţara noastră a fost cîndva la mare înălţime. Insă de secole monahismul a tot slăbit, s-au împuţinat duhovnicii iscusiţi şi stareţii iluminaţi, a scăzut rîvna şi lucrarea duhovnicească prin mînăstiri şi aproape au dispărut călugării harismatici şi sihaştrii sfiinţi, care se rugau cîndva pentru lume. Acum este nevoie să apară un trimis al lui Dumnezeu, pentru a reînvia şi a pune pe drumul cel adevărat paşii monahismului nostru. Atunci se va vedea cu adevărat care este rolul monahismului ortodox în lume ! Ne trebuie un monahism clocotitor, plin de rîvnă şi credinţă, pentru Dumne¬ zeu ; nu căldicel, ori aproape rece ca cel de astăzi. Totuşi, aşa cum este în ţara noastră, el face foarte mult pentru credincioşi. Atîtea suflete se răco¬ resc, se adapă, se mîngîic şi se hrănesc sufleteşte prin slujbele şi duhovnicii din mînăstirîle noastre. Că de nu ar mai fi lăsat Dumnezeu duhovnici buni pe ici-colo, am fi pierit cu totul.
14. Ce sfaturi doriţi să lăsaţi ucenicilor Sfinţiei Voastre?
— Ca cel ce am vieţuit în această mînăstire, deşi nu am împlinit făg㬠duinţele date, cred în bunătatea lui Dumnezeu că mă va milui şi pe mine cel prea păcătos, care ara făcui în zadar umbră pămîntului. Ucenicii mei436 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
să se lege cu inima de Hristos şi de sfinţenia vieţii călugăreşti. Hrana lor neîncetată să le fie sfînta rugăciune; temelia, ascultarea; zidul de scăpare, biserica şi Maica Domntilui; centrul vieţii, Sfînta Liturghie şi Sfintele Taine; părinte, după Hristos, să le fie du'hovnicul; cetate de salvare, '’hilia şi inima; mîngîiere, lacrimile şi citirea sfintelor cărţi, iar cunună, dumnezeiasca dragoste. în numele dragostei îi rog să nu mă uite Ia sfînta rugăciune şi să-mi dea loc de odihnă în cimitirul nunăstirii mele de metanie.
I -
" . ARHIMANDRITUL CLEOPA ILIE * '
i i > 1 Mînăstirea Sihăstria
, Numele Arhimandritului Cleopa Ilie este binecunoscut şi apreciat în ţara noastră, ca unul dintre cei mai iscusiţi şi devotaţi duhovnici ai monahismului românesc de astăzi. O adevărată autoritate duhovni¬ cească de necontestat şi unanim recunoscută în ţară şi chiar pste hotare.
La formarea personalităţii Prea Cuvi- oşiei Sale au contribuit deopotrivă credinţa sa puternică în Dumnezeu şi creşterea sa duhovnicească în cea mai ascetică sihăstrie de acum 60 de ani, anume Mînăstirea Sihăstria. Apoi a contribuit duhovnicul său de formaţie atonită — Protosinghclul loanichie Moroi; marea sa rîvnă pentru ncvoinţa mona¬ hală, descoperită încă din anii copilăriei; frumoasa educaţie creştinească din familie, în frunte cu buna sa mamă, Ana, care dă naştere la zece copii — devenită mai tîrziu monahia Agafia; autentica trăire a făgăduinţelor vieţii monahale, în adevăratul sens al cuvînttdui; cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, ajutată
• S-a născut la 10 aprilie, 1912, în comuna Suliţa, judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani — Alexandru şi Ana Ilie-Ţîrlea, cu zece copii. Format de mic lîngă Bchimonahul Paisie, sihastru din schitul Cozancea, a intrat în viaţa monahală la Mînăstirea Sihăstria—Neamţ în toamna anului 1929, împreună cu doi fraţi. Este călugărit în anul 1937, ales egumen interimar la Mînăstirea Sihăstria în 1942 şi stareţ în anul 1945, fiind hirotonit preot în acelaşi an. La 1 septembrie 1949 este transferat ca stareţ, împreună cu 30 monahi, la Mînăstirea Slatina — Suceava, unde stă pînă în. anul 1956. Reîntors la metanie, după o lungă retragere a linişte, devine duhovnic al întregii obşti a Mînăstirii Sihăstria şi sfetnic duhov-cu părinţi din moldova 437
de o uimitoare memorie nativă; vocaţia sa din copilărie pentru rugăciune şi viaţă isihastă; trăirea mulţi ani în asceză în singurătatea munţilor şi pădurilor seculare şi, mai presus de toate. Harul Duhului Sfînt şi nuna multmilostivului Dumnezeu, care I-au acoperit, l-au călăuzit, l-au înţelepţii şi l-au iluminat în viaţă. •
Bun cunoscător al învăţăturii de credinţă ortodoxă in toate laturile ei — dogmatică, morală, canonică, spiritual-patristică, liturgică şi pas- toral-misionară — cu o lungă şi autentică experienţă personală. Părintele Cleopa Ilie este consacrat şi cinstit astăzi ca un mare duhovnic şi sfetnic Sufletesc de excepţie, atît pentru monahi şi clerici, cît şi pentru credin¬ cioşi de toate nivelurile şi vîrstele duhovniceşti.
încercat şi trecut în viaţa monahală prin tot felul de nevoinţe şi ascultări, de la cea de păstor al oilor Mînăstirii Sihăstria pînă la cea de stareţ al mînăstirilor Sihăstria şi Slatina; de la cea de frate începător la poarta Sihăstriei de acum şase decenii, pînă la .treapta de călugăr, preot şi arhimandrit; de la nevoinţa de ascultător, pînă la cea de sihastru anonim aproape zece ani, în adîncul Carpaţilor Răsăriteni, şi apoi duhovnic şi sfetnic pentru mii şi mii de credincioşi din toate laturile ţării noastre. Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie a reuşit, în jumătate de secol, să crească şi să formeze numeroşi ucenici prin mînăstiri şi parohii, ca şi nenumăraţi Credincioşi devotaţi Bisericii Ortodoxe străbune.
Format în cea mai înaltă şcoală duhovnicească a ascultării, a rug㬠ciunii şi ascezei, a însingurării şi înfruiării, şi, mai ales, a iubirii de Dum¬ nezeu şi de oameni, Sfinţia Sa îşi formează fiii sufleteşti în acela şi duh de ascultare deplină faţă de Dumnezeu şi Biserică, în aceeaşi smerenie şi rîn- duială tradiţional-călugărească şi în acelaşi cuget de slujire a Evangheliei lui Hristos, de păstrare cu sfinţenie a învăţăturii şi rînduielii canonice în duh autentic ortodox, fără compromisuri şi inovaţii din afară. Prea Cuvioşia Sa este cu totul împotriva unor curente noi anarhice şi neortodoxe, în viaţa religioasă a credincioşilor noştri, care dezbină enoriaşii, creează discordie între păstori şi păstoriţi şi descliid uşa prozelitismului sectar. De asemenea, combate deschis şi autoritar imoralitatea din viaţa de familie, ca avortul, evitarea naşterii de copii, conflictele dintre soţi, divorţul, recă- sătoria necanonică, desfrîul, beţia şi lipsa aproape totală de educaţie reli-
uicesc pentru toţi.- A scris cîteva volume de predici şi de învăţături morale şi misionare, dintre care două au fost deja tipărite. La acestea se adaugă şi sute de pagini de articole duhovniceşti, dintre care o parte s-au tipărit. După încă şapte ani de viaţă pustnicească în Munţii Carpaţi (1958—1964), revine definitiv la minăstirea "de metanie şi-şi dedică restul vieţii rugăciunii, liniştii, scrisului, pre¬ dicii şi misiunii duhovniceşti, fiind considerat cel mai iscusit duhovnic al mona- hiloi şi mirenilor din ultimele decenii.438 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
gioasă din parohiile noastre, care generează atîtea urmări negative în casele creştinilor şi duc sigur la destrămarea familiei, a dragostei creştine şi la pierderea sufletelor, atît a credincioşilor, cît şi a păstorilor sufleteşti.
Iată pentru ce Părintele Cleopa combate atît de aspru patimile care ucid ca un cancer iferă leac sufletele, familia, unitatea credinr- -ilor noştri. Cu aceeaşi forţă şi autoritate combate nepăsarea, lipsa de vocaţie, îndem- nlnd spre cunoaştere şi trăire vie, autentică, a unor păstori duhovniceşti. Prea Cuvioşia Sa afirmă cu tărie că dacă preoţii şi călugării ar duce viaţă cît mai curată şi ar fi cu adevărat nişte făclii aprinse înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, nimeni şi nimic nu ar putea birui şi destrăma unitatea de credinţă ortodoxă.
Prea Cuvioşia Sa cere şi monahilor o viaţă plină de sfinţenie, de trăire autentică în Hristos, lipsită de compromisuri, de scopuri personale, de mîndrie şi imoraUtate, de agoniseb şi griji pămînteşti. El cere monahilor îndeosebi trei mari virtuţi: rugăciune, ascultare duhovnicească şi curăţie sufletească şi trupească. « Cu aceste trei — spune Sfinţia Sa — toţi ne putem mîntui, iar fără acestea, nici unul». Părintele Cleopa cere, pentru înnoirea duhovnicească a vieţii noastre monahale, mai întîi duhovnici buni, blînzi, smeriţi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părmţi, şi, în aceiaşi timp, autoritari, luptători statornici împotriva păcatului care deformează şi pierde sufletul nepăsător. Mai cere cu tărie stareţi duhov¬ niceşti, iubitori de rugăciune şi sfinţenie, care să îmbine în chip evan¬ ghelic cele sufleteşti cucele trupeşti. Fără stareţi şi duhovnici buni, declara mereu Părintele Cleopa, niciodată nu se vor putea creşte monahi adevăraţi^ nu se vor putea reînnoi mînăstirile, nici monahismul de astăzi ce se află tntr-o reală criză duhovnicească.
Viaţa plină de încercări a Prea Cuvioşiei Sale, statornicia sa în ne- voinţă şi cunoaştere, în rugăciune şi cuvînt, în trăire vie şi misiune evan¬ ghelică, pastorală, au atras în jurul Sfinţiei Sale numeroşi călugări şi credincioşi dornici de cuvînt, de sfâtuhe, de călăuză spre Hristos şi de mîntuire. Âşa s-a făcut că în aproape cinci decenii de activitate duhov¬ nicească, Părintele Cleopa a creat, fără să ştie cum, un curent ortodox tradiţional de înnoire a vieţii monahale şi creştineşti în mînăstirile şi paro¬ hiile din centrul şi chiar nordul Moldovei. Dacă acest curent s-ar între¬ ţine şi încuraja, el ar putea progresa şi ar da roade bune, atît prin mînăştiri, cît şi prin parohii, tot mai mult lovite de conflicte de familie şi de secte.
Noi cei care i-am fost şi rămînem ucenici ai Prea Cuvioşiei Sale, nu putem trece sub tăcere toate aceste fapte adevărate. în încercarea de a fiaictifica experienţa duhovnicească a Părintelui Cleopa, la fel de căutat şi iubit de preoţi, călugări şi credincioşi din toate zonele ţării, am căutat să publicăm o parte din învăţăturile Sfinţiei Sale, punîndu-le la îndemînacu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 439
tuturor. Aşa a văzut lumina tiparului prima sa carte «Despre credinţa ortodoxă»^ apoi« Predici la praznice împărăteşti şi sfinţi de peste an», pre¬ cum şi prima parte din lucrarea « Convorbiri duhovniceşti».
Astăzi, Părintele Cleopa, la vîrsta de peste 77 de ani, mereu ne vor¬ beşte de moarte şi de înfricoşatul ceas al judecăţii care ne aşteaptă pe fiecare. De aceea caută să se roage mai mult, să se retragă la linişte, să vorbească neîncetat cu Dumnezeu. însă lumea, pelerinii care vin, nu-1 lasă. Sala de catehizare de lîngă chilia Sfinţiei Sale este plină de credincioşi care îl aşteaptă să coboare de la linişte, să le vorbească, să le dea sfaturi duhovniceşti.
Ştiind că iubirea creştină este mai mare decît rugăciunea şi liniştea. Părintele Cleopa coboară zilnic la credincioşi, de obicei după amiaza. Convorbirea durează ceasuri în şir, pînă seara tîrziu. Preoţi, călugări din diferite mînăstiri, mame cu copii, bolnavi, creştini dornici de cuvînt, pun întrebări, cer sfaturi şi iau însemnări pe caiete cu multă grijă şi seriozitate, în general problemele comune se discută în pubhc, liber, spre folosul tuturor. Problemele duhovniceşti, personale, ca şi spovedania, le lasă la urmă. Apoi, părintele ia masa, singura pe zi, şi se retrage.
Aceasta este activitatea duhovnicească de fiecare zi a Părintelui Cleopa, fără excepţie; activitatea sa misionară de fiecare an, de peste patru decenii ! Dacă asemenea « şcob» misionare de catehizare şi îndru¬ mare ar exista în fiecare mînăstire şi parohie, cu cît ar fi mai întăriţi cre¬ dincioşii ortodocşi împotriva patimilor şi a prozelitismului sectar ! Oare nu şi acesta este unul dintre rolurile majore ale monahismului ortodox?
îndemnat de cuget, de glasul tainic al inimii, ca şi de evlavia credin¬ cioşilor şi călugărilor dornici de mântuire, poposesc şi eu din cînd în cînd la « şcoala» şi chilia Părintelui Cleopa. Aştept ora stabilită pentru con¬ vorbiri, apoi întreb de Prea Cuvioşia Sa. Iarna şi pe timp de ploaie îl găsesc în sala anume destinată; primăvara şi toamna îl găsesc pe cerdacul chiliei, înconjurat de oameni; iar vara, pe vreme bună, îi întîlnesc, fie în cimitir, fie în livadă, fie în poiana de alături stînd pe iarbă şi vorbind bunilor săi creştini şi fii duhovniceşti. Mă aşez tăcut între ceilalţi, iau note, adun ce consider mai de folos pentru toţi şi după ce iau cuvenita bine¬ cuvântare, cobor mulţumit în mînăstire.
O bună parte din aceste însemnări de taină au fost publicate în primul volum de « Convorbiri duhovniceşti», mult gustate şi căutate de credin¬ cioşi. Acum pun la îndemîna călugărilor şi bunilor noştri creştini alte noi învăţături duhovniceşti, adunate din convorbirile libere cu Părintele Cleopa în ultimii ani, sau consemnate de Prea Cuvioşia Sa la insistenţa ucenicilor. r . _ v . • >- - ' ■ «i' ■ 440 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
în speranţa că şi aceste scurte învăţături şi sfatiiri duhovniceşti' vor fi de folos pentru mintuirea celor ce caută şi doresc să urmeze lui Hristos, le oferim tuturor celor ce «iubesc arătarea Lui», în paginile de mai jos.
1, Ce înţelegem prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, după în-
I ' văţătura Bisericii Ortodoxe?
— Prin cuvintele «energii necreate ale lui Dumnezeu» se înţeleg lucrările felurite ale lui Dumnezeu prin care El lucrează şi a lucrat, din veac la facerea şi conducerea lumii văzute şi a celei nevăzute. Despre aceste energii sau lucrări necreate ale lui Dumnezeu să se vadă în dispute teologice ale Sinodului VI Ecumenic din Constantinopol (681), în care se arată clar despre cele două firi şi cele două voinţe ale firii dumnezeieşti şi umane a lui Hristos. Prin aceste energii sau lucrări necreate, Dunmezeu mişcă creaţia Sa şi Se mişcă şi El însuşi, rănunind totuşi nemişcat şi .neschimbat. Energiile necreate izvorăsc din DumTinzeirea comună a celor trei Ipostasuri ale Prea Sfintei Treimi. Prin energiile necreate se împărt㬠şeşte omul de darul lui Dumnezeii, iar nu de fiinţa Sa, care rămîne pururea neatinsă de vreo zidire a Sa văzută sau nevăzută,
• 1 ,i 2. Ce putem spune despre energiile necreate, pe înţelesul tuturor?
— Am zis că aceste energii necreate ale lui Dumnezeu, pe limba noastră românească se pot numi şi lucrări ale lui Dumnezeu. Ca să înţeleagă '^oricine felurimea acestor energii sau lucrări necreate ale lui Dumnezeu, •trebuie sa ştie şi să înţeleagă că la Dumnezeu energiile Duhului Sfînt sînt ■ nenumărate.
Din aceste multe energii este bine a cunoaşte măcar pe unele din ele, care sînt: Puterea Sa cea atotereatoare şi nemărginită (Ps. 32, 6, 13); puterea Sa cea atotştiutoare (1 Imp. 2, 3; Iov 9, 4 12—13); puterea Sa
cea atotsfinţitoare (Isaia, 57, 15; Ierem. 1, 5; Gal. 1, 12) etc. i: Alta este puterea Sa cea atotvăzătoare (Ps. 32, 13), alta este puterea
(Sa cea atotcuprinzătoare şi alta este pronia Lui după cuvîntul: « Cel ce '■dă hrană la tot trupul...» (Ps. 135, 25). Toate aceste energii sau puteri ale lui Dumnezeu izvorăsc din fiinţa Sa. Prin ele Dumnezeu trimite daru¬ rile Sale cele necreate la toate zidirile care lucrează în multe feluri în toate -cele văzute şi nevăzute. /
3. Cum lucrează Dumnezeu prin energiile Sale în îngeri, în natură - şi în oameni?
— Lucrează în toată zidirea precum voieşte şi precum ştie că este de folos. Prin dumnezeieştile energii«pe îngeri ti face duhuri şi pe slugile Salecu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 441
pară de foc»; planetele şi întreg universul le conduce, iar pe oameni îi umple de înţelepciune, de credinţă şi de tot felul de daruri, spre mintnire.
4. Cum lucrează Diunnezeu prin energiile Sale in creştini şi tn cei care mi sînt creştini?
— La creştinii cei botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi, lucrează prin darul cel felmit al Duhului Sfînt (I Cor. 12, 4—6), iar la popoarele păgîne lucrează prin pronia, prin mila şi nemărginita Sa putere şi înţe¬ legere (Rom. 9, 15—16), căci Dumnezeu nu este numai al creştinilor, ci şi al tuturor popoarelor (Ps. 116, 1, 2).
5. Ce legătură este între energiile necreate ale Iui Dumnezeu şi haml Sfîntului Duh pc care îl primeşte creştinul la Sfîntul Botez?
— Harul Prea Sfîntului Duh izvorăşte în energiile divine şi face pe creştini prin Botez fii ai lui Dumnezeu după dar (Tit 3, 3—5; loan 3, 1), iar harul Duhului Sfînt, prin care primim înfierea cea după dar, vine la noi prin energia cea atotsfinţitoare a lui Dumnezeu. Nu se trimite fiinţa Iui Dunmezeu la om, ci numai harul, după cum zice dumnezeiescul părinte loan Gură de Aur că « Dumnezeu nu se trimite, ci harul. Nu Duhul curge din har, ci harul curge din Duh» (Vezi şi Filocalia voi. 7, Bucureşti, 1977 P* 218).
6. Cînd omul cade în păcat de moarte, se îndepărtează de la el harul
Sfîntului Duh primit la Botez? :r
~ Dar Sfîntul Duh, care se trimite la Sfîntul Botez prin lucrarea lui Dumnezeu cea atotsfinţitoare, lucrează în om după măsura credinţei lui, fiindcă el este făgăduit de Dumnezeu celor ce vor crede (Isaia 44, 3; 59, 11; lezechiel 36, 27). Darul Sfîntului Duh se dă omului care se roagă, crede în EI şi se pocăieşte dc păcatele sale (Luca 11, 13; Fapte 8, 15; 2, 38).
însă darul Prea Sfîntului Duh se depărtează de om din cauza păca¬ telor sale grele. Dar dacă omul îşi cunoaşte greutatea şi se va întoarce din toată inima cu credinţă tare spre Dumnezeu, atunci — prin energia lui Dumnezeu cea atotsfinţitoare — iarăşi va dohîndi de la Dumnezeu darul Prea Sfîntului Duh pe care l-a pierdut prin păcat. Iar de va ramînea creştinul în păcate grele şi nu se va întoarce prin poc㬠inţă şi fapte bune către Prea Bunul Dumnezeu, unid. ca acela rămîne în osîndă şi întuneric faţă de darul lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu nu mîn- tuieşte cu sda pe om, că El nu este spărgător de uşi (Apoc. 3, 20).
7. Pînă la Sfînlul Grigore Palama (sec. XIV), teologul energiilor necreatc, ce învăţau Sfinţii Părinţi despre energiile divine?
i . — Pînă la Sfîntul Grigore Palama, Sfinţii Părinţi cei vechi şi mari luminători, ca: Sfîntul Vasde cel Mare, Sfîntul Grigore Cuvîntătorul442 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
de Dumnezeu, Sfîutul loan Gură de Aur, Sfîntul Atanasie cel Mare şi mulţi alţii ziceau că energiile nccreate ale lui Dumnezeu sînt lucrări şi desăvîrşiri ale însuşirilor Lui (vezi Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Pr. Prof. loan Bria, Bucureşti, 1981, p. 141. 143).
Energiile divine lucrează taina mîntuirii în oameni prin harul Duhului Sfînt şi prin darurile ce izvorăsc din el. Căci atît harul cît şi darurile harului sînt energii necreate ale lui Dumnezeu.
8. înţelepciunea lui Dumnezeu, adică « Sophia », este şi ea una din ener¬ giile necreate ale lui Diunnezeu?
— înţelepciunea şi atotştiinţa lui Dumnezeu sînt şi ele desăvîrşit* energii ale Sale (1 Imp. 2, 3; Iov 1, 13; Prov. 8, 14). înţelepciunea lui Dumnezeu este preaînaltă (Iov 21, 22; 28, 24; Dan, 2, 21; Fapte 15, 18)- înţelepciunea şi ştiinţa lui Dumnezeu sînt nerătăcitoare (Iov 36,3). înţelep¬ ciunea lui Dumnezeu este nemărginită şi nemăsurată (Ps. 91, 5; Ps. 146, 3; Is. 40, 28; Rom. 11, 33); este mai presus de înţelegere (Ps. 138, 5, 9), nu are hotar şi lucrează în creaţia lui Dumnezeu în multe feluri (Efes. 3,10).
9. Ce legătură dumnezeiască nepătrunsă este între înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu? Cum lucrează una şi cum lucrează cealaltă?
— Atît înţelepciunea cît şi pronia lui Dumnezeu sînt energii dumne* zeieşti necreate şi Dumnezeu lucrează mai presus de mintea omului după voia şi planurile Lui necunoscute de noi (lerem. 32, 19; I Cor. 1, 21).
10. Cum se împărtăşeşte omul din înţelepciunea divină? Care este legătura între înţelepciunea lui Diunnezeu şi înţelepciunea omu¬ lui, mai ales a sfinţilor?
— Toată înţelepciunea oamenilor vine de la Dumnezeu (Gen. 41,38— 39; leş. 28, 3; 31, 3—6). Deosebirea între înţelepciunea lui Dumnezeu şi cea a oamenilor esre că înţelepciunea lui Dumnezeu este preasfîntă şi ne¬ mărginită pentru că izvorăşte din fiinţa Lui cea necreată şi atotcuprm- zătoare (Rom. 11, 33; Ps. 91, 4—5); iar înţelepciunea oamenilor credincioşi şi sfinţi este izvorîtă din darul Duhului Sfînt dat lor de Dumnezeu, fiind mărginită şi după măsura credinţei fi.ecăruia (Gen. 18, 19; 1 Imp. 16, 12— 13; 2 Parai. 16, 9; Iov 14, 16).
11.Oamenii îndumnezeiţi si sfinţii « purtători de Dumnezeu » poartă în ei mai multe daruri şi o mai mare parte din energiile necre¬ ate ale lui Dumnezeu?
— Duhni este unul, iar darurile sînt împărţite şi felurite, după vred¬ nicia fiecăruia (1 Cor. 12, 4). La fel şi lucrările sînt felurite, dar acelaşi Dumnezeu lucrează toate întru toţi (1 Cor. 12, 6). 'cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 443
Dacă darurile şi lucrările Duhului sînt felurite, apoi şi energiile necreate prin care Dumnezeu trimite darurile Sale celor sfinţi şi credincioşi sînt felurite. Căci prin energia sfinţeniei îi sfinţeşte, prin energia cea duhovni¬ cească şi atotluminătoare îi luminează şi prin energia proniei Sale poartă grijă de ei. Căci darurile lui Dumnezeu sînt felurite, dar din acelaşi Duh Sfînt izvorăsc.
12. Energiile dumnezeieşti necreate lucrează în om de la zămislire? Dar harul Duliidui Sfînt îl primeşte omul numai la Sfîntul Botez ? Sau i se mai adaugă noi darmi in cursul vieţii, după măsura sfinţeniei personale?
— De Ia zămislire, în cei mai mulţi oameni lucrează numai energia sau puterea lui Dumnezeu atotcreatoare, apoi pronia şi altele. Iar darul Prea SfîntiJui Duh, prin care omul devine fiu al lui Dumnezeu după dar, îl primeşte cînd se botează în numele Prea Sfintei Treimi (Tit 3, 3—5; 1 loan 1, 2; Fapte 2, 38). Celelalte daruri diferite, precum al înainte-vederii, al proorociei şi al vindecărilor se dau ulterior omului de la Dumnezeu după voia Lui (1 Cor. 12,11) şi după măsura credinţei (Gal. 3, 5), pentru întărirea Bisericii (1 Cor. 12, 7) şi pentru convertirea necredincioşilor (1 Cor. 14, 10). Darurile lui Dumnezeu trebuie să fie întru bunătate, spre folosul tuturor (1 Cor. 4, 1, 2; 1 Tim. 4, 14; 1 Petru 4, 10).
33. îngerii împărtăşesc şi ci din energiile necreate ale lui Dumnezeu?
— îngerii, ca şi oamenii, au fost creaţi de Acelaşi Dumnezeu şi se împărtăşesc şi ei de felurite energii ale lui Dumnezeu, precum înţelep¬ ciunea, sfinţenia şi altele.
14. Diavolii poartă şi ei o parte din energiile neereate ale Iui Diunnezeu?
— Nici o zidire a lui Dumnezeu nu poate fi lipsită de una sau mai multe energii necreate ale lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu este nescris împrejur şi necuprins pretutiudenea, arătîndu-se în toate şi peste tot. Dumnezeu este şi în satana şi în diavoli, fiindcă este necuprins şi pe toate Ic Cuprinde. Deci, precum satana este în văzduh dar nu sc vatămă, fiind şi Dumnezeu de faţă acolo, şi precum păcatul este prezent în suflet, asemenea şi darul lui Dumnezeu este prezent în suflet, nimic vătămîndu-se sau amesteeîndu-se, întunericul cu lumina, nici poate răutatea să aibă împăr¬ tăşire cu curăţenia.
Deci la Dumnezeu nu este nici o răutate ipostatică de vreme ce El nu se vatămă de nimic (Sfîntul Macarie cel Mare, Cuv. 16, Omilii, Bucureşti, 1775). Energiile lui Dumnezeu care sînt în diavoli formează puterea Luj444 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
cea atotstăpînitoare deoarece diavolii nu pot face nimic fără voia şi îng㬠duinţa lui Dumnezeu (Iov 1, 12—13; 2, 4—7; 2 Cor. 12).
^ . . 15. De ce Dumnezeu nu-Şi retrage energiile divine de la îngerii căzuţi :i ci îi lasă să ne facă rău şi să ne împiedice de la minluire?
Se poate spune că diavolii folosesc puterea divină dată lor la pierderea sufletelor omeneşti?
c •
--De mare nevoie este ca Dumnezeu să nu-Şi retragă puterea Sa atotstăpînitoare acum din îngerii cei răi, căci dacă ei ar fi lăsaţi liberi ar face din lume un al doilea iad. Numai la sfîrşitul lumii va fi dezlegat satana timp de 1260 de zile (trei ani şi jumătate) spre a lucra asupra celor credincioşi cu înşelăciunile sale (1 loan 2, 18) şi mulţi antihxişti vor fi în timpurile din urmă (Matei 24, 12; 2 Tes. 2, 31 Tim. 4, 1). Ispitele ne sînt în viaţă de mare folos, de vom avea răbdare în ele. Deoarece ele se trimit cu îngăduinţa lui Dumnezeu pentru încercarea credinţei noastre (1 Petru 1, 6—7), pentru încercarea ^agostei noastre faţă de Dumnezeu (Deut. 13, 3) şi pentru încercarea supunerii noastre la voia lui Dumnezeu (Deut. 8, 2). Nu se poate spune că diavolii folosesc puterea dată lor de JDumnezeu la pierzarea sufletelor noastre, deoarece Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (loan 13, 14). Apoi, Dumnezeu, fiind prea drept, nu îngăduie ca noi să fim ispitiţi mai presus de puterile noastre (1 Cor. 10, 13).
16. Cum se înţeleg cele arătate de Sfîntul Dionisie Areopagitid, care , . zice aşa: «Dumnezeu este totul întru toate şi întru nimenea nimic. Şi dintru toate, tuturor se cimoaşte, iar din nimic nimănui »*
— Taina acestor cuvinte se arată luminat prin teologia catafatică (afirmativă) şi prin teologia apofatică (negativă). Să se ştie:« Cîud nuntea noastră se suie prin zidiri către Ziditorul, văzînd şi înţelegînd cuvintele cele din zidiri, asemănîndu-se cu Ziditorul, atunci ea unelteşte teologia cea adeveritoare şi suitoare (catafatică), numind pe Dumnezeu înţelept. Bun, Lumină, Soare, Aer, Foc şi toate cele ce sînt, fiind pricinuitor al acestora. Iar după ce se va sui cu dubul şi mai presus de fire la Ziditorul şi va vedea că nu este asemenea cu toate zidirile, ci fără de asemănare le întrece pe acestea, atunci tmelteşte teologia apofatică, numind pe Dum¬ nezeu cu tăgăduire şi covîrşire mai presus de înţelepciune si mai presus de bunătate.. .»
Şi Sfîntul loan Damaschian, arătind că nici o zidire nu poate atinge fiinţa lui Dumnezeu, zice aşa: « Dumnezeu a creat astfel lumea spirituală, adică pe îngeri şi pe toate cetele cereşti, si este clar că acestea au o natură
- Despre dumnezeieştile nume, capitol 7.' icu PĂRIiN7I DIN MOLDOVA 445
spirituală şi incorporată în comparaţie cu materia. Căci numai Dumnezeirea este cu adevărat nematerială şi incorporată. Dumnezeu apoi creează pe om cu mîinile Sale proprii din natura văzută şi nevăzută, după chipul şi asem㬠narea Sa. A făcut corpul din pămînt, iar sufletul raţional şi gtndilor l-a dat prin insuflarea Sa...» (Dogmatica).
Aceasta numim la om chip dumnezeiesc căci cuvintele « după chipul» arată raţiunea şi liberul arbitru, iar cuvintele « după asemănare» arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atît cît este posibil. Trupul şi suflettJ au fost făcute simultan şi nu mai întîi unul şi apoi celălalt, după cum în chip greşit arăta Origen. Sfinţii Părinţi spun că omul este făcut de Dumne¬ zeu ca un alt dumnezeu după dar, nu după fiinţă.
Să înţelegem deci, că atît îngerii cu toate cetele cereşti, cît şi omul zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu ating cu nimic fiinţa lui Dumnezeu, care rămâne în veci neînţeleasă de nimeni. Aceasta înseamnă că Dumnezeu este totul în toate prin energiile Sale cele necreate, nu prin fiinţa Sa. Iar prin fiinţa Sa nu este cunoscut nimic nimănui.
întreaga creaţie a lui Dumnezeu se împarte în patru categorii; vieţui¬ toare nemui’itoare şi însufleţite, cum sînt îngerii; altele care au minte, suflet şi duh, precum sînt oamenii, altele au numai duh şi suflet, cum sînt animalele; iar altele au numai viaţă, cum sînt plantele de tot felul. în ierburi dăinuieşte singură viaţa, fără suflet, fără duh şi fără minte.
Am spus acestea spre a se înţelege că Dumnezeu Se cunoaşte şi Se descoperă tuturor oamenilor prin întreaga Sa creaţie, care este condusă de pronia şi puterea Sa, adică de energiile divine necreate. Iar fiinţa lui Dumnezeu nu se descoperă, nici se poate cunoaşte vreodată nimănui din nici o creaţie şi nici o minte a celor din cer şi de pe pămînt n-o poate cuprinde în veci.
II ■ . -
17. Oamenii se pot mintui fără ispite de la diavoli? Este absolut necesară prezenţa şi ispitirea de la diavoli pentru mîntmrea oamenilor?
— Oamenii au fost ispitiţi chiar în rai şi înşelaţi de diavolul (Gen. 3,1). De atunci firea noastră cea stricată, care a căzut din ascultarea Ziditorului ei, a fost pururea ispitită de diavolul spre încercarea credinţei celor înşelaţi (1 Petru 1, 6—7; Iov 7, 18; Iac. 1, 2; loan 2, 26). Omului însă i s-a dat putere de a se împotrivi ispitelor diavoleşti (Efes- 6, 11; Iac. 4, 7) şi de a le învinge (1 Cor. 10, 13).
Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă, de sine stăpînitor şi l-a lăsat pe el în mina sfatului său. De va vrea, omul poate să ţină credinţa446 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi porxmcile lui Dumnezeu şi să facă cele plăcute Lui (Sir. 15, 14; 15, 17; Ier. 21, 8; Deut. 30, 14, 16—17; Ps. 5, 12). De va întrebiiinţa omul bine libertatea sa spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi toată fapta bună, primeşte de la El cunună şi mîntuirea sufletului său, după cuvîntul psal- mistului; «Mintui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dînsul» (Ps. 33, 21). Iar de va folosi omul rău liber¬ tatea sa spre lucrarea păcatelor, va auzi de la Dumnezeu înfricoşatele cuvinte « Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui» (Matei 25, 41). Iată deci cît de mare rol au ispitele în viaţa creştinilor. Că fără ispite şi fără luptă cu diavolul, cu păcatul, nu ne putem mîntui, că nu avem pentru ce primi cunună şi odihnă veşnică în împărăţia cerurilor.
18. Oare diavolii vor fi osindiţi în ziua cea de apoi numai pentru că ne ispitesc pe noi? Care este învăţătura Bisericii în această “ privinţă? . ■ ,
— Satana şi îngerii lui nu vor fi pedepsiţi în ziua de apoi numai pentru vina că ne ispitesc pe noi. oamenii. Ci pentru că au greşit înaintea lui Dumnezeu cu mîndria şi neascultarea lor (Is. 14, 11—14). Al doilea, pentru că satana a fost pricinuitorul căderii noastre (Gen. 3, 1; 6, 13—14; 2 Cor. 11, 3; 1 Tes. 3, 5). Diavolii vor fi pedepsiţi în ziua cea de apoi pentru că pururea se împotrivesc lui Dumnezeu şi zidirii Lui (Zab. 3. 1; 1 Tes.
3, 18 luda 9; Apoc. 12, 7); pentru că au împiedicat propovăduirea Evan¬ gheliei luiHristos în lume (Matei 13, 19, 39; Marcu 4, 15; Lc. 8, 12; II Cor. 4, 4); pentru că au înşelat lumea (Apoc. 12, 9; 20, 3); pentru că au stricat Sfînta Scriptură şi au dus pe oameni la rătăcire şi la eresuri (Matei
4, 6; Lc. 4, 10; Ps. 9, 11 —12); pentru că au înşelat pe oameni cu nălu¬ cirile lor, făcîndu-se în îngeri luminaţi şi alte închipuiri false luînd (2 Cor. 11, 14). Diavolii vor fi pedepsiţi şi pentru că fură cuvîntul lui Dumnezeu din inimile oamenilor (Matei 13, 19; Marcu, 4, 15; Lc. 8, 12). Multe şi nenumărate alte răutăţi au diavolii cu care pururea supăra pe Dumnezeu, Ziditorul lor, şi nu se pocăiesc niciodată, pentru care vor lua osînda cea veşnică în ziua cea mare a judecăţii de apoi (Matei 25, 41; loan 16, 11; 2 Petru 2, 4).
- . 19. Care este asemănarea între omul bun şi îngeri după învăţătura
Sfinţilor Părinţi? — Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa (Gen. 1, 26—27). Adam este nenăscut, căci este plăsmuit de Dumnezeu (Sfîntul loan Damaschin, Dogmatica, pag. 25). Eva este purceasă din coasta lui Adam, căci ea nu a fost născută (ibidem). De asemenea, Dum¬ nezeu este făcătorul îngerilor. El i-a adus de la neexistenţă la existenţăcu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 447
şi i-a zidit după propriul Lui chip, mai înainte de crearea omului. îngerii au o natură necorporală, un fel de duh şi foc imaterial, după cum spune dumnezeiescul prooroc David: « Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foca (Ps. 103). Prin aceste cuvinte se arată că ei sînt uşori, arzători, calzi, strălucitori, grabnici spre dorul lui Dumnezeu şi slujirea Lui, îndreptaţi spre cele de sus şi liberi de orice gînd material, îngerul este o fiinţă spirituală, veşnic mişcătoare, liberă, necorporală, slujeşte lui Dumnezeu veşnic şi a primit în firea lui nemurirea, după har. Care este însă natura şi definiţia naturii lui, numai Dumnezeu o ştie. Se spune că este necorporal în raport cu noi, deoarece tot ce se pune în comparaţie cu Dumnezeu, singurul fără trup, este corporal şi material. Numai Dumnezeu este în reahtate necorporal (Să se vadă pe larg Dog¬ matica Sfîntului loan Damaschin, capitolul III, pag, 59, Bucureşti). Omul, cum am arătat mai sus, a fost creat de Diunnezeu cu mîinile Sale din natură văzută şi nevăzută,« după chipul şi asemănarea Sa». Trupul omului a fost făcut din pămînt, iar sufletul lui, raţional şi gînditor. Dum¬ nezeu i l-a dat lui Adam prin insuflate. Aceasta numim « chip dumne¬ zeiesc», căci cuvintele « după chipul» indică raţiimea şi liberul arbitru, iar cuvintele « după asemănare» arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atît cît este posibil. Trupul şi sufletul au fost făcute simultan şi nu mai îiitîi unul şi apoi celălalt, după cum în chip greşit zicea Origen. Dumnezeu a făcut pe om nevinovat, drept, virtuos, lipsit de supărare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătăţile, ca o a doua lume, un microcosmos în macrocosmos; un alt înger, închinător, compus, văzător al lumii materiale, dar şi iniţiat în lumea spirituală, împărat al celor de pe pămînt, dar condus de sus,pămîntesc şi ceresc, vremelnic şi nemuri¬ tor, văzut şi spiritual, in mijloc între măreţie şi smerenie, acelaşi şi duh şi trup; duh din pricina harului, iar trup din pricina mîndriei» (Dogmatica Sfîntului loan Damaschin, capitolul 12, pag. 98—99). De obşte şi Ia oameni şi la îngeri sînt libertatea voinţei, mintea şi altele de acest fel.
20. De ce spune Domnid că omul este cu puţin mai mic decît îngerii şi în ce constă micimea omului faţă de îngeri (Ps. 8, 5)?
— Mai întîi omul poartă trup material din pămînt şi pose.lă cele cinci simţiri, văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul. Omul se alătură prin raţiune de fiinţele necorporale şi spirituale, adică de îngeri, deoarece el raţionează, cugetă, judecă fiecare lucru, năzuieşte după virtute, pmă la îndumnezeite, culminant al virtuţilor, al trăirii în Hristos. Pentru aceasta emul este microcosmos, adică o «lume mică». Omul se deosebeşte însă de îngeri prin neputinţele şi suferinţele trupului, ca: boala, schimbarea.448 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
bătTÎneţea, moartea, prefacerea trupului, şi altele de acest fel.
21. Poate omul să ajungă pe îngeri prin sfinţenia vieţii, adică prin îndumnezeire ?
— Omul, cu ajutciul haiului lui Dumnezeu şi prin lucrarea faptelor bune poate să ajungă la o măsură de desăvîrşire şi îndumnezeire, dar rămîne tot om cu trup neputincios şi material. îngerul însă pururea este duh nematerial, după darul lui Dumnezeu, căci cu măsură are şi el nema- terialitatca. Pentru că numai Dumnezeu este cu totul nematerialnic.
22. Prin ce fapte bune poate omul să sporească mai mult şi să se
apropie de îngeri? >
— Omul se apropie după putere de sfinţenia îngerului, prin neprih㬠nire, adică sfinţenie. Iar neprihănirea se cîştigă mai ales prin două mari virtuţi: dragoste şi înfrînare. Căci « drogostea omoară in om patimile cele sufleteşti, iar înfrînarea pe cele trupeşti» (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, cap. 64, Suta I-a, pag. 47). Iarăşi zice: a Cel desăvîrşit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii, nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, intre rob şi slobod sau, peste tot, între bărbat şi femeie. Ci ridicat mai presus de tirania patimilor şi căutînd la firea cea una a oamenilor, priveşte pc toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste, căci nu mai este la el elin şi iudeu, nici bărbat şi femeie, nici rob sau slobod, ci toate şi întru toţi Hrislos» (Gal. 3, 18). Aşadar, cine ajunge prin dragoste şi prin înfrînare la o nepătimire ca aceasta, unul ca acela a ajuns după putere la îndumnezeire, la o nepă- timire ce se apropie de îngeri. îngerii au sfinţenie şi neprihănire fără oste¬ neală, după darul lui Dumnezeu prin creaţie. Iar oamenii şi cu multe osteneli şi lacrimi numai cu darul şi mila lui Dumnezeu ajung la o anumită măsură de neprihănire. « Nu pot diavolii să mişte nici un fel de patima in om, dacă se va găsi în sufletul său dragostea şi înfrînarea, fie că se va afla trupul lui în stare de veghe, fie că se va afla'în stare de somn» (Filocalia, II, pag. 73).
Trei sînt stările morale generale la monahi, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul; Cea dintîi stare constă în a nu păcătui cu lucrul, a doua, a nu zăbovi în minte şi inimă gîndurile pătimaşe, iar a treia, a privi cu mintea fără patimă trupurile femeilor şi ale celor ce ne-au întristat.,
23.De ce unii din sfinţi niunesc pe om înger amestecat? în ce fel : omul este înger amestecat? Ce înţelegem prin îudumnezeirea
omului?
— După cum am mai spus mai înainte. Dumnezeu a făcut pe om drept, virtuos, lipsit de întristare, fără de grijă, luminat cu toată virtutea şiV
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 449
încărcat cu toate bunătăţile, că un pom plin de toate roadele. Deci un alt înger amestecat adică compus din trup şi suflet. Prin trup se aseamănă mai [mult cu cei de pe pămînt, iar prin suflet, se aseamănă cu îngerii. Termenul ânal al tainei omului este îndumnezeirea sa prin înclinaţia către Dumnezeu. Omul se îndumnezeieşte prin participarea sa la iluminarea dumnezeiască şi nu prin transformarea sa in fiinţă dumnezeiască. Dumnezeu l-a făcut pe om fire fără de păcat, iar prin voinţă, liber. Spun fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui, ci pentru că nu are in firea sa facultatea de a păcătui, ci are mai mult libertatea voiuţei. Avea omul în rai puterea să progreseze în bine, ajutat fiind de darul lui Dumne¬ zeu, după cum avea şi puterea de a se întoarce de la bine la rău, lucm pe care Dumnezeu îl îngădui pentru motivul că omul era înzestrat cu voie liberă.« Nu este virtute aceea care se face prin forţă », spune Sfîntul loan Damaschin în capitolul XII, pentru,om, pag. 99—101. Iar pricina pentru care omul se zice şi« înger amestecat» este mai intîi faptul că în ipostasul ■ lui sînt două firi: una văzută şi alta .nevăzută, asemenea firii îngereşti.
Şi aceasta o‘ arată Sfîntul şi marele teolog Grigore care zice: « Trebuia să se.facă; o împreunare din cele două lumi.şi o dovadă a unei înţelegeri mai mari şi a bogăţiei faţă de firi, ca să fie un fel de unire între nattira yăzutâ şi cea nevăzută»,(Guvîntul 38 la Teofanie, adică la Naşterea Dom¬ nului, Grigore cel Mare, 36, col. 321 C).
.,.,1,,; . -!n r 1. mI) i '.i- :'r
- ! III r ■ ' t ‘ I- . ^
- I i fjr.• .T ■,.
- M !. . y, ■ • ■ I I
25. Care este niiodelul, prototipul pe calea vieţii noastre cifeştine? - ' — Este însuşi lisus Hristos Mîntuitorul' lumii. Să mergem după putere pe urmele Lui, spre a nu pierde calea vieţii care duce la mîutuiro. După Hristos, cele mai desâvîrşite modele sînt sfinţii, începînd cu Maica Domnului. Să le urmăm exemplele vieţii. . ’ 26. în ce fel sfiuţii şi părinţii noştri duhovniceşti ne pot fi modele vii de urmat pe calea mîntuirii? ^ • . | , n,,,. , : , i>- — Marele Apostol Pavel, cînd trecea prin cetăţi, învăţa pe creştini să păzească învăţăturile xînduite de Apostoli şi de preoţii din Ierusalim (Fapte 16, 4). în alt loc zice:i<( Vă mai rugăm, fraţilor, să aveţi luare aminte pentru cei ce se ostenesc intru voi^ pentru cei< ce vă cîrmuiesc întru Domnul şi bine vă sfătuiesc, şi pentru munca lor să-i socotiţi pe ei vrednici de priso- selnică dragoste» {I Tes. 5, 12—13). în‘altă Epistolă zică: «. Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit cuvintul lui Dumnezeu, ca privind cu luare aminte cum şi‘au încheiat viaţa, să le urmaţi credinţa» (Evr. 13, 7). Vezi ce zice? Să privim cu luare aminte la părinţii şi înaintaşii>noştri450 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
cum şi-au încheiat "viaţa. Adică dacă viaţa lor a fost lumină şi pildă pînă la mormînt pentru noi toţi, atunci să le urmăm credinţa. Se poate ca cineva din părinţii noştri, oricît de evlavios ar fi şi tare^ să se schimbe din aşezarea lui cea bună şi duhovnicească şi să devină rău şi smintitor. Or, aceluia nu trebuie a-i urma, ca nu împreună cu el să ne pierdem sufletul. Iar dacă acela a dus lupta cea bună pînă la sfîrşit, şi în viaţă cinstită şi duhovnicească s-a sfîrşit, aceluia să-i urmam. Aşa au fost sfinţii lui Dum¬ nezeu Apostolii, Mucenicii şi Cuvioşii Părinţi pe care Biserica îi cinsteşte de mii de ani şi le urmează învăţăturile pline de sfaturi şi mîntuitoare de suflet. Aceştia, după cuvîntul Domnului, au fost făclii aprinse pe pămînt şi au răbdat pînă în sfîrşit ispite şi necazuri pentru Hristos. Pentru aceea au şi luat cununa vieţii de veci, fiindcă « lupta cea bună s-au luptat şi căl㬠toria au săvîrşit» după voia Domnului. -
„,; Toţi Sfinţii şi Cuvioşii Părinţi, canonizaţi de Biserica lui Hristos ne sînt modele de urmat pe calea mîntuirii fără nici o îndoială. De aceea sîntem datori a-i cinsti cu toată evlavia şi a le urma, după putere, rug㬠ciunea, postul, curăţia, smerenia, răbdarea, blîndeţca, mila, sfatul şi jertfa. La fel, să urmăm şi viaţa curată şi binecuvântată a părinţilor noştri trupeşti care ne-au născut şi a duhovnicilor şi părinţilor sufleteşti care ne-au unit cu Hristos şi ne-au ajutat cel mai mult pe caJea mîntuirii.
27. Ce trebuie să învăţăm mai întîi de la sfinţi? Dar de Ia părinţii noştri dubovnicesti, cai’e ne-aii crescut si au adormit în Domnul?
— De la sfinţi să învăţăm mai ales marea lor iubire pentru Dumnezeu, statornicia lor în dreapta credinţă, curajul cu care mărturiseau pe Hristos şi sfinţenia desăvârşită a vieţii lor, iar de la părinţii noştri duhovniceşti să învăţăm blândeţea şi dragostea cu care ne-au crescut şi ne-au vorbit de Dumnezeu, rîvna lor pentru biserică şi rugăciune şi mila cu care ajutau pe toţi oamenii la mîntuire. .
28. în ce măsură copiii, prin nerăutatea şi curăţia lor, ne pot fi modele '.>i- ' i; spre o vi^ţă curată şi duhomicească ?
— Sfîntul Apostol Pavel zice că dc la copii putem luă numai nerăutatea şi nevinovăţia lor, dar nu si înţelegerea lor pruncească. « Fraţilor, spune el, nu fiţi copii cu mintea. Adică fiţi copii cu nerăutatea. La minte, insă, fiţi desăvîrşjţi» (1 Cor. 14, 20). De la piixnci putem lua pildă încă smerenia, după cum a zis Domnul:« Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare întru împărăţia cerurilor» (Matei 18, 4). Iar dacă cineva, prin darul lui Dumnezeu, va ajunge să fie desăvârşit, cu mintea şi înţele¬ gerea şi să aibă nerăutatea, smerenia şi curăţia pruncilor, acesta cu ade¬ vărat a ajuns la culmea nepătimirii şi poate să fie pildă de urmat pe calea mîntuirii. „ r ' .w; r; >■ j-'-cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 451
.:i 29. Cuvintele lui Hristos « Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a vinora
j , ca acestora este împărăţia cerurilor » (Matei 19,14) este o poruncă pentru noi toţi sau este numai un îndemn? ■
— Aceste cuvinte sînt o poruncă pentru noi toţi care vrem să ne mîn- tuim, şi să ne silim să avem inimă smerită şi nevinovată de copii. Dar vezi că nu a zis că numai a acestora este împărăţia cerurilor, ci«a unora ca acestora». Adică toţi care prin darul lui Dumnezeu şi prin lucrarea fap¬ telor bune ajung la măsura curăţeniei şi a nevinovăţiei pruncilor, vor dobîndi împărăţia cerurilor. Această poruncă priveşte şi pe părinţii tru¬ peşti. Că au prima datorie faţă de copii să Ie dea viaţă, să-i lase să vină la viaţă, iar nu să-i omoare. Apoi au poruncă să-şi crească copiii în cre¬ dinţă şi în frică dc Dumnezeu, în rugăciune şi în viaţă curată. De vor face aşa, copiii lor vor creşte bine, vor purta în ei pe Hristos şi vor urma toată viaţa lui Hristos. în felul acesta vor împlini şi; ei porunca Domnului: K liăsafi copiii să vină la Mine!» ■ \ ■
30. Copiii botezaţi şi nevinovaţi sînt mai buni la Dumnezeu decît
' monahii şi creştinii desăvîrşiţi? Ce asemănare este intre copii
şi cei desăvîrşiţi? ,
— Mai mare plată de la Dumnezeu au monabii şi creştinii care vor ciştiga nevinovăţia şi curăţenia pruncilor prin lupte şi osteneli, decît copiii botezaţi ai creştinilor. Căci copiii numai prin darul Prea Sfîntului Dub de la Botez au luat desăvîrşirea, fără de osteneală proprie. Iar creştinii şi monahii buni au răbdat pînă la moarte necazurile, scîrbele şi durerile veacului de acum şi prin răbdarea lor au dobîndit sufletele lor (Luca 21, 19; Romani 12, 12; Efes. 4, 2; Tit 2, 2).
31. De ce totuşi Mîntuitoru] cheamă pe copii Ia Sine înaintea tuturor
( - oamenilor şi ni-i dă drept modele de desăvîrşire? •
' — Mîntuitorul nostru Hsus Hristos, fiind însuşi izvorul nemărginit
al dragostei, al curăţiei şi al nevinovăţiei, din dragostea Sa cea nemărgi¬ nită iubeşte pe copii pentru nevinovăţia lor şi îi cheamă la Sine, ca să ne dea nouă pildă spre a urma cu fapta curăţenia, nevinovăţia şi nerăutatea pruncilor şi a copiilor curaţi. Prin cuvintele: «Eăsaţi copiii să vină la Mine», Domnul ne arată că El iubeşte pe copii şi nevinovăţia lor şi cu pildă ne îndeamnă pe toţi să fim ca ei. ■
^ 32. Copiii nevinovari, care se duc Ia Domnul de mici, pot fi consideraţi
, , sfinţi si deci modele dc urmat pentru noi ?
^ Pot fi consideraţi sfinţi şi modele de urmat pentru noi cît priveşte nevinovăţia si curăţia lor, dar nu şi lupta şi suferinţa pentru lucrarea
452
CONVORBIKI DUHOVNICEŞTI
poruncilor lui Dumnezeu. Căci ei au intrat in împărăţia cerurilor numai pentru nevinovăţia vieţii, nu şi pentru ostenelile faptelor bune pe care le-au îndurat cu bărbăţie sfinţii lui Dumnezeu, care prin multe suferinţe şi prigoane pentru Hristos au dobîndit viaţa veşnică (Matei 5, 10—13; Fapte 14, 22; 2 Cor. 4, 17; 2 Tes. 1, 5).
Mîntuitorul nostru lisus Hristos a zis: « De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi fi ca pruncii^ nu veţi intra întru împărăţia cerurilor» (Matei 18, 3). Dar la această nevinovăţie şi curăţenie a pruncilor, sfinţii lui Dumnezeu prin mari lupte, osteneli şi chinuri, au ajuns. ;
33. Ce răspuns greu vor da înaintea Domnului acei părinţi trupeşti ~ I < > şi sufleteşti care smintesc pe fiii lor şi nu poartă grijă de mîntuirea '1 " ■ sufletelor lor ? i
■ ^Părinţii trupeşti şi'sufleteşti, care smintesc prin faptele şi cuvin¬ tele lor'pe fiii şi fiicele lor şi nu poartă ^ijă de mîntuirea sufletelor lor, ău asupra lor « vaiul» spus de Mîntuitorul: « Vai lumii pentru sminteli /. . .' Dar mai vai de cel prin care vine sminteala . . Acela mai bine şi-ar legă o piatră de moară de gruma^şi să se arunce în adîncul mării» (Matei 18,6—7). Prin greutatea pietrei de moară se arată cît de greu este păcatul smintelii, care aduce pierderea tuturor celor ce s-au smintit.
laf pentru nepurtarea de grijă ă părinţilor trupeşti şi sufleteşti pri¬ vind călăuzirea copiilor şi creştinilor pe calea mîntuirii, aceştia vor lua osîiida lui EU preotul care nu a purtat grijă de cei doi fii ai săi, Ofni şi Finees, lăsîndu-i să facă multe răutăţi înaintea Domnului. Din această nepurtare de grijă şi-a pierdut viaţa şi sufletul atît preotul, cît şi fiii săi, iar sicriul Legii Domnului a fost luat în robie de Filisteni (1 Imp. 4, 18—20; 1 Imp. 2, 13-18).
• ' 34. Se ştie că cei mai loviţi şi biruiţi de ispitele veacului nostru sînt copiii şi tinerii, fiii noştri sufleteşti. Cine poartă marea vină . pentru.căderea şi slăbirea lor spirituală? Ce ar trebui să facem i ■ pentru salvarea şi călăuzirea lor pe calea cea bună? !
- ' .— (îea mai mare răspundere pentru catehizarea • şi povăţuirea copi¬ ilor, a tinerilor şi a fiilor noştri sufleteşti o poatrtă părinţii lor trupeşti şi duhovniceşti.;" - i .. n ii-
^ Datoriile principale ale părinţilor către copiii lor sînt acestea:( i - i — A-i iubi (Tit 2, 4); . , . • , i: ^ • ’ l-j — A-i învăţa Legea lui Dumnezeu (Exod 12, 26—27), adică dreapta credinţă şi faptele bune; , ' • — A-i învăţa frica lui Dumnezeu (Gen. 18, 19; Deut.'32, 46); •:i ■ — A le povesti lucrurile cele > minunate ale lui Dumnezeu] (Exod. 10,2;, 3, 14);i ! ri .[ ’n;*! •1 J>. M. K
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
453
( — A le povesti judecăţile lui Dumnezeu (loil 1, 3);
1 — A-i învăţa cu ascultarea şi supunerea (Prov. 4, 3—4); ‘
— A-i conduce spre tot lucrul bun (1 Tim. 3—4); a-i deprinde de mici rugăciunea, ascultarea de biserică, smerenia, viaţa curată; j;
— A-i mustra cînd greşesc (1 Imp. 2, 23); i,
— A-i îndrepta şi a-i pedepsi (Deut. 8, 5; Prov. 3, 12; 13, 24); . f
t — A nu-i întărită (Efes. 6, 4; Col. 3, 21); .
— A se ruga lui Diannezeu pentru binele lor spiritual şi material CGen. 17, 18; 1 Parai. 29, 18);
— A-i compătimi adică, a plinge cu ei (Ps. 102, 13), cînd sîut în sufe¬ rinţă şi a nu-i sminti.
— A le da pildă bună cu viaţa lor (4 Imp. 14, 3; 15, 3; 2 Parai. 34, 2).
Acestea şi altele de acest fel sînt datoriile părinţilor trupeşti faţă de fiii lor. Dar şi părinţii dubovniceşti, ca arhiereii, stareţii de mînăs- tiri şi schituri, preoţii de la parohii, dascălii Bisericii, naşii de botez, de . cununie şi de călugărie şi toţi care au fii sufleteşti sub a lor ascultare, au mare grijă şi mare răspundere pentru formarea şi creşterea‘duhovnicească a fiilor lor sufleteşti, spre slava lui Dumnezeu, ştiind că. un singur suflet este mai scump decît toată lumea, precum a zis Domnul (Matei 16, 26; Marcu 8, 36—37; Luca 9, 25). Nepăsarea şi negrija păstorilor duhovniceşti şi trupeşti pentru creşterea şi îndreptarea fiilor lor sufleteşti le pedepseşte aspru Domnul Dumnezeu şi în veacul de acum şi în cel viitor, cum citim în Sfînta Scriptură ! ... , • , ■, .ţ .
.35. Cimi; trebuie şi cum putem ajuta mai mult pe copiii şi [pe fiii noştri sufleteşti să urmeze lui Hrîslcs, să stea la picioarele Lui ;v, \ ;..n şi chiar să se învrednicească a-L purta pc Hristos în inima lor?
' ^ — Vom' putea'ajuta spre mîntuire pe fiii noştri trupeşti şi sufleteşti numai dacă rioi şi părinţii noştri trupeşti şi sufleteşti ne vom face datoria după cele arătate la întrebarea de mai sus. Dar mai ales dacă le vom da pildă nu numai cu vorba, ci şi cu fapta şi cu trăirea, după învăţătura Sfinţilor Părinţi care zic: « Toci tu, să vorbească lucrurile tale». Sfîniul Isaac Şirul zice: « Mustră şi învaţă pe alţii, nu numai prin cuvînt, ci prin puterea lucrării-tale». Tot el, arătînd că pilda vieţii zideşte şi foloseşte pe alţii mai mult decît cuvîntul ccl frumos şi meşteşugit, zice:« Altul , este cuvintul din lucrare (experienţă) şi altul este cuvîntul cel frumos şi fără de ■ iscusinţa lucrării. Cuvîntul din lucrare este cămara nădejdii, iar înţelepciunea cea nclucrăioare este amanet al ruşinii» (Filocalia voi. X, Cuvîntul 1). : ir. -..Am.însemnat- aiei aceste cuvinte jca’isă arăt că cea mai mare şi mai puternică-invăţătură dată< copiilor şi fiilor- noştri :duhovniceşti nxi este numai vorba^ ci .pilda vieţii prin, lucrare. Că toţi ne grăbim la. învăţat, dar454 C0N\^0RB1RI DUHOVNICEŞTI
fericit este în. viaţă cei ce tace şi face. Dumnezeiescul Părinte loan Gură de Aur zice:« Cuvînlul de multe ori tare strigind, pe mulţi i-a supăratj iar fapta bună cea lucrătoare, şi tăcînd, pe toţi îi foloseşte».
De aceea, fraţii mei, dacă ne-ar ajuta mila lui Dumnezeu, măcar cu vîrful degetului să ne atingem de cele ce învăţăm pe alţii prin cuvînt. însă dacă vorbim altora din lucrare, atunci cuvintele noastre au putere, ridică pe mulţi din păcate prin pocăinţă, şi-i fac fii ai lui Dumnezeu după har. De aceea sînt atîtea drame şi copii răi, neascultători în familiile noastre, pentru că cei dintîi care smintesc pe copii sînt chiar părinţii. Sau dacă îi învaţă cu cuvîntul, îi ucid cu viaţa lor rea, mai ales cu beţia, desfrîul, necredinţa, cearta, lipsa de la biserică şi hulirea lui Dumnezeu. Copiii şi fiii noştri sufleteşti trebuie să ne vadă totdeauna ijlînzi la cuvînt, smeriţi în comportare, milostivi la inimă, nelipsiţi de la biserică, legaţi mai mult de Dumnezeu decît de cele pâmînteşti şi înfrînaţi de la toate cele rele. Dar mai presus de toate să ne vadă ca trăim cu toţii în dragoste, care este cununa tuturor faptelor bune. Cine iubeşte din inimă pe oameni, acela are- pe Hristos în inimă, iar cuvîntul care iese din inimă pătrunde în inimile tuturor. De vom face aşa, vom fi ca o lumină în sfeşnic şi vom fi bine- cuvîntaţi de Dumnezeu cu mulţi şi buni fii sufleteşti pe pămînt, iar m cer cu viaţă veşnică. ; - , ' ' •'
. ■ - ; ' • I . • t
36. Cum vedeţi o îndreptare a tinerei generalii de azi, atît de lovită . de necredinţă, de sexualitate, de alcoolism şi secte?
— Dacă va avea creştinul în viaţa sa două ziduri: frica de Dumnezeu în dreapta sa şi frica morţii în stînga sa, atunci fiecare şi-ar îndrepta viaţa sa înaintea lui Dumnezeu. Marele prooroc David zicea: « De-a pururea văd pe Dumnezeu înaintea mea, că de-a dreapta mea este ca să nu greşesc» (Ps. 15, 8). Iar în alt loc scrie; «Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi» (Sir. 7, 38). încă este scris:« Cu frica de Dumnezeu se abate de la rău tot omul» {Pilde 16, 6). Iar Sfîntul Vasile cel Mare zice:« Cea mai înaltă filozofie pentru om este să aibă moartea neîn¬ cetat înaintea ochilor săi». •' •
Aşadar, tot omul — fie el tînăr sau bătrîn — de va călători îutre aceste două ziduri, adică între frica de Dumnezeu şi frica de moarte, nu se va abate în viaţă nici la stînga, nici la dreapta, ci va merge drept, cu cump㬠tate şi cu mare înţelepciune spre Dumnezeu. Dacă atît părinţii trupeşti, cît şi cei duhovniceşti şi-ar face cu frică de Dumnezeu datoriile lor, după învă'ţătura Sfintei Scripturi, mai mult ar ajuta la îndreptarea tinerilor şi a copiilor pe care îi au ca un dar de la Bunul Dumnezeu si pentru care vor da mare şi greu răspuns în ziua cea mare a judecăţii de apoi.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 455
37. Care este marea responsabilitate a Biserieii pentru oameni în
general şi pentru creştini în special, spre a-i ajuta pe calea mîntuirii? \ • f'. •
— Marea răspundere a Bisericii faţă de fiii ei, faţă de toţi creştinii şi necreştinii este aceeaşi dintotdeauna; de a propovădui Evanghelia în lume, de a boteza în numele Prea Sfintei Treimi, de a creşte şi hrăni duhovniceşte pe cei ce cred, de a se ruga întotdeauna pentru toţi oamenii (1 Tim. 2, 2). Grija Bisericii este de a apăra dreapta credinţă în lume şi a forma huni preoţi predicatori care să cunoască bine învăţăturile Sfintei Scripturi, învăţăturile patristice, canoanele ApostoUlor, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale sfinţilor; apoi învăţătura de credinţă şi puterea disciplinară a Bisericii, spre îndreptarea celor răi şi răzvrătiţi de la dreapta credinţă. . '
Dar mai presus de toate Biserica lui Hristos trebuie să se roage prea milostivului Dumnezeu să păzească lumea şi ţara de războaie, de cutre¬ mure, de foamete, de dezbinare, de tot felul de secte şi patimi care ucid sufletele oamenilor şi dezbină familia creştină. Să cerem în rugăciunile noastre păstori cît mai buni ca să cîrmuiască bine corabia Bisericii, mame credincioase ca să nască şi să crească copii credincioşi şi peste tot oameni iubitori de Dumnezeu şi de dreapta credinţă. ,
38. După cum se ştie, familia creştină trece printr-o criză tot mai mare. în parte şi-a pierdut caracterul sacru de taină divină^ devenind pentru imii un contract social, căci a slăbit mult cre¬ dinţa în Dumnezeu, cît şl încrederea între soţi, iar copiii au devenit o povară grea pentru părinţi. Ce sfaturi duhovniceşti propuneţi pentru întărirea creştină a familiei în Biserica Ortodoxă?
— Criza vieţii de familie este un fenomen general în lume, ca urmare a slăbirii credinţei în Dumnezeu. Mijloacele de întărire a familiei creştine sînt cele cunoscute dintotdeauna; mai multă credinţă în Dumnezeu, mai multă rugăciune, post, spovedanie regulată', Sfînta împărtăşanie cu rîn- duială, citirea cărţilor sfinte şi naştere de copii. Toate acestea salvează familia. Dar despre acestea cred că au grijă mai mult decît noi cei rînduiţi de Dumnezeu să conducă Biserica pe calea mîntuirii. Noi, călugării, să luăm aminte de cele ce am făgăduit lui Dumnezeu la călugărie şi pe cît ne ajută mila Domnului să ne silim a fi de folos şi celor de afară, adică tuturor creştinilor şi necreştinilor. Mai întîi să nu-i smintim cu slăbiciunile noastre, apoi să ne rugăm Bunului Dumnezeu, Prea Curatei Sale Maici şi tuturor Sfinţilor Lui să ne ajute şi nouă şi lor să străbatem cu bine calea cea sfîntă a mântuirii. Să ne aducem aminte de cuvîntul Domnului nostru lisus Hristos care zice: « Puţin aluat dospeşte toată frămîntăturaT»456 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
(Gal. 5, 9). Dacă şi noi, şi bunii creştini pe care numai Dumnezeu îi ştie şi le cunoaşte inimile, ne vom sili să fim aluat bun, sperăm că pe mulţi îi •\ om face buni cu mila şi ajutorul Tatălui ceresc Care nu voieşte moartea păcălosului. Rămîne totul la mila, ajutonil şi îndurarea Prea Bunului Dumnezeu. El va lunxina şi îndrepta cum ştie pe cei pe care noi îi socotim pierduţi. Să ne aducem aminte şi ce a zis Dumnezeu marelui prooroc Ilie cînd credea că a rămas singur prooroc în Israel, Iar Dumnezeu i-a spus că mai arc şapte mii de bărbaţi aleşi care nu şi-au plecat genunchii iui Baal şi a căror gură nu l-au cinstit pe el (III Imp. 19, 18). Aşadar, noi sîntem praf şi cenuşă şi nu ştim cîţi robi ascunşi are Dumnezeu în ţara noastră şi în toată lumea Sa şi nu ştim în ce chip poarta El grijă de mîntuirca sufletelor omeneşti.
Şi Ia aceasta voi răspunde cu mărturiile Sfintei Scripturi. Maj întîi oi arăta care sînt datoriile bărbaţilor faţă de femeile lor legitime pe care le-au luat cu rînduială creştinească: '
— A le iubi, atît fireşte cît si duhovniceste (Gen.. 24, 6; Efes. 5, 25; 28, 33; Gal. 3, 19); ' ,, , , - c
— A le cinsti (1 Petru 3,7); ^ >
— A le fi credincioşi (Prov. 5, 18—20; Mal. 2, 14—15);
— A trăi cu ele în toată viaţa lor (Gen. 2, 24; Matei 19, 39; 1 Gor. 7, 11; Efes. 5, 31); .. .
‘ — A le mîngîia (1 Imp. 1, 8);' • > ^ ‘
- ■ Bărbaţii credincioşi sînt datori să-şi ia soţii credincioase, nu de alta lege, ca să li se dezbine familia (Gen. 24, 3; 28, 1).
Bărbaţii trebuie să-şi cinstească soţiile lor ca pe ei înşişi (Gen. 2, 23; Mal. 2, 15; Matei 19, 5—6; Efes. .5, 28). Cît priveşte datoriile bărbaţilor credincioşi faţă de soţiile lor neconvertite la creştinism, să se urmeze «falul .dat de.Sfîntul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni (7, 12; 14, 6).’, ■ 1 i:. -.T. , .il,. - ' ( 'Datoriile femeilor către bărbaţii lor sînt acestea': ■ -' — A-i iubi (Tit 2, 4) ; a-i respecta (Efes. 5, 33); a le fi credincioase (1 Cor< 7, 3; 5, 39); a le fi supuse (Gen. 3, 16; 1 Cor. 14, 34; Efes. 5, 22 24; Gal. 3, 18;' 1 Tim. 2, ll-;-12);!a le. naşte copii şi a-i creşte în Iricd Domnului.. - .;i '.-r I ■ <:■ ■ !■; " ' ' ■
- i > .Aici vedem că marele Apostol Pavel în'Epistola sa către Coloseni zice.
- « Fcmeiloi-,fiţi supuse bărbaţilor voştri, precum se cuvine' intru Domnul» (Coloseni 3,18). Aşadar, femeile;să se supună bărbaţilor precum se cuvine întru Domnul, iar dacă vreun bărbat tiran, rău .şi pătimaş ar obliga femeia sala păcate grele de dcsfrînare,la avorturi, sau ar opri-o să nu facă copii; şau ar sili-d la alte păcate grele şi fără de lege, atunci femeia este datoare . a nu-.se. supune bărbatului, căci această supunere a ei nu; este « precum.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 457
ee cuvine întru Domnul», ci este o supunere diabolică care îi duce pe amîn- doi în osîndă. între datoriile femeilor faţă de bărbaţi sînt şi acestea: ele nu trebuie să se înfrumuseţeze cu podoabe şi haine scumpe care smin¬ tesc bărbaţii şi alungă Duhul Sfînt de la ele (1 Tim. 2, 9; 1 Petru 3, 3), ci să se împodobească cu fapte bune, ca: smerenia, evlavia, rugăciunea, blîndeţea şi milostenia (1 Tim. 2, 9; 1 Petru 3, 4); să poarte îmbrăcăminte simplă (1 Tim. 2, 9—10); să facă cinste soţilor lor (Prov. 31, 23; 11, 6).
Iar ca sfaturi duhovniceşti personale pentru buna armonie a familiei creştine, recomand următoarele; cei doi soţi să fie oameni credincioşi, să se roage regulat seara şi dimineaţa, să aibă în casă cărţi sfinte, să par¬ ticipe în sărbători la Sfînta Liturghie, să ţină după putere sfintele posturi şi să se spovedească în fiecare post. Cei doi soţi să aibă ca duhovnic un părinte bun, blînd şi înţelept. Acelaşi lucru săd facă şi cu copiii lor. în familia unde stăpîneşte Dumnezeu, credinţa, dragostea, rugăciunea, evlavia ,şi viaţa curată, acolo domneşte bucuria vieţii, înţelegerea, pacea Duhului Sfînt şi armonia duhovnicească. Iar în casa unde stăpîneşte beţia, dcsfrîul, avortul, necredinţa, vrăjitoria şi răzbunarea, acolo intră diavolul, cearta, divorţul şi moartea. Fiecare din cei doi soţi să-şi aleagă calea vieţii, a convieţuirii familiale creştine. Un rol mare la salvarea crizei din viaţa de familie îl are Biserica şi preotul de parohie. Apoi duhovnicul, cărţile sfinte şi rugăciunea,, , - r ■ -
40. în cazuri de conflicte între soţi, ce trebuie să facă ei pentru ‘) împăcare şi evitarea divorţului ? , . /
— Cel dintîi lucru, trebuie să se împace, să-şi ceară iertare, unul de la altul. Apoi să se spovedească amîndoi de tot ce au greşit şi să primească cu bucurie sfatul duhovnicului şi canonul dat. Şi mai ales să stăriiiască în rugăciune, că prin rugăciune, mai mult decît prin orice virtute, se cîştigă dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, cum spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul în Filocalia volumul II. . ; .
■ Pentru a se izgoni ura şi răzbunarea dintre soţi, ei amîndoi trebuie să se roage unul pentru altul, să-şi aducă aminte de cuvintele Domnului Care zicc:« Iubiţi pe v,răjmaşii voştri^ faceţi bine celor ce vă urăsc, ruguţi-i:ă pentru cei ce vă blestemăpe voi» (Matei 5, 44), să urmeze şi cuvîniul Sfîntului Apostol Pavel, care zice « Soarele să nu apună întru mînia voastră}^ (Efes. 4, 26) şi să nu uite că «prieten adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui, că pe ale sale, cînd acela este încercat, fără zgomot şi fără tulblvrare». Am. zis să se roage soţii unul pentru altul cind' vin neînţelegerile între ei, căci« cu cit se roagă cineva din suflet pentru cel'ce îl defaimă, cu atît Dumnezeu le arată adevărul celor ce se smintesc». Rugăciunea pe care o face-cineva penti-u binele celui.ee I-a supărat, alungă458 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
din mijloc ura şi aduce dragostea lui Dumnezeu între ci. Apoi prietenia adevărată şi dragostea duhovnicească se face statornică între soţi, dacă ei vor fi hotârîţi în inima lor să rabde unul de la altul toate necazurile vieţii. Numai atunci vor ajunge la acea fericită poruncă, care zice:« Pur¬ taţi sarcina unul altuia şi aşa veţi plini Legea lui Hristos» (Gal. 6, 2).
41. Ce sfaturi evanghelice daţi părinţilor care nu vor să nască copii şi recurg la avorturi şi alte practici ucigaşe?
— Cei ce-şi ucid copiii sînt împotriva vieţii create de Dumnezeu* împotriva societăţii omeneşti şi împotriva mîntuirii lor. Acesta este cel mai greu păcat al creştinului pe pămînt. Numai printr-o pocăinţă mare se pot mîntui. Toţi bărbaţii care îndeamnă pe femeile lor să facă avorturi sînt ucigaşi şi toate femeile care fac avorturi cu voia lor sau a bărbaţilor sînt ucigaşe. Toţi care împiedică naşterea de copii, prin orice fel de mij¬ loace. sînt ucigaşi. Păcatul uciderii este păcat strigător la cer (Gen. 4, 10). Păcatul uciderii întinează pămîntul şi aduce osînda Iui Dumnezeu (Num. 35, 33—34; Ps. 105, 33). Dumnezeu priveşte cu mare mînie asupra celui ucigaş (Ps. 5, 6; Prov. 6, 16—17; 1. Parai. 22, 8). Dumnezeu urmăreşte cu mînie pe cei ucigaşi (Ps. 9, 12; Is. 26, 21). Dumnezeu se răzbună pe cei ucigaşi (Deut. 32, 43; lez. 24, 7—8). Dumnezeu cere sînge pentru sîugc (Gen. 9, 5—6). Dumnezeu se răzbună pentru sîngele slugilor sale (Deut. 32, 43; 4 Imp. 9, 7). Femeile care fac desfrînare şi îşi omoară copiii îu pintece, făcînd ucidere, să se oprească de la Sfînta împărtăşanie, după Sfintele Canoane, pînă la ieşirea din viaţă (Ancira 21). Femeile care iau medicamente şi buruieni otrăvitoare şi pierzătoare, precum şi cele ce pri¬ mesc otrăvuri omorîtoare de prunci, să se supună canonului de 20 de ani al ucigaşului (Sinodul al Vl-lea Ecumenic, canonul 91).
Femeia care nu se îngrijeşte de copilul ei cu intenţia de a muri sau face avort din neglijenţă, să primească canonul pentru uciderea premedi¬ tată (Sfîntul Io an Pustnicul, canonul 36). « Femeia care va lua ierburi ca să nu nască copii, aceea să aibă pocăinţă cinci ani şi să facă 300 de metanii pe zi. Iar de va fi cu voia bărbatului ei, mai rău este. Nici biserica să nu-i primească prescura ei, nici prinosul de vin pînă se va pocăi» (P.B.G. — 20^. «Femeia de-şi va ucide pruncii la naştere de bună voie, în toate zilele vieţii ei să se pocăiască. Femeia care îşi strică pîntecele ca să nu nască copii, zece ani să se pocăiască, doi ani să stea în curtea bisericii, 3 ani să stea lîngă uşa bisericii, ascultîud Scripturile, alţi 4 ani să stea cu catehumenii în tinda bisericii (în pronaos) pînă ce zice diaconul „Cei chemaţi ieşiţi.. Iar un an să stea cu credincioşii la liturghie şi apoi să se împărtăşească». ('Jndreplarea Legii, 21, p. 245). \. ' ; ■’ ■ cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 459
Cel mai mare păcat al credincioşilor căsătoriţi este avortul, uciderea de copii şi al doilea asemenea acestuia este desfrînarca (adulterul). îndemn pe toţi credincioşii Bisericii Ortodoxe să se ferească de aceste două prea mari păcate, iar dacă le-au făcut, cu voie sau fără voie, să se mărturisească la duhovnic cu mare căiuţă, să primească canon cu căinţa pentru ele şi aşa, cu mila lui Dumnezeu, să-şi mîntuiască sufletele lor.
Să-L rugăm pe Mîntuitorul Hristos Care S-a făcut prunc pentru noi să păzească casele credincioşilor noştri şi pământul românesc de aceste două prea cumplite păcate strigătoare la cer, care aduc raînia Domnului peste noi toţi şi osîndă veşnică. . . •
V ■ V
42. Se poate spera într-o cchililirare creştină a familiei pe viitor, şi în ce condiţii aniuue?
— Mai întîi de toate, pentru a ajunge oamenii la cele ce întrebaţi, trebuie ca toţi să aibă credinţă în Dumnezeu şi frică de EL Apoi să trăiască cu îufrînare şi cumpătare (1 Cor, 7, 31; Tit 2, 12). Frica de Dumnezeu şi cumpătarea sînt obligatorii; atît slujitorilor, cit şi credincioşilor (1 Tim. 3, 23; Tit 1, 7; 1 Tim. 3, 11). Apoi tinerilor (Tis 2, 6), bătrînilor (Tit 2, 3) şi tuturor credincioşilor bărbaţi şi femei (1 Tcs. 5, 6—8; Gal. 5, 22; 2 Petru 1, 6). Frica de Dumnezeu se naşte în om din credinţa în Dumnezeu, după cum arată Sfîntul Maxim Mărturisitorul, zicînd: « Cel ce crede in Domnul se teme de chinuri; cel ce se teme de chinuri se înfrînează de la patimi şi rabdă necazurile; cel ce rabdă necazurile, va avea nădejde în Dumnezeu; iar cil nădejdea în Dumnezeu se dezlipeşte mintea de toată împătimirea celor pămînteşli. în sfirşit, mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dum¬ nezeu» (Filocalia volumul II, pag. 32). Bine a zis unul din sfinţi, că toată fapta bună începe de la frica lui Dumnezeu şi se termină la dragostea de Dumnezeu (Sfîntul Isaac Şirul, Cuvîutul 1).
Aşadar, se poate spera într-o echilibrare creştină a familiei numai atunci cînd creştinii vor avea credinţă dreaptă în Dumnezeu, frică de Dumnezeu şi, mai presus de toate, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci vor asculta de Evanghelie şi vor avea milă de sufletele lor şi ale copiilor lor,
43. Ce părere aveţi despre evoluţia mişcării sectare în hune şi în tara noastră?
— Sectele creştine sînt un semn apocaliptic şi o dovadă a slăbirii credinţei în Dumnezeu. Atît în lume cît şi la noi se înmulţesc şi se vor înmulţi din cauza nebăgării noastre de seamă şi din cauza ueştiinţei Sfin*460 COm'ORBIRI DUHOVNICEŞTI
telor Scripturi a celor mulţi din poporul nostru. Pe un creştin bine orien¬ tat în Sfînta Scriptură şi în duninezeieştile dogme ale credinţei ortodoxe, nici un fel de sectă nu-1 poate converti şi amăgi. Cei mai mulţi care cad pradă sectelor sînt oameni nelămuriţi în credinţa ortodoxă si care nu cunosc Sfînta Scriptură, Dogmele, Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De aceea, preoţii de la oraşe şi sate ar trebui să le facă cunoscute cele de mai sus, în predicile din biserici, spre a-i lumina în această pri¬ vinţă şi spre a-i avea buni apărători ai credinţei creştine ortodoxe în Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare. Dumnezeieştii Părinţi zic că « viaţa mintii este lumina cunoştinţei, iar neştiinţa este orbirea sufletului» (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Filocalia II). Foarte uşor se înşeală de sectanţi cei ce nu citesc Sfînta Scriptură şi nu cunosc învăţăturile Sfin¬ ţilor Părinţi. Răspîndirea sectelor din ţara noastră se datorează şi lipsei de preoţi devotaţi, nu numai slăbirii credinţei ortodoxe.
Sectele creează şi o* mare primejdie pentru unitatea etnic-naţională a poporului român, deoarece toate sectele din ţara noastră au venit din alte ţări şi an mare simpatie cu ţările de unde s-au născut şi au venit la noi. Inima lor nu este în ţara noastră, nici nu ţin la fiinţa naţională a poporului român, ci se silesc pe cît pot să slăbească unitatea de credinţă şi unitatea naţională a românilor pentru a ne domina. Numai acela este un adevărat creştin şi cetăţean român care ţine cu tărie la credinţa orto¬ doxă apostolică a neamului în care s-a născut, credinţă pe care o avem de aproape două mii de ani şi în care s-a format poporul român şi creştin din cele mai străvechi timpuri. , < ' i '
Ne trebuie mai multă catehizare ortodoxă, cărţi de popularizare a credinţei străbune şi slujbe misionare cu ierarhi şi preoţi mai mulţi în toate bisericile.ortodoxe, dar mai ales în cele lovite de secte. Ne trebuie şi călugări misionari prin minăstiri^ ca să colaboreze cu preoţii de mir şi să facă împreună misiune în parohiile cu grupări sectare. Credincioşu ascultă cu multă încredere de duhovnicii şi preoţii călugări din mînăatiri. De ce să nu fie şi ei folosiţi în această activitate misionară ? Iar Duminica ar trebui să se facă slujbe misionare, cii predici de catehizare în toate satele, cel mai bine după-amiaza la Vecernie.
• 44. IJn preot bun, devotat pentru Hristos, poate evita prozelitîsmwl' * sectar în parohia sa?
^ — Poate, de va fi ajutat de darul Iui Dumnezeu şi de va predica în
trei feluri: cu gura, predieînd regulat şi din inimă; cu mîna, de va scrie cuvinte spre zidirea sufletească a creştinilor şi'cu pilda vieţii sale, de va trăi personal cele ce învaţă pe alţii. Predica prin exemplul -personal' nl preotului, deşi este inaî grea, dar mai mare folos aduce celor ce vor privicu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 461
la viaţa lui, după cuvîntul care zice: « Mai credincioşi sint ochii decit urechile». Pilda vieţii mai mult luminează şi convinge fără supărare pe oricine. Cine predică prin trăire, ajunge la cuvîntul scris: « Taci tu, să vorbească lucrurile tale». Preotul trebuie să aibă şi o soţie" exemplară, cu copii numeroşi, care să-l ajute în‘misiune şi el însuşi să fie un preot de rugăciune şi milostenie. i : . , i • .
45, Care sînt cele mai bune metode de întărire a vieţii duhovniceşti în parohie?
— Cele mai bune mijloace de întărire a vieţii duhovniceşti în parohie, pe lîngă cele arătate mai sus, sînt: săvirşirea regulată şi cu evlavie a sluj¬ belor bisericeşti în fiecare biserică; organizarea regulată de slujbe misionare cu preoţi buni şi predici catehetice; formarea de coruri bisericeşti în toate parohiile; formarea unor bogate biblioteci misionare pe lîngă parohii şi biserici pentru iniţierea şi educarea enoriaşilor; vizitarea anuală în gru¬ puri organizate de credincioşi, a mînâstirilor şi locurilor sacre din ţara noastră, fapt care fortifică unitatea religioasă şi etnică a românilor orto¬ docşi; formarea în cadrul fiecărei parohii de comitete creştine misionare şi filantropice, cu scopul organizării de ajutoare de bo^lă celor săraci şi bolnavi şi susţinerii preotului împotriva prozelitismului sectar indivi¬ dual; spovedania regulată individuală a credincioşilor şi acordarea Sfintei împărtăşanii, după caz; desfiinţarea spovedaniei colective, care se mai practică în unele parohii şi combaterea susţinută a beţiei, divorţului, avortului, desfrîului şi tuturor conflictelor imorale din parohie; ajutorarea materială a săracilor şi familiilor cu bolnavi şi copii numeroşi; educarea exemplară a copiilor preotului şi enoriaşilor săi, şi altele, '
46. Ce părere aveţi despre dialogurile dc unire dintre cele două Biserici, Ortodoxă si Romano-Calolică din zilele noastre?
— Unitatea creştină- nu stă numai în dialogurile care se fac între Biserici de atîţia ani. Sînt bune şi dialogurile, sfătuirile, propunerile unora şi ale altora în problema unirii. Dar să ne aducem aminte de cuvin¬ tele Mintuitonilui care zice:«jPăro de Mine nu puteţi face nimic» (loan 15, S). Aşadar, cu puterea şi cu mila Lui toate se pot, iar fără de El, nimic. După slaba mea putere de înţelegere cred câ în*această mare lucrare de unire a Bisericilor este mare nevoie dc post, de rugăciune, şi mai ales de smerenie din toate părţile. Mîndria şi slava deşartă au fost mai ales pri¬ cinile de dezbinare între confesiunile mari şi mici, după cum vedem şi azi la diferite secte pare se rup de Trupul lui Hristos, care este Biserica, şi..fiecare o.ia după capul şi părerea lui. Mîntditorul nostru lisus Hristos S-a rugaţ către Tatăl:« C,a toţi să fie uua,.precum noi sîntem una» (loan 17,4€2 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
21—22). Toţi membrii Bisericii creştine trebuie să stăruiască în rugăciune către Prea Bunul Dumnezeu pentru unirea tuturor creştinilor. Cît pri¬ veşte pricinile dogmatice care ne despart pe noi de Biserica Romano- Catolică, să ştim că cea mai grea şi mai mare este Filioque (adică purcedeiea Duhului Sfînt şi de la Fiul). Celelalte deosebiri sînt mult mai uşoare. Sînt în total 3633 de Sfinţi Părinţi care au dogmatisit că Duhul Sfînt purcede numai din Tatăl, nu şi de la Fiul cum susţin catolicii. A se vedea despre aceasta în învăţătura lui Nichita Ritorul Scitul, « Cuvint despre purcederea Sfînlului Duh», pag. 463, în lucrarea « Dogmele lui Atanasie de Păros», Mînăstirea Neamţ, 1816. A se vedea încă şi cele 14 mărturii ale lui Eftimie Zigabenul în aceeaşi carte, (pag. 848—849). Dar ce să mai zicem cînd atîtea sute de doginatişti au scris pe larg în această privinţă.
Aşadar, de nu. vor ajunge Bisericile, Ortodoxă şi Catolică, la înţele¬ gere în această privinţă, atunci nu se va putea face unirea. într-adcA'ăr, la oameni acest lucru este cu neputinţă, dar nu şi la Dumnezeu. De aceea am zis mai sus că este trebuinţă clin partea celor două Biserici de multă rugăciune şi post către Prea Induratul Dumnezeu, ca să lumineze nunţUe celor ce le conduc, spre a putea ajunge la o înţelegere comună în această privinţă.
Fie ca acelaşi Prea Sfînt Duh, pentru care nu se pot înţelege, să se îndure cu mila Sa prea mare şi să lumineze pe toţi care doresc unirea Bisericilor apostolice. Să le ajute Dumnezeu a afla calea cea mai bună şi mai sfîntă în această privinţă, care ar aduce mare bucurie şi mare folos întrebi Biserici a lui Hristos.
47. Care ar fi cauzele principale ale slăbirii duhovniceşti a monahis¬ mului nostru în vremea de azi?
— Cea dintîi cauză a slăbirii duhovniceşti a monahismului nostru de astăzi este stricarea vieţii de obşte din minăstiri. îmi aduc aminte de bâtrînul stareţ al Mănăstirii Sihăstria, loanichie Moroi, care, în sfintele posturi, venea la masă numai sîmbăta şi Duminica, căci în celelalte zile nu gusta nimic decît Sfînta împărtăşanie. El ne spunea adesea: «Cînd se va strica viaţa de obşte din mînăstiri, atunci se vor pustii mînăstiriley>. Căci a trăi fiecare de capul lui, a mînca cînd vrea şi ă face ce vrea este lucru cu totul stă'in de viaţa călugărească. Sfîntul Vasile cel Mare şi Sfîntul Teodor Studitid zic că «în vieţile de obşte se vor mîntui călugării ţ cu miile, iar în viaţa de sine unul la mie!». Alt lucru greu este mîncarea de carne la monahi şi monahii. Dumnezeieştile canoane opresc cu totul acest lucru. Alt lucru pierzător este punga aparte a monahilor. Auzi ce zice Sfîntul Teodor Studitul: « Unde vor fi monahi cu pungi aparte, acolo nu este obşte de monahi sau adunare de preoţi» (Sfîntul Teodor ’ Studitul,
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
463
)
Cuvîntul 1). La fel zice şi Sfîntul Vasile cel Mare în privinţa vieţii de obşte; « Cel ce are lucru deosebit în viaţa de obşte, s-a despărţit pe sine de Biserica lui Hristos şi s-a înstrăinat de dragostea Domnului. Unul ca acela să fie neîmpărîăşit cu Sfintele Taine pînă se va îndrepta. Iar de se obrăzniceşte a se împărtăşi cu Sfintele şi Prea Curatele Taine, să ştie unul ca acela că spre osîndă mănîncă şi bea Trupid şi Stngele Domnului şi va avea parte cu bubosul Gheezi si cu vînzătorul Iuda si ceilalţi asemenea lor». Iar de
j j *
îngăduie cineva din episcopi şi egumeni să se facă unele ca acestea şi orînduiesc învăţături împotriva Sfinţilor Părinţi, vor da seamă în ziua judecăţii de apoi. Căci orice călugăr care pune gînd să aibă avere per¬ sonală în mînăstire sa\i în afară, spre neguţătorie, acela se face fur şi tîlhar de ale sale, precum Anania şi Safira (Cuvintele Sfîntului Teodor Studitul, pag. 35—42). ■ . , '
Alt lucru care slăbeşte şi pustieşte viaţa monahală şi duce la pierzare pe cei ce vieţuiesc în mînăstiri este nespovedania sau rara spqvedanie. Cuviosul Paisie, marele stareţ al Mînăatirii Neamţ, zice:« Deasa spovedanie este temelia vieţii duhovniceşti in mînăstire». Iar Sfîntul loan Gură de Aur, arătînd cît de mare este folosul desei spovedanii, zice: «De este cu putinţă şi înfiecare ceas, şi înfiecare zi să te spovedeşti», (« Puţul»,«Cumnt la lilhar». Buzău, 1833, pag. 11-20).
Noi recomandăm călugărilor spovedania săptămînală, iar Sfintele Taine în medie la 3—4 săptămîni. Sînt încă alte multe pricini prin care slăbeşte şi se pustieşte viaţa duhovnicească în sfintele mînăstiri de călu¬ gări şi călugăriţe. Eu am amintit aici numai de stricarea vieţii de obşte, de mîncarea de carne, de pungă, de averea deosebită şi de rara spovedanie, fiindcă acestea sînt cheagul principal prin care se formează şi se întăreşte organizarea vieţii călugăreşti în satele mînăstiri şi dacă nu ne vom deş¬ tepta mai devreme, mai tîrziu va fi prea tîrziu.
48. Cum trebuie să fie un stareţ de mînăstire pentru a reuşi să reîn¬ noiască şi să orgaiuzeze viaţa de obşte? Cu ce ar trebui să înceapă ? ^
’ ’ — Un stareţ bun trebuie să aibă o practică veche în lucrarea tuturor faptelor bune şi o ispitire de mulţi ani în viaţa mînăstirească. în acest caz « cel ce s-a ispitit mult, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute », Apoi stareţul să fie un bun teolog şi cunoscător al Sfintei Scripturi, al dog¬ melor Bisericii Ortodoxe, al Sfintelor Canoane, al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi şi al rînduielilor şi slujbelor bisericeşti. Apoi să nu fie nici prea aspru, nici prea pogorîtor; ca să ştie a folosi scumpătateă şi iconomia canoanelor de la caz la caz. • ^ i . ..464 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Pentru a organiza o n^ăstire de monahi sau monahii, stareţul sau stareţa trebuie să cunoască bine, viaţa de obşte după rînduiala S&aţilor Părinţi, să ţină cu sfinţenie la înfrînare, să nu dezlege ceva împotriva Sfintelor Canoane, să respecte rînduiala Tipicului Mare al Bisericii Orto¬ doxe şi să fie pildă vrednică de urmat tuturor, luînd parte la toate slujbele de zi şi de noapte ale bisericii. Să fie un bun duhovnic pentru sine şi pentru alţii, să ţină cu mare tărie la slujbele şi Canoanele Bisericii, la spovedania sinceră a monahilor din mînăstirea sa. La biserică şi la masă să pună totdeauna cuvînt de folos din Sfînta Scriptură, din Vieţile Sfinţilor şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, mai ales ale celor ce au vieţuit în viaţa de obşte şi ale celor de prin pustie, care au fost adevăraţi sihastri şi luminători ai lumii. Apoi să dea poruncă şi canon monahilor, ca la ascultare să ţină tăcerea şi să aibă pururea în inima lor rugăciunea minţii:« Doamrt^ lisuse Hristoase^ Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă », ştiind că « ascultarea fără rugăciune este argăfie», după cuvîntul Sfîntului Isac. Căci« că/ugârul sau călugăriţa care face ascultare cu dragoste în mînăstire şi are rugăciunea in minte, liturghie săvîrşeşte». după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Stareţul să aibă grijă ca toţi monahii să vină regulat la slujbele de zi şi de noapte ale bisericii şi să pună povăţuitori şi supraveghetori în lipsa lui, la toate, ascidtările din Biserică şi din afară şi să ştie a se purta frumos şi cuviincios cu lumea din afară şi cu autorităţile civile şi bisericeşti în drept.
Aceste puţine însemnate aici şi altele de acest fel se cuvine să împoţ ■ dobească sufletul unui stareţ, căruia Dumnezeu i-a încredinţat conducerea unor suflete pe calea mîntuirii, pentru care va lua multe cununi sau mare pedeapsă în ziua de apoi. ‘ ,i,
' 49; în întreg hionahismul ortodox se simte o tot mai mare lipsă de duhovnici iscusiţi pentru formarea de ucenici şi înnoirea vieţii spirituale. Care este situaţia duhovnicilor în raînăstlrile noastre de azi?
— într-adevăr, ducem o mare lipsa de duhovnici buni prin mînăstiri şi parohii. Dacă n-ai cheag nu poţi face briază bună ! Duhovnicii buni şi iscusiţi într-o mînăstire formează cheagul şi esenţa spiritului întregii obşti pentru toţi cei ce se nevoiesc într-o mînăstire. De aceea zice Sfîntul Vasile cel Mare că stareţul unei mînăstiri nimic şă nu facă fără sfătuirea părinţilor duhovniceşti, care pot să-l ajute la, conducerea spirituală şi administrativă a mioSatirii, cum citim în vechile r.îndaieli ale vieţii mona¬ hale sau Regulamentul Sfîntului Vasile cel Mare despre viaţa de obşte-. De mare nevoie este în fiecare mînăstire de uu duhovnic iscusit şi chiar mai mulţi. Fără duhovnici buni niciodată nu şe va putqa,,organiza o: viaţă du¬ hovnicească şi o disciplină iscusită prin mînăstiri. Iscusinţa unui duhovnic,cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 465
nu stă numai în a cunoaşte canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Ci mai ales iscusinţă în rugăciune şi dragoste, iscusinţă în trăire şi suferinţă pentru fapta bună, cîştigată cu osteneală proprie, prin încercarea lucrurilor. Stareţul şi duhovnicul sînt părinţii sufleteşti ai unei mînăstiri, precum tata şi mama sînt părinţii unei familii. Dacă părinţii sînt buni, plini de credinţă şi dragoste şi copiii lor vor fi buni, plini de virtute în Hristos. Să cerem de la Dumnezeu astfel de stareţi şi duhovnici buni, cuvioşi, plini de dragoste şi sfinţenie.
50. Care dintre monahi poate fi un duhovnic hun? Cine trebuie să aleagă şi să formeze pe duhovnic? Cum trebuie să fie un duhov¬ nic bun?
— Acel monah poate fi duhovnic şi preot care are viaţa curată, care iubeşte rugăciunea, biserica şi oamenii şi este bine orientat în cunoaşterea Sfintei Scripturi, îu dogmele credinţei ortodoxe, în Sfintele Canoane şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi care are o bogată experienţă în viaţa duhovnicească. Un duhovnic bun nu trebuie să fie nici prea aspru, dar nici prea blînd şi nepăsător, cînd este vorba de povăţuirea unui suflet pe calea nxîntuirii. Trebuie însă să aibă răbdare şi îndelungă, răbdare la îndreptarea sufletelor şi să fie cu adevărat om duhovnicesc, adică om de rugăciune şi cu milă faţă de toţi. Candidaţii de preoţi şi de duhovmci sînt aleşi de către duhovnicii bătrîni, în frunte cu stareţul fiecărei mînăstiri «su6 inspiraţia Duiiului Sfint şi cu rugăciunea îiUregii obşti». La fel se aleg şi stareţii. Semne văzute ale unui duhovnic şi stareţ bun sînt: smerenia şi dragostea pentru toţi, iar semne nevăzute sînt înţelepcitmea, viaţa curată, rugăciunea şi înfrînarea.
.51. Cum este mai canonic şi mai bine să se facă spovedania şi îm¬ părtăşirea obştii în mînăstirile noastre? Săptăminal, limar sau numai iu cele patru posturi?
— Iată ce zice în această privinţă dumnezeiescul Părinte loan Gură de Aur: Mulţi cu Tainele acestea o dată în an se împărtăşesc, iar alţii de două ori, iar alţii de mai multe ori. Deci către toţi ne este nouă cuvînt nu numai către cei de aici, ci şi către cei ce şed in pustie. Că aceia o dată într-un an se împărtăşesc sau de muUe ori şi după doi ani. Ce dar ? Care ne sînt nouă primiţi ? Cei ce o dată se împărtăşesc, cei ce de două ori, cei ce de multe ori, sau cei ce de puţine ori ? Cei ce au ştiinţa gindului curată, cei ce au inimă curată, cei cu viaţă neprihănită care sînt în acest fel, tot¬ deauna să se apropie. Iar cei ce nu sînt in acest fel, nici măcar o dată. Pentu ce? Pentru că la judecată îşi iau osindă şi pedeapsă. Căci cînd zice preotul a Sfintele sfinţilor», aceasta zice: dacă nu este cineva sfint, să nu se apropie.
466
COPfA'ORBIRI DUHOVNICEŞTI
iVu nvmai curat de păcate zice, ci sfint /». (împărţirea de grîu, Cuvîntul 53, Buzău, 1833, pag. 449—450). Iar în Cuvîntul 54 la fel arată, zicînd: « Că nu ziua arătării (Naşterea Domnului), nici cele 40 de zile de post te jac pe tine vrednic de apropiere către Sfintele Taine, ci lămurirea §i curăţenia sufietiilui. Cu aceasta, totdeauna apropie-te; jără de aceasta, niciodată «(Cu¬ vîntul 54 op. cit. p. 485).
în trecut, spovedania în mînăstiri se făcea zilnic. în vremea noastră, la Sihăstria şi in mai multe mînăstiri şi schituri, spovedania se face săp- tămînal, vinerea. în alte mînăstiri mai mari, cei mai rar, o dată pe lună. Iar Sfinta împărtăşanie la călugări se dă după cum hotărăşte duhovnicul, după cum este rînduiala mînăstirii, şi după evlavia şi pregătirea fiecăruia. De obicei se dă de douăsprezece ori pe an, adică o dată pe lună, iar la shivnici, la bătrîni şi la bolnavi, cel mai rar la 3 săptămîni şi cel mai des o dată pe săptămînă. în nici un caz nu acceptăm împărtăşania prea deasă, fără spovedanie, canon şi pregătire.
52. Cum trebuie să se facă spovedania şi împărtăşirea mirenilor la parohii?
— Mirenii sînt obligaţi, după rînduiala Sfintelor Canoane, să se spo¬ vedească în fiecare post şi oricînd vor simţi ei nevoia. Iar pentru Sfmta împărtăşanie, tot în posturi mai ales, iar în cazuri speciale mai des. Dar să aibă mare grijă preotul de mir, cui şi cînd trebuie dată, după scumpă- tatea Sfintelor Canoane. Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Gură de Aur: « Acestea le zic către voi, preoţilor, cei ce vă împărtăşiţi şi către voi, diaco¬ nilor, care slujiţi, .. Nu mică muncă zace asupra voastră, dacă ştiind la cineva vreo răutate, veţi îngădui să se împărtăşească cu înfricoşatele Taine. Sîngele Lui din mina voastră se va cere. Măcar voievod de arfi, măcar eparh, măcar cel încununat cu coroană, dacă se apropie cu nevr^nide, opreşle-l. Mai mare stăpinire ai tu decît acela ... că decît cel îndrăcit mai rău este cel ce se apropie cu nevrednicie de cele sfinteyy. Şi iarăşi zice :«iVu de sabie în loc de hrană. Ci măcar din nebunie de va veni acela, să se împărtăşească, opreşte-l, să nu te temi. Teme-te de Dumnezeu, nu de om.. . Iar dacă tu nu îndrăzneşti, adă-l la mine. Nu voi îngădui să se facă aceasta. De suflet mă voi despărţi mai înainte, decît să dea Sîngele Stăpînesc cu nevrednicie şi sîngele meu îmi voi vărsa mai înainte decît voi da Sîngele aşa de înfricoşat celui căruia nu i se cuvine. Iar dacă mult cercetînd preotul, nu a ştiut pe cel rău, nu este nici o vină» (Cuvînt 55 op. cit. pag. 488—489).
Să audă fraţii noştri preoţi de la sate şi oraşe cîtă hotărîre avea Sfîn- tul loan Gură de Aur de a nu da Prea Sfintele Taine la cei nevrednici, fiind gata să şi moară pentru scumpătatea cea mare care o avea faţă de Trupul şi Sîngele Domnului. Auzi ce zice: «Dacă mult iscodind, cercetîndcu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 467
pe cel ce vrea să se împărtăşească, nu va afla vreo vină, nu va avea păcat». Dar cum va putea cineva .să facă cercetare cu de-amănuntiJ fiecărui suflet, dacă unii din preoţi au îndrăznit să facă spovedanie colectivă ? Aceasta nu este spovedanie, ci desfiinţarea Spovedaniei. Spovedania se face numai individual, cu dezlegare pe cap a păcatelor.
53. Părinte CIcopa, care sînt condiţiile mîntuirii, pe înţelesul tutiu-or?
— Aşa i-ara pus eu odată întrebarea aceasta părintelui Paisie, duhov¬ nicul nostru, iar el mi-a răspuns: «Omul se poate mîntui şi în lume, şi în mînăstire, şi la oraş, şi la sat, şi în pădure, dacă are aceste trei lucruri: credinţă dreaptă în Dumnezeu, fapte bune şi smerenie, adică omul să nu cugete că are ceva al său, ci că tot ce are în viaţă este de la Dumnezeu. Cine are aceste trei lucruri, se mîntuieşte oriunde ar fi pe faţa pămîntului. Iar dacă una dintre ele îi lipseşte, nu se poate nuntui nici¬ decum. Pe mine, cînd mă întreabă cineva cum să se mîntuiască, eu îi răs¬ pund aşa: Ca să ne putem nuntui, cu darul Iui Dumnezeu, trebuie să respectăm trei condiţii, pe lingă cele amintite mai sus: Să avem către Dumnezeu inimă de jiu, adică să-L iubim şi să ascultăm de El, precum ascultă un fiu bun pe tatăl său: să avem către aproapele inimă de mamă, adică să avem milă faţă de toţi oamenii, fără deosebire şi să-i ajutăm atît sufleteşte, la mîntuire, cît şi trupeşte, cu cele de nevoie vieţii, după a noastră putere; să avem către noi înşine inimă de judecător, adică perma¬ nent să ne judecăm că noi sîntem mai păcătoşi decît toţi oamenii. Cine împlineşte aceste trei condiţii, acela întotdeauna se roagă cu folos, se spovedeşte cu lacrimi şi se împărtăşeşte cu vrednacie cu Prea Curatele Taine. Iar cine nu le respectă, niciodată nu se apropie cu vrednicie de cele dumnezeieşti.
54. Cum trebuie să primească preotul Ia spovedanie pe cei care vin la el?
— Să-i primească cu toată dragostea, ca pe fiii lui Dunxnezeu şi ca pe fraţii lui buni. Preotului trebuie să-i fie milă de acel creştin care a fost adus la el de îngerul lui păzitor pentru a-şi curăţi sufletul prin Sfînta Spovedanie. Că n-a venit înaintea lui, ci înaintea lui Dumnezeu, iar preo¬ tul este numai un martor pentru dînsul la judecată. Deci, cum îi este lui Dumnezeu milă de toată lumea, aşa trebuie să-i fie milă şi preotului de toţi care vin la spovedanie şi să-i primească cu dragoste, să-i cerceteze cu milă, să le dea sfaturi bune şi canon, după rinduială. Dar mila trebuie s-o unească cu dreptatea, blîndeţea cu asprimea, icouomia cu scumpă- tatea canoanelor. Pentru a înţelege mai bine aceasta, preotul trebuie să citească cu atenţie Canonul 102 al Sinodului VI Ecumenic. Preotid,468 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
■ca un doctor sufletesc, trebuie să taie raua păcatului ca să vindece. Adică să dea şi canon de pocăinţă celui ce se spovedeşte, precum: post, metanii, milostenie, oprire un timp de la Sfintele Taine, dacă are păcate grele, rugăciuni, mergere permanentă la biserică, grijă pentru copii etc. Cine dez¬ leagă păcatele fără canon, fără promisiunea solemnă că nu mai face păca¬ tul, acela îşi ia păcatele penientului asupra lui. La fel greşeşte şi preotul care spovedeşte în comun şi nu face mărturisirea credincioşilor indivi¬ dual, cu dezlegarea pe capul fiecăruia, sau împărtăşeşte fără spovedanie «i canon după a lui îndrăzneală şi nctemere de Dumnezeu. Acel preot va da greu răspuns înaintea înfricoşatului Judecător lisus Hristos.
55. Care este starea sufletului ce moare spovedit, dar sub canon, adică nu a mai avut timp pentru împlinirea pe pămînt a canonului de la spovedanie?
— Creştinxil care moare spovedit, dar este sub canon, se mîntuieşte sigur, căci a fost dezlegat de păcate pe pămînt. Sufletul lui poate fi scos din muncile iadtilui cu Sfînta Liturghie, cu milostenia şi cu rugăciunile celor din familia lui. Numai cei ce mor nespovediţi şi cu păcate grele, de moarte, nu mai pot fi scoşi din osîndă, ci sînt numai uşuraţi în munci prin rugăciunile Bisericii şi prin milostenie. Cel spovedit îşi face canonul fie pe pămînt, fie iu iad.
56. Spuneţi-ne ceva despre bărbat si femeie.
— Dumnezeu l-a făcut pe om, iar« ca omul să nu fie singur» i-a făcut femeie din coasta sa. Înţelepciunea nemărginită a lui Dumnezeu n-a înzes¬ trat pe femeie cu însuşirile bărbatului, nici pe bărbat cu ale femeii. Fie¬ care dintre cei doi au însuşirile lor şi numai bărbatul cu femeia pot forma omul întreg. Femeia este egală cu bărbatul numai după fire, nu după dregătorie, căci este făcută din trupul bărbatului. Ea este supusă bărba- txdui, mai ales după căderea din rai, căci şarpele a ispitit pe om prin femeie. De aceea şi Dumnezeu îi dă canon: să fie întoarcerea ta către bărbatul tău şi el te va stăpini» (Facerea 3, 16). Femeia este supusă bărbatului, dar numai după Dumnezeu, adică în cele bune. Dacă este silită de soţul ei să facă avort şi orice păcat, atunci nu trebuie să-l asculte, că nu are păcat, iar dacă îl ascultă la cele rele, amîndoi iau pedeapsa egal. Sufletul femeii, ca şi trupiil, sînt egale cu ale bărbatului, vrednice de aceleaşi răsplăţi sau pedepse.
57.Spuneţi-ne ceva despre vrednicia duhovnicului şi limitele lui.
— Duhovnicul, la spovedanie, reprezintă pe Hristos pe scaunul de judecată. El primeşte spovedania şi dezleagă în numele lui Hristos, princu PĂniNŢl DIN MOLDOVA 46»
harul Duhului Sfîut, Nu preotul singur leagă şi dezleagă, ci Hristos prin miinile şi cuvîntul lui. De aceea este foarte mare harul şi răspunderea duhovnicului. Preotul în scaunul de spovedanie este pentru credincioşi părinte, doctor şi judecător. De taina Spovedaniei depinde mîntuirea tuturor credincioşilor. Aici este vrednicia duhovnicului, să poată ciştiga cît mai multe suflete, iar nu să le piardă, că Hristos S-a răstignit pentru toţi oamenii.
Preotul trebuie să facă tot ce-i stă în putere pentru mîntuirea credin¬ cioşilor săi, de care depinde şi mîntuirea lui. Cel ce păcătuieşte, răneşte dreptatea lui Dumnezeu. Dar de se mărturiseşte după rînduială şi păr㬠seşte păcatul, este dezlegat şi iertat. Primul pas al spovedaniei este căinţa pentru păcatele făcute şi venirea cu credinţă la duhovnic. Al doilea pas este spovedania prin viu grai, individual, iar nu în comun, a păcatelor făcute şi nespovedite pînă atunci. Al treilea pas al spovedaniei este pri¬ mirea canonului cu hotărîrea de a nu mai păcătui şi dezlegarea de păcate, fără de care mărturisirea nu are nici o valoare. Dezlegarea se face indi¬ vidual, prin punerea mîinilor în formă de cruce pe capul penitentului. Ne învaţă Sfinţii Părinţi că dacă dezlegăm pe cineva înainte de a făgădui că face canonul şi părăseşte păcatele, atunci păcatele lui cad asupra duhov¬ nicului. Spovedania trebuie să fie făcută cu voia fiecăruia, nu din silă sau ofcligat de cineva, ci numai îndemnat. Apoi să fie sinceră şi întreagă, nu pe jumătate; să fie făcută cu umilinţă, fără a da vina pe altcineva şi cu hotărîre că nu mai . face păcatul.
Un duhovnic nu poate dezlega toate păcatele, mai ales cele ale cleri¬ cilor, în legătură cu săvîrşirca Sfintelor Taine şi alte cazuri grave anti- canonice. Toate aceste păcate trebuie spovedite ierarhului locului, singurul care le poate dezlega. în toate cazurile grele, preotul trebuie să ceară sfatul şi dezlegarea ierarhului. Preotul nu poate dezlega căsătoriile între rudenii, sau alte păcate cu totul împotriva învăţăturii ortodoxe, a moralei şi a Sfintelor Canoane. Iată ce spune şi Sfîntul Efrem Şirul:« Păgîn este preo¬ tul care dezleagă ceea ce au legat dumnezeieştile Canoane». Iar Sfîntul loan Gură de Aur zice: « Mare prăpastie este unde Canoanele nu slăpînesc şi mare primejdie apasă asupra preotului care nu cunoaşte dumnezeieştile Canoane». între Dumnezeu şi om este pusă taina Sfintei Spovedanii, care este al doilea botez, singura care ne iartă păcatele făcute după Botez. De aceea, omul care moare nespovedit, este ca şi cum ar muri nebotezat. Nu-1 mai ajută rugăciunile Bisericii. După moarte, preoţii nu mai pot dezlega păcatele nespovedite în viaţă, că nu sintem noi mai milostivi decît Dumnezeu Care zice: « Tn ce te va găsi, in aceea te va judeca». Mare grijă trebuie să aibă credincioşii ca nimeni din fanailia lor să nu rămină nespovedit in posturi, iar dacă au pe cineva bătrîn şi bolnav în casă, să470 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
cheme imediat un preot să-l spovedească şi împărtăşească, ca să nu moară nedezlegat şi neîmpăcat cu Hristos, Mîntuitorul nostru.
58. Spuneţi-mi cîteva cuvinte despre valoarea smereniei.
— Smerenia este cel mai mare tezaur al mîntuirii noastre. Auzi ce spune Sfîntul Isaac Şirul: Ajunge pentru mîntuire întristarea minţii şi smerenia în loc de toatăfapta bună trupească şi sufletească». Iar mai departe spune: «.Dacă am făcut metanii, nu m-am mîntuit; dacă am privegheat, nu m-am mîntuit; dacă am ţinut fecioria, nu m-am mîntuit; dacă am făcut milostenie, nu m-am mîntuit; dacă am postit, nu m-am mîntuit», dar spune Duhul Sfînt prin gura psalmistului:« S/ncritu-m-om ji m-am mîntuit!». Aşadar, smerenia ne asigură cel mai mult mîntuirea, urmată de milos¬ tenie. Cu aceste două virtuţi se mîntuiesc cel mai uşor atît mirenii, cît şi călugării. Să rîvnim cu toată inima aceste două mari fapte bune, ca să vedem pe Hristos in lumina slavei Sale.
59. Spuneţi-ne cîteva cuvinte şi despre trulostenia creştină.
— MHostenia este fiica cea mai mare a dragostei creştine. Milostenia are valoare deplină, numai dacă este făcută în numele lui Hristos. Altfel, nu ne ajută la mîntuire, milostenia avînd valoare doar de ajutor social, umanitar. Cea mai mare milostenie creştină este vestirea cuvîntului lui Dumnezeu spre mîntuirea oamenilor. Iată ce spune Sfîntul Grigorie Teo¬ logul despre aceasta: « Cel ce predică cuvîntul lui Dumnezeu spre folosul altuia este mai mare ca cel ce înviază morţii. Că cel de înviază morţii cu rugăciunea a înviat numai trupul, iar cel ce predică cuvîntul lui Dumnezeu la oameni, înviază sufletele !». La fel Sfîntul loan Gură de Aur zice despre milostenie: « Cel ce face milostenie este mai mare ca cel ce înviază morţii». Sfînta Scriptură zice iarăşi: « Cel ce face milostenie va fi ca gura Mea». Şi în alt loc:« Cel ce va face credincios din necredincios, ca gura Mea se va chema», căci « Milostenia acoperă mulţime de păcate».
Cine face miloştenie se aseamănă cu Dumnezeu care miluieşte pe tot omul, fără alegere că este bun sau rău. Să facem milostenie după putere, materială şi sufletească, în toată viaţa noastră, pentru a culege roadele ei în ceruri. Cine seamănă aici jos, va culege roadele faptelor bune acolo sixs, în faţa tronului Prea Sfintei Treimi.
60.Ne întreabă credincioşii: Cind va fi sfirsitul înmii?
> p
— Cînd şi cum anume va fi sfîrşitul lumii numai singur Dumnezeu ştie. El ne-a descoperit unele semne în Sfînta Evanghelie şi prin Sfinţii Apostoli. Dintre acestea, două senme sînt cele mai puternice, anume: slăbirea tot mai mare a credinţei tn Dumnezeu şi împuţinarea iubiriicu PĂRINŢI DIN moldova 471
creştine între oameni, începînd cu familia. Alte două aemne cumplite ale sfîrşitului veacurilor sînt înmulţirea tot mai mult a sectelor, prin aşa numiţii «prooroci mincinoşi» şi desfirîul, care se vor răspîndi, cum deja se vede pe tot pămîntul. Mai ales desfrîul prin partea femeiască va fi cumplit în vremea de pe urmă. Noi atîta ştim: cînd se vor înmulţi păcatele peste măsură şi vor ajunge la culme, atunci va veni sfîrşitul lumii.
61. Spimeţi-ne cîteva gînduri despre sfînta rugăciune.
— Spun unii din Sfinţii Părinţi: « Să nu uiţi pe Domnul în vreme de linişte, ca să nu te uite nici El în vreme de ispite şi război». Cît de mare adevăr spun aceste cuvinte ! Adică să ne rugăm şi să lăudăm pe Dumnezeu cînd sintem în pace şi încă nu ne dau război diavolii prin gînduri şi patimi. Iar cînd duhurile satanei se vor ridica asupra noastră cu cugete pătimaşe, cu războiul mîndriei, al desfrînării, al trîndăviei, al lăcomiei şi îndoielii, atunci darul lui Dumnezeu ne va ajuta să biruim patimile şi cursele vrăj¬ maşului. Căci cînd te lupţi cu diavolul, se luptă şi el cu tine. în timpul ispitelor, numai cu rugăciunea şi cu smerenia vom putea alunga şi birui pe diavoli. Mai ales să zicem atimci« Rugăciunea lui lisus». Numele Mîn- tuitorului ca o sabie taie şi alungă pe diavoli şi te poate scăpa de căderea în păcat.
Rugăciunea îl face pe om atotputernic şi nimic şi nimeni nu-1 poate birui pe omul rugător. Nici oamenii răi, nici diavolii, nici frica morţii, nici sărăcia, nici boala, nici mîndria, nici războiul desfrînării. Omul care ■Rc -oagă permanent este de neînvins. însă trebuie să fie îutrarmat cu smerenia, să se considere că este nimic şi numai Duinnezeu este în totul şi în toate. . '
62. Cum trebuie să meargă credincioşii Ia biserică?
— Mai întîi trebuie să meargă regulat la biserică, adică cît mai des, în fiecare Duminică şi sărbătoare, afară de cazuri grele de boală, spital, nepu¬ tinţă, servici. Apoi să meargă ia biserică împăcaţi unii cu alţii, că biserica •este casa Domnului, care este Dumnezeul dragostei. Cine nu iartă şi urăşte pe aproapele, nu poate intra niciodată în biserică, nu poate da slujbă la altar, nu poate zice « Tatăl nostru», că nu-1 primeşte Duinnezeu. Apoi soţii să ţină curăţenie înainte cel puţin două zde unul cu altul şi să aducă şi pe copiii lor la biserică pentru a învăţa dreapta credinţă şi a creşte în frica de Dumnezeu. Credincioşii sînt datori să meargă din timp la sfin¬ tele slujbe, iar nu după începerea Sfintei Liturghii. Ei trebuie să asculte la biserică atît Sfînta Liturghie, cît şi Vecernia, Utrenia, Acatistul, pre- <lica zilei, citirile şi cîutările de la strană şi toate învăţăturile creştine din gura preotului. Dacă nu pot veni din timp la slujbă, credincioşii trebuie472 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
88 se închine la icoane numai după terminarea Sfintei Litxirghii, ca să nu tulbure liniştea slujbei şi a celor din biserică.
Credincioşii, mai ales femede, trebuie să se îmbrace cuviincios cînd vin la biserică. Este mare păcat pentru ele să se poarte cu îmbrăcăminte necuviincioasă, nu numai în biserică, ci şi acasă, la lucru, pe stradă, şi mai ales cînd se roagă. Să vină la biserică cu capul acoperit, îmbrăcate tn haine femeieşti, iar nu bărbăteşti, nevopsite pe faţă şi pe unghii şi să stea cuviincios la sfintele slujbe. Este oprit credincioşilor să plece din bise¬ rică înainte de sfîrşittil slujbei. Sfîntul loan Gură de Aur îi aseamănă pe aceia cu Iuda vînzătoruJ, care a plecat de la Cina Domnului înainte de sfîrşit. Sfînta Liturghie are aceeaşi valoare cu Cina cea de Taină.
Deci să preţuim biserica, să iubim biserica, să mergem regulat, cu dragoste şi împăcaţi la biserică, să ascultăm cu evlavie sfintele slujbe şi cuvintele de învăţătură, să cîntăm şi să ne rugăm împreună în biserică, pentru ca astfel să ne întoarcem la casele noastre hrăniţi duhovniceşte şi întăriţi în credinţă şi iubire. O slujbă ascultată cu evlavie ne aduce pace şi bucurie în casă şi în inimă şi ţine pînă la cealaltă Duminică. Biserica este mama noastră cea de obşte. Să o iubim şi să ascultăm de păstorii noştri sufleteşti, că astăzi s-au ridicat mulţi păstori şi prooroci mincinoşi, hipi îmbrăcaţi în piei de oi, care îndeamnă pe creştini să lase Biserica, păstorii ei cei sfinţi, Sfînta Liturghie, Sfînta Cruce, pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii, şi să meargă la adunările lor în afară de biserică. Mîntuirea este numai în Biserică, pe care a întemeiat-o însuşi Domnul nostru lisus Hristos, iar afară de Biserică sînt lupii răpitori, proorocii mincinoşi şi amăgitori. în Biserică este viaţa şi mîntuirea noastră, iar afară este pier-, zarea, întunericul şi moartea celor ce se lasă de Biserica lui Dumnezeu.
63. Ce să facă cei ce au pagube în casele lor?
— Cea mai folositoare rugăciune pentru cei ce au fost păgubiţi sau jefuiţi este acatistul Sfînttflui Mucenic Mina, cu o zi de post. Pagxiba pe care o suferă cineva este considerată ca o milostenie la Dumnezeu; ea nu este trecută cu vederea. în Biserica Ortodoxă, cel mai grabnic ajut㬠tor pentru pagube şi furturi este Sfîntul Mare Mucenic Mina. De aceea, în asemenea cazuri, îi citim cu post şi evlavie acatistul şi \mele rugăciuni. Mulţi din cei ce fac aceasta cu credinţă, află lucrurile dispărute şi pe cei ce le-au răpit.
64. Ostaşii care mor pe front pentru ţară şi Bisericăţ cum pot fir pomeniţi la sfintele sluj be ?
— Ostaşii care mor în luptă pentru apărarea ţării şi a credinţei în Dumnezeu, — spune Sfîntul Atanasie cel Mare —, pot fi consideraţi ca martiri, pentru că ei se jertfesc pentru apărarea credinţei adevărate şicu părinţi din moldova 473
pentru salvarea vieţii aproapelui, adică se sacrifică din iubire pentru a salva viaţa celor de aproape ai lor. De aceea se socotesc ca martiri şi eroi şi se face pomenire deosebită pentru ei la biserică. Apoi Biserica se roagă pentru biruinţa ostaşilor în război, precum pe timpul fraţilor Maca- bei; « Iuda a chemat pe Domnul să-i fie ajutor şi povăţuitor în război» (II Aţacab. 12, 36). Şi în alt loc: «Foceti război astăzi pentru fraţii voştri» (I Macab. 5, 32).
65. Ciun putem dobîndi mai uşor pacea inimii şi a sufletului ?
— Spune Sfîntul Isaac Şirul: «Jmpacă-te, omule, cu sineţi, şi ai împăcat cerul cu pămîntul!». Sînt patru principii sau căi de a ne împăca cu noi, adică de a dobîndi pacea inimii şi a sufietvilui, şi anume: (a) Să te mulţumeşti tn violă cu foarte puţine dintre cele necesare vieţii; (b) Să alegi locul cel mai de jos şi săfii sub ascultare; (c) Sileşte-te să faci mai muh voia altuia decit a ta; (d) Roagă-te lui Dumnezeu să se facă întotdeauna voia Sa întru tine, adică să ne lăsăm în viaţă intru toate în voia lui Dunmezeu şi tot ce ni se întîmplă să credem că sînt după voia Lui. De vom face acesta, vom avea multă pace in suflet şi mare nădejde de mintuire.
Să ne ostenim ca să nu pierdem pacea inimii, că dacă se tulbură inima omului, se tulbură toate puterile sufleteşti din om, căci inima este centrul vieţii noastre fireşti, adică pămînteşti, şi a celei duhovniceşti. Cînd avem pe Hristos în inima noastră, am împăcat cerul cu pămîntul, căci Hristos este «Domnul păcii». Sa cugetăm la cuvintele Sfîntului Martir Papia, care, fiind aruncat în foc pentru că nu voia să se lepede de credinţa în Dumnezeu, zicea: « Mai tare arde inima mea pentru Hris~ tos, decît arde focul acesta trupul meu /».
66. Care este temelia vieţii monahale chinoviale? Dar a celei pustniceşti?
— Temelia vieţii călugăreşti în mînăstiri cu rînduială de obşte este ascultarea, urmată de rugăciune; iar a vieţii de linişte, pustniceşti, este rugăciunea neîncetată. în viaţa de obşte, diavolul se luptă cu călugării indirect, prin oameni, pentru că sînt sub ascultare şi smerenie şi nu fac voia lor, ci totdeauna voia altora. Iar în ^^aţa de linişte, călugării se lupta cu diavolul piept la piept şi nu pot rezista şi birui dacă nu se întăresc prin rugăciune şi harul lui Dumnezeu. De aceea nu mulţi au sporit în nevoinţa pustnicească, pentru că acolo eşti la mucenicie, ca în cuptorul Babilonului, zice Sfîntul Isaac Sinii că «.puterea împăratului este întru multa oştire, iar tăria călugărului este intru multa rugăciune». Nevoinţa în linişte este culmea, vîrful vieţii monahale duhovniceşti. Aceasta a dat cei mai mari cuvioşi şi sfinţi în viaţa monahală.474 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
67. Cum trebuie înţelese cuvintele Sfîntului Apostol Pavel: «Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; că stea de stea se deosebeşte în strălucire » (I Cor. 15, 41) ?
— Iată tîlcuirea duhovnicească a acestor cuvinte: Cu soarele sînt asemănaţi cei desăvîrşiţi, care strălucesc, adică luminează şi pe alţii, dar îşi păstrează şi strălucirea lor. Cei mai puţin desăvîrşiţi se aseamănă cu luna, care, în vreme de ispite îşi păstrează întotdeauna pacea şi liniştea lunii. Iar ceilalţi drepţi sînt asemănaţi cu stelele, care se deosebesc ca mărime şi strălucire, pe măsura faptelor lor. Stelele simbolizează pe toţi drepţii mântuiţi, care nu sînt număraţi între sfinţi. Prin cuvintele « Stea de stea se deosebeşte în strălucire», să înţelegem că om de om se deosebeşte unul de altul cu aşezarea interioară a sufletului şi a inimii.
68. Spuneţi-ne ceva despre Maica Domnului.
— Maica Domnului a fost aleasă de pronia divină mai înainte de întemeierea lumii, pentru a-L naşte pe Hristos în trup. Ea a fost născută de Dumnezeu pentru ca prin ea să vină mântuirea neamului omenesc, iar neamul omenesc a fost înnoit prin Maica Domnului. Astfel, fiind aleasă să nască pc Hristos în lume, Maica Domnului a contribuit cel mai mult dintre oameni la mîntuirea oamenilor. Sfîntul loan Gură de Aur spune că la început femeia a fost făcută din bărbat, fără de femeie, iar Maica Domnului a născut Bărbat fără de bărbat, din Duhul Sfînt. Eva se numeşte viaţă (cuvântul «Eva» înseamnă «viaţă» în limba aramaică) din două pricini; întîi, pentru că Eva este mama firească a tuturor oamenilor de pe pămînt; apoi, se numeşte viaţă pentru că prin a doua Evă, adică Maica Domnului, avea să se înnoiască neamul omenesc.
Prin Maica Domnului cînd S-a zămislit Hristos, s-a unit firea lui Dumnezeu întreg cu firea omului întreg. De aceea Hristos are două firi şi două voi, una dumnezeiască şi una omenească, dar formează o singură persoană. Maica Domnului nu este cămară a întrupării lui Hristos, ci este scaun şi vistierie a Dumnezeirii, căci şi Fiul şi Duhul Sfînt S-au odihnit peste ea. Arhanghelul Gavrul îi spune Maicii Dommdui « cea plină de Har», pentru că multe baruri s-au revărsat peste ea şi, prin naş¬ terea Fiului lui Dumnezeu în lume, ea s-a făcut scaun şi tron al Prea Sfintei Treimi.
Deci, dacă Gavriil şi toţi îngerii o laudă şi o cinstesc, cum nu sîntem datori noi păcătoşii s-o lăudăm şi s-o cinstim? De aici se vede cît de mare este păcatul sectanţilor care hulesc şi necinstesc cel mai mult pe Maica Dommdui. De aceea ei vor fi chinuiţi în iad împreună cu îngerii căzuţi, pentru că hulesc pe Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, care este a patra faţă din ceruri, după Sfînta Treime. Prin Maica Domnului s-a făcutcu pArinţi din moldova 475
cea mai înaltă unire, unirea cea după ipostas a celor două firi în lisua Hristos, Mîntuitorul nostru.
69. Spuneţi-ne cîteva cuvinte despre Sfinţi.
— Sfinţii toţi se roagă în cer pentru mintuirea lumii, împreună cu Maica Domnului. Ei petrec în grădina Raiulid şi împreună cu îngerii slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Noi, creştinii, sîntem datori să cinstim pe sfinţi, ale căror nume le purtăm pe pămînt, să le cerem aju¬ torul şi rugăciunea, să le imităm viaţa şi sfinţenia şi împreună cu ei să înălţăm rugăciuni de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea tronului Prea Sfintei Treimi. De vom duce aici viaţă curată, în rugăciune, sme¬ renie, iubire şi înfrînare, vom dobîndi sfîrşit creştinesc şi vom fi primiţi şi noi în bucuria şi fericirea sfinţilor lui Dumnezeu, din împărăţia cerurilor, pe care toată viaţa o dorim.
70. Spuneţi-ne cîteva cuvinte despre părintele Paisie Olaru,duhovnicul cel mai iubit din obştea Mînăstirii Sihăstria.
— Pe părintele Paisie, duhovnicul meu, îl ştiu de aproape 70 de ani. în anii 1925—1930 era pustnic în pădurile din jurul schitului Cozancea — Botoşani. încă de atunci veneau la sfinţia sa credincioşi din satele vecine să-i ceară rugăciuni şi sfaturi. La el veneam şi noi, copiii, cu mama, din satul Suliţa, căci eram aproape de Cozancea. Datorită lui am venit noi cinci fraţi la mînăstire. Pe urmă, în 1947, cînd eram eu stareţ la Sihăs¬ tria, l-am adus de la Cozancea la Sihăstria şi l-am numit duhovnic oficial al întregii obşti. în 1949, cînd am plecat ca stareţ la Mănăstirea Slatina cu 30 de călugări, l-am luat şi pe părintele Paisie ca duhovnic al sobo¬ rului de acolo. După 4 ani, pe cînd eu eram în Munţii Rarău, sfinţia sa a revenit la Sihăstria.
Părintele Paisie a fost 40 de ani duhovnicul şi sufletul acestei mînăs- tiri şi a crescut sute de ucenici prin mînăstiri şi are nenumăraţi fii duhov¬ niceşti prin toate părţile ţării. Sfinţia sa axe blîndeţe şi dragoste multă pe care mulţi dintre noi nu o avem. Dar nu se cuvine să povestim viaţa nimănui cît încă este în viaţă. Că spun Sfinţii Părinţi: « Să nu fericim pe nimeni înainte de sfîrşit şi să nu deznădăjduim pe nimeni Înainte de mormînt». Dar sîntem datori să ne rugăm unii pentru alţii, ca să fim şi la Dumnezeu împreună, cum sîntem aici pe pămînt.
71. Cum trebuie să fie un bun călugăr şi care sînt virtuţile ce se cuvine să-i împodobească viaţa?
— După învăţătura Sfinţilor Părinţi, om adevărat călugăr este bine să se împărtăşească din toate faptele bune cîte puţin. Dar mai mult să prisosească smerenia căci aceasta este poartă a Cerului; iar smerenia din476 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ascultare se naşte. Cununa tuturor faptelor bune rămîne însă dragostea. Aceasta duce sufletul de la poarta Cerului înaintea tronului Prea Sfintei TreÎTTi'i.
< 72. Ce sfaturi duhovniceşti daţi călugărilor tineri din mînăstitile noastre?
— Am înibătrînit în zile rele ! Ce sfaturi bune să mai dau? întot¬ deauna mi-am rănit ştiinţa gîndului, învăţînd pe alţii cele ce eu n-am lucrat. Am învăţat multe şi pe călugări şi pe mireni, dar nici cu vîrful degetului nu m-am atins prin lucrare de cele ce am învăţat pe alţii. Sînt plin de păcate şi niciodată nu piîng pentni ele. îmi place să arăt altora calea cea buuă şi eu pururea lucrez cele rele. Sînt iubitor de arătare, iar înăuntru sînt plin de toate răutăţile şi niciodată nu mă hotărăsc să pun început bun. Văd că am îmbătrînit în rele şi smt bolnav cu trupul şi cu sufletul, dar de moarte nu-mi aduc aminte, nici de muncde care mă aş¬ teaptă pentru trăirea mea cea cu nesimţire şi prea împietrită. îmi aduc aminte cîteodată de marii nevoitori care au trăit mai demult în această sfîntă mînăstire, care dormeau în sicrie şi se sileau la plângere şi lacrimi, dar eu stau ca o stîncă cu totul în nesimţire. Orice vorbesc pentru îndrep¬ tarea altora, ma mustră pe mine mai mult decît pe ei, că nu fac cele ce zic şi zilele se scurtează şi vremea nemerniciei mele pe acest pămînt se apropie. Se sting ca fumul zilele mele, iar eu nici o pregătire nu am pentru plecare la fraţii mei şi pentru darea mea de seamă în faţa preaveşnicului Mîntuitor şi Judecător. Nu mai înşir multe, că niciodată nu voi putea spune întunericul răutăţilor mele.
însă călugării tineri, de vor cugeta mereu la învăţăturile Mîntui- torului şi la exemplul sfinţilor; de vor lua aminte la sfaturile bătrînilor şi la făgăduinţele date la călugărie şi Ie vor pune în practică, mari se vor chema în împărăţia lui Dumnezeu şi cu cuvioşii cei de demult se vor număra. Să fie oameni de rugăciune şi smerenie, să călătorească în viaţă sub ascultare, să-şi înfrîneze mereu limba şi pîntecele, şi să păstreze cu sfinţenie îngerească fecioria şi iubirea de fraţi. Cu aceste fapte bune, ca cu nişte arme de foc vor birui pe diavol, vor tăia ispitele, vor alunga gîn- durile, vor curăţi mintea şi inima, vor urca scara virtuţilor pînă la cer şi vor dobîndi pe Hristos şi tdaţa veşnică înaintea multor învăţaţi şi înţe¬ lepţi ai acestei lumi.
73. Ce sfaturi daţi călugărilor bătrîni, care v-au cunoscut din anii tinereţii?
— Să se roage pentru mine cel îmbătrînit fără pocăinţă. Oare unde este liniştea mea cea iubită din anii tinereţii şi bucuria dubo'\Tiiceascăcu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 477
pc care le aveam, cînd păşteam oile Mînăstirii Sihăstria prin pădurile şi poienile acestea ? Că umblam cu oile cu fratele meu Vasile şi purtam în glugă numai Vieţile Sfinţilor şi o bucată de pîine pe care o mîncam către seară, după ce terminam de citit toată Psaltirea. Acum toţi părinţii de vîrsta mea din Sihăstria s-au dus la Domnul. Adeseori mă duc în cimitir şi mă rog la mormintele fraţilor mei. Am rămas în viaţă eu printre cei mai bătrîni. De aceea stau mereu în aşteptarea Mirelui Hristos, ca nu cumva să vină în ceas de zi sau în miez de noapte şi să mă afle dormind şi fără untdelemn în candelă. în această aşteptare, ce sfaturi să mai dau păruiţilor bătrîni care aşteaptă ca şi mine plecarea din trup? Să facă ce mai pot din cele ce n-au făcut la tinereţe, să sc roage neîncetat cu nădejde şi cu lacrimi, să fie cît mai des şi curat spovediţi, şi gata, cu candelele aprinse în aşteptarea Mirelui. Fericit va fi călugărul acela pe care îl va găsi Domnul la rugăciune, dezlipit de toate lucrurile şi grijile pămînteşti, cu sufletul plin de bucuria mîntuirii şi arzînd pentru dragostea Prea Sfin¬ tei Treimi.
74. Ucenicii Prea Ciivioşiei Voastre şi călugării mai tineri vă întreabă ce să facă ei cînd vor pleca Ia Domnul părinţii lor duhovni¬ ceşti care i-au crescut şi imit cu Hristos?
— Să urmeze cu bărbăţie lui Hristos că şi ei vor veni după noi şi să nu uite pilda vieţii şi sfaturile părinţilor care i-au crescut în ascultare şi iubire de Dumnezeu. Cred că de vor păşi pe urmele bătrînilor care i-au format şi de vor fi oameni smeriţi şi de rugăciune. Dumnezeu va ridica dintre ei alţi părinţi şi duhovnici tot aşa de buni ca înaintaşii lor.
75. Este bine ca mînăstirilc şi duhovnicii călugări să primească pe mireni pentru rugăciune, spovedanie şi cuvînt de folos?
— Cum să nu, părinte loanicbie. Mai ales că avem un popor aşa de credincios. Ei se mîntuiesc şi se întăresc prin noi şi noi prin ei. Aşa au făcut minăstirile şi călugării noştri dintotdeauna. Aşa s-a păstrat sufletul nea¬ mului nostru, credinţa străJjnnă ortodoxă şi evlavia tradiţională a rom⬠nilor. De aceea sînt în fiecare mînăstire şi schit camere de oaspeţi, numite arhondarice şi un părinte rînduit anume cu primirea lor. Oare nu ştim noi că odată cu credincioşii, cu săracii şi cu toţi cei ce vin la mînăstire în numele Domniilui, vine şi binecuvîntarea lui Hristos în mînăstirea aceea? Iar în mînăstirea care nu primeşte gratuit credincioşi la rugăciune, la odihnă şi la masă, se îndepărtează şi binecuvîntarea IVKntuitorului Hris¬ tos din locaşul şi obştea aceea. Toate minăstirile noastre, de cînd le ştiu, au primit şi au odihnit cu dragoste pe credincioşii oaspeţi. Şi toţi marii duhovnici, ba chiar şi sibaştrii pc care i-am cunoscut în Moldova, pri¬ meau pe credincioşi, îi sfătuiau, îi spovedeau şi le dădeau cărţi religioase,
478
COm'ORBIRI DUHOVNICEŞTI
icoane şi cuvinte de mîntuire. Unii mergeau chiar prin sate cînd erau che¬ maţi. Unii creşteau mulţi fii duhovniceşti dintre mireni, alţii dădeau evanghelică. Iar călugării din mînastiri ajutau lumea şi pe mireni cu rug㬠ciunea. Aceasta este chemarea noastră şi pe viitor. Să ducem viaţa mona¬ hală şi mai curată, să apărăm dreapta credinţă şi să ajutăm şi la mîntuirea oamenilor cu rugăciunea, cu viaţa şi cu cuvântul. Să nu uităm că mulţi credincioşi ne întrec cu faptele bune pe noi, călugării ! Mai ales cu credinţa, cu evlavia şi cu smerenia.
76. Ce sfaturi de folos daţi preoţilor şi credincioşilor noştri de la sate şi oraşe, care vă cunosc şi vă preţuiesc?
— Ce sfaturi să dau eu, un călugăr simplu,necărturar, la preoţii care au pregătire cărturărească şi studii teologice înalte? Sfinţia ta ştii că eu am fost la părinţii mei păstor de oi din copilărie. Şi după ce am venit la sfînta Mînăstire Sihăstria, tot la oi am fost dat de ascultare, mai bine de zece ani. Apoi, odată, în* vara anului 1942, fiind la tunsul oilor sub un fag fru¬ mos, au venit părinţii din consihu şi m-au luat să fiu în grija mînăstirii, căci era arsă de foc, iar stareţul era bătrîn şi foarte bolnav. Ştie Prea Bunul Dumnezeu cîte scîrbe, griji şi necazuri am avut din cauza că am părăsit ascultarea cea liniştită de la oi. Ce sfaturi să dau eu preo¬ ţilor? Oare ei nu au Sfînta Scriptură, Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi pe care le-au studiat atîţia ani în seminariile teologice şi în facultăţi? Să le ajute Bunul Dumnezeu să nu uite cele ce au învăţat, că de la mine nu au ce învăţa. De creştinii mireni îmi este milă, că vin pe la mînăstiri cu credinţă şi smerenie, « ca nişte oi fără păstor»^ cu fel de fel de necazuri. Eu pe cei care vin la mine îi primesc şi cît mila Domnului îmi dă sănătate şi cuvânt pentru credinţa lor curată, pe atît îi învăţ şi sfătuiesc, îi îmbărbătez şi le spun cîte ceva de folos pentru mîntuirea lor. Zice undeva Sfîntul Efrem Şirul că în ziua judecăţii de apoi vom vedea creştini care nu au avut pregătire cărturărească strălucind ca soarele iar noi, cărora ni se pare că ştim multe, vom fi departe de fericirea cea veşnică, că Dumnezeu nu se uită la hainele şi la numele noastre, ci la sme¬ renia inimii. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului care zice:« Cei tari, tare se vor certa'» şi « cărora li s-a dat mult, mult se va cere de la ei» că mai mult va ji bătută sluga care a ştiut voia Domnului şi n-a făcut-o !».
Aşadar, să ne fie milă de bunii noştri creştini, atît de blînzi şi smeriţi care vin pe la mînăstiri şi, pe cît ne ajută mila şi îndurarea Domnului, să-i ajutăm în nevoile lor. Totdeauna să ne a ducem aminte de cuvîntul Domnului care zice că « De mila Domnului plin este tot pămîntul» (Ps. 118, 64) şi iarăşi zice că « Indurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui» (Ps. 144,cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 479
17). Cred că pentru mulţimea celor smeriţi şi necăjiţi şi a copiilor nevinovaţi ţine Prea Induratul Dumnezeu lumea aceasta ! Zice dumnezeiescul Părinte loan Scărarul în Cuvîntul său « Către păstori) « că nu poate aduce cinevă lui Dumnezeu un dar mai mare decît sufletele oamenilor». Mare adevăr este aici, căci un suflet este mai scump decît toată lumea, după cuvîntul Doţn- nului Care zice:« Ce va da omul in schimb pentru sufletul său ?» (Marcu 8 36—37). Aşadar, datoria noastră si a preoţilor de la oraşe şi sate este de a ne sili să ajutăm la îndreptarea sufletelor pe calea cea fericită a nun- tuirii. Nu vom putea îndrepta pe toţi. Acest lucru ni-1 arată va sul alegerii şi gura Iui Hristos, Sfîntul Apostol Pavel, care zice:« Tuturor toate m-am făcut, ca măcar pe unii să-i mîntuiesc» (I Cor. 9, 22).
îmi aduc aminte şi de cuvintele Sfîntului loan Gură de Aur care zice: «Eu predic aici din amvon la această mare mulţime care v-aţi adunat astăzi la biserică şi de vor crede o sută, plată însutită voi lua. De vor crede şaizeci sau treizeci, nu mică îmi este plata; iar dacă numai unul se va întoarce, nici aşa nu mă împuţinez, căci şi unul« este mai scump decît toată lumea». Iar dacă nici unul nu se va întoarce — zice el — eu nu voi înceta a vă vorbi, căci şi fîntînile izvorăsc şi izvoarele curg, măcar de va bea cineva apă din ele sau nu, ele îşi fac datoria de a izvorî şi de a curge întotdeauna» \(Cuvînt la Cincizecime). însă pentru ca cuvintele preotului să ajungă la inimile credincioşilor, trebuie să predice mai întîi cu viaţa sa personală şi apoi cu cuvîntul. Apoi să fie om de rugăciune, ^ă-i iubească pe oameni şi slujbele Bisericii, să aibă familie model, să nu fie lacom, zgircit şi iubitor de averi;
ftigd de beţie, de desfrînare, de mîndrie şi de orice fel de sminteli. Iată chipul unui adevărat preot.
77. Părinte Cleopa, ce sfaturi de mîntuire îmi daţi şi mie personal, ca şi tuturor ucenicilor Sfinţiei Voastre?
— Ce sfaturi să dau eu la cei care sfătuiesc pe mulţi şi au pregătire atît de bogată? Sfinţia ta, care ai marea Evanghelie şi izvoarele cele curate ale Sfinţilor Părinţi, nu căuta să te adăpi dintr-un pîrîu rece şi glodos. Nu lăsa «pîinea cea vie care s-a pogorît din cer», cu care pururea trebuie să-ţi hrăneşti mintea şi sufletul şi nu căuta pîinea cea de tărîţe, ameste¬ cată cu neghine amare! Ai atîtea izvoare dumnezeieşti în Sfînta Scrip¬ tură şi la Sfinţii Părinţi, care pot să-ţi răcorească setea cea duhovnicească şi să-ţi învioreze sufletul spre a-1 face să zboare la cer. Nu ai ce învăţa de la mine, că eu sînt rob al patimilor şi orice aş vorbi, spun numai din memorie si nu din lucrare. Ar trebui să-mi aduc aminte de cuvintele mare-480 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lui Apostol Pavel, care zice:« Cel ce înveţi pe alţii, pe tine nu te înveţi ?». Fericit este cel ce predică tăcînd, prin lucrare, cum zice Sfîntullsaac Şirul:
« Cuvîntul, şi strigînd, supără pe mulţi, iar viaţa, şi tăcînd, pe mulţi îi folo¬ seşte». Tot el zice:«^/tul este cuvîntul lucrării şi altul cuvîntul cel frumos şi_ fără iscusinţă al lucrurilor . .. căci precum este meşterul care zugrăveşte apa pe pereţi şi nu poate apa aceea să-i răcorească setea şi precum este omul care vede lucruri frumoase, aşa este cuvîntul fără de lucrare» (Filocalia volumul X, Cuvîntul I — Pentru lepădarea de lume).
Am însemnat aici cuvintele acestui mare părinte, ca pe o pecete adcveritoare asupra celor ce vorbesc, dar nu fac, asemenea mie, celui ce îmi place amanetul ruşinii faţă de cele ce vorbesc, fiindcă pururea ruşinez pe a mea ştiinţă, că una vorbesc şi alta fac. Numai la dreapta şi înfrico¬ şata judecată cea de apoi se va arăta roada celor ce au vorbit din lucrare şi care prin osteneală şi trudă şi-au împodobit cămara nădejdii sufletelor lor. Să ne aducem aminte de cuvintele Domnului, că niciodată nu a zis: « Vai ţie, desfrînată /». Sau: « Vai ţie, vameşule !». Sau: « Vai ţie, tîlha- Tule /». Ci tot vaiul l-a întors asupra făţarnicilor, a celor plini de ură, de mindrie şi orbiţi de întunericul invidiei, al vicleniei şi al iubirii de ar㬠tare ! Că nu se uită Dumnezeu la cele ce vorbim noi, ci la cele ce lucrăm spre slava Lui. Aşadar, am ajuns ca o fîntînă necurăţită care adapă pe mulţi, iar pe sine nu se poate curăţi, şi ca unul ce vopseşte apa pe pereţi, dar nu p oate cu acea apă a-şi răcori setea lui. Fericiţi sînt cei ce tac şi Iasă mai întîi să vorbească faptele lor, apoi vorbesc şi ei din trăire pro¬ prie şi din prisosinţa inimii lor. Am auzit şi cuvîntul care mă mustră: «Fraţilor, nu fiţi mulţi învăţători, ştiind că mai mare osîndă vom lua» (Iac. 3, 1).
Să ajute mila Domnului nostru lisus Hristos tuturor şi mie, păc㬠tosului, ca să nu fiu mustrat în ziua cea mare a judecăţii de cele ce am învăţat pe alţii, dar eu n-am făcut.
— Vă mulţumesc din toată inima. Prea Cuvioase Părinte Cleopa, in numele tuturor ucenicilor şi credincioşilor care vă cunosc şi vă pre¬ ţuiesc, pentru aceste sfaturi duhovniceşti izvorîte dintr-un suflet rănit din pruncie de dragostea lui Hristos. '
— Rugaţi-vă pentru mine, părinte loanichie, că în curînd aştept să mă cheme Hristos din trup. Să ne rugăm unii pentru alţii ca să fim primiţi cu toţii în lumina cea neînserată a Prea Sfintei Treimi. .cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 481
IEROSCHIMONAHUL PAISIE OLARU * Mînăstirea Sihăstria
•a-r. ,A.' « - '
KkS^I
Cu cît sînt mai rari părinţii bătrîni, ma- ’ , ; -5' rii noştri părinţi duhovniceşti, cu atît sînt ;
mai înţelepţi, mai iubiţi, mai căutaţi. Iar cu- ^Vf vintele lor, calde şi simple, adesea udate cu boabe de lacrimi, sînt din ce în ce mai pu-
ţine şi au valoarea unor veritabile sentinţe. ^
lEle sînt porunci pentru ucenici, medicament ^ K %
pentru cei bolnavi la suflet şi viaţă pentru . ; ţfef, “Şj
cei ce iubesc pc Dumnezeu. Desprinşi f.;/!
aproape total de cele pămînteşti, cuvintele p duhovnicilor sînt pline de har şi au ceva din |y, :
lumea veşniciei, din lumea sfinţilor şi a M
îngerilor. De aceea, întotdeauna sfaturile
bătrînilor şi ale părinţilor lecuiesc, calmează M J
şi liniştesc inima, hrănesc sufletul, limpezesc Vî'fc'Ji
cărările vieţii şi dau bucurie şi speranţă.
Cine n-a vorbit vreodată cu un părinte duhovnicesc harismatic, acela nu înţelege
taina şi puterea cuvintelor pline de duh, izvorîte din iubire şi rugăciune, rostite în ceasmâ de linişte şi reculegere. Un asemenea suflet mereu va căuta, va cere şi va bate la uşi închise, pentru a primi un răspuns.
Unul dintre marii noştri părinţi sufleteşti din mînăstirile de astăzi este şi Ieroschimonahul Paisie Olaru din Mînăstirea Sihăstria. La vene¬ rabila sa vîrstă de 93 de ani. Părintele Paisie a rămas la suflet şi la inimă acelaşi, ca în anii tinereţii. Acelaşi chip blînd şi senin, aceeaşi bună memo¬ rie, aceeaşi privire şi inimă plină de iubire, aceeaşi milă părintească pentru toţi, aceeaşi cugetare la Cele veşnice şi rîvnă pentru neîncetata rugăciune.
Suferind de un picior, în ultimii doi ani, Părintele Paisie a fost nevoit să se izoleze parţial de credincioşi, de bunii săi fraţi şi fii duhovniceşti. Retras «la linişte» în mica lui chilie şi în cămara inimii sale. Părintele nostru Paisie se pregăteşte tot mai mult de marea călătorie la cer. Vor¬ beşte din ce în ce mai puţin cu oamenii şi mereu cu Dumnezeu. Se roagă în taină ziua şi noaptea pe obişnuiţii! lui scaun, care îi este şi pat, şi masă,
- Născut în 1897, în Lunca — Botoşani. Intrat în mînăstire la Schitul Co- zancea în 1921, unde s-a nevoit pînl în 1947, cînd este închinoviat la Mînăstirea Sihăstria ca duhovnic al obştii, ascultare pe care a dus-o pînă în 18 octombrie 1990, cînd a plecat la cele veşnice.482 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
şi loc de nevoinţă, şi scaun de cercetare a celor ce i se mărturisesc şi unde el însuşi se judecă pe sine înaintea tronului dumnezeiesc.
Citeşte zilnic din Psaltire, din Sfînta Scriptură şi din operele Sfinţilor Părinţi. Iubeşte mai ales scrierile filocalice. Patericul şi Vieţile Sfinţilor. Iar către scară, cînd soarele se ascunde după munţi, ucenicul îi aduce obişnuita mîncare de legume. Din toate se împărtăşeşte cu bucurie şi bună rînduială şi dă laudă lui Dumnezeu şi pentru cele bune, şi pentru cele mai puţin bune, căci toate sînt rînduite de Tatăl ceresc spre a noastră mîntuire. Apoi vine monahul Gherasim, iubitul său ucenic de chilie, care îi slujeşte de mulţi ani cu mare credinţă si nevinovăţie de copil. După ce pune toate în bună rînduială, ti potriveşte candela şi sfeşnicul cu luminare de ceară, aprinde un bob de tămîie adusă de la Locurile Sfinte, îi cere, ca de obicei, obişnuitul cuvînt de folos, ia binecuvîntare şi se retrage. Blîndul ucenic este primul care îi deschide uşa chiliei şi ultimul care i-o închide. El ştie multe din tainele bătrînului, pe care mulţi dintre noi cei mai vîrstnici încă nu le ştim. Noaptea mai ales. Părintele Paisie rămîne singur în chilie, cu Dumnezeu, cu candela aprinsă, cu Psaltirea şi cărţile ■sfinte lingă el, cu rugăciunea lui lisus pe buze şi cu bucuria Duhului Sfînt în inimă.
Aceasta este astăzi nevoinţă blîndului şi iscusitului duhovnic, Icroschi- monahul Paisie Olani, la binecuvîntata vîrstă de nouăzeci de ani. Mereu stă în aşteptarea Mirelui Hristos. Cu toate acestea nu încetează să stea în dialog şi cu oamenii. Căci zilnic spovedeşte, ascultă şi dă sfaturi fiOor săi sufleteşti care vin din mînăstiri şi sate. Deşi într-o măsură mult mai mică. Părintele Paisie continuă să binecuvinteze cu o mînă pe călugări şi cu cealaltă pe mireni, reuşind să fie, în egală măsură, duhovnic şi povă- ţuitor şi pentru nnii şi pentru alţii.
Ştiind că zilele vieţii noastre sînt tot mai puţine, că părinţii duhov¬ niceşti sînt tot mai rari, iar setea după cuvînt de folos este tot mai mare, în calitate de ucenic al Părintelui Paisie, i-am solicitat o convorbire duhov¬ nicească, pe care bătrînul a acceptat-o cu multă bucurie. Este o convor- bire-testament scrisă cu propriile sale mîini în miez de noapte, la lumina, sfintă de candelă, pe care o publicăm în paginile ce urmează.
1. Prea Cuvioase Părinte Paisie, în numele ucenicilor Sfinţiei Voastre,, vă cerem citeva cuvinte de folos spre mîntuirea noastră. Vă rugăm să nu ne lăsaţi fără răspuns.
— în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Dub. Părinte loeuiicbie, îmi cereţi lucruri mari, ce depind de ajutorul lui Dumnezeu Care a zis că «fără de Mine nu puteţi face nimic». Am gustat oleacă din primul război mondial şi aceasta era parola noastră;« Băieţi, ochiul la inamic, urechea.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 48S
la comandă şi cu Dumnezeu înainte !». Aşa trebuie să ne purtăm şi în răz¬ boiul cel duhovnicesc. Aşadar, cu ajutorul lui Dumnezeu si după price¬ perea mea voi răspunde la cele ce urmează.
2. Ce bucurii duhovniceşti vă aduc ucenicii Sfinţiei Voastre, că¬
lugări şi mireni, pe care i-aţi crescut si i-aţi unit cu Hristos timp de peste 40 de ani?
— De unii m-am bucurat că au făcut roade bune, dar de alţii m-am scîr- bit că n-au rodit. Eu la toţi am dat acelaşi sfat, aceeaşi sămînţă am sem㬠nat, dar ce pot să zic ! ? Poate pămîntul inimii lor nu a fost pregătit sau a fost pietros ! Poate şi noi i-am smintit. . .
3. ^Sînteţi mulţumit acum la capăt de drum de fiii duhovniceşti
ai Sfinţiei Voastre? Sau vâţpare rău că nu aţi făcut mai mult pentru ei, pentru Biserică?
— Voi fi fost şi eu vinovat că nu am făcut cît trebuia pentru ei, sau n-am priceput mai mult, sau le-am tolerat prea mult. Cloşca, cînd pui¬ şorii sînt mici, îi acoperă cu aripile; iar după ce cresc, unii mor. Aşa şi eu, după ce am văzut ucenicii mari, n-am prea îndrăznit să-i mustru. M-am rugat numai pentru ei şi i-am îndemnat cu blîndeţe şi smerenie, încredin- ţîndti-i voii lui Dumnezeu. Chiar dacă unii s-au depărtat, ori au răcit în credinţă şi rugăciune, pentru toţi este mîntuire, dacă se întorc de unde au căzut şi pun început bun cu pocăinţă.
4* Ce aţi dorit să realizaţi şi ce aţi realizat în Viaţă? Ce doriţi să mai faceţi pe viitor pentru Hristos şi ucenici?
— Cînd eram tînăr mă gîndeam singur şi îmi făceam multe planuri de viitor, dar nu pe toate le-am realizat. De exemplu, am dorit tu tinereţe, cînd aveam doar 25 de ani, să mă fac pustnic în munţii Neamţ, dar poate n-a fost voia lui Dumnezeu. Prin anii 1930—1932 am venit la egumenul Sihăstriei, părintele loanicbie, şi i-am cerut să mă primească în obştea lui, sau să mă retrag la schitul Sihla, pe atunci vestit pentru viaţa pust¬ nicească. El însă m-a întrebat: «Dar ai blagoslovenie să vii la Sihăstria?» Şi cum eu venisem fără voia stareţului meu, m-am întors înapoi şi m-am făcut un fel de «pustnic» în pădurile din jurul schitului Cozancea. Cred că în trecut aş fi putut să fac mai mult, dar regret că n-am făcut pe cît am putut. Am făcut mai mult rele decît bune. Acum doresc să mai fac ceva, dar nu mai pot şi îmi pare rău că au trecut atiţia ani fără roade mai multe. După război mulţi viteji se arată ! Dar cu răbdare şi cu mul¬ ţumire înaintea lui Dumnezeu nădăjduiesc să dobîndesc mila Lui.484 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
5. Clini ajutaţi şi mîngîiaţi fiii duhovniceşti acum cînd sînteţi bolnav în chilie ?
— Mă bucur cu cei ce se bncură şi ascultă cuvintele mele şi mă scîr- besc de cei care pătimesc boli sau ispite, îi compătimesc, mă rog pentru ei la Dumnezeu şi îi încurajez să nu dea înapoi, ci să meargă cu răbdare înainte. Că zice Hristos: « Cel ce va răbda toate pină la sfîrşit, acela se va mintui /». Mă bucur cînd mă cercetează fiii mei duhovniceşti şi le zic: « Bine aţi venit ! Dumnezeu să vă răsplătească dragostea şi osteneala ! Dumnezeu să vă ajute să sporiţi în fapte bune, ca să nu regretaţi la bătrî- neţe că aţi trăit degeaba pe pămînt!». Apoi, la plecare, le zic:« Mergeţi sănătoşi şi să ne întâlnim la uşa Raiului !». Cu aceste cuvinte cred că se întorc folosiţi la casele lor, iar eu rămîn dator să'-i pomenesc la rugăciunile mele, cu nădejdea că dragostea, care este cununa tuturor faptelor bune, le va împlini toată dorinţa spre mîntuire.
6. Întrucît peste tot este mare lipsă de părinţi duhovniceşti, cum trebuie să aleagă călugării şi mirenii duhovnici buni, după voia lui Diuunezeu?
— Să caute cu credinţă şi vor găsi şi să ceară de la Dumnezeu prin rugăciune şi lacrimi şi le va da. Că nu începe, nici se sfîrşeşte lumea cu. noi. Are Dumnezeu încă destui aleşi necunoscuţi, care pot să călăuzească suflete pe calea mîntuirii. Iar calităţile unui duhovnic bun sînt cam acestea: să fie mai întîi om de rugăciune, să iubească biserica şi pe toţi oamenii, să fie smerit şi blînd cu cei smeriţi care se căiesc de păcatele lor şi aspru cu cei leneşi care nu merg la biserică şi nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani şi de lucruri paminteşti, nici să fie iubitor de laudă şi cinste. Iar cununa tuturor, să fie gata la nevoie a-şi pune şi viaţa şi sufletul pentru Biserica lui Hristos şi pentru fiii săi sufleteşti.
7. Cum putem totuşi cunoaşte care sînt duhovnici buni pentru fiecare dintre noi?
— Pomul se cunoaşe după roade şi omul după fapte ! Să ne rugăm mai mult şi vom primi răspuns.
8. Se observă in unele părţi că se neglijează spovedania şi se dă prea des şi chiar necanonic Sfinta împărtăşanie. Cum este mai
bine de făcut in această situaţie?
1
—Nu putem renunţa la Sfintele Canoane şi la practica milenară a Bisericii. Să mergem pe drumul Părinţilor şi înaintaşilor noştri, p e drumul , canonic al Sfintei Tradiţii. Nu deasa împărtăşanie ne duce la desăvîrşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Rîvna unora pentru deasa împărtăşanie este semnul slăbiriicu pArinţi din moldova 485
credinţei şi al mîndriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. îndreptarea şi sporirea noastră pe calea numtuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune eu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milos¬ tenie, împăcare cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des, aşa cum arată Sfintele Canoane şi tradiţia Bisericii. Altfel, cum să primeşti pe Domnul cerului şi al pămîntului în easă cînd sufletul tău este necurat, nespovedil, robit de patimi şi mai ales de mîndrie? Întîi avem nevoie de lacrimi, de rugăciune şi deasă spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se adaugă. Mînăstirile noastre întotdeauna au ţinut calea împărătească de mijloc. Cînd este cazul, să urmăm practica şi sfatul lor.
9. Care este folosul rugăciunii în general şi al rugăciunii inimii în special?
— Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păca¬ telor şi mîhnirea sufletului, indiferent că o facem cu gura, prin cuvînt, cu mintea sau cu inima. Fiecare cum nc îndeamnă cugetul, duhul şi duhov¬ nicul, aşa să se roage, numai să nu piardă mîntuirea. Acea rugăciune este mai de folos care izvorăşte lacrimi de umilinţă, care ne ajută să păr㬠sim păcatele şi să creştem în dragoste, în smerenie şi în credinţă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai midt în fapte bune şi pocăinţă.
10. Rugăciunea fără lacrimi esle primată? Cum putem tlobîndi lacrimi ilc pocăinţă?
— Lacrimile sînt de mai multe feluri, dar cele duhovniceşti nu se' dau, nici nu se împrumută, ci sînt un dar de la Domnul. Deci să le cerem şi atunci cînd vin, fie că ne rugăm cu gura sau cu inima, ele sînt bune şi mult folositoare, că sînt de la Domnul şi merg la Domnul. Numai să nu ne mîndrim, ca să nu pierdem lacrimile.
11. A slăbit rîvna pentru rugăciimc peste tot astăzi. Cum putem do- bîndi rîvnă şi evlavie mai mtdtă pentru sfînta rugăciune?
— Orice creştin, fie călugăr, fie mirean, trebuie să aibă un program de rugăciune, pe care sîntem datori s-o facem, pînă ce ne obişnuim cu ea. După ce ne obişnuim cu rugăciunea după program, şi fără să vrem o facem, că obiceiul — bun sau rău — este a doua natură. Dacă am merge, mai des pe la spitale, prin casele de suferinţă, pe la cei săraci şi dacă am cugeta noi la ceasul morţii şi al judecăţii care ne aşteaptă atunci ne-am ruga mai mult şi am avea desigur şi lacrimi fierbinţi la njgăciunea noastră. Rugăciunea puţină, făcută mecanic, din silă sau de ochii altora, este bună, dar nu ne aduce mult folos, pînă se atinge Duhul l\ii Dumnezeu de ini¬ mile noastre.486 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
12. Puţin credincioşi şi chiar monalii mai citesc astăzi Psaltirea. Care este folosul citirii regulate a Psalmilor?
— Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau in şoaptă la ascultare, sau mergînd pe cale. Credincioşii, puţini mai ştiu astăzi doar Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cîndva o rosteau în ison sau o cîntau, imitînd pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adînc al psalmilor formează sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.
13. Unii credincioşi spun că nu citesc Psaltirea pentru că le face diavolul multe ispite. De ce se tem diavolii de psalmi?
— Se tem de psalmi pentru că cine se roagă cu psalmi îi arde pe diavoli ca şi cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Cu aceasta Părinţii de demult făceau minuni şi alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceştia sînt creştini fricoşi, care vor să iasă la luptă cu diavolii fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, îndată diavolul ne dezar¬ mează şi ne ia prizonieri, adică ne face robi ai păcatelor spre osînda. Psal¬ tirea imită cu postul şi smerenia sînt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu acestea. sfinţii izgoneau diavoUi din lume şi coborau pe îngeri pe pămînt. Că cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cîntă împreună cu ei.
14. Unii din duhovnici recomandă la spovedanie rugăciuni din Ceaslov, mai ales cele şapte Laude; alţii cer acatiste şi paracUse, iar alţii cer mai mult rugăciunea inimii. Ce fe} de rugăciuni recomandaţi pentru călugări şi mireni?
— Spune Mîntuitonil în Sfînta EvangheUe:« Pe acestea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi». Adică să le facem şi pe unele şi pe altele, după a noastră rîvnă şi putere. Nu putem renunţa la Ceaslov, nici la acatiste în care se arată minunile sfinţilor, adică răbdarea mucenicilor şi ostene¬ lile cuvioşilor care le-au suferit de bună voie pentru dragostea de Dumnezeu. Prin unele rugăciuni lăudăm pe Dumnezeu Cel în trei Feţe închinat şi mărit; prin altele lăudăm pe sfinţi şi faptele credinţei lor, iar prin altele ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre şi pentru toţi oamenii care prin noi cer mila lui Dumnezeu. Să unim rugăciimea citită şi cîntată, adică rugăciunea din cărţi, cu cea rostită în taina inimii, fără cuvinte, după sfatul duhovnicului şi atunci vom spori şi vom dobîndi multă bucurie şi pace în suflet.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 487
15. Cum putem deprinde mai bine rugăciunea inimii, că astăzi nu mai avem dascăli de rugăciune ca odinioară?
— Rugăciunea nu este teorie care se învaţă în şcoală. Rugăciunea inimii, adică cea făcută cu simţirea inimii, este o dăruire a Duhului Sfînt, un dar de sus, pc care îl primesc numai cei vrednici de el. La biserică se cîntă:« Să ne curăţim simţirile, ca să vedem pe Hristos strălucind in inimile noastre». Cine iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată virtutea şi din toată inima sa, aceluia i se dăruieşte darul rugăciunii inimii şi darul sfintelor lacrimi. Altfel, poţi căpăta rugăciunea inimii din expe¬ rienţă după o lungă practică, dar se pierde uşor, căci inima nu arde de iubire pentru Hristos. Eu am mai făcut cîndva o experienţă cu rugăciunea inimii, la schitul Rarău, dar acum nici eu nu o am.
16. Ce părere aveţi despre monahismul de astăzi? Cum trebuie să ne nevoim în viaţa monahală ca să dobîndim mîntuire?
— Monahismul de astăzi este cu şcoală multă, dar cu practică puţină. Grija vieţii pămînteşti, uitarea făgăduinţelor călugăreşti, lăcomia şi slava deşartă sînt bolile principale care bîntuie acum. Cum spune proverbul: «Peştele de la cap se strică!». în capul obştii trebuie oameni cu viaţă, nu cu şcoală. însă, dacă ne vom sdi să mergem pe urmele părinţilor noştri, ne vom mîntui.
17. Cum putem dobîndi darul tăcerii, care este mama rugăciunii?
— Să ne aducem aminte de cuvîntul Mîntuitorului care zice «că
pentru tot cuvtntul deşert vom da seama in ziuajudecădiy>; iar un sfînt părinte zice că « de cîte ori am vorbit, m-am căit». Mare este darul tăcerii. Prin tăcere scăpăm de osîndă, de clevetire, de vorbă deşartă şi învăţăm a ne ruga. Părinţii noştri vorbeau « şapte vorbe pe zi», cum se spune, dar cu inima şi cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morţii şi ziua judecăţii, încet, încet dobîndim darul tăcerii şi al rugăciuni. Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele Psalmistului David: « Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele». (Ps. 140, 1).
18. Care este folosul cel dinţii al rugăciomi?
— PrimijJ folos al rugăciunii este pacea sufletului şi naulţumirea duhovnicească. Oriunde eşti, eşti liniştit; orice faci, eşti mulţumit, ştiind că toate sînt rînduite de la Domnul. Cînd este cineva în pace, vorbeşte blind, înţelept şi liniştit, iar cînd nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat şi vorbeşte fără cugetare şi cu păcat. Mare dar este pacea şi mulţumirea sufletească ! Să le cerem permanent de la Dumnezeu în rugăciunile noastre. „488 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
19. Părinte Paisie, aici la Mînăatirea Sihăstria aveţi aceeaşi pace şi linişte pe care le aveaţi la schitul Sihla şi la Cozancca?
— Spune proorocul David în psalmi: « în tot locul stăpînirii Lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul /». Aşa zic şi eu. Că nu locul sfin¬ ţeşte pe om, ci omul sfinţeşte locul. Să nu uităm că fiecare loc are ispitele lui şi oriunde trebuie răbdare cu mulţumire. Un alt părinte spune că « aurul se lămureşte prin foc^ iar bărbatul prin ispite», că «trecind prin foc şi prin apă, ne-ai scos la odihnă». Acum mînăstirile sînt învăluite de multe griji, care uneori tulbură pacea obştii, dar se cuvine să se împace Marta cu Maria că sînt stirori.
20. Cum se va putea reînnoi duhovniceşte monahismul pe viitor?
— Nu depinde de noi reînnoirea monahismului, ci mai ales de Duhul
Sfînt. Căci Duhul Sfînt alege oameni sfinţi, păstori şi stareţi luminaţi şi duhovnici buni care pot forma călugări îmbunătăţiţi, iubitori de rug㬠ciune, de nevoinţă şi smerenie. Cu aceste virtuţi întotdeauna se înnoieşte monahismul, viaţa duhovnicească, iar fără acestea, niciodată. Dacă stareţii şi duhovnicii vor fi ca făcliile în sfeşnic şi vor merge, ca păstorul cel bun, înaintea turmei, atunci mînăstirile vor înflori vâzînd cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreuna cu îngerii, iar dacă nu, nicidecum.
.21. Ce sfaturi duhovniceşti daţi călugărilor tineri şi celor încep㬠tori? Cum pot spori în dragoste pentru Hristos şi în ascultare?
— Părinte loanichie, ce sfaturi duhovniceşti pot da eu acum, hătrîn şi bolnav ! Că după cuvîntul Mîntuitorului, vinul nou se pune în vase noi, ca să se poată menţine. Dacă se pune vinul nou în vase vechi, vinul nou fierbe şi sparge vasul şi se pierde şi vinul şi vasul. Aducerea aminte de moarte este de mare folos, că smuceşte pe om şi ne dă rîvnă pentru rugăciune şi uneori şi lacrimi. Să meargă fraţii mei des în cimitir şi să vorbească cu cei morţi, că ei îi vor învăţa cam aşa:« Ce eşti tu azi, am fost noi ieri; şi ce sintem noi azi, vei fi tu mîine !». Acest cuvînt este foarte adevărat şi poate fi de folos. Apoi să lase grijile cele trecătoare, vorba multă, nundria, prietenia cu cei lumeşti şi să se roage mai mult. Să nu le rămînă canonul de rugăciuni şi metanii la chilii, să vină regulat la bise¬ rică şi să-şi mărturisească săptămînal gîndurile la duhovnicie. Cine nu iubeşte rugăciunea şi biserica nu este bun de călugăr şi cu greu va ajunge corabia sa la liman. Este de folos celor mai tineri şi tuturor să citească zilnic Noul Testament. Vieţile Sfinţilor şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ca încetul cu încetul să le urmeze şi viaţa. Iar pentru ascultare, atît le spun: să facă toate cu binecuvîntare, cu rugăciune şi întrebare şi nu se vor căi niciodată.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 489
22. Care eete semnul sporirii duhovniceşti?
— Lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi multă iubire şi milă faţă de toată zidirea.
23. Cum putem birui cugetul desfrînării?
— Respingerea gîndurilor pătimaşe înainte de a intra în imaginaţia minţii şi păzirea ochilor de la privirea cu patimă sînt cele dintîi arme împotriva acestei patimi. Să privim femeile bătrîne ca pe nişte mame ale noastre, iar pe cele tinere, ca pe surorile şi fiicele noastre. Apoi să nu judecăm pe aproapele şi să ne înfrînăm de la mîncăruri alese şi de la vin care aprind firea. Peste toate acestea să ne rugăm mai mult, ca să ne acopere Dumnezeu cu darul Duhului Sfînt, că, fără ajutorul de sus,, nimeni nu poate birui.
24. Un duhovnic vă întreabă, păi'inte Paisie, ce să facă cu cei păti¬ maşi care nu se pot lăsa de păcat? Cum poate să-i vindece?
— Obişnuinţa păcatului formează a doua natură în om. La tămăduirea acestei boli învechite trebuie un doctor iscusit, care, cu ajutorul lui Dum¬ nezeu, să facă această grea operaţie de salvare prin mărturisirea păcatelor. Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căinţă. Apoi ur¬ mează canonul. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispăşirea păcatelor sale. Cel mai mare canon pentru păcate este să le păr㬠sească pentru totdeauna, adică să nu le mai facă. Dacă omul pătimaş, deşi făgăduieşte, nu se poate lăsa de păcat, atunci duhovnicul, după mai multe încercări, să se roage pentru el şi să-l trimită la alt duhovnic mai iscusit.
25. Ce să facă monahii care nu-şi pot împlini canonul călugăresc de rugăciuni, metanii şi închinăciuni?
— Monahii şi fraţii care nu-şi pot face canonul călugăresc din cauza ascultărilor grele se pot mîntui prin roadele ascultării şi prin repetarea neîncetată a rugăciunii lui lisus. Sau, cu voia duhovnicului lor, pot citi la Psaltire cîteva catisme, în locul canonului zilnic de la chilie. Alţi monahi dau milostenie la săraci, şi aceia se roagă lui Dumnezeu pentru ei, şi aşa se ajută unii pe alţii şi se mîntuiesc unii prin alţii, cu darul Domnului, însă nu ne facem mgăciunea şi canonul din silă, din obligaţie, nici milos¬ tenia, ci din dragoste şi cu bucurie, ca «pe dătătorul de bună voie îl iubeşte Dumnezeu».
26. Ce să facă monahii bătrîni care n-au avut ucenici şi fii duhovni¬ ceşti în viată?
> I
— Călugării bătrîni care n-au avut ucenici în viaţă, ori nu le-a dat Dumnezeu, ori n-au fost în stare să-i formeze, să se roage pentru oameni şi să aştepte sfîrşitul întru răbdare.490 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
27. Dacă vine vreun monah sau credincios de la alt duhovnic sau din altă parte şi cere unui duhovnic să*l mărturisească, este bine să-l primească sau nu?
— Să-l primească numai pentru sfat duhovnicesc, iar la spovedanie să-l primească numai dacă i-a murit duhovnicul sau are binecuvântare şi dezlegare de la duhovnicul lui.
28. O călugăriţă dintr-un schit care nu are nici duhovnic, nici Litur¬ ghie, întreabă ce să facă? Să se ducă în altă minăstire care le are pe amîndouă sau să stea la metania ei?
— Dacă este nevoitoare şi iubeşte liniştea şi rugăciunea, să stea la metania ei şi numai din timp în timp să se ducă la mînăstirea mai apro¬ piată pentru spovedanie, Sfînta Liturghie şi împărtăşanie. Iar dacă inima ei nu are pace, să intre în obşte de călugăriţe cu binecuvântare şi rînduială. Insă cine iubeşte hniştea şi rugăciunea să nu se lase, că are Dumnezeu grijă de fiecare suflet, de fiecare pasăre şi fir de iarbă.
29. Un călugăr surd şi fără vedere vă întreabă, să meargă la slujbele bisericii sau să se roage la chilie pentru că tot nu înţelege slujba?
— Dacă poate merge, să se ostenească şi să meargă, că mai bine să se roage în biserică la slujbă, decît în chilie. Iar sfîntul lui înger îi va nu¬ măra paşii şi va primi plată pentru osteneala lui. Să se roage şi pentru mine că sînt bolnav de picioare şi nu pot merge la biserică.
30. Cîţiva călugări tineri vă întreabă cum pol să înveţe şi să dobîn-^ dească rugăciunea inimii?
— Nici eu nu am rugăciunea aceasta, care este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii. Dar să înceapă a se ruga mai întîi cu gura,« că din prisosul inimii grăieşte gura». Apoi încet-încet vor spori cu dorul Duhului Sfînt în taina rugăciunii. La fel face şi copilul cînd se simte singur şi îi este foame. Strigă la mama pînă răspunde şi îi dă mîncare, apă şi tot ce-i tre¬ buie. Să imităm pe copii şi pe oamenii simpli, care nu ştiu multe rug㬠ciuni, dar zic « Tatăl nostru» în genunchi şi cu lacrimi.
31. Monahii şi fraţii din ascultări vă întreabă cum să se roage, că nu pot veni regulat la biserică din cauza ascultării?
— Scopul este sufletul faptelor hune. Dacă părinţii sînt trimişi cu binecuvîntare în ascultări pentru folosul obştii, s-o facă cu dragoste, rostind în taină rugăciunea lui lisus, că ascultarea este mai mare decît rugăciunea. Ascultarea este mucenicie de bună voie, spun Sfinţii Părinţi. Dacă faci ascultarea cu dragoste şi rugăciune, o faci uşor şi bine şi tecu PĂJEUNŢI DIN MOLDOVA 491
bucuri în Domnul şi tu şi cel ce te-a trimis şi ai plată de la Mîntuitorul pentru răbdare şi smerenie, că nu faci voia ta. însă în timpul liber nu te lenevi. Roagă-te la chilie, mai pune raîna pe o carte sfîntă, mai cerce¬ tează un părinte bolnav. Fă toate cu smerenie şi dragoste şi sigur te mîntuieşti !
32. Un preot de parohie întreabă cum să păstorească mai bine, după Dumnezeu, turma încredinţată lui de Hristos?
— Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu cu băţul. Adică cu blîndeţe, iar nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci mai mult cu fap¬ tele, decît cu vorbele, « co oamenii, văzînd faptele cele bune ale voastre», « sd slăvească pe Dumnezeu». Apoi să facă slujbe frumoase, cu credinţă şi evlavie; să dea milostenie la cei săraci şi bolnavi din parohie, să înveţe dreapta credinţă pe credincioşi, bătrîni, tineri şi copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri şi să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărţi sfinte şi cu tot cuvîntul lui Dumnezeu.
33. Alt preot vă întreabă cum să se comporte cu sectanţii şi necredin¬ cioşii care amăgesc pe credincioşi şi dezbină turma?
— în război, gradaţii sînt cei mai expuşi şi observaţi de inamic, căci dacă sînt ucişi dintre comandanţi, îndată soldaţii sînt luaţi prizonieri şi biruiţi. Aşa şi pe frontul Bisericii. Diavolul dă război prin sectanţi mai ales asupra preoţilor, ca să poată înşela pe ortodocşi şi sa-i tragă la eresul lor. Mai întîi trebuie cerut ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune şi post, ca să nu pătrundă sectele în rîndul credincioşilor, adică lupii în turmă. Apoi contează foarte mult viaţa, evlavia, înţelepciunea şi comportarea preotului în parohie, în mijlocul oamenilor. Aşadar, de viaţa preotului depinde, în bună parte, mîntuirea turmei. Că zice Mîntuitorul: « Vai de cel ce se sminteşte, dar mai vai de cel prin care vine sminteala !». Iar în alt loc zice: « Cel ce ta face şi va învăţa pe oameni, mare se va chema intru împărăţia cerurilor». Trebuie să unim lucrarea faptelor bune cu cuvântul învăţăturii si cu sfîuta rugăciune. Altfel nu putem face o preoţie lucrătoare, vie.
34. Părinţii a doi copii vă întreabă ce să facă cu fiii lor căci, de la virata de 16 ani, nu-i mai ascultă şi trăiesc în păcate?
— în această situaţie sînt direct vinovaţi părinţii copiilor, care nu le-au dat de mici o educaţie creştinească şi i-au lăsat în voia lor. P㬠rinţii unor asemenea copii vor da seama de sufletele lor, că nu le-au insu¬ flat de mici credinţa şi frica de Dumnezeu. Iată, acum culeg ce au semă-492 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nat ! Dar, să se roage pentru ei, să-i ducă la un preot bun la spovedanie, să-i căsătorească, să-i deprindă din nou cu biserica, cu munca, cu cinstea şi este speranţă de iertare şi îndreptare.
35. O femeie credincioasă, cu copii, alimgată din familie dc soţul ei care bea, întreabă ce să facă? Să-şi părăsească soţul şi copiii sau să se întoarcă în famiUe şi să rabde toate?
— O mamă credincioasă care are bărbat şi copii, oricît ar suferi de la soţul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor. Apoi este legată de băr¬ bat prin taina cununiei şi trebuie să asculte pe Sfîntul Pavel, care zice că«Jemeia credincioasă mintuieşte pe bărbatul necredincios» prin rugăciune, post şi răbdare. Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ducă pînă la capăt crucea căsătoriei.
36. 0 altă femeie care nu a vrut să aibă copii la tinereţe şi a rămas fără copii, vă întreabă cum să-şi plîngă păcatele ei?
— Femeia ucigaşă de copii şi plină de păcate să-şi plîngă toată viaţa păcatele, cu post şi lacrimi şi prin milostenie să îngrijească de copii orfani şi de bolnavi, după sfatul duhovnicului ei.
37. 0 femeie tînără, maltratată şi forţată de soţul ei să-şi ucidă copiii prin avort şi pază, vă întreabă ce canon să facă pentru a dobîndi iertare şi mintuire de la Dumnezeu?
— Amîndoi, ea împreună'cu soţul ei, se duc în osînda iadului dacă nu se vor pocăi. în această situaţie femeia trebuie să se opună uciderii copii¬ lor, sau să se despartă de la început. Deci, mai întîi sa-şi mărturisească păcatele la un duhovnic iscusit. Apoi să boteze copii în locul celor ucişi, să nască alţi copii în loc, să postească pînă seara în toată viaţa o zi pe săptămînă, de obicei vinerea, să facă metanii şi milostenie după putere şi avem nădejde că va dobîndi mîntuire şi milă de la Dumnezeu.
38. O soţie credincioasă cu copii, al cărei soţ trăieşte în adulter cu alte femei, vă întreabă cc să facă? Să dea divorţ de soţ sau să se sacrifice pentru copii?
— Soţia bărbatidui desfrînat care are şi copii să rabde cu nădejde întoarcerea soţului la pocăinţă şi să nu-1 părăsească de mila copiilor. Iar dacă nu are copii să-l părăsească un timp pînă dă dovadă de pocăinţă, şi, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie, fără a-i mai aminti de păca¬ tele făcute în trecut.
Mi-amintesc aici că şi mama mea a avut copii, din care doi, eu şi un frate al meu, Gheorghe, am fost pe front în primul război mondial. La terminarea războiului mulţi soldaţi mureau pe cale de frig şi boli- Mama mea, Catinca, ieşea zilnic la poartă şi plîngea după noi doi:« Dragiicu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 493
mei fii, dragii mei copii, de ce nu mai veniţi?». Nu după mult timp s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi pe cînd o scoteau s-o îngroape, la poartă i-a venit de pe front fratele meu Gheorghe şi toţi plîngeau moartea mamei. Mama mea Catinca şi fiul ei Gheorghe, Dumnezeu să-i ierte ! Cu adevărat nici un nume nu-i mai scump pe acest pămînt, decît numele de mamă !. . .
39. O altă femeie tînără, căreia i-a murit soţul, vă întreabă dacă poate să se recăsătorească şi în ce condiţii?
— Femeia rămasă văduvă, timp de 40 de zile este în doliu. Altele ţin doliu şase luni şi chiar un an. Iar dacă este tînără şi are copii, să tr㬠iască în înfrînare un an-doi şi dacă se poate înfrîna cu darul lui Dumnezeu, să rămînă văduvă pentru copii şi să se jertfească pentru viitorul şi creş¬ terea lor. Dacă nu se poate mai mult înfrîna, să se căsătorească cu bine- cuvîntarea preotului ei, dar nu pentru păcate, ci pentru a naşte copii şi pentru înfrînare. Cel dintîi lucru, să se teamă de păcat cu frică de Dum¬ nezeu, că multe femei îşi pierd sufletul prin desfrînare şi avort.
40. O femeie văduvă, părăsită de copii, vă întreabă cum să-şi petreacă văduvia şi cum să-şi întoarcă fiiii la pocăinţă?
— Dacă este vîrstnică şi văduvă prin deces, în nici un caz să nu se mai căsătorească, dar nici să trăiască în desfrînare. Dacă este lăsată dă bărbatul ei, să facă tot ce este posibil să se împace cu el, şi amândoi se se ostenească pentru Salvarea copiilor. După 40—50 de ani, femeile văduve nu trebuie să se recăsătorească, dacă iubesc pe Hristos şi doresc să-şi mîutuiască sufletul. De multe ori chiar conflictele şi dezbinarea dintre soţi au depărtat pe copii de ei, de casă, de Dumnezeu, şi au ajuns să cadă în tot felul de păcate. Mama văduvă, părăsită de copii, îi poate întoarce cu dragoste şi ascultare spre ea şi spre Dumnezeu, numai cu rugăciunea, cu lacrimile şi răbdarea ei. Nu este altă cale. Să se roage pentru ei, să meargă pe la biserici, să ceară sfatul preotului ei, să îndemne copiii la spovedanie, să le dea vorbe şi cărţi bune şi cu încetul îi întoarce Dumnezeu pe calea cea bună.
41. Doi tineri necăsătoriţi vă întreabă ce să aleagă? Să se căsătorească sau să intre în viaţa monahală să slujească lui Hristos?
— Amindouă căile sînt binecuvîntate, dar depinde de voinţa lor. Mai întîi trebuie să cunoască bine ispitele, greutăţile şi obligaţiile ambelor căi de viaţă, că fiecare drum are crucea lui, încercările şi bucuriile lui. Apoi să se roage mult înainte de a se hotărî, să postească 40 de zile, să se mărturisească la duhovnicii lor şi să ceară sfaturi de la cei mai iscusiţi494 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
duhovnici- După 40 de zile de rugăciune şi post, Dumnezeu le va descoperi, prin conştiinţă şi duhovnic, pe ce cale să apuce. Dacă iubesc fecioria, liniş¬ tea, tăcerea şi rugăciunea, calea cea mai bună este călugăria. Iar dacă iubesc viaţa de familie mai mult, adică copiii, lucrul mîinilor şi toate grijile acestei vieţi, să intre în viaţa de familie. Amîndouă căile duc la mîntuire, dacă sînt respectate datoriile creştineşti obligatorii. Domnul a binecuvîn- tat amîndouă căUe, dar nu putem noi hotărî ce cale să aleagă fiecare. Numai Dumnezeu şi omul singur hotărăsc. Bătrînii noştri aveau această vorbă înţeleaptă:« La călugărie şi la căsătorie să nu sileşti pe nimeni !»
42. Ciţiva săraci aşteaptă un mic ajutor la uşa chiliei sfinţiei voastre, părinte Paisie. Ce doriţi să le spuneţi?
— Daţi-le cîte ceva din ce au adus credincioşii, că « argint şi aur nu am» şi spuneţi-le să fie sănătoşi, să se roage cuminţi, pentru mine şi să nu uite de Dumnezeu. Că săracii se mîntuiesc mai uşor decît noi.
43. Un frate începător vă întreabă cum poate şti dacă are sau nu chemare pentru viaţa monahală şi cum trebuie să se pregătească pentru minăstire?
— Bine face fratele că întreabă, că şi eu am întrebat acum 69 de ani, cînd am intrat la Cozancea în mînăstire. Mai întîi, fratele care doreşte viaţă de mînăstire, trebuie să se pregătească de acasă. Să meargă regulat la biserică, să se roage mult, să consulte cărţi sfinte, să ceară sfatnl părin¬ ţilor bătrini, să iubească fecioria, tăcerea, postul, singurătatea. El trebuie să ştie de ce vine la mînăstire, cu ce scop şi ce datorii are călugărul înaintea lui Dumnezeu. Apoi să vadă cum se face o călugărie şi ce făgăduinţe dă noul călugărit. Că şi eu m-am îndrăgostit de mînăstire încă din şcoală, citind viaţa Sfîntalui Sava cel Sfinţit, şi mă ceream la mînăstire la Co¬ zancea, în apropiere, dar mămuca m-a oprit, zieînd: « Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie, că acolo este canon mare şi rugăciune, post şi metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr şi era tare slab şi ae ruga aşa:« Doamne, dacă mai am zile de trăit şi îmi eînt spre mintuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine !». Aşa că am ascultat
pe mămuca, m-am dus la armată şi, după terminarea războiului, mi-am adus aminte de viaţa Sfîntului Sava şi de dragostea copilăriei mele şi am intrat în viaţa monahală la schitul Cozancea-Botoşani, în anul 1921, şi am trecut prin toate ascultările minăsţireşti. Dar, ca să nu mă laud, întrebaţi pe Părintele Cleopa, că el mă cunoaşte de cind era copil mic.
Unii vin la minăstire că văd slujbe finimoase, sau la îndemnul unor
rude, sau din sărăcie în fanaibe, sau că sînt puţin bolnavi, sau că nu se înţeleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tinereţii, sau ca să ajungă preoţi, sau din alte pricini. însă cel mai bine este cînd vine omul chematcu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 495
de Dumnezeu prin glasul stăruitor al conştiinţei şi cu binecuvîntarea dubovniciilui său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viaţa îngerească.
44'. Ce trebuie să cugete mai ales monahul în viaţă?
— Cred că trebuie să cugete cel mai mult la rugăciune, la mila lui Dumnezeu, la ceasul morţii şi al judecăţii. Dar mai bine întreabă pe cei cu inima curată,« că aceia vor vedea pe Dumnezeu»; că eu, şi cînd mă rugam !n biserică eram lovit de gînduri necurate, ca să mă smeresc pentru păcatele mele.
45. Cum poate călugărul să devină un bun ostaş al lui Hristos?
— Dacă monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toţi oamenii, cu Dumnezeu şi cu sine; dacă are inimă înftîntă şi smerită; dacă nu se teme de ceasul morţii şi este dezlipit de cele pământeşti, deja este ostaş deplin al lui Hristos, cum spune şi Sfîntul Apostol Pavel: « în- trarmaţi-vă ca nişte buni ostaşi ai lui Hristos ...» Credinţa tare, rug㬠ciunea şi smerenia sînt cele dinţii şi cele mai puternice arme ale călug㬠rului şi creştinului. Iar Tiltima şi cea mai mare virtute a celor ce cred în Hristos, Cel înviat din morţi, este dragostea creştină, adică să iubească fără deosebire pe toţi oamenii şi toată zidirea creată de Dumnezeu.
46. Călugării sint obligaţi să primească, la nevoie, preoţia?
— Călugăria se • cere de fiecare candidat, — că nimeni nu poate fi călugărit dacă el singiiT nu o cere —, iar preoţia se dăruieşte de la Dum¬ nezeu prin voia celor mai mari ai noştri. Preoţia este o taină şi se dă, după multă nevoinţă şi verificare, numai celor vrednici. Călugărul nu trebuie să ceară şi să dorească preoţia şi duhovnicia, dar, dacă este silit de păstorii săi şi este nevoie, s-o primească, spre slava lui Dumnezeu şi mîntuirea multora. Vai, nouă, dacă recomandăm candidaţi nevrednici de preoţie. în faţa lui Hristos vor da greu răspuns, atît candidatul şi duhovnicul care l-a recomandat, cît şi ierarhul care l-a hirotonit cu grele impedimente canonice.
47. Spuneţi-mi cîteva cuvinte despre părinţii noştri duhovniceşti, Arbimandritnl Qeopa lUe şi Protosinghelul loil Gheorghiu?
— Părinţii noştri Cleopa şi loil, care nn de mult a plecat la DonmvJ, au fost ca cele două surori, Marta şi Maria. Ei nu s-au certat niciodată timp de 50 de ani cit au trăit la Sihăstria împreună. Părintele Cleopa lu¬ crează cu cuvintul, iar părintele loil stă la picioarele Mintuitorului nostru lisus Hristos. Aşa nădăjduim să fie !
r. 496 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
48. Care este cel dinţii cu^înt al ucenicului către duhovnic? Dar al duhovnicului către ucenic?
— Cel dintîi cuvînt al ucenicului către duhovnicul lui este: « lartă-mă, părinte, şi nu mă uita la sfînta rugăciune»; iar al duhovnicului către ucenic este:« Dumnezeu să te ierte, fiule, şi să ne vedem la Rai!»
49. Părinte Paisie, ce sfaturi duhovniceşti daţi ucenicilor sfinţiei
voastre care v-au fost credincioşi pînă la urmă şi v-au urmat
sfaturile si binecuvîntarea? .
»
— Să mă pomenească la sfînta rugăciune cît vor fi în această viaţă trecătoare şi să crească şi ei ucenici duhovniceşti. Ce am văzut bun la mine, să urmeze şi ei; iar ce au văzut rău, să mă ierte, ca să fie şi ei iertaţi de Dumnezeu în cer î
50. Ce sfaturi daţi ucenicului de chilie care vă îngrijeşte în suferinţă?
— Să poarte neputinţele mele trupeşti, precum le-am purtat şi eu pe ale lor cele sufleteşti. în tinereţea mea am grijit şi eu de un părinte hătrîn şi uneori îi făceam nemulţumiri şi îl supăram. Apoi îndată îi cercam iertare şi mă rugam pentru el la Dumnezeu şi ziceam:« Doamne, nu cer să-mi răsplăteşti aici, ci dincolo !». Aşa îi spun şi ucenicului de chilie, că dincolo îi va răsplăti Domnul dragostea şi osteneala pe care o face cu mine păcătosul.
51. Părinte Paisie, vă temeţi de ceasul morţii?
— Cum să nu mă tem, dacă sînt om păcătos ! Căci şi Mintuîtorul, cînd se ruga în Grădina Ghetsimani, zicea: « întristat este sufletul Meu pînă la moarte». în viaţa mea am văzut sfîrşitul multor părinţi şi cre¬ dincioşi, dar nu am văzut pe nimeni rîzînd în clipa morţii, că atunci e atunci!
52. Ce altceva ne mat spuneţi despre sfîrşitul acestei vieţi trecătoare?
— Dragii mei fii sufleteşti, vă doresc să ajungeţi cu sănătate zilele •şi anii mei, dar. prin cîte ispite şi încercări am trecut eu, să vă păzească Dumnezeu ! Vă spun că uneori Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup de vreme, ca să nu greşească, iar pe unii din bătrlniîi îngăduie şi îi rabdă să trăiască mai mult ca să se pocăiască. Tinereţea este ca o floare de prim㬠vară, iar bătrîneţea este ca soarele la asfinţit, gata în tot ceasul de moarte. Să vă spun o întîmplare adevărată. în anul 1926 a venit la schitul Co- zancea un firate la călugărie, fost cioban la oi. îl chema Vasile Arăpaşu. Era tare apropiat de mine. în 1932 6-a îmbolnăvit bătrînelul. într-o dimineaţă l-am vizitat şi mi-a spus:« Părinte Paisie, nu ştiu ce are să fie,cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 497
dar astă noapte am visat că mergeam spre răsărit, pe un cîmp verde, si atita lume mergea, cită frunză şi iarbă. înaintea tuturor mergea un fiăcăoaş ca de 30 şi mai bine de ani, cu capul descoperit şi ducea o cruce de lemn în spate. Şi am auzit un glas: « Unde mergeţi?». Şi a răspuns tînărul care purta crucea:« Ducem un suflet la Dumnezeu !» A doua zi a murit bătrinul VasUe. Era de loc de lîngă Botoşani.
Să vă citesc acum felicitarea care mi-a trimis-o părintele Casian Frunză, fost egumen la schitul Sihla: «Părinte Paisie, se apropie un an nou. Dumnezeu şi Maica Domnului să vă dea putere şi răbdare să mai staţi între noi, păcătoşii, şi să ne fiţi pildă de răbdare în acest veac trecător. Ispitele se înmulţesc, dar cu rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor toate trec. Eu mă rog Bunului Dumnezeu şi Maicii Domnului să vă ţină sănătos, pină ce veţi trimite pe toţi ucenicii sfinţiei voastre, mîntuiţi, înaintea lui Dumnezeu. Mai pe urmă să veniţi şi sfinţia voastră. Anul care vine poate să fie anul mîntuirii şi al plecării noastre. Dumnezeu să vă ţină sănătos în mijlocul nostru, ca să ne întăriţi în ispite. Amin !».
53. Ce alte sfaturi daţi călugărilor şi credincioşilor?
— Ei, părinte ! Dacă am putea face noi tot ce învăţăm pe alţii, am fi sfinţi ! Eu învăţam pe alţii să aibă răbdare în suferinţă. Acum cînd sînt în suferinţă, văd că nu am deloc răbdare. îmi trebuie nu răbdare, ci îndelungă răbdare. Un frate mă întreba:» Se poate ca în timpul suferinţei să potolim durerea cu rugăciunea?». Aici este darul lui Dumnezeu, i-am răspuns eu. Dragostea duhovnicească bimieşte durerea, cum spune Hristos despre femeia care este în chinurile naşterii, că după naştere uită durerea « că s-a născut om pe lume». Mare lucru este, părinte, a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui. Să cerem ajutor de la Dumnezeu, ca să putem trece cu bine valurile acestei vieţi.
Dacă nu poţi face faptă bună, nu este păcat; iar dacă poţi s-o faci şi nu o faci, este păcat. Sînt oameni care nu au copii, sau nu au vrut să aibă, sau nu le-a dat Dumnezeu. Cei care nu i-au dorit, la bătrîneţe îi doresc şi plîng că nu au copii, dar este prea tîrziu. Cînd darul lui Dum¬ nezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par uşoare; iar cînd se depărtează harul, atunci toate* i se par grele. Atunci suferă, strigă şi plînge, cum face şi copilul părăsit de mama lui. Uneori mă întreb, oare suferinţa mea şi a fiecărui om nu este cumva o arvună a vieţii veşnice? Că suferinţa ne smereşte şi ne învaţă a striga la ajutorul lui Dumnezeu-
Cînd sîntem la cîte o răscruce de viaţă, să facem două lucruri: să ne rugăm şi să întrebăm. Eu mai degrabă mă rătăcesc în oraşe decît în dădure ! Noi trebuie să ajungem de la gîndirea de Dumnezeu la simţirea498 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lui Dumnezeu, Una este vorbirea de Dumnezeu şi alta este simţirea lui Dumnezeu. Una este vorba, şi alta este fapta. La simţire duhovnicească ajunge numai acela care face voia lui Dumnezeu. Că zice Mîntuitorul: « iVu tot cel ce-Mi zice:«Doamne, Doamne», va intra întru împărăţia lui Dumnezeu», Mai mult să faci cu fapta, decît să vorbeşti cu cuvîntul. Că lumea este plină de vorbe, dar puţini sînt care pun poruncile Evangheliei în practică. Prind foarte bine şi cuvîntul duhovnicesc, sfatul, mustrarea, îndemnul, predica, cărţile bune. Dar de la cuvinte trebuie să trecem şi la fapte, că « dupăfaptele tale te voi judeca», zice Domnul, căci şi Dumnezeu a creat lumea numai cu cuvîntul şi era bună foarte ! încă şi sfinţii mărtu¬ riseau pe Hristos prin cuvînt, învăţau şi scriau cărţi inspirate din Sfînta Evanghelie. Dar noi cei de azi sîntem oameni păcătoşi. Noi trebuie să vorbim puţin şi numai ce este de folos spre lauda lui Dumnezeu. Spunea un filozof într-o carte:« Cine spune tot ce ştie, acela ştie puţin şi prost!» Dacă am fi făcut şi noi în viaţă măcar a zecea parte din cît am învăţat pe alţii, tot ne-ar mîntui Dumnezeu!
Sînt mulţi oameni tulburaţi astăzi şi nu-i uşor să-i linişteşti. Aici este înţelepciunea duhovnicului, a păstorului de suflete. Sînt unii care au ceva înţelepciune în mintea lor, dar se mîndresc în inima lor. Alţii nu au nimic în cap, dar cred că au ceva şi se mîndresc degeaba. Cei mai mulţi sînt bolnavi sufleteşte din cauza mîndriei. Şi ca să-i vindeci şi să-i scoţi dintr-ale lor, de multe ori te osteneşti degeaba. Eu care nu am mai nimic, cum să-i învăţ pe aceşti oameni? Mai degrabă tac ca să nu-i fac mai răi. Alteori, dacă tac, poate iar greşesc, pentru că nu dau puţin ajutor aproapelui care are nevoie. De aceea zic către toţi: multe să ascultaţi, dar puţine să vorbeşti, că « de tot cuvîntul deşert vom da seama înaintea lui Dumnezeu». învăţ şi eu pe cei care vin la mine, cum îmi dă Dumnezeu in gînd în ceasul acela şi cum mă îndeamnă inima. Numai de ar pruni Domnul osteneala şi dragostea noastră.
54. Ce sfaturi mai deosebite daţi ucenicilor?
— Cel mai mult îi îndemn pe toţi să se roage: Rugaţi-vă mereu 1 Rugaţi-vă din inimă ! Rugaţi-vă cît mai mult lui Dumnezeu ! Aceasta este toată speranţa mîntuirii noastre. Că din rugăciune izvorăsc toate faptele bune. Am văzut credincioşi şi călugări care plîngeau la rugăciune. Citeau acatistul şi paraclisul Maicii Domnului şi nu puteau să se roage de lacrimi. Duhovnicul meu de la schitul Cozancea mă scula în fiecare noapte la Utrenie cu două ceasuri mai de iTeme şi-mi zicea: « Părinte Paisie, vino la biserică, că secerişul este mult şi secerători sînt puţini !» în fiecare miez de noapte îl găseam aşteptînd pe pragul bisericii, că era foarte nevoitor la rugăciune. Aşa s-ar cuveni sa facem toţi.
cu PĂKINŢI DIN MOLDOVA
499
AJ doilea sfat pentru ucenicii mei care sî^t dxihovnici. Eu în viaţa mea de preot am legat şi am dezlegat, în numele lui Hxiatoa, pe toţi care au venit la mine pentru spovedanie. Ştie Dumnezeu dacă am făcut bine sau rău. Dar pe cei care nu făgăduiesc că părăsesc păcatele, nu avem voie să-i dezlegăm, pînă nu se căiesc de ele din inimă şi le părăsesc. La fel şi cu Sfînta împărtăşanie, mare atenţie cui şi cum o dăm, că mare răspundere avem înaintea lui Dumnezeu. Nici prea rar, dar nici prea des. Să ţinem cont, pe cit se poate, de Sfintele Canoane şi de practica părin¬ ţilor iscusiţi de astăzi. Să cumpănim între asprime şi iertare, între scum- pătate şi iconomie, iar unde nu ştim, sau în cazuri grele să întrebăm pe duhovnicii iscusiţi şi mai ales pe ierarhii noştri. Mare atenţie pe cine re¬ comandăm la hirotonie, că ne aşteaptă aspră judecată. Că unii au fost hirotoniţi cu nevrednicie, împotriva Sfintelor Canoane, şi au făcut greu¬ tăţi Bisericii lui Hristos. Apoi să nu uităm că toţi preoţii, călugări şi dc mir sînt datori să-şi aibă duhovnicii lor şi să se spovedească regulat, iar cînd este vorba de ca2niri grele să se mărtmisească numai la un episcop. Preotul nu poate dezlega toate păcatele preoţilor şi chiar ale mirenilor, cum sînt cazurile de căsătorii între rude sau divorţ. Celor ce sînt tulburaţi, certaţi cu cineva, descurajaţi, prea slabi în credinţă, luptaţi de cugete trupeşti, care au judecăţi sau sînt blestemaţi de preoţi şi de părinţii lor, sau cred în vrăjitorie, şi mai ales care au făcut avorturi şi pază, sau ău îndemnat şi pe alţii la aceste grele păcate de moarte, să nu le dăm îndată Sfînta împărtăşanie, că luăm foc şi noi cu ei. Ci să-i sfătuim să păr㬠sească păcatele, să respecte' canon vreme îndelungată, să postească, să facă milostenie, să facă metanii şi rugăciuni după putere şi numai după un timp, cînd Duhul Sfînt va încredinţa pe duhovnic, acesta să le dea Sfintele şi mîntuitoarele Taine. La fel şi celor îndoielnici, nehotărîţi şi ispitiţi de păcatele sufleteşti şi trupeşti, nu îndată să le dăm Sfînta împărtăşanie. în toate cazurile să ne rugăm mult pentru cei ce se mărturisesc la uoi şi au cazuri grele, şi Dumnezeu ne va încredinţa tainic^^ce canon să le dăm şi cînd să-i apropiem de cele sfinte.
55. Credeţi ca in viitor mînăsdrile noastre şi acest [sfînt locaş vor spori în viaţă duhovnicească şi în iubire, sau vor dccădca din ce în ce mai mult spre cele pămînteşti?
— încă nu am ajuns în măsura aceasta de a cunoaşte ce va fi după noi. Dar după făgăduinţa Mîntuitoiului, care zice: «Jatd Eu stnt cu voi pînă la sjÎTşitul veacului», să credem în aceste cuvinte că Domnul, va fi cu noi şi in viaţa aceasta şi în cea viitoare. Dar numai dacă vom păzi poruncile Domnului, făgăduinţele de la-călugărie şi sfaturile părinţilor care ne-au crescut. Iar dacă ucenicii şi urmaşii noştri nu vor iubi bisericasoo CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
fijfii sfintele slujbe după unduială, nici rugăciunea, postul şi milostenia «i vor trăi în neunire, în robia grijilor pămlnteşti şi în uitare de Dumnezeu, atunci viitorul mînâstirilor noastre va fi din ce în ce mai întunecat şi viaţa <iubovnicească va decădea tot mai mult. Să ne rugăm lui Dumnezeu să binecuvinteze mînăstirile noastre şi pe viitor cu stareţi, duhovnici şi călugări din ce în ce mai buni.
56. Speraţi să ne întîlnim dincolo, în lumina lui Hristos, împreună cu părinţii noştri plecaţi mai dinainte?
— De vom păşi pe urmele vieţii lor şi de vom trăi în desăvîrşită d.ragoste unii cu alţii, avem credinţă şi nădejde în mila şi bunătatea lui Dumnezeu şi ne vom vedea dincolo, în veşnica viaţă, ajutîndu-ne harul lui Dumnezeu, rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor.
57. Care sînt ultimele cuvinte pe care aţi dori să le rostiţi în clipa plecării la Hristos?
— în ceasul acela aş dori să repet rugăciunea cea mai de pe urmă a Sfîntului Apostol şi Arhidiacon Ştefan: «Doamne, în miinile Tale îmi dau duhul meu /»
58. Iubitul meu părinte duliovnicesc, ce cuvint de folos spre mîntuire îmi daţi şi mie, înainte de plecare?
— Părinte loanichie, este timpul să pui în practică ceea ce ai scris şi ai învăţat pe alţii; co nu cel ce învaţă este mare la Dumnezeu, « ci cel ce va face şi va învăţo^, acela mare se va chema întru împărăţia lui Dumnezeu /»
59. Vă mulţumesc, Părinte Paisie, în numele tuturor ucenicilor şi fiilor duhovniceşti ai Sfinţiei Voastre, pentru aceste înţelepte
" ; . sfaturi şi cuvinte de folos sufletesc, pe care ne vom strădui sa
le impUnim şi cu fapta, spre lauda Prea Sfintei Treimi.
— La plecare, să vă citesc o scurtă rugăciune, după obiceiul meu: «Domuul Dumnezeu, Prea Milostivul, să vă binecuvinteze, Domnul să vă ajute, Domnul să vă miluiască. Domnul sa vă păzească de tot răul. Domnul să vă umple de bucurie duhovnicească. Domnul, ca un buu şi iubitor de oameni, să vă ierte de păcate şi în ceruri cu drepţii să vă pri¬ mească ! Binecuvintează, Doamne, pe robii Tăi aceştia şi rugăciunea lor, şi dragostea lor, şi credinţa lor, şi bucuria lor, şi smerenia lor, şi răbdarea lor. Binecuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pîinea lor, şi copiii lor şi viaţa lor şi sfîrşit bun le dăruieşte, iar dincolo un colţişor de rai le dăruieşte, că binecuvîntat eşti în veci. Amin !»cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 501
PROTOSINGHELUL IERONIM GAGEA *
Schitul Bucium-Iaşi
Credincioşii din Iaşi, care doresc o slujbă frumoasă cu mult fast în Duminici şi marile sărbători, se duc la Catedrala Mitropolitană din centrul oraşului. Cei care doresc să intre într-o atmosferă monahală mai sobră, fac o plimbare de reconfortare sufletească pînă Ia Mînăstirea Cetăţuia, ur- cînd dealul cu acelaşi nume din apropiere. Iar cei care caută o atmosferă de linişte interi¬ oară şi doresc să vorbească cu un duhovnic mult apreciat se duc la schitul Bucium, situat la periferia de sud a marelui oraş.
Schitul Bucium este o foarte modestă aşezare monahală, întemeiată de călugării români atoniţi Ia începuttU acestui secol, ca metoc al Schitului românesc Prodromul din Muntele Athos. Poziţia sa izo¬ lată, mai greu de găsit de marele public, aşezarea sa între nesfîrşite lanuri de vii şi livezi sub dealul Repedea, dau schitului Bucium un a.spect liniştit şi binecuvîntat de mic paradis.
în această grădină a lui Dumnezeu, cu alei de flori şi castani, cu ogoare bogate în livezi şi porumb, cu dealuri phne de vii încărcate de rod, cu cireşi în floare şi friicte care dau în pîrg, pe un mic platou se înalţă biserica schitului cu hramul« Cuvioşii Părinţi Atoniţi» şi- corpul modest al chilii¬ lor călugăreşti. Cei doisprezece părinţi, în frunte cu protosinghelul Elef- terie, egumenul, care formează obştea schitului Bucium, îşi împart timpul între rugăciune şi ascultare, între chilie şi biserică, între linişte şi misiune. Unii lucrează în vie, alţii-plivesc grădinile, iar alţii stau cu dragoste şi bunăvoinţă înaintea bunilor credincioşi care ajung pînă aici pentru rug㬠ciune şi cuvînt de folos sufletesc. Seara, în amurg şi în zori de zi, după rînduiala Muntelui Athos, se adună cu toţii la biserică şi cintă cele şapte Laude, sau săvîrşesc Sfînta Liturghie. După ce se întăresc cu sfînta rug㬠ciune, în răsăritul soarelui, se duce fiecare, în tăcere şi mulţumit sufleteşte, la ascultarea sa.
• Născut în anul 1908, în comuna Luncani — Iaşi, a intrat în mînăstire în anul 1935. Este călugărit la Mînăstirea Cetăţuia în 1937 şi hirotonit preot în 1938. Slujeşte ca preot la metanie pînă în anul 1968, eînd este transferat ca duhovnic la schitul Bucium — Iaşi.
502
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Sufletul obştii de aici este Protosinghelul Ieronim,, duhovnicul călugărilor şi al credincioşilor. Părintele Ieroiiim nu este unteolog al cuvin¬ telor, ci al faptelor. Nu ştie adîncul teologiei din cărţi, dar ştie să scoată suflete din adîncul păcatului şi al iadului. Ştie să facă din rău bun, din om păcătos, un creştin pocăit. Ştie să astîmpere lacrimile şi zbuciumul sufletului, ştie să înveţe cu blîndeţe, să aştepte deşteptarea sufletului nehotărît, să mingîie ca o mamă duhovnicească şi să iasă înaintea celui ce se întoarce ca « fiul risipitor». Iar cînd un suflet părăseşte păcatul şi îşi schimbă viaţa în Hristos, părintele Ieronim se bucură ca un copil. Sfinţia sa dobîndeşte inimile oamenilor prin rugăciune şi blîndeţe, nu prin mustrare şi canon aspru. Se roagă pentru fiecare fiu duhov¬ nicesc, îi dă rînduială de rugăciune şi cărţi de învăţătură, îi adaugă şi cîteva sfaturi părinteşti şi prin darul Duhului Sfînt dobîndeşte multe suflete pentru Hristos.
Aşa lucrează părintele Ieronim în grădina lui Dumnezeu de 50 de ani! Seamănă cu nădejde, lucrează cu răbdare, udă cu încredere şi culege multe roade, pe care puţini duhovnici reuşesc să le dobîndească. De aceea, astăzi este înconjurat de mulţi ucenici, este căutat de mulţi credincioşi şi respectat ca un adevărat părinte duhovnicesc de toţi care îl cunosc.
într-o zi de toamnă, cînd strugurii sub teascuri se prefăceau în vin şi florile de pe alei se dezbrăcau de podoabă, am poposit la uşa chiliei părintelui Ieronim. Dorul de cuvînt viu, de dialog sufletesc mă adusese pînă la sfinţia sa. Nu căutam doar cuvinte. Ştiam că blîndul duhovnic nu risipeşte uşor cuvintele. Ci căutam mai mult să-l văd acasă, să-l sunt cu inima, să trăiesc cîteva clipe în prezenţa sfinţiei sale, să-i cer bine- cuvîntare şi un gînd bun pentru suflet. Puţinele sfatirri adunate cu grij& in acea zi de toamnă le redau în rindurile care urmează.
— Binecuvintează, Prea Cuvioase Părinte Ieronim I
— Domnul să ne binecuvinteze, părinte loanichie ! Poftiţi în chilie. Chilia, o încăpere potrivită, este plină de icoane, cărţi, miros de tămîie şi binecuvintare. Sub candela aprinsă. Ceaslovul deschis aşteaptă pe părintele.
— Iertaţi-mă, Prea Cuvioase, că v-am deranjat de la rugăciune.
— Este mai mare dragostea decît rugăciunea, părinte loanichie. Cînd bate cineva în uşă, atunci Hristos bate. De aceea, trebuie să lăsăm rugăciunea în numele dragostei, pentru cel care vine la noi în, numele Dommdui. Că Dumnezeu este dragoste!
— Mai puteţi face faţă Ia biserică. Părinte Ieronim?
— Pînă acum mai pot, slavă Domnului, cu toate că am 80 de ani 1 Ne întăreşte Dumnezeu pentru credinţa oamenilor care se roagă pentru noi. Noi ne rugăm pentru ei şi ei se roagă pentru noi. Aceasta este adevă-
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
503
rata dragoste şi numai aşa sporeşte credinţa. Iubirea pentru aproa¬ pele întăreşte credinţa. Dacă fiecare s-ar ruga numai pentru el, credinţa noastră a tuturor ar fi mică şi diavolul ne-ar birui mult mai repede.
1. Ce rugăciuni trebuie să facem noi, călugării? Dar mirenii?
— Fiecare se hrăneşte cu ce are şi cu ce-i place mai mult. Unii pre¬ ţuiesc mai mult Psaltirea, pe care o citesc noaptea sau în zori de zi. Alţii fac rugăciuni mai mult din Ceaslov, cum fac şi eu, că aşa am apucat din bătrîoi. Ei citeau zilnic la Psaltire şi Ceaslov, iar în taină, la ascultări, rosteau permanent rugăciunea « Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dum¬ nezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul 1». Am apucat călugări care nu mîncau zilnic pînă nu terminau de citit Psaltirea toată, iac de la slujbele bisericii nu lipseau niciodată. Ce rugăciuni ne hrănesc mai mult, cu acelea să lăudăm pe Dumnezeu şi să ne hrănim sufletul. Nu contează ce rug㬠ciuni facem, ci cum le facem. Cu atenţie şi inimă înfrîntă, sau cu gîndul la cele lumeşti? Atenţia.contează la rugăciune. De aceea, Sfinţii Părinţi puneau mare accent pe atenţia minţii şi pe paza gîndurilor. Cu orice fel de rugăciune ne mîntnim, dacă o facem cu inimă umilită şi chiar cu lacrimi. Iar dacă nu, nu ne mîntuim cu nici una:. Insă unde nu putem noi, ajută şi completează barul lui Dumnezeu, că zice Mîntuitorul «.Fără de Mine nu puteţi face nimic !»
Iar mirenii să se roage şi ei cum pot, că n-au datoria noastră. Dar ştiu credincioşi care se roagă mai mult decît noi. Cine are Psaltire şi Ceas¬ lov, sau Acatistier, sau Carte de rugăciuni, să se roage după putere şi după posibilităţi, că Dumnezeu primeşte orice. Nu cantitatea contează, ci credinţa, rîvna şi lacrimile cu smerenie. Dacă nu au cărţi, îi sfătuiesc pe credincioşi sa scrie rugăciuni pe un caiet şi să se roage împreună seara şi dimineaţa, măfcar un sfert de oră. Apoi să facă metanii şi închinăciuni după cum pot. Dumnezeu, care ne iubeşte şi ne hrăneşte ca un Tată bun, primeşte tot ce-I dăm din dragoste. Rugăciunea este semnul cel dinţii al iubirii creştine.
2. Credeţi că mai sînt astăzi rugători cu rugăciunea inimii?
— Rugători, cum erau sfinţii de odinioară, nu ştiu dacă mai sînt acum. Dar oricine oftează din inimă pentru păcatele sale, oricine varsă două lacrimi la rugăciune, oricine se spovedeşte cu lacrimi de căinţă, oricine plînge de bucurie în timpul rugăciunii şi ».■ sfintelor slujbe, acela, iată, se roagă lui Dumnezeu din inimă. Dacă nu putem coborî mintea in inimă, fiind învăluiţi de grijde acestei vieţi, măcar să strigăm la Dum¬ nezeu din inimă, măcar să suspinăm la rugăciune din inimă, măcar să oftăm pentru păcate din inimă şi tot primită ne va fi rugăciunea.501 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
La ÎDalţimea rugăciunii inimii, numai cei sfinţi pot ajunge, care trăiesc la linişte, după lungi osteneli şi rugăcitmi din afara inimii.
m ..
3. De ce avem mai multă nevoie pentru mîntuire?
— Cred că de iubire duhovnicească avem nevoie toţi şi de faptele ce izvorăsc din iubire, care sînt mai ales rugăciunea şi milostenia. între primii fraţi pe pămînt, cînd a lipsit iubirea, Cain a ucis pe Abel. Şi astăzi, cînd lipseşte iubirea dintre fraţi şi soţi, fraţii se ceartă şi se judecă unul cu altul, iar soţii nu se înţeleg şi ajung la divorţ. La fel şi popoarele se robesc unele pe altele. Iubirea de Dumnezeu şi de oameni a creat lumea şi o poate salva de pierzare. Iar ura şi necredinţa ucid lumea şi sufletele noastre. Dumnezeu ne-a creat din dragoste, căci a zis: « Să facem om după chipul şi asemănarea noastră». Iar la sfîrşitul lumii, Dumne¬ zeu va judeca lumea tot cu dragoste, căci va zice: « Veniţi, binecuvin- taţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la înte¬ meierea lumii, căci am fost flămînd si m-aţi‘hrănit; însetat si m-aţi adăpat. . .» (Matei 25, 34-35). ' ' ' ’ ' ' . ,
4. De ce se mîntuiesc mai greu preoţii şi călugării decît mirenii?
— Pentru că păstorii duhovniceşti au mare răspundere de sufletele încredinţate lor şi orice suflet ce se pierde din cauza lor îi va acuza la în¬ fricoşata judecată. La fel şi călugării se mîntuiesc mai greu decît mirenii, pentru că ei cunosc mai mult legea lui Dumnezeu şi au dat făgăduinţe mai mari. De aceea zice Mîntuitorul:« Cui i s-a dat mult, mult i se va cere». Mirenii se mîntuiesc prin naştere şi creştere de copii în frica de Dumnezeu, cu răbdare; iar călugării se mintuiesc prin multă rugăciune, smerenie şi înfrînare.
■ ;■ .or ■ . ■ . 7
5. Aveţi mulţi fii duhovniceşti la spovedanie? . „ i,. l’
— Slavă Domnului ! Vin, că aici este oraşul aproape. Ne bucurăm că vin, dar ne întristăm că nu avem destule cărţi de rugăciuni şi de înv㬠ţătură să le dăm. Cei mai mulţi s-ar ruga, dar nu au cărţi de rugăciune. Apoi ne întristăm cînd nu reuşim să-i convingem să părăsească păcatele personale. Boala veche cu greu se vindecă. Şi aici este meşteşugul, dar şi răspunderea duhovnicului. Dacă facem tot ce putem pentru mântuirea altora, avem nădejde de mîntuire.
6. Ce sfat de mîntuire îmi daţi şi mie, Părinte ierenim?
— Toţi avem nevoie de smerita cugetare şi de frica de Dumnezeu, întotdeauna, ca de răsuflarea ce iese din noi; însă aveţi grijă să nu ascundeţi în pământ talentul ce vi s-a dat de Dumnezeu !cu părinţi din moldova 505
7. Ce gfaturi daţi fiilor duhovniceşti, la această virată?
— Tuturor fiilor mei le doresc să păzească poruncile lui Dumnezeu pînă la moarte, să iitbească Biserica, rugăciunea şi viaţa ciuată şi să se roage şi pentru mine păcătosul.
8. Unde aţi dori să vă fie mormîntul?
— Părinte loanicbie, as dori să-mi fie aici, la schitul Bucium, dar unde va rîndui Dumnezeu, că « a Domnului este pămîntul şi plinirea iui».
PROTOSINGHELUL CALINIC PRISECARU •
Mînăstirea Văratec
l
Printre duhovnicii de frunte ai Minăştirii Văratec se numără şi Protosinghelul Calinic Prisecaru. Intrat din tinereţe în obştea Mînă- stirii Neamţ, cea mai înaltă şcoală a mona¬ hismului românesc, pe care bătrînii o numeau simbolic «IerusalimtJ Moldovei», Cuvioşia Sa a avut fericirea să fie oarecum, contem¬ poran cu tînărul monah nemţean loan lacob, ajuns mai tîrziu mare sihastru pe Valea Iordanului, iar din vara anului 1980, pro¬ slăvit ca sfînt aproape de Mormîntul Dom¬ nului. Aici, în Iffinăstirea Neamţ, a crescut şi 8-a format Protosinghelul Calinic timp de 13 ani, învăţînd de la duhovnici şi de la călugării iscusiţi meşteşugul luptei duhov¬ niceşti cu gîndurile, cu patimile şi cu duhurile răutăţii. Aici a cunoscut numeroşi călugări îmbunătăţiţi, pe care astăzi îi evocă cu atîta evlavie şi respect. Aici a asistat la frumoasele slujbe bisericeşti din sărbători cu protopsalţi de renume şi a gustat din atmosfera sacră a înăl¬ ţătoarelor privegheri de noapte.
Astăzi Protosinghelul Calinic este numărat în ceata călugărilor octogenari şi este considerat printre cei mai vechi şi apreciaţi duhovnici
• S-a născut în comuna Drăguşeni — Galaţi, în anul 1906. A intrat in Mînăstirea Neamţ în anul 1922; in 1935, după terminarea Institutului de Teologie din Bucureşti, este transferat ca diacon la Mînăstirea Văratec, unde rămîne ca duhovnic pinâ astăzi.506 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ai mjiiăstirilor de maici din ţara noastră, împlinind 50 de ani de preoţie şi duhovnicie neîntreruptă în obştea MInăstirii Văratec. Pe Ungă această vîrstă de aur binecuvîntată de Mintuitonil, la formarea personalităţii Prea Cuvioşiei Sale au contribuit şi celelalte daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu; multă blîndeţe şi smerenie, o mare răbdare la duhovnicie şi dragoste devotată pentru viaţa monahală şi slujbele bisericii.
Am poposit de cîtev^ orî la chilia Părintelui Calinic. Deşi mereu ocupat Cu cele duhovniceşti, se bucură mult de asemenea vizite. Cîteva sfătui*! primite în discuţiile noastre intime, cu îngăduinţa Prea Cuvioşiei Sale, le oferim cititorilor iubitori de Hristos.
1. Prea Cuvioase Părinte Calinic, cine v-a îndemnat să intraţi în cinul monahal?
— Harul Duhului Sfînt implantat în inima fiecăruia, acela ne căl㬠uzeşte paşii vieţii pe pămînt. La aceasta insă contribuie mult atmosfera sacră din familie şi structura sufletească a omului. Părinţii mei erau oameni credincioşi de la ţară. Ei îşi creşteau copiii în dragoste de Dumne¬ zeu, de adevăr şi de frumos şi le dădeau sfaturi pe măsura virtuţilor lor. Exemplul vieţii lor era evanghelia noastră, a copiilor. Mergeau regulat la biserică şi ne luau şi pe noi, făceau multă milostenie, primeau drumeţi şi-i ospătau cu dragoste, iar dacă cineva nu le dădea împrumutul înapoi, ziceau între ei:« Să lăsăm, că Dumnezeu ne va da din altă parte !».
2. Cine v-a călăuzit paşii tocmai în obştea Mînăstirii Neamţ?
— Cred că rugăciunile mele către Maica Domnulni şi renumele mare pe care îl avea pe atunci Minăstirea Neamţ în toată ţara. Apoi şi slujbele aşa de frumoase care se făceau aici. Nu degeaba poporul nostru credin¬ cios numea marea lavră de la Neamţ «Ierusalimul Moldovei». Aşa se face că în anul 1922 am intrat în această sfintă mînăstire de care sînt atit •de legat sufleteşte.
3. Ce părinţi cu viaţă aleasă aţi cunoscut in Minăstirea Neamţ?
— Am cunoscut mulţi şi mi-i greu să-i amintesc pe toţi. Unii din ei străluceau prin ascultare desăvîrşită; alţii, prin practicarea rugăciunii lui lisus; alţii, prin nevoinţă ascunsă la chilie; alţii erau mari postitori şi iubeau tăcerea; alţii slujeau la bolniţă şi îngrijeau cu dragoste de părinţii bolnavi; iar alţii străluceau ca mari- iconomi şi protopsalţi la biserică. Cei mai căutaţi de toţi erau însă duhovnicii. La uşa lor băteau şi călugării şi mirenii. Dintre aceştia, cei mai renumiţi pe vremea mea erau Arhiman^iţii Ambrozie Nechifor, Meletie Nicuţă, Mina Prodan şi Proto-cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 507
singhelii loachim Spataru şi Isaia Drăghici, bibliotecarul mînăstirii. Fiecare dintre ei strălucea cu viaţa, cu darul şi cu sfatul, iar credincioşii de prin sate veneau regulat în sărbători şi posturi, fiecare la duhovnicul lui preferat. Aşa se menţinea firul evlaviei şi tradiţia noastră străbună prin mînăstiri şi sate.
Dintre marii sihastri am cunoscut pe ieroschimonahul losif Crăciun, care se nevoia în post şi i-ugăciune la schitul Icoana Veche. îmi amin¬ tesc şi de unii călugări îmbunătăţiţi, ca Modest Manolache, brutarul minăstirii. Zilnic făcea pîine cu cîţiva fraţi, dar niciodată nu lipsea de la slujbă, iar cînd lucra în brutărie, împletea ascultarea cu rugăciunea, că în timpul ascultării unul din fraţi citea regulat cele şapte Laude, în cele din urmă, biruit de dorul desăvîrşirii, părintele Modest s-a dus cu totul în Sfîntul Munte. Dar ce să zic de monahul Clement lordă- chescu, în vîrstă de 80 de ani, care nu lipsea niciodată de la biserică şi îndruma pe fraţi la strană. Un fiu al ascultării era şi părintele Elisei de la bolniţă, care ne uimea pe toţi cu desăvirşita lui dragoste şi milă de cei bolnavi. Cînd a răposat, toată obştea, în frunte cu Episcopul Nicodim, stareţul mînăstirii, l-a petrecut la cimitir. O adevărată icoană a ascul¬ tării. La fel de sporit era şi părintele Iov Burlacu, farmacistul mînăstirii. Un mare ascet şi om al rugăciunii de taină. Un alt fiu al ascultării desăvîrşite era şi părintele Gudiil, portarul mînăstirii, ca să nu mai spun de monahul Atanasie Păvălucă, care a păstorit oile mînăstirii timp de 50 de ani, în tăcere, în post şi neîncetată rugăciune. El ştia Psaltirea pe de rost şi mînca doar o dată pe zi, seara, după terminarea rugăciunilor. Alţi doi fii ai smereniei şi ascultării erau şi monahii Antim Chirilă şi Evghenie Gălbează.
4. Ce călugăriţe duhovniceşti deosebite aţi cunoscut în obştea Mînăstirii Văratec?
— Cu toate că la Văratec se duce viaţă idioritmică, adică de sine, au strălucit şi aici numeroase călugăriţe cu trăire înaltă. Unele posteau toată viaţa, mîncînd o dată pe zi, seara, după ce terminau Psaltirea de citit. Altele ţineau desăvîrşită tăcere, cum erau maicile Epraxia Mălău şi Lavrentia, sora ei de cbibe — mîncau numai legiune seara şi privegheau noaptea în rugăciuni şi metanii. Altele erau vestite mame duhovniceşti, cu multe ucenice, pe care le creşteau cu răbdare, în smerenie şi iubire de Dumnezeu. Dintre acestea amintesc pe maicile Clicberia Chirilă şi Agafia Gălbează. Altele practicau rugăciunea inimii şi erau nelipsite de la biserică ziua şi noaptea. Altele sfătuiau mult pe mireni, împărţeau cărţi sfinte prin sate, formau ucenice bune, învăţau pe cele tinere muzica508 COW'ORBIRI DUHOVNICEŞTI
psaltică, coseau veşminte preoţeşti şi făceau broderii renumite pentru sfintele biserici. Toate se osteneau să devină mirese ale lui Hristos — şi lucrau poruncile Domnului după rîvnă şi putere, cu binecuvintarca duhovnicului lor. Dintre acestea amintesc doar cîteva: Agripina Maxim, Agafia Roşea, Evstatia Mânu, Veniamina Rădeanu şi maica Irină, eclesi- arhă mare a mînăstirii mulţi ani de zile. Pe toate le-am avut multă vreme fiice duhovniceşti şi mă foloseam de nevoinţa şi ascultarea lor.
Am constatat că toate aceste «fiice ale Ierusalimului» veneau din familii sănătoase de la ţară, cu părinţi foarte credincioşi. Sentimentul rebgios sădit în inimile lor de părinţi acasă a crescut şi a dat roade însutit prin venirea lor la mSnăstire. Iată de ce este aşa de strînsă leg㬠tura sufletească între mînăstiri şi sate, între călugări, mai ales duhovnici, şi credincioşi. Roadele lor binefăcătoare se văd şi astăzi, căci unii se întăresc şi se mîntuiesc prin ceilalţi şi toţi sîntem fraţi înaintea lui Dumnezeu.
5. Ce bucurii duhovniceşti aţi avut timp de cinci decenii ca preot ,, . slujitor în Mînăstirea Văratec?
— Prima şi cea mai mare bucurie duhovnicească, aici, mi-a dat-o biserica, sfintele slujbe de zi şi de noapte şi, mai ales, Sfînta Liturghie pe care o săvârşesc cu nevrednicie de 50 de ani. Că dacă nu ne este dragă rugăciunea, biserica, Sfînta Liturghie, nu sîntem şi nu putem fi călugări şi atunci degeaba am venit la mînăstire. Să nu ne fie nimănui una ca aceasta ! A doua mare bucurie în viaţa mea de preot şi duhovnic la Văratec a fost atunci cînd am văzut suflete tinere că lasă lumea şi toata desfătarea şi vin la mînăstire să slujească lui Hristos. Orice surori noi la mînăstire mi-au adus bucurie în suflet. A treia mare bucurie, cînd am văzut la spovedanie că maicile progresează tot mai mult în rug㬠ciune, în smerenie, în ascultare şi în toată fapta bună. Maicile şi stirorile nevoitoare, iubitoare de rugăciune şi de biserică întotdeauna m-au bucurat, iar cele îndoielnice, nebotărîte, biruite de gînduri pămînteşti, m-au întristat, ştiind că mîntuirea duhovnicului depinde de fiii săi sufle¬ teşti. Bucurii duhovniceşti deosebite am întotdeauna cînd fac tunderi noi în monahism, cînd văd în obşte dragoste, bucurie, rîvnă pentru mîntuire şi armonie.
Prilej de bucurie în suflet îmi creează orice slujbă frumoasă în mînăs¬ tire, cînd aud pe maici cîntînd în cor, cînd aud o predică hună şi cînd văd mulţi credincioşi la biserică, mai ales la hramuri şi la sărbători mari. Acestea sînt marile mele bucurii duhovniceşti în viaţa mea de preot şi din acestea m-am hrănit pînă acum. Sper, ca prin rugăciunile fiilor mei sufleteşti, să ajung şi la cea mai mare bucurie pe care o dorim cu toţii — mîntuirea sufietultii. . - ’cu PĂniNŢI DIN MOLDOVA 509
6. Care sint mijloacele duhovniceşti de unire cu Hristos într-o mînăstire ?
— Primul mijloc care contribuie cel mai mult la unirea duhovni¬ cească prin iubire a vieţuitorilor dintr-o mînăstire este rugăciunea, parti¬ ciparea tuturor vieţuitorilor la slujbe şi Sfînta Liturghie zilnică. în mînăstirea unde toţi călugării participă zilnic la Sfînta Liturghie şi cele şapte Laude, acolo este pacea Duhului Sfînt şi binecuvîntarea lui Dumne¬ zeu. Acolo toţi trăiesc în armonie, au cele necesare vieţii şi sînt mulţu¬ miţi. Iar unde se neglijează slujbele şi mai ales Sfînta Liturghie, acolo sînt multe ispite şi lipseşte dragostea şi unirea dintre fraţi, pentru că lipseşte rugăciunea comună. Rugăciunea în comun adună, întăreşte, coboară harul lui Dumnezeu peste monahi; iar rugăciunea puţină, din fugă, amestecată cu griji sau făcută individual, nu are putere să unească, să alunge ispitele.
Al doilea mijloc de întărire şi unire duhovnicească într-o mînăstire este deasa spovedanie şi împărtăşania. Călugării trebuie să se spovedească mult mai des ca mirenii. Doar de aceea au venit la mînăstire. Altfel nu se pot dezrădăcina patimile şi gîndurile rele. La fel, călugării trebuie să se împărtăşească mai des decît mirenii, la trei-patru săptămîni, iar cei bătrîni şi schivnicii săptămînal, sau eînd hotărăşte duhovnicul.
7. Cum putem noi, monahii, să lăudăm mai mult pe Dumnezeu?
— Prin cît mai multă rugăfciune, la chilie, la ascultare şi la biserică, începem cu cantitatea şi terminăm cu calitatea. Apoi U lăudăm pe Dumnezeu prin viaţa noastră exemplară. Că dacă îl lăudăm numai cu gura, iar cu inima şi cu viaţa nu, atunci nu sîntem călugări, ci numai purtători de haine negre.
8. Cum putem noi, monahii, folosi sufleteşte pfe credincioşi?
— Prin trei lucruri îi folosim deosebit pe mireni. Prin rugăciune cît mai mult pentru lume, pentru cei cai-e ne cer; printr-o viaţă călu¬ gărească model şi prin multă dragoste. Cînd vin credincioşii pe la mînăs- tiri şi văd pe călugări că se roagă, cîntă şi slujesc frumos la biserică, apoi cînd îi văd smeriţi, blînzi, ascultă1;ori şi că îi primesc cu dragoste, atunci au încredere în ei, le cer rugăciuni, le spun suferinţele şi se întorc mulţumiţi la casele lor.
9. Care este părerea Prea Cuvioşiei Voastre despre viaţa duhovni¬ cească din Mînăstirea Văratec?
— în general este bună, mulţumitoare. Deşi mînăstirea are viaţă de sine şi maicile sînt mai prinse de grijile pămînteşti pentru întreţinere, totuşi multe dintre ele sînt maici de rugăciune, nelipsite de la biserică.
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
fac milostenie, postesc mult, citesc la Psaltire, practică rugăciunea nunţii, se împărtăşesc des, au grijă de suflet. Avem în minăstire peste 300 de maici şi rasofore şi toate se ostenesc cît pot mai mult pentru mîntuirea lor, pentru a plăcea lui Dumnezeu. însă majoritatea au o viaţă duhov¬ nicească ascunsă. Chiar acum, la sfîrşitul lunii aprilie 1988, s-au săvîrşit în chip minunat două maici surori după trup şi după duh, anume Epraxda şi Olimpiada Maxim. Erau din judeţul Suceava, venite din copilărie la minăstire. Prima avea 88 ani şi a doua 87 ani şi duceau o viaţă sfîntă de post şi rugăciune neîncetată. Fiecare din ele dorea să plece la Domnul înaintea celeilalte. Dar Dumnezeu le-a luat pe amlndouă din trup în aceeaşi zi, la cîteva ore una după alta. Au fost puse în două sicrie, prohodite odată şi îngropate în acelaşi mormînt. Cum au fost unite pe pămînt, aşa s-au dus şi la cer ! Un caz unic aici, la Mînăstirea VăTatec,
10. Avem vocaţie suficientă prin minăstiri? *
— Avem destulă vocaţie, mai ales în Moldova şi Transilvania. Dar este mai greu de crescut şi format duhovniceşte. Tinerii care vin sînt lipsiţi de o formare religioasă. Nu cunosc Catehismul, Biblia, Vieţile Sfinţilor şi trebuie să muncim mai mult cu ei, iar duhovnici avem tot mai puţini. Dar cu răbdare, cu stăruinţă şi cu harul lui Dumnezeu unii ajung călugări huni. în mînăstiri funcţionează în prezent aşa numitele « Şcoli monahale» de iniţiere şi catehizare. Acestea ajută mult la formarea tinerilor începători.
11. Ce sfaturi lăsaţi moştenire fiilor duhovniceşti?
— Călugării să împlinească făgăduinţele călugăriei şi mirenii datoriile căsniciei şi să nu uite a se ruga pentru mine.
MONAHIA EUSTOCHIA CIUCANU *
Stareţa Mînăstirii Agapia
' Vestita mînăstire de călugăriţe Agapia este condusă duhovniceşte de peste 30 de ani de către monahia stavroforă Eustochia Ciucanu. For¬ mată în obştea de aleasă tradiţie monahală a acestei mînăstiri, urmează Seminarul Monahal şi Facultatea de Teologie din Bucureşti şi îndeplineşte
- Monahia Eustochia Ciucanu s-a născut în anul 1928, în comuna Ceahlău, judeţul Neamţ, şi a intrat în obştea Mînăstirii Agapia în 1947. în anul 1952 a primit tunderea monahală, in 1953 termină Seminarul Monahal de la Agapia, iar în 19S7 obţine licenţa în teologie la Institutul Teologic din Bucureşti. Din anul 1959 devine ^ stareţă a celor două mînăstiri, Agapia din Vale şi Agapia Veche.fk ru > cu PĂHINŢI DIN MOLDOVA 511
mai multe ascultări, pînă la alegerea sfinţiei sale ca stareţă şi maică duhovnicească a celei mai mari mînăstiri de călugăriţe din ţară.
Pentru a afla cîteva amănunte despre viaţa duhovnicească din obştea Mînăstirii Agapia şi a schitului dependent, Agapia Veche din apropiere, mă adresez Maicii Eustochia cu cîteva întrebări.
1. Ce însemnătate duhovnicească are Mînăstirea Agapia în familia mînăs- tirilor româneşti din sec. XIV şi pînă în sec. XIX?
— Ca să fie un răspuns lămuritor la întrebarea de mai sus pentru cei care nu cunosc istoria acestui sfînt aşezământ, consider că este necesară o scurtă prezentare istorică a uneia din cele mai vechi sihăstrii din Munţii Neamţului.
Agapia Veche a luat fiinţă, după tradiţie, în a doua jumătate a seco¬ lului XIV, prin osîj-dia unui sihastru Agapie, de la care şi-a primit şi numele. Acesta a adunat de prin munţi mai mulţi sihastri, orgauizînd astfel prima aşezare pustnicească denumită prin documente « Sihăstria lui Agapie» sau « Sihăstria din munţii lui Agapie». Astăzi aşezarea se numeşte Agapia Veche.
în această sihăstrie, ca şi în Agapia din Vale, de-a limgul secolelor s-a dus o viaţă de înaltă trăire duhovnicească, floarea parfumată a rug㬠ciunii isihaste. Rugăciunea neîncetată a fost tot timpul pe culmea şi în centrul trăirii adevăratelor valori, dăruind Bisericii sfinţi rugători, adev㬠rate făclii ale sfinţeniei.
La conducerea acestei sihăstrii au fost egumeni virtuoşi cu viaţă sfîntă, mistuindu-se în rîvna lor pentru Hristos, strălucind prin marea lor cuvioşie. Cu mare evlavie îndrăznesc să pomenesc numele a doi mari şi sfinţi părinţi egumeni ai Agapiei:« Fericitxil Rafail», ale cărui moaşte cu evlavie le-a sărutat Mitropolitul Dosoftei; Cuviosul Partenie, despre care acelaşi mitropolit scria că se «minuna de viaţa lui îmbunătăţită, fiindcă din viaţă se arăta făcător de minuni».
Viaţă pustnicească de aspre nevoinţe şi de mare sfinţenie au dus şi alţi egumeni, cum a fost Cuviosul Euifosin, care a organizat obştea monahilor agăpeni, impunînd rugăciuni continui de zi şi de noapte, accen¬ tul fiind pus pe rugăciunea inimii sau rugăciunea lui lisus. Mai tîrziu auB12 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dus aceeaşi viaţă de înaltă sfinţenie şi cuvioşii Paisie, Miaail, Vasilie, Evlo- ghie şi Pimen, ale căror trupuri rămase sfinte moaşte şi răspîndind miros plăcut de sfînt mir, au fost îngropate în timpuri de restrişte, pentru a nu fi profanate, lîngă proscomidiarul Bisericii Agapiei Vechi.
Mulţi dintre egumenii Agapiei apar în documentele vremii cu denu¬ mirea de «pustnic» sau « sihastru», ceea ce credem că atît ei, cît şi obştea pe care o conduceau, şi-au dus viaţa în mare sfinţenie, prin trude, ascul¬ tare şi aspre nevoinţe, prin rugăciuni neîncetate şi prin contemplarea fru¬ museţii şi a iubirii lui Dumnezeu. Egumenii Agapiei vechi au fost pildă prin viaţa lor sfîntă şi au imprimat şi obştii monahdor acelaşi grad de sfinţenie, fiind recunoscută Agapia ca un centru de mare spiritualitate.
2. Care este personalitatea Mînăstirii Agapia între celelalte mînăstiri de călugăriţe din Moldova şi din România?
— Începînd cu anul 1803, Mînăstirea Agapia a fost populată de călu¬ găriţe, cînd, prin voinţa Mitropolitului Venianiin Costache şi printr-un hrisov al domnitorului Alexandru Moruzi, au fost aduse aici călugăriţele de la Socola — Iaşi şi de la alte patru schituri.
Mitropolitul Veniamin a impus noii obşti a Agapiei reguli de conduită monahală, cum trebuie să-şi petreacă podvigul călugăresc fiecare călugăriţă, şi le-a pus sub supravegherea duectă a unor vestiţi duhovnici din Neamţ, ca lostf, ucenicul Cuviosului Paisie Velicicovschi; apoi Zosima, Calistrat şi CalLnic, toţi trăitori intenşi ai isibiei, care, alături de stareţe, au condus obştea Agapiei pe calea nevoinţelor monahale, reînviorîud viaţa spirituală.
Tot atunci Mitropolitul Veniamin a deschis la Agapia prima şcoală primară de fete, înfiinţată în ţările româneşti, şi o alta pentru călugăriţe. Le-a adus « dascăli bătrîni şi procopsiţi la învăţătură», obligînd toate călu¬ găriţele să înveţe carte. Cu pictorul Nicolae Grigorescu se înfiinţează la Mănăstirea Agapia şi o şcoală de desen şi pictură şi apoi una de psaltichie, care pe rînd s-a transformat în şcoală de catehizare şi apoi în şcoală mona¬ hală. în amd 1948—49 se înfiinţează aici şi un seminar monahal unde au studiat toate călugăriţele din mînăstirile Moldovei, Mînăstirea Agapia fiind în acelaşi timp stavropighie patriarhală, . ■
în toate acestea accentul s-a pus întotdeauna pe o trăire spirituală exemplară a vieţii monahale. Prin viaţa duhovnicească a obştii Agapiei, apoi, datorită şcolilor de instruire duhovnicească şi teologică ce au func¬ ţionat în Agapia, această mînăstire s-a bucurat de un înalt prestigiu în rîndul celorlalte mînăstiri. i 'cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 513
--
^ 3. Ce duhovnici aleşi a avut Mînăstirea Agapia în ultimul secol şi
cum se osteneau să formeze duhovniceste obştea minăstirii?
t *
— Mînăstirea Agapia a avut totdeauna duhovnici cu viaţă aleasă duhovnicească. în ultimul secol cele două obşti ale Agapiei au fost conduse duhovniceşte, alături de stareţe, aş putea spune de cei mai mari şi iscusiţi duhovnici ai mînăstirilor noastre, cum au fost părinţii Vichentie Mălău, Veniamin Popescu, Antim Găină, Iftimie Tanasă, Maxim Bîtîcă, Teofil Luca, Nicodim Măndiţă, GheiVasie Hulubaru şi Teodul Varzare.
Toţi aceşti preoţi duhovnici au dus o viaţă de mare sfinţenie, de aspre nevoinţe, lepădaţi de toate lucrurile pămînteşti, pentru că tot ce primeau dădeau milostenie, nereţinînd nimic pentru ei. Erau oamenii rugăciunii neîncetate şi ai pravilei de zi şi de noapte, pentru că programul rugăciunii la ei se întindea toată noaptea. Viaţa duhovnicească a soborului Agapiei a sporit foarte mult tocmai datorită atîtor mari duhovnici.
Pe părintele Vichentie îl socoteau toţi ceilalţi duhovnici ca pe un om sfint şi plin de har dumnezeiesc. îl iubeau şi-l respectau ca pe unul venit din altă lume, a sfinţeniei. Era inteligent şi cu aleasă pregătire, iscusit Ia vorbă şi întotdeauna dădea sfaturi duhovniceşti tuturor celor care i le cerea. Era atît de milostiv, căci de multe ori îşi dădea la săraci şi cămaşa de pe el, neavînd altceva ce să dea. Părintele Vichentie, ca şi Părintele Eftimie, era un mare pravilist, citea în fiecare zi Psaltirea, făcea pe noapte o mie de metanii mari şi mii de închinăciuni. Dormea foarte puţin, pe o bancă ce o avea în chilie, iar Părintele Eftimie într-un fel de jilţ din nuiele.
Pe Părintele Antim Găină l-am avut duhovnic mulţi ani, pînă la retragerea lui la Mînăstirea Secu. La spovedanie era foarte exigent şi recomanda deasa mărturisire. Celor noi veniţi în mînăstire le dădea drept canon patruzeci de zile de post negru şi 300 metanii în fiecare zi de post. O zi posteai şi o zi aveai dezlegare să mănînci. El singur era un mare pos¬ titor, şi de aceea recomanda tuturor postul ca pe cel mai bun mijloc de curăţire de păcate.
Totdeauna ne învăţa să tăcem şi să zicem «Doamne lisuse Hristoase...», adică rugăciunea inimii. El era un lucrător al acestei sfinte rugăciuni. Trăise de copil în Sfîntul Munte şi a venit în ţară cu rigorile asprelor nevoinţe de acolo. L-am avut întotdeauna ca pe un adev㬠rat om sfint şi îi păstrez şi acum în minte şi în suflet aceeaşi icoană a vieţii lui sfinte. Fugea întotdeauna de tot ce era material, care i-ar fi putut întina mintea, chiar şi pentru cîteva clipe. Avea o chihe absolut goală, lipsită de orice fel de confort, doar o icoană atîrna pe perete, un pupitru pentru cărţile de pravilă şi un pat gol cu seîndură pe el. Ne învăţa să avem514 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
întotdeauna gîndul la moarte, căci viaţa noastră este scurtă pe acest pămînt şi vom da seama înaintea lui Dumnezeu de timpul petrecut în nelucrare. Cînd săvîrşea Sfînta Liturghie de multe ori rămânea în uimire, într-un fel de extaz, ori că se ruga, ori avea vedenii, dar nu spunea nimic, decît că în ziua aceea a văzut o mare minune.
Părintele Iftimie facea canon de schimnic. Toată noaptea se închina cu epitrahilul pe piept, lîngă un analog pe care avea tot timpul Ceaslovul şi Psaltirea deschise şi citea pînă adormea cîte puţin cu capul pe carte şi apoi iar se trezea citind în continuare, stînd mai mult în stare de veghe.
întotdeauna dădea sfaturi folositoare pentru suflet credincioşilor şi călugăriţelor şi multă lume venea la dînsul, tocmai pentru aceste sfaturi duhovniceşti. Spre sfîrşitul vieţii se retrăsese la Agapia Veche şi cu cîteva zde înainte şi-a prevăzut sfârşitul. Mi-a scris o scrisoare prin care mă anunţa că peste cîteva zile va pleca pe calea fără întoarcere a veşniciei şi mă ruga să nu căutăm la dînsul bani, căci n-a agonisit nimic şi că ne roagă să-i facem din dragoste duhovnicească o înmormântare cît se poate de modestă. De asemenea, ruga maicile să-şi aducă aminte de el şi să-l pomenească în rugăciuni. S-a stins ca o candelă, al cărui ulei se terminase.
Părintele Maxim Bîtîcă,' ca şi părinţii Teofîl şi Teodul, au fost la fel mari duhovnici ai Mînăstirii Agapia, mari pravilişti şi rîvnitori la slujbe, la toată fapta btmă, îneît viaţa lor a fost ca o făclie aprinsă în faţa între¬ gului sobor, adevărate pilde de urmat pentru toţi.
Părintele Nicodim Măndiţă, care era un mare duhovnic şi predicator, avea formaţia preoţilor misionari de parohie de unde venise în mînăstire. Tot timpul era înconjurat de credincioşi pe care nu i-a părăsit niciodată, şi le-a fost tuturor un adevărat părinte duhovnicesc. Şi maicile se mărtu¬ riseau la el şi le învăţa votul tăcerii. Ie învăţa ce înseamnă ascultarea, nigăciimea şi cum trebuie să rabde ca sa se mîntuiască. El a scris sute de cărţi religioase şi avea în ţară mii de ucenici, unii buni misionari.
4. Ce stareţe deosebite au condus în trecut această mare mînăstire?
— în secolul trecut viaţa duhovnicească şi culturală a Agapiei atin¬ sese un înalt nivel sub stăreţiile maicilor Tavefta Ursacbe şi Ebsabeta Cerchez, călugăriţe ideale, duhovniceşti şi bune administratoare, care au dat soborului, ce număra peste 500 de maici, tot ce a fost mai bun din sufletul lor.
în secolul XX s-au remarcat, prin aceeaşi înaltă ţinută duhov¬ nicească, maicUe stareţe Epraxia Deme şi Agafla Velase, ambele mari rugătoare, bime, blînde şi duhovniceşti, care au crescut multe fiice sufle¬ teşti. La timpul respectiv, fiecare stareţă s-a distins într-un fel sau altul. Unele prin activităţi de ordin gospodăresc, altele prin acţiuni culturale,cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 515
înfiinţînd şi întreţinînd şcoli; altele prin activităţi patriotice, dar întot¬ deauna accentul s-a pus pe menţinerea vieţii duhovniceşti în mijlocul soborului.
5. Care este în prezent regula vieţii monahale în Mînăstirea Agapia? Dar în schitul Agapia Veche?
— Viaţa monahală în Mînăstirea Agapia este organizată potrivit Regrdamentului de organizare şi funcţionare a vieţii monahale, care are la bază Regulele monahale ale Sfîntului Yasile cel Mare. Sîntem con¬ vinse că dacă respectăm în viaţa noastră monahală acest Regulament, nu putem greşi.
în Agapia Veche există şi altă regulă. Nimeni peste noapte nu are voie să rămînă în interior, decît strict personalul care este aprobat acolo. Nu este, de asemenea, admis consumul de carne nimănui, ci numai lactate şi peşte.
Programul slujbelor şi al rugăciunii de chilie este acelaşi în ambele mînăstiri, iar slujbele se săvîrşesc după rînduiala tipicului Sfînttilui Sava.
V 6. Ce călugăriţe duhovniceşti deosebite aţi cunoscut în obştea Mînăs- lirii Agapia? Cum se nevoiau ele?
— în mediul duhovnicesc creat cu atîta rîvnă de distinşii cuvioşi duhovnici ai minăstirh, multe călugăriţe din soborul Agapiei s-au angajat să-şi ducă viaţa în aspre nevoinţe, postind mult, unele luîndu-şi votul tăcerii, făcînd pravila şi multe metanii, citind zUnic întreaga psaltire şi numai după aceea gustau şi ele cîte puţină mîncare. Prin viaţa lor ele s-au făcut pildă de urmat pentru celelalte călugăriţe.
’lmi amintesc cu pietate de maicile Magdalena Boca, Vriena Teleucă, Dorofteia Gonţa, Marta Nistor, Haritina Gavrilă, Antonina Roşea, Isidora Buţerchi, Nimfodora Ghergulescu, Evsevia Aramă, fostă egumenă la Agapia Veche, Veronica Hariton şi multe altele care au fost ca nişte stîlpi ai vieţii duhovniceşti în mijlocul acestei obşti. Toate acestea erau mari nevoitoare, postitoare, milostive, iscusite lucrătoare a rugăciunii, ne¬ lipsite de la toate slujbele din biserică; bune, blînde, ducînd viaţă de sărăcie totală şi doritoare a face Oricînd binele. Unele din ele şi-au cunoscut dinaintte sfîrşitul, anunţînd ziua şi ceasul morţii.
7. Cum se primesc la Mînăstirea Agapia noile începătoare?
— Cînd tinerele vin în mînăstire şi cer să fie primite, primul lucru pe care îl fac este să întreţin cu ele o conversaţie duhovnicească sub forma unui chestionar. Adică, dacă noua venită îndeplineşte condiţiile prevăzute de Regulament, dacă iubeşte din inimă pe Hristos şi are convingeri pxir duhovniceşti, dacă este credincioasă şi ortodoxă, dacă a frecventat regiilat516 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
biserica, dacă nu vine la călugărie din alte motive omeneşti, găsind mînăs- tirea drept un loc de refugiu. Noua venită trebuie să îndeplinească şi alte condiţii: să fie absolventă a cel puţin zece clase elementare, să nu aibă obligaţii familiale, adică părinţi bolnavi pe care nu are cine să-i îngrijească, să nu aibă obligaţii sociale etc.
Dacă toate aceste condiţii sînt îndeplinite, noua venită este primită provizoriu şi pusă sub îndrumarea duhovnicească şi supravegherea unei călugăriţe mai în vîrstă şi cu experienţă. Cînd tînăra începătoare dă dovadă că se încadrează în noua formă de viaţă călugărească şi arată preocupare pentru aceasta, atunci se face trecerea ei în rîndul surorilor.
8. Cum formaţi dubovniceşte surorile începătoare? Cine se ocupă de ele? Care este programul de rugăciune în obşte?
— Surorile începătoare sînt repartizate, o parte, pe la călugăriţele în vîrstă şi cu experienţă, pentru educaţie şi creştere duhovnicească. Iar pentru cele care intră în obşte, grija sufletească cade mai mult în obbgaţia noastră, a stareţei şi duhovnicilor. în special duminica la masa obştei le vorbesc mereu cum trebuie să-şi săvîrşească canonid, rugăciunea de chilie, ce trebuie să citească mai întîi din scrierile Sfinţilor Părinţi. Le vorbesc despre ascultarea care trebuie pusă mai presus de toate; de smerenie, care trebuie să împodobească sufletul şi chipul monahului, despre răbdare şi altele. Aceste sfaturi le-am primit şi eu la rîndul meu de la înaintaşii mei, şi în măsura în care mă pricep le vorbesc, le îndemn, le sfătuiesc duhovniceşte cu dragă inimă. Tot timpul mă gîndesc la mine personal şi la fiecare călugăriţă separat, ca petrecerea noastră în imnăstire să aibă un sens, să ne conducă la realizarea acelui ideal sfînt, la unirea cu Mirele Hristos. în sensul acesta mă ostenesc să conving şi să îndrept conştiinţa noastră, a călugăriţelor, spre realizarea idealului nostru.
Părintele duhovnic încă se ocupă de îndrumarea lor, prin sfaturile care li se dau la mărturisire. Se obişnuieşte astăzi tot mai mult deasa mărturisire şi împărtăşire cu Sfintele Taine. Surorile participă cu regula¬ ritate la Sfînta Liturghie şi la Utrenie, iar pravila şi-o fac la chilie, seara şi dimineaţa, citind rugăciunile şi psalmii individual sau împreună cu maica duhovnicească.
9. Cum se tund în monahism rasoforele? Care este, la Mînâgtirea jAgapia, rînduiala şi tradiţia tunderii in monahism?
— Rasoforele primesc tunderea de către duhovnic în prezenţa maicii stareţe, potrivit rînduielii din cartea călugăriei. La rasoforie ele primesc rasa, camilavca, metaniile şi un nou nume, pe care şi-l pot păstra şi la tunderea în monahism.cu PĂEINŢI DIN MOLDOVA 517
O rasoforă poale fi trecută în rîndul monahiilor numai dacă are o vechime în mînăstire de cel puţin 8—10 ani, în care timp trebuie să dea dovadă de statornicie, de ascultare, de smerenie şi de rîvnă pentru viaţa monahală. Consiliul duhovnicesc al mînăstirii are obligaţia de a observa conduita fiecărei rasofoare. De asemenea, este şi de datoria stareţei şi a duhovnicului supravegherea bunei lor conduite, şi tot ele fac aprecierea dacă o rasoforă este vrednică sau nu să fie tunsă în monahism. Depunerea voturilor monahale se face în biserică, în faţa soborului, în timpul Utreniei, tunderea fiind oficiată de duhovnic sau exarhul mînăstirilor, după toată rînduiala ştiută din cartea de călugărie.
După ce candidata la călugărie depime în faţa sfîntului Altar şi a duhovnicului voturile monahale şi se leagă prin jurămînt că le va îndeplini, primeşte toate hainele noi, apoi crucea ca simbol al răbdării şi suferinţei pentru Mirele Hristos, pe Care îl urmează în viaţă. Apoi primeşte lumi¬ narea, care simbolizează că aşa trebuie să lumineze viaţa ei în faţa oame¬ nilor, întocmai ca luminarea. La urmă, stareţa o aşază în strană şi toată obştea se roagă pentru ca, îi sărută crucea şi o întreabă:« Cum te cheamă, maică?». După ce noua călugăriţă îşi spune numele, fiecare din maici şi surori îi răspunde: « Să te mîntuieşti în Domnul şi să te rogi şi pentru mine, păcătoasa !». Apoi se împărtăşeşte cu Trupul şi Sîngele lui Hristos şi timp de cinci zile stă numai în biserică şi se roagă, iar celelalte o conduc la masă, la biserică şi la ebdie, ca pe o mii'easă a lui Hristos. Orice călu¬ gărie este un prilej de reculegere şi de mare bucurie duhovnicească pentru noi toate. O adevărată sărbătoare călugărească.
10. Ce program de biserică şi de ascultare au călugăriţele? Cîte maici
aveţi astăzi în cele două soboare si ciuu se întreţin?
» > »
— Pentru orice călugăriţă, rasoforă, soră sau novice, participarea zilnică la Sfînta Liturghie şi la Utrenie este obligatorie, iar la Vecernie iau parte toate, afară de cele tinere care şînt în ascxiltări. Mai fac excepţie călugăriţele bolnave şi cele care sînt trimise în afara mînăstirii. La unele ascultări inai deosebite, cum ar fi munca la cîmp în perioada de vară, participă toate călugăriţele şi surorile care sînt apte de mtmcă. La alte ascultări cum sînt cele legate de bucătărie, de gospodărie, de clopote, cele tinere îndeplinesc aceste ascultări, lucrînd prin rotaţie cu rîndtil la fiecare ascultare.
în Mînăstirile Agapia din Vale şi Agapia Veche se nevoiesc astăzi mai bine de 400 de călugăriţe şi surori.
Întrucît mînăstirea nu are posibilitatea ca întreg personalul monahal să fie întreţinut cu masa de obşte, prin consiliul mînăstirii s-a hotărît ca maicile pensionare şi salariate să se întreţină singure, asigurîndu-h-se
< 518 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
O parte din alimente, iar cele bătrîne, bolnave şi sărace care ii>au nici o sursă de venit, ca şi o parte din surorile tinere să se întreţină prin obşte, aceasta însemnind o jumătate din tot personalul. La Agapia Veche li se asigură permanent masa de obşte, şi aprovizionarea cu alimente se face din Agapia din Vale. Astfel, Mănăstirea Agapia are o regulă de viaţă mona¬ hală semiidioritmică.
11. Aveţi în mînăstire maici scbivuice mai nevoitoare? Cum se roagă ele lui Dumnezeu?
— Avem călugăriţe şi scbivnice care duc o viaţă duhovnicească deo¬ sebită. Nevoinţele lor nu ne sînt cunoscute. Numai Dumnezeu şi duhov¬ nicii le cunosc. în general ele practică intens rugăciunea lui lisus, citesc ziua şi noaptea la Psaltire, nu lipsesc niciodată de la slujbele bise¬ ricii, postesc miilt, dau sfaturi alese ucenicilor şi sînt pline de smerenie şi dragoste.
12. Cum sînt îngrijite în obşte maicile bolnave şi bătrîne?
— Sînt rînduite în mînăstire călugăriţe tinere care îngrijesc de cele bătrîne şi bolnave. Avem şi o mică infirmerie cu cele necesare şi o asistentă medicală care le cercetează pe la chilii. Cînd o maică se îmbolnăveşte, îndată este chemat duhovnicul, care o spovedeşte, o împărtăşeşte şi îi face Sfîntul Maslu. Dacă este necesar, bolnava este dusă la spital, însoţită de ucenica ei.
13. Care sînt marile bucurii duhovniceşti ale călugăriţelor? .
— Prima şi cea mai mare bucurie a maicilor din mînăstire este aceea că Dumnezeu le-a chemat din lume să fie mirese lui Hristos şi să-L sl㬠vească împreună cu sfinţii îngeri pînă la sfîrşitul vieţii. A doua mare bucmie este faptul că au fost izbăvite de grijde şi tulburările lumii şi au fost chemate de Duhul Sfînt să trăiască în ascultare, smerenie şi castitate în această binecUvintată familie duhovnicească. Şi a treia mare bucurie este aceea că maicile se roagă ziua şi noaptea pentru oameni, pentru bolnavi, pentru mame şi copii, pentru toată lumea. Or, toate aceste bucurii sînt o arvună a împărăţiei cereşti.
14. Cum cinstesc maicile in chip deosebit pe Maica Domnului?
— în fiecare zi o laudă împreună cu îngerii cîntînd în chiliile lor acatistul Bimei Vestiri şi Paraclisul, prin care îi cer ajutorul. Apoi, la ascultări repetă şi această rugăciune: « Prea Sfîntă Născătoare de Dum¬ nezeu, miluieşte-ne pe noi!». De asemenea, toate maicile se străduiesc să imite după putere viaţa Maicii Dommdui, ascultarea ei, rugăciunea ei, smerenia ei, fecioria ei, sfinţenia vieţii ei. Fecioara Maria fiind, după
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
Mîntuitorul, model desăvîrşit pentru noi toţi de neîncetată rugătoare pen¬ tru lume, înaintea Prea Sfintei Treimi.
15. Cum vedeţi o înnoire duhovnicească a monahismului nostru şi a Bisericii în general?
— întotdeauna o reînviorare a vieţii duhovniceşti a monahismului nostru a fost binevenită şi necesară şi ea trebuie să fie întreţinută în con¬ tinuare.
Reactivarea unei adevărate trăiri duhovniceşti, cred că se poate face prin observarea şi respectarea mai cu intensitate a voturilor şi regulilor monahale. Aceasta se poate realiza prin selecţionarea unor duhovnici cu aleasă viaţă duhovnicească, cum a avut Mănăstirea Agapia în trecut, ca să poată imprima în suflete lucrarea adevăratei rugăciuni, în răbdare, smerenie, bucurie şi desăvîrşită iubire pentru Dumnezeu şi oameni.
în ceea ce priveşte reînnoirea în Biserică este o problemă mult prea vastă care mă depăşeşte, deşi o consider absolut necesară în special în timpul de astăzi.
La această întrebare îmi exprim doar o umilă părere că ar fi necesară mai întîi o primenire a vieţii spiritu'ale a slujitorilor Sfintelor Altare, o trezire a conştiinţei unora dintre ei pentru înalta lor misiune în numele lui Hristos, fiind sfinţiţi şi aleşi prin puterea harului Duhului Sfînt. Slujirea de preot este cea mai înaltă apostolic. El, preotul, face legătura intre cer şi pămînt şi are datoria de a coborî pe Dumnezeu în sufletele credincioşilor. Preoţii trebuie să aibă o trăire exemplară în duhxil Sfintei Evanghelii. Viaţa lor să fie model vrednic de urmat pentru credincioşi, precum şi a preoteselor pentru toate mamele creştine.
în al doilea rînd este necesară o catehizare în masă a tuturor credin¬ cioşilor, care atîta vreme au fost lipsiţi de această hrană sufletească. Fără catehizare generală bine organizată, fără religie în şcoli şi fără cărţi de educaţie religioasă nu vom putea face prea mult pentru fiii Bisericii Ortodoxe.
16. Ce mişîiine duhovnicească împUneşle astăzi Mînăstirea Agapia în rîndul credincioşilor noştri care vin aici?
— Aceea pe care a împlinit-o de la întemeierea ei. Mai întîi menţine nestinsă de sute de ani candela sfintelor slujbe de zi şi de noapte, a căror cunună este Sfînta Liturghie, jertfa cea fără de sîuge a Mîntuitorului nostru lisus Hristos, Care S-a jertfit pe Cruce pentru mlntuirea lumii. Şi aceasta cred că este cea mai importantă misiune evanghelică pe care o împlineşte Agapia pînă astăzi. Prin rugăciune ea menţine neîntreruptă legătura harică cu Dumnezeu şi cu lumea, adueîndu-şi astfel contribuţia519 520 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ei la mîntuirea oamenilor. Mînăstirea Agapia, ca toate celelalte nunăstiri, este şi ea un altar ,de jertfă, de lauda, de împăcare şi de mulţumire spre slava Creatorului tuturor veacurilor. Iar maicile care se nevoiesc aici sînt ca o zeciuială duhovnicească a Neamului adusă hunului nostru Mîntuitor.
A doua misiune evanghelică a mînăstirii noastre, după rugăciune şi jertfă este aceea de a mîngîia, a sfătui şi a întări în credinţă pe cei care vin la Agapia, atît prin exemplul personal al preoţilor şi maicilor din obşte, cît şi prin cuvinte, prin cărţi, prin slujbele frumoase, prin asistenţa duhovnicească acordată de preoţii slujitori şi maicile bătrîne şi prin pacea Duhului Sfînt pe care o gustă cei ce poposesc un ceas, două în bniştea sacră a acestei mînăstiri.
Mînăstirea Agapia rămîne, astfel, un puternic centru de spiritualitate, care iradiază credincioşilor frumuseţea trăirii duhovniceşti.
MONAHIA CHIRIACHIA ROTARU *
Egumena Mînăstirii Agapia Veche
Aşezată într-o poiană de o rară frumuseţe, la doi kilometri mai sus de Mînăstirea Agapia, în muntele cu acelaşi nume, venerabila Mănăstire Agapia Veche, în ultimele două secole, a devenit cea mai renumită sihăstrie de călugăriţe din ţara noastră. Se numeşte «Veche», fiind întemeiată cu circa două secole mai înainte de Agapia « Noua».
între secolele XIV—XVIII Mănăstirea Agapia Veche a fost una dintre cele mai mari sihăstrii de călugări din Moldova, alături de vetrele isihaste din jurul Muntelui Ceahlău, precum şi schiturile Nechit, Bisericani, Sihla, Sihăstria şi Pocrov. în muntele lui « Agapie» ca şi în jurul Agapiei Vechi, în «Poiana lui Eufrosin», în muntele de alături, denumit« Sca¬ unele», şi în toate poienile şi pădurile din partea locului s-au nevoit sute de sihaştri cuvioşi, unii chiar sfinţi şi făcători de minuni, a căror
- S-a născut in comuna Ciurea — Iaşi, în anul 1920. în anul 1943 a intrat în obştea Mînăstirii Agapia. în anul 1980 este numită egumenă a Mînăstirii Agapia Veche, unde se află şi astăzi.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 521
faimă şi sfinţenie a ajuns pînă la noi, cei de astăzi. în jurul muntelui zis « al lui Agapie», ca de altfel în tot ţinutul Neamţului, pădurile « foş¬ neau de călugări sihastri». Este locul să amintim aici şi de sihastrii din « Poiana Trapezei», situată la doi kilometri de Agapia Veche, unde era tradiţia ca de trei ori pe an să se adune călugării isihaşti din împreju¬ rimi, la duhovnicii nevoitori din această poiană, pentru spovedanie, prive¬ ghere de toată noaptea şi Sfînta împărtăşanie. Apoi primeau sfaturi duhovniceşti, mîncau cu toţii la o masă comună şi se întorceau la chiliile lor din pădure.
Transformarea celor două Agapii, în anul 1803, în mînăstiri de călu¬ găriţe, a creat în partea locului o criză isihastă, un dezechilibru în viaţa sihastrilor nevoitori aici, prin apariţia de călugăriţe« pustnice» în pădurile din jurul ambelor mînăstiri. Călugăriţe iubitoare de Hristos şi de sihă's- tric se vor întîlni de acum tot mai multe în partea locului, luîndu-se la întrecere în nevoinţă pustnicească cu unii dintre cei mai iscusiţi sihastri. La începutul secolului nostru se nevoiau în Munţii Agapiei şi ai Sihlei peste 30 de sihaştri, dintre care mai mult de jumătate erau călugăriţe din cele două Agapii şi din Văratec. între anii 1950—1965 se ostenea în preajma Mînăstirii Agapia o mare călugăriţă iubitoare de rugăciune şi linişte, monahia Nimfodora. Iar între anii 1947—1975 s-au nevoit în jurul schitului Sihla ultimele două călugăriţe isibaste, monahiile Valen¬ tina şi fiica ei Enuliana de la Agapia. Astăzi ne amintim de jertfa lor cu evlavie şi ne smerim că nu mai avem rîvna, credinţa şi răbdarea părin¬ ţilor şi înaintaşilor noştri pe calea cea strimtă care ne duce la Hristos.
în dorinţa de a afla cum se desfăşoară viaţa duhovnicească în cea mai reprezentativă sihăstrie de călugăriţe din ţara noastră, am invitat la un scurt dialog pe maica Chiriachia Rotam, egu'mena Mînăstirii Agapia Veche.
1. Maică egumenă, prezentaţi-ne un scurt istoric al Mînăstirii Agapia Veche.
— înainte de întemeierea unei aşezări monahale aici, s-a nevoit în mnnţii din jurul mînăstirii un mare sihastm sfînt, anume Cuviosul Agapie. După el, ucenicii lui, înmulţindu-se şi neavînd o biserică pentru sfintele slujbe, au întemeiat o mică sihăstrie într-o poiană de alături, lîngă chilia uhui sihastm vestit, numit EafrOsin. Cuviosul Eufrosiu a522 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
fost primul egumen al acestei sihăstrii. Se mai aminteşte pînă astăzi de un loc, aproape de noi, care se numeşte «Poiana lui Eufrosin» şi « Livada Părinţilor», unde era prin secolele XIV—XVI un cimitir al sihaş- trilor. Risipindu'se prima sihăstrie zisă « a lui Eufrosin», datorită unei avalanşe de zăpadă care a distrus biserica de lemn şi a ucis cîţiva sihastri, în secolul XV se construieşte o nouă biserică de lemn şi chilii pentru sihaştri, mai jos de « Poiana lui Eufrosin», cu hramul vechi « Minunea Sfîntului Arhanghel MihaiJ». Dar, datorită alunecării terenului, s-a risi¬ pit şi această biserică. Atunci soţia lui Petru Rareş, Doamna Elena, a zidit o nouă biserică, pe locul actualei mînăstiri, ■ fiind ajutată de mitro- pohtul Moldovei, Nicanor, care se face sihastru şi schivnic la Agapia Veche, sub numele de NU. Acest mitropolit a înfiinţat aici la Agapia o vestită şcoală catehetică pentru monahi şi preoţi de sat, cum scrie în unele însemnări şi documente vechi.
Biserica Doamnei Elena a mai fost înnoită mai tîrziu de Petru Şchiopu (1582—1585) şi de Doamna Anastasia, soţia lui Duca Vodă (1666—1684), fiind stricată de alunecarea terenului argilos. Atunci se dă schitului hramul « Schimbarea la Faţă». Din anul 1803 Agapia Veche se transformă în mînăstire de călugăriţe, în care se nevoiau numai maicile iubitoare de linişte şi rugăciune. Arsă de turci în 1821 şi avariată de mai multe ori datorită terenului, Agapia Veche a fost restaurată integral în anii 1935—1940 prin dania credincioşilor şi jertfa călugăriţelor de aici. Astăzi se nevoiesc la Agapia Veche 40 de călugăriţe şi rasofoare, iubitoare de Hristos.
2. Ce sihaştri vestiţi s-au nevoit în munţii şi pădurile din împrejurimi, de-a lungul secolelor?
— Primul a fost Cuviosul Agapie Sihastrul, în secolul XIV. Al doilea a fost Cuviosul Eufrosin Sihastrul, ucenicul lui Agapie, precum şi Cuviosul Pahomie Sihastrul, care a sihăstrit într-o poiană aproape de schitul Sihla, ce-i poartă numele. Amintesc apoi de vestiţii sihaştri agăpeni ce se nevoiau în muntele Scaunele, la un kilometru mai sus de mînăstire. Aceştia practicau asceza, postul zilnic pînă seara, mîncau pesmeţi, legume nefierte şi apă şi aveau rugăciunea inimii, iar noaptea dormeau cîteva ore, pe nişte scaune făcute de ei, ca nişte bănci prinse de brazi. Toată săptămîna posteau şi se rugau zi şi noapte, iar la sfîrşitul săptămînii coborau în schitul Agapia, săvîrşeau priveghere de toată noaptea, eîntau Sfînta Liturghie, se împăr-
■fcu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 523
tăşeau cu Trupul şi Sîngele Domnului, luau masa împreună, apoi se întorceau In muntele Scaunele. Cînd se mutau la ccic veşnice, trupurile lor se îngropau în cimitirul schitului din « Livada Părinţilor».
Pe la începutul secolului XIX s-a săpat în vechiul cimitir şi s-au descoperit cinci morminte ale marilor sihastri agăpeni. Erau îngropaţi în sicrie scobite în trunchiuri groase de stejar şi purtau cruci grele de plumb la piept, pe marginea cărora scria numele sihaştrilor. S-au aflat, astfel, mormintele, osemintele şi nume a cinci cuvioşi sihastri, aici. Ia Agapia Veche, ale căror nume sînt: Evloghie, Pimen, Misail, Vasile şi Paisie. Alt sihastru sfînt a fost Cuviosul Serghie, care s-a nevoit într-o mare poiană, care-i poartă numele, pe culmea muntelui, aproape de noi. Amin¬ tesc aici şi pe doi sfinţi sitaştri din Agapia, care au fost şi egumeni, anume Partenie şi Rafail, şi chiar Sfîntul loan de la Rişca, despre moaştele cărora spune, mitropolitul Dosoftei că existau aici, la Agapia Veche, şi că el însuşi le-a sărutat, înainte de anul 1686. Dumnezeu să-i numere cu sfinţii pe toţi cuvioşii părinţi nevoitori pentru Hristos în vatra acestei mînăstiri.
3. Ce sihastri contemporani s-au nevoit în munţii şi pădurile din preajma Minăstirii Agapia Veche?
— în secolul nostru s-a nevoit între Agapia, Sihla şi Sihăstria un arhiereu, anume Cuviosul loan Pustnicul, înainte-văzător, făcător de minuni şi mare rugător pentru toţi. Ultima dată a fost întîlnit în prim㬠vara anului 1951 aproape de Mînăstirea Sihăstria. Poate a fost cel mai mare sihastru de la noi. Iar dintre călugăriţele de la Agapia Veche cea mai vestită a fost maica Nimfodora Ghiurgulescu. Era de loc din Banat şi a fost la început căsătorită. Apoi, murindu-i soţul, deşi era bogată, a lăsat toate şi s-a făcut călugăriţă la Agapia Veche. în anul 1947 s-a retras în munte la un loc tăinuit, unde şi-a făcut un bordei în pămînt şi s-a ne¬ voit acolo 16 ani în rugăciuni, lacrimi, post, privegheri, închinăciuni şi metanii în fiecarfe zi şi noapte. Cîteva maici tinere, printre care şi maica Eustochia, actuala noastră stareţă din Agapia Mare, îi duceau în taină pesineţi de pîine, legume şi sare, singurele alimente cu care se hrănea. Dacă nu era la bordei, lăsau alimentele la tulpina unui brad din apropiere şi se întorceau bucuroase la mînăstire, mulţumite că au făcut o faptă bună. Maica Nimfodora era foarte tăcută, smerită şi nevoitoare. Ne între¬ cea pe toate cu viaţa ei. Avea duhovnic pe părintele Paisie de la Sihăs-524 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ttia. Noaptea, ca să n-o vadă nimeni, pleca prin pădure pe cărări necunos¬ cute de noi, la duhovnicul ei, bătea la uşa chiliei, se mărturisea, a doua zi primea Prea Curatele Taine şi se întorcea fericită şi plină de bucurie la bordei. Mai avea cu dînsa în pădure pe maica Minodora, consăteanca ei. Amîndouă se rugau după putere, citeau la Psaltire, făceau metanii, posteau zilnic şi vorbeau cu Dumnezeu, iar Duhul Sfînt le umbrea şi le păzea de tot răul.
După 16 ani de nevoinţă, slăbind cu sănătatea, s-a retras din nou la Agapia Veche şi făcea ascultare în tăcere şi rugăciune la bucătărie, la tăiat lemne şi mai ales la grădină. Maica Nimfodora avea rugăciunea inimii şi era cea mai sporită dintre noi toate. în anul 1978, după ce a primit Trupul şi Sîngele lui Hristos, s-a iertat cu toate şi şi-a dat sufletul în miinile Domnului. Aşa a fost viaţa maicii Nimfodora. O făclie aprinsă în obştea Mînăstirii Agapia. Dumnezeu s-o odihnească cu sfinţii în ceruri.
4. Mitropolitul Dosoftei aminteşte că s-a închinat la moaştele cuvioşilor Rafael, Partenie şi loau de la Rişca, cei care probabil se păstrau în Biserica Agapiel Vechi. Cum au dispărut aceste moaşte? Ce spune tradiţia locala despre ele?
— Agapia Veche a fost o marfe vatră de sihăstrie, unică poate în ţara noastră. Aici s-au ridicat mulţi cuvioşi, dintre care unii i-au cinstit înaintaşii noştri ca sfinţi. Aşa au fost şi aceşti trei sfinţi ale căror moaşte, după tradiţie, se aflau în biserică şi veneau să le sărute mulţi credincioşi din toate satele vecine. Le-a sărutat desigur şi marele mitropolit Dosoftei, probabil între anii 1660—1686, după care pleacă în surghiun în Polonia. Apoi, spune tradiţia locală,- datorită marilor tulburări şi năvăliri străine peste Moldova, multe mănăstiri erau jefuite şi pustiite. Atunci şi moaştele sfinţUor de la Agapia Veche se zice că au fost îngropate în jurul bisericii, la un loc tăinuit. Spun duhovnicii şi maicile bătrîne de la Agapia că acum 50 de ani era aici, în dreptul altarului, o cruce mare de lemn, unde se aprin" deau lunnnări. Noaptea se vede aici, uneori, o lumină albăstruie ieşind din pămînt. Se crede că aici ar fi moaştele unor mari cuvioşi agăpeni, poate chiar ale sfinţilor antintiţi mai sus. Dar şi unii duhovnici de la noi, ca protosinghelii Veniamin Popescu şi Vichentie Mălău, au văzut de cîteva ori noaptea lumini aprinse aici, în curtea Agapiei Vechi, ca semn că BÎnt multe moaşte de sfinţi părinţi îngropate şi necunoscute de noi.cu PĂRIINŢI DIN MOLDOVA 525
Numai Dumnezeu ştie cîte moaşte or fi tăinuite în locaşul acesta locuit de atîţia sihastri sfinţi. Cred că şi în cimitirul vechi din « Livada Părin¬ ţilor», dacă s-ar cerceta, s-ar afla moaştele acelor mari cuvioşi aşezaţ în trunchiuri scobite de stejar şi cu cruci de plumb pe piept.
5. Care este rînduiala vieţii duhovniceşti în Agapia Veche?
— Mînăstirea Agapia Veche este o sihăstrie de călugăriţe cu viaţă de obşte, ce numără astăzi 40 de maici şi cîteva rasofore. Sfînta Liturghie se face zilnic, împreună cu cele şapte Laude. Masa se dă o dată pe zi, lunea, miercurea şi vinerea, iar în rest de cîte două ori. La masă iau parte şi credincioşii care vin la slujbă. Maicile sînt prezente la toate slujbele şi cîntă lui Dumnezeu cu smerenie şi dragoste. La chilii citesc mai ales la Psaltire, fac metanii, postesc după putere şi practică rugăciunea inimii. Spovedania şi Sfînta împărtăşanie se fac săptămînal cel mai des şi lunar cel mai rar. Căutăm să urmăm regula duhovnicească ce se ţine în obştea Mînăstirii Sihăstria. Maicile din obşte iubesc cel mai mult tăcerea, rîndu- iala slujbelor, rugăciunea neîncetată, ascultarea şi cugetarea la moarte.
O rînduială deosebită, stabilită de patriarhul Nicodim din anul 1940, este că aici nu pot dormi noaptea-nici un fel de mireni, călugări şi preoţi, decît numai duhovnicul rmnăstirii. De cum apune soarele toţi ceilalţi se retrag jos în Mînăstirea Agapia, la arhondaric. Pentru credincioşii care vin la slujbă, este o casă cu cîteva camere în afara incintei unde pot odihni o noapte.
Atît duhovniceşte, cît şi administrativ, Agapia Veche depinde de Agapia din Vale. De acolo ni se trimit preoţi pentru slujbă, hrană, şi cele de nevoie pentru obşte. Maica stareţă Eu'stochia ne este ca o mamă duhovnicească şi are mare grijă de obştea noastră.
6. Ce sfaturi duhovniceşti daţi ucenicilor şi surorilor din obştea
Agapiei Vechi? j.
— Mai întîi să trăiască în desăvîrşită dragoste unele cu altele şi cu Dumnezeu, prin rugăciune şi smerenie. Apoi să se roage pentlu toţi oamenii care sînt în suferinţă, în primejdii, care au copii mulţi şi nu are cine sâ-i ajute, să-i înveţe. De aceea stăm aici, în acest rai pământesc, să ajutăm şi pe cei lipsiţi de bucurii în vi^ţă, să Ie vorbim de Dumnezeu şi să ne rugăm zi şi noapte pentru oameni, ca să fie mai buni, mai răbdători, mai smeriţi, mai vrednici de Hristos şi de viaţa veşnic^.526 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
MONAHIA PAVELINA ACIUBOTĂRIŢEI *
Mănăstirea Agapia
Obştea Mînăstirii Agapia a fost binecu- vîntată de Dumnezeu, în prima jumătate a secolului nostru, cu cîţiva duhovnici de mare prestigiu şi cu autoritate duhovnicească în ţara noastră, precum protosinghelii Vi- chentie MăJău, Antim Găină, Eftimie Tana- să, Nicodim Măndiţă şi Ghervasie Hulubariu.
Fiecare dintre ei au fost părinţi duhov¬ niceşti şi făclii în sfeşnic pentru toţi — călu¬ gări, preoţi şi credincioşi. Toţi au crescut fii duhovniceşti, au călăuzit suflete spre Hristos, au mîngîiat duhovniceşte pe mulţi şi au tămăduit multe răni nevindecate. Evocarea lor ne bucură pe de o parte, dar ne şi întristează pentru seceta spirituală pe care o parcurgem. Ce preţios este un • părinte duhovnicesc, în adevăratul sens al cuvîntului ! Ce fericit te simţi în preajma lui, sub protecţia rugăciunilor lui şi, mai ales, cînd faci totul cu binecuvîntarea şi îndemnul lui ! Un duhovnic bun este singurul om al lui Dumnezeu căruia poţi să-i deschizi inima, să-i mărturiseşti tainele vieţii intime, să-i ceri sfat de mîntuire, să-i urmezi cu încredere porunca. Este singurul care îţi poate tămădui rănile sufletului, care te poate dezlega de păcate şi care te leagă de Hristos pentru veşnicie, printr-o viaţă nouă, de pocăinţă şi rugăciune. Doamne, nu ne lăsa fără asemenea duhovnici plini de har şi de iubire !
Maica Pavelina din obştea Mînăstirii Agapia este ucenica venerabilu¬ lui duhovnic Vichentie Mălău. El a crescut-o de mică în mînăstire, ca atîtea alte fecioare închinate din copilărie lui Hristos. Ca un alt cuvios Serafim de Sarov, Părintele Vichentie a învaţat-o tainele vieţii duhovniceşti, bucu¬ ria rugăciunii, a ascultării, a sfinţeniei, a citirii cărţilor sfinte, ca o hrană a sufletului de zi cu zi. £1 a deprins cel dintîi taina iubirii mistice a Mi¬ relui Hristos prin lucrarea rugăciunii neîncetate a inimii.
După plecarea lui, maica Pavelina a fost mulţi ani sub povăţuirea altui duhovnic mare, Protosinghelul Nicodim Măndiţă. Dacă primul ei
• S-a născut în anul 1912, în comuna Vorona — Botoşani, a intrat în mînăs- tirea Agapia în anul 1935 şi a fost tunsă în monahism în 1939.cu PA^I^7^ Dir^ moldova 527
duhovnic ardea cu duhul pentru Hristos, ca o candelă vie, prin rugăciune şi iubire, Părintele Nicodixn era duhovnicul tradiţional al rugăciunii călu¬ găreşti, al celor şapte Laude, al rugăciunii de chilie, al metaniilor şi, mai ales, al Sfintei Liturghii. El vorbea puţin, dar se ruga, citea cărţi sfinte şi scria in,ult. Şi aceasta o cerea şi ucenicilor săi sufleteşti. Tă'cere multă, vorbe puţine şi înţelepte, rugăciune neîncetată şi multă misiune duhovnicească în rîndul credincioşilor, în viaţa de familie. Părintele Nicodim a fost un duhovnic misionar, făt-ă egal în monahismul nostru contemporan. Şi aceasta o cerea, ca o datorie de mântuire, tuturor fiilor săi duhovniceşti. O cerea şi călugăriţelor din mînăstire. Nu numai pentru ele să se roage, sa postească, să citească, să înveţe; ci şi pentru oameni, începînd cu cei din familie. El dădea canon de spovedanie călugăriţelor să meargă din timp în timp în familie, în satele lor natale, ca să înveţe pe rude rugăciuni, buna rînduială bisericească şi citirea Sfintei Scripturi. Maicile erau datoare să ducă în casele credincioşilor cărţi de rugăciuni. Ceasloave, Psaltiri, Sfînta Scriptură mai ales şi tot felul de broşuri reli¬ gioase ortodoxe pentru întărirea lor dilhovmcească şi pentru a rezista în faţa curentelor sectare în chrs de evoliiţie. De aceea putem afirma cu tărie că acest mare duhovnic de mînăstire a format cei mai numeroşi ucenici şi în cel mai curat duh ortodox. Şi dacă făclia vieţii lui pămînteşti s-a stins, nu însă şi exemplul lui, nu şi făclia încă aprinsă prin satele şi mînăstirile din Moldova şi întreţinută cu stăruinţă de ucenici.
Chipul marilor noştri părinţi duhovniceşti mai trăiesc astăzi în ini¬ mile ucenicilor. Să ascultăm, aşadar, pe maica Pavelina, evocînd cîteva momente şi sfaturi ziditoare de suflet rămase în inima şi memoria ei din anii uceniciei, de la bunii ei părinţi sufleteşti. , ^
1. Maică Pavelină, cînd ati venit la mînăstire?
7 f
— Sînt din părţile Botoşanilor. Părinţii mei m-au crescut în frică şi dragoste de Dumnezeu. Mai ales mama. Dar pentru că aveam multe maici din sat Ia Agapia, pe la sărbători mari veneam pentru închinare la mînăstirile din judeţul Neamţ, cele mai vii şi mai mari din ţara noastră. Mi-aduc flrn.i.nte, răsunau bisericile mînăstirilor de cîntări sfinte pe Ia privegheri. Eram copilă. Maicile mi se păreau ca nişte îngeri. Cîntau frumos lui Dumnezeu, iar ochii mei se umpleau de lacrimi. Mă gîndeam:« Oare, nu mă primeşte Mîntuitorul şi pe mine, aici în corul îngerilor şi al maici¬ lor?» Erau şi fete tinere de vîrsta mea, îmbrăcate în negru şi cu feţe lumi¬ nate de o altă lumină nevăzută. N-am mai putut rezista. Dorul de Dum¬ nezeu, cîntările îngereşti ale maicilor, privegherile frumoase mSnăstireşti, dragostea maicilor care mă cunoşteau şi cuvîntul hotărîtor al părintelui Vichentie m-au adus la mînăstire în vara anului 1935.
S28
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
2. Unde aţi făcut anii de ucenicie şi ce duhovnici v-au format?
— De la început am venit la Mînăstirea Agapia Veche. Pe atunci ee rezidea biserica veche, stricată de \Teme. Eram 16 suflete sub condu¬ cerea egumenei OHmpiada, o călugăriţă ascetă foarte nevoitoare. Tot timpul tăcea şi zicea rugăciunea lui lisus, postea pînă către seară şi era în fruntea tuturor la aseultare. Nu ştiu cum mai putea rezista. Cînd am intrat pe poarta mînăstirii, părintele Vichentie lucra cu obştea la zidirea bisericii. Cum m-a văzut, m-a chemat la el şi mi-a zis: « Suflet bun şi nevinovat, te-a adus Hristos la cinul îngeresc ! Aici să rămîi pînă la moarte, că aici este mîntuirea ta !». Apoi m-a binecuvîntat, m-a dus în paraclis, m-a închinat la icoana Maicii Domnului şi m-a dăruit ei: «Maică Prea¬ curată şi pururea Fecioară, primeşte pe fecioara aceasta şi o acoperă şi o păzeşte de tot răul, ca să devină mireasă a lui Hristos !». Plîngeam de o bucurie străină care sălta în inima mea. Aşa am v enit la mînăstire şi am rămas la Agapia Veche cinci ani de zile. Mergeam cu toate la ascultare, cîntam, ne rugam, citeam mai ales din Vieţile Sfinţilor şi eram fericite. Aici, în mijlocul brazilor şi al poienilor pline de fiori şi linişte, ne simţeam ca în raiul lui Dumnezeu. Slujbele, după rînduială, se făceau într-un mic paraclis. Sufletul obştii noastre era părintele Vichentie. Slujea cu rîndul, o săptămînă în Agapia din Vale şi una la Agapia Veche. Cînd ne vedea obosite la ascultare, mai ales la zidirea bisericii, lua în coş cîteva pîini proaspete, măsline şi vin şi ne aducea, zicînd:« Luaţi surorilor şi mîncaţi cu binecuvîntare, ca să mai puteţi lucra. Lăsaţi pe maica egumenă, ca voi sînteţi tinere şi nu puteţi posti pînă seara ca ea !» Apoi ne binecuvmta mincarea, rupea pîinea şi ne-o împărţea cu mîinile lui. După terminarea ascultării, făcea cu noi rugăciune de mulţumire şi cîntam cu toţii axionul Maicii Domnului.
3. Ce sfaturi dubovniceşti vă dădea părintele Vichentie?
— Mai întîi ne sfătuia să facem toate cu binecuvîntare şi să trama viaţa noastră numai sub ascultare. « Nimic să nu faceţi fără binecuvîntare, «şa după mintea voastră, că nu aveţi nici o plată !». Cînd vedea vreo maica sau soră bolnavă sau întristată, îndată o cerceta şi-i zicea cu voce tească:« Suflet bun şi mare, ce te doare?'Te-a supărat cineva sau vr®j' masul ţi-a făcut ispită? Ai slăbit de post? Te încearcă gîndurile, sau ţi-ţ dor de acasă? Mărturiseşte-ţi cugetul inimii tale şi vino să te dezleg Şi să ne rugăm împreună pentru pacea şi sănătatea inimii tale !». Iar daca vreuna avea o boală grea sau vreo ispită mare sau gînd de întoarcere în lume, o punea zilnic la rugăciune în biserică şi îndemna pe toate maicile să se roage pentru ea. Dacă vreuna era tulburată şi obosită de ascultare şi post, îi zicea:« Suflet cuminte şi curat, fii pe pace. Nu pune toate lacu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 529
inimă, că încă n-am răbdat pînă la sînge ! Ne aşteaptă ispite mult mai mari. Oare cum le vom răbda?». Apoi, făcea o ectenie pentru acea maică sau rasoforă, o binecuvinta şi îndată trecea ispita şi boala,
Părintele Vicbentie avea un suflet care ardea pentru Hristos. Era In toate categoric, aspru cu sine, dar foarte blînd şi milostiv cu alţii. Nu exista om tulburat, mirean sau călugăr, pe care să nu-1 Hniştească el cu cîteva cuvinte şi cu barufl care îl avea. L-am văzut de cîteva ori rugîndu-se la Sfîntid Altar singur, cu mîinile ridicate în sus. L-am observat că tot aşa se ruga şi în chilie sau cînd se retrăgea în pădure. Se ruga mereu cu mîinile ridicate în sus. Dar ce zicea, sau ce simţea atunci, numai Dumnezeu ştie. Ne cerea spovedania în scris şi o asculta cu blîndeţe. El postea foarte mult, dar nu îndemna pe nimeni să postească peste putere. Iar la Sfînta împărtăşanie ne cerea mai întîi împăcare din inimă cu toţi, mărturisire curată, lacrimi la rugăciune, participare regulată la biserică şi asctiltare. Ne împărtăşea cam o dată pe lună, după pregătirea fiecăruia. Uneori ne zicea: «Sa nu abuzăm prea mult de bunătatea Iui Dumnezeu. El este bun şi ne primeşte, dar trebuie să fim vrednici şi demni de Trupul şi Singele Lui. Altfel luăm cele sfinte spre osîndă». Avea o viaţă rară şi multe fapte bune făcea, dar avea şi nevoinţă ascunsă. Dacă uneori ne certa maica egumenă sau duhovnicul, ne duceam să ne împace părintele Eftimie, al doilea duhovnic, şi niciodată nu ne lăsa tulburate. Cînd era de rind, ţinea predică Ia biserică şi aşa ne vorbea de frumos, că toatfe maicile lăcrimau.
în anul 1989 a plecat ca preot misionar în Sanat, fiind plîns şi petre¬ cut de tot soborul Mînăstirii Agapia. De atunci nu l-am mai văzut în viaţă. Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii, că mare suflet avea !
4. Spuneţi-ml cîteva cuvinte şi despre ceilalţi duhovnici.
— Părintele Nicodim Măndiţă a fost un alt duhovnic 'mare. Mi-a fost zece ani povăţuitor. Era foarte raţional, citea mult din Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi şi ne dădea şi nouă canon la spovedanie să citim. El nu ne cerea post şi metanii multe, ci ne cerea să citim de atîtea ori Biblia şi mai ales Noul Testament, să mergem regulat la biserica, să trăim în dragoste, să scriem sfaturi de la Sfinţii Părinţi, din Pateric, din Vieţile Sfinţilor şi să le dăm credincioşilor care veneau la noi la biserică. Acesta era canonul obişnuit care ni-1 dădea la mărturisire. Adeseori ne zicea;
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
« Posteşte cît poţi, dar mai bine roagă-te ! Nu uitaţi că numai cu Psaltirea şi cu Ceaslovul, mulţi se duc în iad, dacă nu au iubire şi nu citesc Sfinta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi ! Deci rugaţi-vă cît mai mult, ţineţi rinduiala slujbelor, citiţi zilnic citeva capitole din sfintele cărţi, învăţaţi şi pe cei din lume cuvîntul lui Dumnezeu, aveţi milă faţă de toţi, spovediţi-vă curat, aveţi multă smerenie, că numai aşa vă veţi putea mîntui !»
Părintele Nicodim punea mare preţ pe citirea cărţilor sfinte. Uneori ne învăţa: « Dacă nu citiţi mereu pe Sfinţii Părinţi şi Sfînta Scriptură, cmn veţi cunoaşte voia lu'i Dumnezeu? Cum veţi putea să vă schimbaţi viaţa? De aceea îndată cădeam în pă'cate şi nici nu ştim că am căzut, căci nuntea ne este robită şi cugetele rele clocesc ascunse în mintea şi inima noastră. Dacă mai citim în sfintele cărţi, mintea primeşte cunoştinţă, inima se deşteaptă, conştiinţa începe să ne mustre şi aşa ne hotărîm să mărturisim şi să pără’sim păcatul». Părintele Nicodim ţinea mult la cinstea fiecărui om şi pedepsea aspru pe cel ce judeca, bîrfea şi jignea pe aproapele. Pmcă îl aud cum ne spunea: « Să nu mîncaţi cinstea nimănui şi să nu vorbiţi pe nimeni de rău, că chiar dacă duhovnicul te dezleagă de acest păcat, dacă tu nu l-ai părăsit. Dumnezeu nu te iartă, pînă nu-i dai cinstea înapoi şi nu-ţi ceri iertare de la cel pe care l-ai necinstit şi osîndit».
Din cauză că era mai aspru la spovedanie, avea puţine maici la epi- trahil, dar care veneau la el, deveneau călugăriţe bune şi ştiau bine sfin¬ tele cărţi, încît le puteau fi de folos multor credincioşi. Sfinţia sa nu te primea la spovedanie dacă nu-i spuneai pe de rost un capitol sau două din Sfînta Scriptură şi dacă nu ştiai cîteva idei principale din predica dunxinicală. Am observat că se ruga mult, mai ales noaptea, în chilie sau în pădure, cu mîinile ridicate în sus. Părintele Nicodim nu era aspru, la post, ci cu midtă socoteală dădea postul şi canonul. Canonul lui obişnuit la spovedanie era să copiem de cinci sau chiar de zece ori acatiste, rug㬠ciuni, psalmi, învăţături folositoare din cărţi şi apoi să le citim sau să le dăm în casele credincioşilor. Multă misiune duhovnicească a făcut sfinţia sa prin călugăriţe şi prin numeroşii săi ucenici de prin sate. La zile mari şi în posturi, veneau la el pentru sfat şi mărturisire sute şi sute de cre¬ dincioşi. După ce se întăreau şi primeau dezlegare, se împărtăşeau la mînăstire şi plecau acasă, iar cei mai pregătiţi făceau misiune cu preoţii prin sate. Unde erau ucenici ai părintelui, în acele sate nu pătrundeau sectanţi.
cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA
Pe noi, călugăriţele, ne învăţa să avem răbdare în toate, să vorbim puţin, să zicem mereu rugăciunea lui lisus şi să' nu ne rămînă nefăcute Laudele, iar cînd ne îmbolnăveam, ne dădea binecuvîntare să mîncăm, potrivit cu boala, că « mîncarea bună, zicea el, este medicament pentru bolnavi». în vara anului 1975 s-a dus către Domnul. Dumnezeu^să-l odih- nească în cer, că -tare bine ne învăţa pe toţi !
Un alt duhovnic bun am avut pe părintele Eftimie, ucenicul părin¬ telui Vichentie Mălău. El ne era al doilea sfetnic şi tată duhovnicesc, acum la bătrîneţe ştia multe din sfintele cărţi şi ne sfătuia frumos şi cu răbdare* Era un duhovnic al smereniei şi rugăciunii. A decedat la Agapia Veche. Cînd să-si dea sufletul, a văzut în văzduh o ceată de duhuri rele care îl înfricoşau. Atunci a strigat la ucenicul său:«Daţi-mi crucea! Daţi-mi crucea, că nu mă lasă să intru în cămară !» Cum a luat sfînta cruce în mîinile sale, îndată şi-a dat duhul în mîinile Domnului.
Tot aşa de bun şi slujitor ales a fost şi părintele Ghervasie. El nu era duhovnic, însă era mare cîntăreţ şi slujitor la biserică, precum şi pictor bisericesc. De la el amjînvăţat muzica psaltică şi legătoria de cărţi. Tot ţa Agapia Veche s-a săvîrşit şi el şi a fost înmornuntat lingă ceilalţi duhov¬ nici adormiţi.
5. Ce sfaturi duhovniceşti dădeaţi ucenicelor cînd aţi fost egumenă Ia Agapia Veche?
— Le învăţam şi eu ce găseam şi citeam prin sfintele cărţi. Mai ales le ceream să se mărturisească regulat de toate gîndurile şi să primească cu mare grijă Prea Curatele Taine ale lui Hristos. Apoi le sfătuiam să trăiască în mare dragoste unele cu altele, să se roage, să-şi facă după rînduială canonul călugăresc, să facă ascultare şi toate cu dragoste. Că « cel ce face ascidtare cu dragoste — spune Sfîntul Teodor Studitul — liturghie săvârşeşte!».
6. Ce cuvinte de folos doriţi să daţi surorilor şi călugăriţelor [mai
tinere din Mînăstirea Agapia? . . • .
— Să urmeze sfaturile duhovnicilor şi ale maicilor lor duhovniceşti, să împlinească făgăduinţele călugăreşti, să trăiască în dragostea lui Hris¬ tos şi să iubească rugăciunea, biserica şi ascultarea, că mare nădejde de mântuire vor avea. ■ . , ,
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
MONAHIA EPIFANIA GÎDIOI *
Mînăstirea Văratec
Din obştea Mînăstirii Văratec, cu peste 350 de suflete, monabia Epifania Gîdioi este astăzi cea mai bătrînă şi, fără îndoială, una dintre cele mai nevoitoare călugăriţe de aici.
Maicile vârstnice şi, mai ales, ucenicele ei vorbesc cu mtiltă evlavie de maica lor duhovnicească. Cele mai multe spun că bătrîna este o călugăriţă model în toate pentru întreaga obşte, că se roagă zi şi noapte şi că ştie Psaltirea pe de rost, cea mai iubită carte a ei de rugăciune şi comu¬ niune cu Dumnezeu. Altele spun că Maica Epifania a fost o desăvîrşită cîntăreaţă la biserică, lăudînd pe Mîntuîtorul şi pe sfinţii Lui timp de peste 75 de ani. Altele spun că a fost mÂlt timp prima protopsaltă la strană, crescînd mai multe ucenice şi formînd la Mînăstirea Văratec o mica şcoală monahală de muzică psaltică, dînd bune rezultate. Ucenicele spun că maica Epifania a fost toată viaţa nelipsită de la slujbele bisericii, împreună cu fiicele ei duhovniceşti, iar în chilie, la icoane. Ceaslovul şi Psaltirea stăteau permanent deschise.
Toate acestea au făcut din monahia Epifania o renumită maică duhov¬ nicească în obştea Mînăstirii Văratec, model viu de nevoinţă călugărească, de blîndeţe şi smerenie, de bunătate şi ascultare, de rugăciune şi post şi, mai presus de toate, model viu de iubire pentru Hristos şi oameni.
Intru în curtea mică şi cu puţine flori. Ucenica bătrînei, cu acelaşi nume, bate încet în uşă şi mă invită în chilie. Este o locuinţă de o vîrstă cu bătrîna, sfinţită de rugăciunile atîtor călugăriţe care s-au jertfit aici pentru Hristos. La răsărit, cîteva icoane vechi şi nelipsita candelă licărind, simbol al neîncetatei rugăciuni. Maica Epifania stă pe obişnuitul scăunaş şi se roagă cu Psaltirea pe braţe. Chipul bătrînei, alb imaculat, iradiază lumină, seninătate şi bucurie, oglindind cu prisosinţă aşezarea duhovnicească a sufletuldi ei.
• S-a născut în anul 1892, în sat Itrineşti, comuna Mărgineni, | judeţul Neamţ. în 1902 a intrat în obştea Mînăstirii Văratec şi s-a călugărit în anul 1908, nevoindu-se aici neîntrerupt pină la obştescul sfirşit.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 533
— Binecuvintează, maică Epifanie !
— Domnul şi Maica Domnului să ne binecuvinteze, cuvioase părinte. Aţi venit să ne vedeţi?
— Am venit să vorbesc cu maica Epifania şi să-i cer cuvînt de folos.
— Bine, cuvioase părinte. Eu sînt Epifania păcătoasa !
— Cîţi ani aveţi, maică, şi cum vă simţiţi în casa lui Dumnezeu?
— Am 96 de ani şi mă simt tare bine, cu darul lui Hristos şi cu rugăciunile Maicii Domnului. Sînt de loc din satul Itrineşti, comuna Mărgineni, judeţul Neamţ şi sînt venită la Văratec de 86 de ani, cînd aveam numai zece ani.
— Cine v-a îndemnat să veniţi la mînăstire, maică Epifanie?
— Domnul m-a chemat, părinte. Noi aveam aici cîteva maici din sat. Una era rudă cu părinţii mei. Odată a venit maica noastră la noi, m-a văzut, a vorbit cu mine şi m-a întrebat: « Elena, vrei să mergi cu mine în casa Domnului?» « Merg, maică, bucuroasă !». Apoi m-au cerut de la părinţii mei: «Daţi-mi copila asta s-o facem mireasă lui Hristos şi să ne fie ucenică de chilie !».« V-o dăm cu mare bucurie şi v-o aducem cînd venim la Văratec». După cîteva zile, m-a îmbrăcat mama în haine de sărbătoare, m-am închinat în biserica din sat, am luat binecuvîntare de la preot şi de la rude şi m-au adus părinţii la Mănăstirea Văratec. Cînd m-a văzu't maica mea, a mulţumit lui Dumnezeu cu lacrmu de bucurie. După un an m-a îmbrăcat în negru, iar cînd aveam 16 ani m-a călugărit.
— Aţi mai stat şi în alte mînăstiri ?
— Am stat numai aici la Văratec toată viaţa mea. Numai în vizită, pentru închinare, mă duceam vara la mînăstirile din apropiere, Ia Cu¬ vioasa Paraschcva de la Iaşi şi la moaştele Sfîntului loan cel Nou de la Suceava.
— Maică Epifania, ce aţi învăţat aici în mînăstire în aproape 90 de ani de nevoinţă ?
— Mai întîi am învăţat să mă rog permanent lui Dumnezeu cu bucurie şi mulţumire sufletească. Ori ziceam rugăciunea lui lisns, ori repetam psalmi şi cele şapte Laude, ori citeam la strană, ori cîntam la slujbe, ori învăţam ucenicele muzica psaltică; ori faceam metanii si închinăciuni, ori citeam şi cîntam acatiste, ori lucram cu mîinile şi mă rugam cu inima, ori cercetam maicile bolnave, ori dădeam sfaturi duhovniceşti credincioşilor care veneau in sărbători la mînăstire. Toate le faceam ca o rugăciune neîncetată şi mă simţeam ca şi cum aş sta tn faţa icoanei IVBntuitorului şi a Maicii Domnului. *
— Ce altceva aţi mai învăţat în mînăstire? i n .
534
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
— Am învăţat a cere iertare întotdeauna de la toţi, a tăcea în faţa oamenilor şi a vorbi mai mult cu Dumnezeu. Am mai învăţat să fac toate cu binecuvîntare şi cu răbdare şi să primesc şi cele bune şi cele rele ca din mîinile lui Dumnezeu.
— Ce sfaturi vă dădeau maicile care v-au crescut duhovniccşte?
— Să nu bpsesc niciodată de la slujbele bisericii, să fac ascultare cu rugăciunea lui lisus, să nu-mi rămînă niciodată nefăcut canonul de rug㬠ciuni şi metanii la chilie şi să nu uit de ceasul morţii. Apoi să fug de gîn- durUe rele, să«mi înfrînez limba şi să primesc cu dragoste pe credincioşii care vin la minăstire.
— Ce ascultări deosebite aţi avut la mănăstire?
— Am avut tot felul de asciîltări mînăstireşti. Am fost şi la paracli- serie, şi la prescuri, şi la citit la strană, şi la arhondaric, şi la munca cîm- pului. Toate le încheiam cu bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru că le făceam cu binecuvîntare şi rugăciune. Dar cea mai frumoasă ascultare a mea a fost cîntarea bisericească. Am învăţat bine muzica psaltică, fiind¬ că mi-a dăVuit Domnul darul cîntârii şi pentru că aveam voce bună, am cîntat în biserică la toate slujbele, mai ales în sărbători şi la hramuri, timp de peste 70 de ani. Acum nu mai pot cînta, dar mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.
— Aţi format ucenice duhovniceşti?
— Am. crescut şapte ucenice de chUie şi am învăţat mai multe ucenice muzica psaltică. Chilia mea era o mică scoală de muzică bisericească. Mi-a fost tare drag să laud pe Domnul în toată viaţa mea. Cea mai bună ucenică şi cîntăreaţă formată de mine a fost maica Evghenia Do- garu. Dumnezeu s-o odihnească în ceruH, că a murit înaintea mea.
— Ce cărţi sfinte citeşti, maică Epifania?
— Ceaslovul, Psaltirea şi Vieţile Sfinţilor. Pe acestea le-am iubit cel mai mult. Mai întîi mă rugam, apoi citeam zilnic, mai ales noaptea, din Vieţile Sfinţilor. Tare mi-s dragi Vieţile Sfinţilor I Cind le citesc, doresc să nu se mai termine. Din ele învăţ cel mai mult şi apoi din Pateric.
Iar din Sfînta Scriptură citesc seara cîte un capitol sau două.
— Cîte ucenice de chilie aveţi acum, maică Epifania ?
. — Am patru. Epifania, nepoata mea, Tatiana, Arcadia şi Isidora.
.. — Ce învăţaţi pe ucenice?
— Să urmeze maicilor care le-au crescut în mînăstire, să nu lipsească niciodată de la slujbele bisericii, să se roage neîncetat şi să trăiască în multă dragoste unele cu altele. Le mai învăţ să se ferească de clevetire şi de orice vorbe deşarte, pentru care trebuie să dăm socoteală la înfrico¬ şata judecată. Dintre toate, maica Isidora nu lipseşte niciodată de la biserică, apoi face celelalte ascultări. Aceasta este obştea noastră. îm-cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 535
preună ne rugăm, împreună mîncăm, împreună citim sfintele cărţi şi lăudăm pe Dumnezeu, cerînd Mîntuitorului să-mi dea sfîrşit bun şi să fim şi dincolo tot împreună. ■ ' ‘ j •
— Ce sfat duhovnicesc îmi daţi şi mie, maică Epifania? ’
— Să avem pe Dumnezeu în inimă', pă'rinte loanichie, prin rugăciune, smerenie şi darul Duhului Sfînt. Atunci avem şi pace, şi bucurie, şi nădejde, şi lacrimi, şi răbdare în ispite, şi mîntuire.
PROTOSINCHELUL MARCHIAN CIUBOTARU* :
' ' . ‘ • I. • u;
' Mînăstirea Bistriţa-Neamţ ^ ; ;• %
De mai bine de 20 de ani, obştea Mînăstirii Bistriţa şi unii credin¬ cioşi din ţinutul Neamţ sînt povăţuiţi duhovniceşte de Protosinghelul Marchian Ciubotaru. Prea Cuvioşia Sa este un duhovnic foarte iscu¬ sit, chivernisind cu scumpătate Sfintele Canoane, aspru şi scurt la cuvînt, dar milostiv la inimă. Curajos şi autoritar în tot ce face, con¬ secvent în sfătuire, legat total de biserică, nelipsit de la slujbele zilnice, liturghisitor neobosit pînă astăzi şi duhovnic renumit în nunăstinle din Moldova de aproape 60 de ani. Toate aceste însuşiri care conturează portretul sufletesc al Părintelui Marchian, cum îi spuneam noi toţi, l-au făcut să fie căutat de mulţi fii sufleteşti, călugări şi credincioşi de la sate şi oraşe.
Activ şi astăzi ca şi în trecut, Protosingh’elul Marchian, apăsat de povara celor aproape 90 de ani, stă uneori şi meditează singur pe banca de stejar din faţa bisericii voievodale, sau la umbra merilor în pîrg din curtea mînăstirii, de aceeaşi vîrstă cu Sfinţia Sa. Cugetă poate la sutele de călugări de o vîrstă cu Cuvioşia Sa, pe care i-a cunoscut, care acum sînt toţi plecaţi la cer? Meditează poate la ceasul morţii sau la ucenici, monahi şi uiireui, pe care i-a crescut duhovniceşte? Sau poate se odih¬ neşte de povara anilor? . ■ ’ r-' -
între ceilalţi. Părintele Marchian este duhovnicul care mă chiverni¬ seşte sufleteşte de aproape două decenii. în parte îl cunosc şi ştiu cînd
■ •jS-a născut în anul 1900, în satul Tulburelii — Botoşani; înJ19252intră in[monahism. la M-rea^Vorona; în 1934 este hirotonit preot. Intre anii 1960—1970 este^duhovnic la M-rea' Neamţ, iar^din 1967 este^duhovnicul M-rii Bistriţa—Neamţ.636 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
este dispus să mă asculte sau nu, cind are un cuvînt pentru mine sau nu. Un lucru însă ştiu. Părintele Marchian este un călugăr de o moralitate impecabilă. Şi aceasta o cere de la noi toţi. Adică să respectăm cu sfinţenie cele trei voturi monahale, să ne rugăm mereu şi să fim ostaşi ai Donxnului, ascultători, tăcuţi şi rîvnitori. Spovedania şi sfaturile Sfinţiei Sale sînt de obicei scurte, precise, la obiect.
în ultimul timp nu mai primeşte mulţi credincioşi la spovedanie. Bătrî- neţea îl îndeamnă la reculegere şi linişte. însă memoria, bărbăţia, curajul, statornicia şi rîvna pentru Hristos ale Părintelui Marchian sînt încă active şi impresionează pe toţi. Cel mai mult apreciem la Cuvioşia Sa desăvîr- şita ascultare. De cînd a intrat pe poarta rnlnăstirii pînă acum nimic nu face fără poruncă, fără binecuvîntarea stareţului şi a ierarhului. Apoi să nu u'ităm rîvna sa pentru biserică, ţinuta morală impecabilă în toate, nefirica de moarte şi aşteptarea obştescului sfîrşit, ca ceva firesc, ca o plecare undeva departe, dar în familie.
Prezentăm mai jos cîteva din discuţiile duhovniceşti avute cu părin¬ tele nostru Protosinghelul Marchian.
]. Cum se cuvine să trăiască monahii tineri pentru a dobîndi pe Hristos în inimile lor?
’ — Mai întîi trebuie să scoatem mîndria din inimă, ca să intre Hris¬
tos în ea, căci inima este scaunul Prea Sfintei Treimi din om. Acesta este şi scopul celor trei j^găduinţc călugăreşti — ascultarea necondiţionată, sărăcia de bună voie şi fecioria (curăţia). Uneori trăim o viaţă întreagă şi tot nu putem alunga gîndul mîndriei din inima noastră. Dar, cine vrea să scape mai degrabă de mîndrie şi de toate patimile, să facă ascultare desăvîrşită', să trăfiască în totală sărăcie de cele pămînteşti şi să fugă de orice fel de păcat trupesc. Ascultarea ne aduce smerenie în ini mă. Sărăcia ne dă lacrimi la rugăciune si ne învaţă răbdarea, iar viaţa curată dă aripi de foc rugăciunii. Cu aceste trei arme vom reuşi să tăiem capul balaurului, adică al mîndriei din noi. Cind casa inimii va fi curăţită şi măturată de gîndurile rele, atunci se odihneşte Duhul Sfînt, împreună cu Tatăl şi cu Fiul în inimile noastre şi devenim cei mai fericiţi oameni pe pămint şi în cer.
Z. Cum aţi trăit în viaţă de aţi ajuns cu darul lui Dumnezeu sănătoa piuă la această vîrsti bmecuvîiitată?
— Poate aşa ne este firea. Dar am dus o viaţă foarte cumpătată. Mai Întîi contează starea sufletească. Eu am fost un om curajos, tare încu PĂRirq’I DIN MOLDOVA 537
ispite şi necazuri. Nu m-am descurajat, nici nu m-am întristat chiar in cele mai grele primejdii şi suferinţe din Aoaţă. Am zis că toate sînt rînduite de la Dumnezeu şi am crezut că sînt în mlinile Lui. Asta m-a ţinut sănă» tos, mi-a dat putere, curaj, încredere în rugăciune, răbdare în orice necaz. Apoi m-am păzit curat de toate păcatele omeneşti care îmbătrînesc şi ruinează omul. Niciodată nu m-am îmbătat de vin sau de alte bău¬ turi. Mîncam puţin cînd mă rugam mult, iar cînd faceam ascultare grea în gospodărie, mîncam mai bine ca să pot face faţă. Rugăciunea multă alungă foamea şi întăreşte sufletul şi trupul. Apoi am slujit mult Sfînta Liturghie. Or, Sfintele Taine înnoiesc puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului. Eu însă cred că aşa a fost voia lui Dumnezeu să trăiesc pînă astăzi. Cel mai bine este^să ne lăsăm în voia Lui în toate.
3. Ce sfatiui ne daţi pentru sfînta rugăciune?
— Călugării trebuie să se roage neîncetat. Ei sînt oameni de rugăciune. De aceea au venit la mînăstire şi s-au dăruit lui Dumnezeu ca să-l laude neîncetat. Rugăciunea este viaţa lumii. Cine nu se roagă mereu, nu este un creştin bun şi nu poate fi nicidecum călugăr. Pentru călugări cea mai folositoare rugăciune este citirea Psaltirii şi rugăciunea lui lisus, apoi citirea rugăciunilor, a pravilei din Ceaslov, adică cele şapte Laude, dacă nu le ascultă la biserică, acatiste, paraclisul Maicii Domnului şi altele. Apoi canonul de metanii şi închinăciuni. Adică 300 de metanii sau 600 de închinăciuni într-o zi şi o noapte. Cei bătrîni şi bolnavi fac canon şi metanii după putere, sau completează cu rugăciunea călugărească « Doamne lisuse . . .». Dar cea mai puternică rugăciune în viaţa noastră este Sfînta Liturghie şi celelalte slujbe din biserică. Călugării nu trebuie să lipsească de la sfintele slujbe, afară de cazul că sînt bolnavi sau în ascultare. Călu¬ gării au marea datorie să se roage şi pentru lume, pentru cei bol¬ navi, pentru cei din spitale, din călătorie, din primejdii, pentru cci ce ne iubesc sau ne urăsc, pentru cei ce ne cer rugăciunile noastre. Sînt atîţia oameni care îşi pdn nădejdea mîntuirii în rugăciunile bisericii, ale călu¬ gărilor. Să ne facem datoria că avem mare răspundere. Să nu uităm a ne pentru cei răposaţi ai noştri, care aşteaptă slobozire şi iertare de păcate.
4. Ce sfaturi ne daţi nouă, fiilor duhovniceşti ?
— Să mergeţi în toate pe urmele bătrînilor. Ce aţi văzut bun şi plăcut lu'i Dumnezeu la noi, acelea să le faceţi şi sfinţiile voastre. Iar ce aţi văzut rău la noi, să nu faceţi şi să vă rugaţi pentru noi, pentru cei ce s-au trudit să menţină aceste sfinte mînăstiri, pentru ctitori, pentru slujitori ai acestor locaşuri, ca Domnul să le dea odihnă şi iertare de păcate.53S CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
5. Unde doriţi să vă sfîrşili din viaţă?
— La Mînăstirea Vorona, acolo vreau să mă sfîrşesc. Călugărul este dator, unde a început nevoinţa călugărească, acolo s-o şi sfîrşească. Am trăit prima parte, a vieţii mele la Vorona şi acolo aş vrea să-mi dau sufle¬ tul în miiniie lui Dumnezeu. Am mare nădejde în rugăciunile Maicii Dom¬ nului şi ale fiilor mei duhovniceşti. Rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, cum mă rog şi eu pentru sfinţiile voastre. Aceasta este cea mai mare dra¬ goste, să ne rugăm unii pentru alţii !
ARHIMANDRITUL MINA DOBZEU*
Mînăstirea Sfinţii Apostoli-Huşi
Cea mai veche şi reprezentativă aşezare mînăstirească în sud-estul Moldovei este, desigur, ctitoria lui Ştefan cel Mare din oraşul Huşi, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Fostă, la început, biserică de curte domnească, din jurul anului 1600 pînă la jumătatea secolului nostru a fost catedrală episcopală, iar din 1950 a devenit mînăstire şi metoc al Episcopiei Romanului şi Huşilor.
Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu, m calitate de stareţ şi duhovnic al mînăstirii Sfinţii ApostoU Petru şi Pavel din Huşi se impune în partea locului ca un bărbat înţe¬ lept, blînd şi smerit. Sfinţia sa este mai întîi de toate un bun slujitor al Bisericii lui Hristos şi un suflet de rugăciune. întot¬ deauna calm şi echilibrat, om de pace şi linişte. Arhimandritul Mina Dobzeu este în acelaşi timp un admirabil duhovnic pentru călugări si credincioşi. ...4^
• Este născut în anul 1921 în satul Grozeşti-Lăpuşna şi intră în monahism în 1935 la mînăstirea Hîncu. După absolvirea Şcolii de eîntăreţi bisericeşti, este tuns în monahism în anul 1946 la Schitul Brădiceşti-Vaslui. în anul 1949 este hirotonit diacon, iar în 1955 devine preot. După absolvirea Institutului Teologic Bucureşti din anul 1969, a fost un timp preot misionar în Transilvania. Din anul 1969 este preot slujitor şi stareţ al Mînăstirii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, fiind de două ori condamnat la ani de închisoare pentru rivna lui pen¬ tru Hristos.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 539
Apelînd la experienţa Prea Cuvioşiei Sale de peste 40 de ani de viaţă monahală, i-am invitat pe Părintele Mina să contribuie la lucrarea Con¬ vorbiri duhovniceşti cu cîteva sfaturi ziditoare de suflet pe care le dă regulat credincioşilor din împrejurimi. O parte din acestea le aşternem în paginile de mai jos, spre folos şi zidire sufletească.
Dumnezeu există pentru că eu, ca om, flinţă superioară şi raţio¬ nală, exist. Dumnezeu există pentru că eu ca om sînt o realitate obiectivă. Dar mai întîi Dumnezeu este o realitate, aţiunea omenească nu poate concepe o operă inteligentă, cum e omul-microcosmos-şi tmiversul-macro- cosmos — fără un autor inteligent şi atotputernic. Un om cu spirit inten¬ siv şi creator nu poate concepe universul fără un autor superior cu mult omului.
Omul cu gîndire logică constată că inferiorul nu creează niciodată ceva superior. De exemplu: omul creează valori sub nivelul Itii, şi totdeauna sub nivelul lui. în concluzie, superiorul creează numai inferior, dar invers nu se întîmplă niciodată. Deci universul este creaţia imui autor superior, care l-a adus din neexistcnţă la existenţă, din nefiinţă la fiinţă, din forme simple la complexe, de la forme inferioare la forme superioare, cum zice psalmistul: «Slăvescu-Te, Doamne, că minunat sînt întocmit»! (Ps. 138, 14).
Dumnezeu există pentru că S-a arătat nouă. Dumnezeu există pentru că El a devenit un bun subiectiv pentru om. Omul îl cunoaşte şi-L evocă, iar Dumnezeu îi răspunde, precum zice psalmistul:« Cheamă-Mă la vreme de necaz şi Eu te voi auzi şi Tu Mă vei preaslăvi» (Ps. 49, 15).
Dumnezeu, ca fiinţă superioară, trebuie să se coboare la fiinţa lunană, fiiuţă inferioară Lui, căci inferiorul nu poate să se ridice la nivelul celui superior. Altfel, omul nu ar fi putut să se ridice la cunoaşterea lui Dumne¬ zeu, dacă Dumnezeu nu se cobora către el. De exemplu, mama se pleacă la nivelul copilului ca să-l ridice. Mama face paşi mici, ca astfel şi copilul să înveţe să păşească. Mama pngureşte în graiul copilului, ca astfel şi copilul să înveţe a vorbi. Aşa şi Dumnezeu se coboară la nivelul omului ca să fie cunoscut, ascultat şi slăvit.
2. De ce oamenii, mai ales cei cu oarecare cultură, pun la îndoiala existenţa iui Dumnezeu şi caută argumente şi dovezi raţionale, inteligibile, ca apoi să creadă că Dumnezeu a făcut cerul şi pă- mîntul?
— Pentru că omul în libertatea sa excesivă, prin propria experienţă vrea să le ispitească şi să le cerceteze pe toate. Iar Dumnezeu îl lasă pe om să pătrundă şi în labirintul necredinţei şi să experimenteze şi o altă faţă a cunoaşterii, o faţă a negativismului, şi să pătrundă şi în abisul540 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nestrăbătut al necunoscutului, ca astfel să aibă termeni de comparaţie din propria experienţă. Este o necesitate pentru om de a se îndepărta, de a se înstrăina ca să aibă de unde se întoarce. Astfel, pe lingă cunoscutul Dumnezeu, omul să cunoască ţi necunoscutul, pentru a avea termenul de comparaţie. Şi cum Dumnezeu nu are un rival egal, omiil ii opune rival nimicul, neantxd, necunoscutul, inertul, întunericul necunoştinţei de Dum¬ nezeu. In acest fel poate să aibă şi Dumnezeu opusul liri, iar omul, avînd termenii comparativi, să vie de la neexistenţă la existenţă, din abisul necredinţei la cunoaşterea lui Dumnezeu şi să se mîntuiască asemenea fiului rătăcit.
3. Pentru cel îndoielnic, care crede mai mult prin minte decit prin har şi inimă, care ar fi principalele argumente că omul este fiinţă nemuritoare, că are suflet şi o altă viaţă interioară, că poartă in el nostalgia altei vieţi nemuritoare?
— Cine nu crede în existenţa sufletului, nu crede nici în existenţa lui Dumnezeu. Cine crede în existenţa lui Dumnezeu este veşnic, nemuri¬ tor, crede şi în nemurirea sufletului. Deoarece Dumnezeu comunică cu omul, creatura sa, realizată la un nivel superior, spiritual, vrea să-l ridice şi pe om la nivel supranatural, în care include mai întti existenţa sufletu¬ lui şi nemurirea lui.
Omul poate să înveţe din lumea materială existenţa unei metamorfoze; ou, larvă, nimfă, fluture. Dacă există în lumea materială aceste forme, de ce n-ar putea exista şi în lumea spirituală aceste stări. Omiil, ca sa creadă în Dumnezeu, trebuie să aibă simţul rebgios cultivat. Cine are sim¬ ţul rebgios cultivat, poate ajunge la eunoaşterea lui Dumnezeu. Cel ce nu-1 are pe acesta, n-are posibilitatea de a-1 cunoaşte pe Dumnezeu, ca şi pruncul la care nu este format ochiul pentru distanţă sau pentru mai multe feţe ale obiectului.
Omul poate să se nască şi fără simţul sau predispoziţia religioasă. Unul ca acesta nu poate concepe şi nici nu poate să ajungă la credinţa în Dumnezeu, pentru că-i bpseşte organul perceptibil. Totuşi orbul din naş¬ tere care n-a văzut niciodată se ajuta cu celelalte simţuri. Tot aşa şi omul fără simţămîntul rebgios se poate ajuta în cunoaşterea lui Dumnezeu de raţiune şi barul lui Dumnezeu care poate să-l întărească in credinţă.
4. în ce parte a omului stă sufletul? Care sînt argumentele existenţei [sufletului omenesc, ca fiinţă nemuritoare creată de Dumnezeu?
— Sufletul stă în întreaga fiinţă a omtilui cu centrul în inimă, care este centrul vital şi al fizicului. Dovezi ale existenţei stifletului omenesc sînt însuşirile spirituale, care nu aparţin cărnii şi sîngelui. Şi anume: st㬠rile sufleteşti ca: emoţia, afecţiunea, inteligenţa, puterea de discemămînt,cu PĂBINŢI DIN MOLDOVA 541
creativitatea, invenţia, conştiinţa morală, conştiinţa socială şi altele care sint însuşiri ale sufletului. Tot progresul omului din toate timpurile aparţine sufletului, spiritului inventiv şi creator. Celelalte fiinţe ce fac parte din regnul animal n-au făcut nici un progres, dovadă că n-au suflet.
Oamenii, pe bază de cercetări asupra corpului uman, prin moarte clinică, au putut observa momente de detaşare a sufletului faţă de corp şi revenirea lui iarăşi în corp.
5. Care sint argumentele biblice şi raţionale ale vieţii viitoare?
— Dumnezeu este viaţă fără început şi fără sfîrşit. Dumnezeu a creat şi pe îngeri cu însuşiri ale nemuririi, cum zice psalmistul:« Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slugile tale pară de foc» (Evr. 1,7). îngerii formează ierarhia cerească. Dumnezeu a făcut pe om în lumea materială cu suflet viu şi nemuritor.« Sufletele drepţilor sînt în mîna lui Dumnezeu şi nu se vor atinge de dînsele chinurile» (Inţ. Sol. 3-1). însă valoarea sufletu¬ lui este nepreţuită,« că ce va folosi omului de va dobîndi lumea toată, iar sufletul său şi-l va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său»? (Mat. 16, 26),
După ce Dumnezeu a dat omului, prin creaţie, însuşiri după chipul Său, îl vrea şi după asemănarea Sa. De aceea omul trebuie să aibă şi însuşirea nemuririi ca Dumnezeu, căci altfel n-ar mai avea nici un rost legile morale, recompensa şi pedeapsa (Mat. 16, 26). Ar fi fără sens idealul vieţii dacă ea s-ar sfîrşi la mormint. Omul este veriga de legătură între lumea spirituală şi cea materială. Cînd Dumnezeu comunică cu lumea materială, cu universul, EI vorbeşte cu omul căruia i-a dat raţiune şi admiră opera Creatorului. De aceea omul neapărat trebuie să aibă natura spirituală ca Dumnezeu, ca astfel să poată comunica cu Dumnezeu, Creatorul suprem.
6. Care sint argumentele biblice şi raţionale ale existenţei şi necesi¬ tăţii judecăţii viitoare? De ce trebuie să fie judecat omul, toată lumea, pentru faptele sale?
— Dumnezeu i-a dăruit omului puteri sufleteşti, ca în bbertate să adere la Dumnezeu, să rămînă în ascultarea lui Dumnezeu. După felul cum l-a creat Dumnezeu, omul are însuşiri prin care, în libertate, poate
să rămînă în ascultarea lui Dumnezeu pentru a fi răsplătit. De nu va vrea, va fi osîndit. Deci este recompensă si pedeapsă;« Că Fiul Omului va să vie întru slava Tatălui, ca îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale » (Mat. 16, 17). Totul depinde de felul cum omul îşi foloseşte libertatea. De aceea şi Sfîntul Pavel spune: Omul «să fie judecat pentru toate cîte- a făcut trăind în trup» (II Cor. 5, 10).
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Societatea omenească încă pedepseşte faptele rele şi răspîndeşte fap¬ tele bune. Omul va fi judecat şi osîndit pentru Lacătele sale, pentru că el calcă dreptatea lui Dumnezeu şi refuză bunătatea şi mila lui Dum¬
nezeu.
, 7. Spuneţi-ne ceva despre conştiinţa umană.. Ce rol are conştiinţa
ca cel dinţii judecător al omului?
— Conştiinţa este« glasul lui Dumnezeu din om», dăruit prin creaţie. Această zestre consta din raţiune, afecţiune şi voinţă, ca liber arbitru. Prin aceste însuşiri dumnezeieşti şi prin barul divin care locuieşte în noi, toţi purtăm chipul lui Dumnezeu, chipul Prea Sfintei Treimi în noi. De aceea şi în noi trebuie să se realizeze acea ordine perfectă, acea armonie divină' şi acea pace desăvârşită în interionJ nostru. Dar cum în noi oa¬ menii starea de bine, de adevăr şi de iubire este relativă, de aceea noi lesne greşim, păcătuim. Conştiinţa însă, formată cu deprinderi bune şi care este glasul lui Dumnezeu în noi, ne mustră şi ne poate aduce la ade¬ văr. Conştiinţa este ochiul sufletrdui; «Dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat» (Mat. 6, 22). Credinciosul trebuie să-şi păstreze mereu conştiinţa trează. Principalul mijloc de trezire al conştiinţei este căinţa, părerea de rău pentru păcatele săvîrşite, rugăciunea, spovedania şi dorinţa de îndreptare care se face în faţa duhovnicului după rînduiala Bisericii, precum şi împărtăşirea mai deasă.
. 8. Dorul după fericire, după frumos, după o viaţă ideală desăvîrşită,
după muzică, după o linişte şi pace eternă, nu formează o dovadă în plus că omid este creat de Dumnezeu, iar nu un produs al mate¬ riei?
— Deoarece omul tinde către sublim, sub toate aspectele, tinde către Dumnezeu,« care este marginea doririlor», adică idealul suprem. Dumne¬ zeu este viaţa, este veşnicia, este perfecţiunea, este fericirea, este desăvîr- şirea, este frumuseţea, armonia, melodia sublimă, liniştea şi pacea eternă. Aceasta formează încă o dovadă că omul este creat de Dumnezeu, că-şi găseşte împlinirea numai în Dumnezeu, deşi se integrează în natură ca fiinţă fizică, biologică.
9. Ce înseamnă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din om?
— Chipul lui Dumnezeu în om îl formează însuşirile spirituale ca: intelectul, afecţiunea şi voinţa sau liberul arbitiii. Aceste însuşiri aparţin sufletidui şi numai sufletidui. Omul are şi structura organică evoluată faţă de restul fiinţelor vii din regnul animal, îneît intelectul acţionează prin creier, iar afecţiunea, prin inimă, voinţa fiind puterea sufletului cecu PĂRINŢI DIN MOLDOVA S43
deliberează prin raţiune şi afecţiune, atît după cerinţele spirituale, cît şi după cele biologice.
Omul se ridică şi la asemănarea cu Dumnezeu, cuJtivînd intelectul, afecţiunea şi voinţa realizate ca puteri, ca virtuţi în sfinţenie, în cunoaş¬ tere, în creaţie etc., căci scris este:«Fiţi sfinţi, pentru că Eu sînt sfînt» (I Petru 1, 16). Omul este înzestrat cu spirit inventiv şi creator şi creează lucruri la nivelul lui de creatură a lui Dumnezeu. Deci tinde şi la asem㬠nare în sfinţenie şi în creaţie. «Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez» (loan 5, 17), iar la psalmi zice:« Eu am zis dumnezei sînteţi şi fii ai Celui Prea- înalt toţi» (Ps. 81, 6).
16. în ce fel trupul omului este templul Duhului! Sfînt, cum ne învaţă Sfîntiil Apostol Pavel?
— Trupul nostru este« templu al Duhului Sfînt» (I Cor. 6, 19), întru- cît sîntem născuţi duhovniceşte prin bottez şi sfinţiţi prin Duhul Sfînt în taina ungerii cu Sfîntul Mir. Prin aceasta ni se împărtăşeşte harul Sfîn- tului Duh. Iar harul fiind energie ce emană din Dumnezeu, însuşi Dumne¬ zeu este prezent prin harul Sfîntului Duh, în trupul şi în sufletul nostru. Cum o rază de soare licăreşte într-un pic de rouă cristalină — şi se vede un mic soare, tot aşa o rază a Sfîntu'lui Duh reflectează în sufletul curat al credinciosului şi este prezent Dumnezeu în el prin Duhul Său cel Sfînt. în noi să nu mai fie duh lumesc şi să nu mâhnim pe Duhul Sfînt din noi, ca astfel să se desăvârşească lucrarea lui Dumnezeu în noi, după cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, care zice: «Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm» (Gal. 5, 25). Să luăm aminte că viaţa în Duhul o avem în Bise¬ rică prin trăire vie, în ascultare şi folosirea mijloacelor ce ni le oferă Bise¬ rica, anume Sfintele Taine şi în special Sfînta Liturghie.
11. Care sînt principalele datorii ale cfeştimdui faţă de sufletul şi trupul său?
— După ce este botezat şi sfinţit cu har dumnezeiesc prin taina Sfîntului Mir şi Sfînta împărtăşanie, creştinul trebuie să se hrănească permanent cu hrană duhovnicească, fără de care nu poate creşte. Hrana este cuvîntul lui Dumnezeu, citit şi învăţat din Sfintele Scripturi, precum şi rugăciunea individuală şi cea publică. Creştinul este dator a-şi pleca genunchii la rugăciune, în faţa sfintelor icoane, citind tot felul de rug㬠ciuni. El are datoria să participe şi la slujbele bisericii, mai ales în Dumi¬ nici şi sărbători trebuie sa nu lipsească de la Sfînta Liturghie. Apoi să se spovedească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sîngele Domnului în cele patru posturi ale anului şi chiar mai des. Toate acestea sporesc evlavia şi cresc puterile sufleteşti ale creştimdui, după cuvîntul Domnului din544 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
început, rostit ca binecuvîntare asupra omului:« Creşteţi...» (Fac. 1, 28) adică «evoluaţi moral, religios, intelectual şi artistic, ca astfel sporind, să deveniţi viguroşi, luminaţi, îmbrăcaţi în haina mîntuirii !»
Să avem grijă şi de trup, să-l menţinem sănătos şi viguros pentru a fi pus în slujba sufletului şi a binelui. Binele poate fi atît munca intelec¬ tuală, cît şi fizică, pentru a se cîştiga hrana necesară, pentru ca, muncind, să avem îndestulare şi să dăm şi celui ce nu poate să muncească, iar noi să nu devenim povară nimănui, după cuvîntul Domnului, care zice: « Mai plăcut este a da decît a lua» (Fapte 20, 35). Trupul să nu robească su¬ fletul prin patimi sau cum spune Sfîntul Pavel: « Grija de trup să nu o prefaceţi în pofte» (Col. 3, 5), şi nici puterile spirituale să nu se epuizeze prin înrobirea de griji excesive pămînteşti.
12. Care sînt funcţiile raţiunii, ale inimii şi ale voinţei în viaţa omului? In ce fel lucrează ele separat şi toate la un loc?
— Funcţiunile raţiunii sînt; cugetarea sau gîndirea, cunoaşterea, puterea de discernămînt etc. Funcţiile inimii sînt: sentimentul plin de afecţiune prin care inima aderă la adevăruri obiective, spirituale sau mate¬ riale, cunoscute şi trecute prin prisma raţiunii, pe care conştiinţele le găseşte bune şi prin voinţă le înfăptuieşte în libertate.
Oamenii, prin natura lor, unii sînt mai raţionabşti, alţii mai senti- mentab. Unii rezolvă problemele de ordin spiritual mai mult prin prisma raţiunii, alţii, ale afecţiunii inimii. Voinţa, ca putere sufletească, acţio¬ nează după natura omului, fie cu mai multă raţiune, fie cu mai mult senti¬ ment, saii ţine de mijloc, care în viaţa duhovnicească se numeşte calea împărătească, raţiunea care ne fereşte de exces, de extreme. Fireşte, se recomandă ca omul să acţioneze cu toată integritatea celor trei părţi ale sufletului care-i dă omului echilibru spiritual.
13. Cum se cuvine creştinului să-şi păzească mintea curată, conştiinţa nepătată, inima neîntinată şi voinţa tare?
— Mai întîi creştinul trebuie să privegheze, după cuvîntul Domnu¬ lui: «Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită» (Mat. 26, 41). A priveghea, înseamnă a sta de veghe mereu asupra cugetului tău, să nu pătrundă gîndul păcatului. A păstra cugetul neîntinat de păcat, înseamnă a sta de veghe mereu şi a stîrpi răul din pruncie, pînă nu pătrunde în inimă şi în simţuri. Căci de pătrunde răul în inimă şi în simţuri se lăţeşte, se dezvoltă şi capătă putere în noi păcatul sau ideea de păcat. Nu-i oferi scaun acestui musafir nepoftit, nu sta la sfat cu el. lzgoneşte-1 pe uşă afară, zăvoreşte uşa şi geamurile simţurilor tale. îharmează-te cu rug㬠ciunea şi stai de veghe mai departe. Pregăteşte-te pentru altă ispită carecu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 545
poate să vina în orice clipă.« Fericit cel ce va lovi pe pruncii tăi de piatră» (Ps, 136, 8). Adică să ucidem în noi cugetele păcatelor din pruncie, de cînd se nasc în noi, prin spovedanie şi rugăciune. Cînd priveghează, creş¬ tinul îşi păzeşte mintea, inima, sufletul şi toate simţirile curate. Astfel conştiinţa lui rămîne mereu trează, mereu neîntinată, activă, deci vie sau trează şi lucrătoare şi îşi capătă o voinţă tare, statornică în lucrarea fapte¬ lor bune cu harul lui Hristos.
în această luptă cu « duhurile răutăţii» îl ajută pe om şi Biserica al cărei fiu este, prin participarea la sfintele slujbe şi rugăciuni de laudă lui Dumnezeu, în frunte cu Sfinta Liturghie prin care creştinul se întăreşte în lupta cu păcatul, în virtute şi în viaţă duhovnicească. . . . ,
14. De ce acceptă omul să facă păcatul? , ,
— Pentru că în om există sămînţa păcatului, corupţia, pofta. Acesta este omul trupesc, care prin natura Iui coruptă din începnt a moştenit răul, păcatul originar prin cădere. Cînd oamenii trupeşti robiţi de păcat şi oameni duhovniceşti, care se leapădă de duhul lumesc al păcatului şi aderă la o viaţă nouă în Hristos, noul Adam. Aceşti oameni se leapădă de sine şi de duhul lumii păcătoase şi aderă la principiile de viaţă în Hristos, care sînt iubire de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, slujirea lui Dumne¬ zeu şi slujirea aproapelui, dăruirea faţă de Dumnezeu şi dăruirea ■ faţă de aproapele du^să pînă la jertfă, precum S-a jertfit unicul nostru Dascăl. Acesta-i omul duhovnicesc, după modelul Omului desăvîrşit, lisus Hristos.
Omul tnipesc e omul adamic, prin care s-a propagat păcatul în lume. Omul trupesc în creştinism este tăiat prin taina Botezului, cînd moare omul adamic, şi în port-altoiul adamic se altoieşte omul nou, mlădiţa Hristos. Port-aitoiul este pămintescul, omul trupesc, iar în mlădiţa-altoi, în omul duhovnicesc, este însuşi Hristos, omul înnobilat prin Hristos, prin care s-a îmbrăcat; căci« cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat» (Gal. 3, 27).
De ce mai acceptă omul păcatul după ce este înnoit în Hristos prin taina Botezidiii? Pentru că din omul cel vechi, din port-altoi încă odrăs- lesc lăstarii păcatului care mereu trebuie suprimaţi prin tăiere, adică prin spovedanie. Iar de nu sînt tăiaţi, aceşti lăstari lipsesc ndădiţa altoită de seva vieţii, de harul dumnezeiesc, şi mlădiţa nobilă piere şi creşte iarăşi cu putere pomul pădureţ, omul adamic-trupesc. Biserica are rolul de a stirpi aceşti lăstari pădureţi ai omului adamic prin rugăciune şi prin taina sfintei Spovedanii ce se săvîrşeşte de către preotul duhovnic. După înv㬠ţătura Sfintei Biserici păcatele mici se iartă prin rugăciunea zilnică, indi¬ viduală, iar păcatele mari se iartă prin taina Spovedaniei.546 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
15. Gum îl ajută pe creştin harul Duhului Sfint primit la Botez şi îngerul păzitor ca să nu săvîrşească păcatul?
— Harul dumnezeiesc, dat la Botez şi Miningere îl ajută pe creştin atît timp cît trăieşte cu plăcere şi dorinţă de mîntuire, în curăţie trupească şi sufletească. Harul lui Dunmezeu lucrează in măsura în care sintem con¬ ştienţi de necesitatea ajutorului dumnezeiesc. Cînd ne simţim goi şi slabi, ne smerim înaintea lui Dumnezeu şi ne dăm seama că fără ajutorul Lui nu putem face nimic. Atunci ne rugăm lui Dumnezeu şi harul lui ne ajută că <x fără Mine nu puteţi face nimic», zice Domnul.
La fel şi îngerul păzitor care ni s-a dat la Sfîntul Botez este cu noi, in sprijinul nostru, fără să ne lipsească de libertatea noastră. £1 ne ajută, ne fereşte de păcate, ne întăreşte în ispite, alungă duhurile răutăţii de la noi, în măsura în care şi noi ne silim să rămînemîn zona binelui, a adevăru¬ lui, a dreptăţii, a înfiinării, a răbdării şi lucrării cu înţelepciune la mîn- tuirea noastră.
Cînd însă în noi se nasc dorinţe păcătoase şi nu se mai mulţumesc gindurile şi dorinţele bune, atunci Dumnezeu se lasă în voia noastră păc㬠toasă, căci deja noi ne-am dus de la Hristos in zona de influenţă a celui rău. Atunci hand dumnezeiesc nu mai lucrează şi îngerul păzitor nu mai are acces în noi, ci lucrează îngerul răU. Dacă luăm calea pocăinţei şi ne întoarcem cu lacrimi către Părintele ceresc, harul lui Dumnezeu se re¬ activează, iar îngerul păzitor ne poate ajuta. « Să nu mîhnim Duhlii lui Dunmezeu» (Efes. 4, 30), căci atunci harul Lui se arată nelucrător în inimile şi sufletele noastre şi rămînem pradă păcatului. Ci să ne întoarcem prin pocăinţă ori de cîte ori cădem, căci scris este: « Ori de cîte ori vei cădea, scoală-te şi te va lumina Hristos» (•••)•
16. Ce trebuie să facă un creştin cînd este ispitit de diavol la păcat?
— Creştinul, cînd este ispitit de diavolul, să alerge la ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune şi post şi harul Lui îl va întări şi-l va scăpa de ispită. Dar să se împotrivească şi el păcatxdui, să se lupte, să vegheze mereu şi să stîrpească păcattd încă de la apariţia lui în gînd. Să înconjoare ocaziile care duc la ispită. Ispitele ne vin de la trup, de la lume şi de la diavol. Să veghem şi să observăm cr ispitele să nu fie provocate din însăşi fiinţa noastră, din interiorul nostru. în acest caz trebuie să ne silim ca să observăm unde îşi are rădăcina şi să-l sfîrpim de acolo. Iar dacă păcatul sau ispita vin de la lume, să observăm anume prin cine şi de la cine vine, de la ce persoane corupte, care ne influenţează şi ne momesc şi ne duc în ispite. In acest caz trebuie să evităm intîlnirile cu asemenea persoane. Apoi să înconjurăm locurile unde se cultivă corupţia, desfrîul, beţia şi orice alte păcate care duc la stricarea bunelor moravuri şi afectează viaţacu PĂBINŢI DIN MOLDOVA 547
morală a creştinului. Iar cind ispita este de la diavol să observăm ca el să nu-şi găsească sprijin in dorinţele şi plăcerile noastre păcătoase şi să ne împotrivim după cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel care zice; « îm¬ potriviţi-vă diavolului şi el se va îndepărta de la voi» (Evr. 12, 3). Iar în alt loc zice: « încă nu v-aţi împotrivit pă^catului pînă la singe».
17. Care sînt urmările principale ale păcatului săvîrşit?
— Prima urmare a păcatului este zbuciumul sufletesc ce-1 simte cre¬ dinciosul care are o conştiinţă formată. Aceasta se manifestă printr-o stare de nelinişte şi mustrare de conştiinţă, care-1 vădeşte de păcat şi-l osîndeşte.
Persistînd în păcat, el devine obişnuinţă — habitus, viciu, care atrage după sine pierderea harului dumuezeiesc şi apoi ruinarea sufletească: suferinţă, boală trupească, certuri, divorţuri, mizerie socială, sărăcie etc. După această osîndă vremelnică poate urmo şi cea veşnică, dacă nici pînă la sfîrşitul vieţii omxfl nu se pocăieşte. Patima împuţinează credinţa şi pînă la urmă pierde mîntiiirea. Deci « deşteaptă-te cel ce dormi — în nepăsare — şi te va lumina Hristos» (Efes. 5, 14).
18. Ce trebuie să facă creştinul după ce a căzut în păcat? ‘
— Ori de cîte ori ar cădea omul în păcat, trebuie eă facă efort să se ridice.« Ori de cîte ori vei cădea, scoală-te şi te va lumina Hristos» (...). Ai căzut în păcat, spăimîntează-te, căci păcatul aduce osîndă vremelnică şi veşnică. Grăbeşte-te şi te îndreptează. întoarce-te la Dumnezeu prin pocăinţă şi te va primi Hristos, căci în numele Lui se iartă tot păcatul. « Mergi şi să nu mai greşeşti», a zis Domnul femeii prinse în adulter. Deci şi tu, după ce ai mărturisit păcatul şi ai primit dezlegarea de la duhovnic, mergi şi să nu mai greşeşti. Să luăm aminte ca păcatul să nu se mai repete, să nu devină obişnuinţă, de care nu ne mai putem apoi debarasa, ci ne complăcem în el şi ţinem la el ca la o parte organică a corpului nostru, ca la ochiul nostru, ca la mîna noastră, ca la piciorul nostru. în astfel de situaţii, Donmul ne recomandă suprimarea acestor menabre, acestei mal¬ formaţii:» Iar dacă mîna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-1 şi-l aruncă de la tine ...» şi« dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-1 şi-l aruncă de la tine că mai bine este pentru tine să intri in viaţă ciung sau şchiop . . . cu un ochi, decît avînd anundoi ochii, să fii aruncat in gheena focului» (Mt. 18, 8—9). Adică să tăiem prin pocăinţă patima, păcatul din trupul şi sufletul nostru ca să ne putem mîntui. - -
19. Care este rolul Bisericii înlexneiale de Hristos pe pămint?
, . — Rolul Bisericii în lume, pe pămint, este de a ridica pe oameni la o viaţă spirituală supranaturală. De a-1 convinge pe om să trăiască o548 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
viaţă morală şi religioasă înaltă, după principiiie Evangheliei lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii. Deci rolul divin al Bisericii pe pă* mint este despătimirea şi îndumnezeirea omului.
Biserica trebuie să-l convingă pe om, pe baza învăţăturii Sfintei Evanghelii că acesta are suflet nemuritor şi că trebuie să ţină seama de această realitate — trup şi suflet — descoperită nouă de Dumnezeu prin revelaţie. Aceasta ne angajează la o viaţă duhovnicească înaltă, la o trăire vie în Hristos încă de pe pămînt, şi ne aduce nemurire şi fericire veşnică dincolo de mormînt, fiind creaţi cu suflet viu, nemuritor, fără să ne frîneze viaţa păndntească de muncă, de creaţie şi de progres material, ci din contra ne-o echilibrează. Ca mijloace de naştere şi creştere spirituală, Biserica ne pune înainte Sfintele Taine ca: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Gu- nmiia, Sfînta împărtăşanie. Preoţia şi Sfîntul Maslu.
20. Cum trebuie înţeleasă legătura dintre Biserică şi credincioşi?
— Xiegătura dintre Biserică şi credincioşi este asemenea cu cea dintre mamă şi fii. Biserica este o familie cu mulţi fii, iar capul ei este Hristos. Toţi credincioşii creştini din toate generaţiile alcătuiesc Biserica numită şi trupul tainic al lui Hristos, adică trupul duhovnicesc, în comparaţie cu trupul pămîntesc al omului. ■ , '
După trup, alcătuim arborele sau trupul adamic din carne şi sînge, şi vom purta şi mai departe trupul de, carne şi sînge. însă prin încreşti- nare, trupul adamic al omului trupesc moare prin taina Sfîntului Botez şi trăieşte acum trupul înnoit prin Hristos, născut, nu din carne şi din sînge, ci născut duhovniceşte prin Duhul Sfînt de la Dumnezeu. Această naştere sfinţeşte şi carnea şi stngele priu Hristos care a murit şi a înviat, din care şi noi ne împărtăşim şi ne schimbăm, atît prin natura noastră sufletească, cît şi trupească, în oameni duhovniceşti. între membrii Bisericii lui Hristos acum trebuie să trăiască Hristos prin iubire. în ei să fie gîndul lui Hristos, în ei să fie simţămintele lui Hristos, în ei să fie viaţa Ixii Hristos. Adică în ei să trăiască tainic Hristos. Numai astfel creştinii alcătuiesc trupid tainic al lui Hristos, dacă împlinesc cu iubire poruncile Lui. ,
21. Ce înţelegem prin Biserica luptătoare şi. Biserica biruitoare?
— Biserica luptătoare a lui Hristos o formează creştinii de pe pămînt. O parte dintre ei sînt fii activi care duc lupta împotriva păcatului şi păs¬ trează totodată şi învăţătura dreptei credinţe. Aceştia ajung la o stare de mai multă imunitate în faţa păcatului, împotrivindu-se răului. Cu aceştia se împlineşte cuvîntul Domnidui, care zice: « Cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerului» (Mt. 5, 19). A doua parte dintre fiii Bisericii luptătoare sînt creştinii căzuţi în zona de influenţăcu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 549
a păcatului şi a răului diavol. Deşi poartă pecetea harului Sfîntului Duh, prin Botez şi Mirungcre, sînt pradă păcatului şi uneltirii celui rău. Şi aceş¬ tia pot să se salveze cît sînt în viaţă, de se vor pocăi şi vor reactiva lupta, cerînd totodată iertare şi ajutorul lui Dumnezeu şi păstrînd dreapta credinţă. O altă categorie sînt membrii neascultători ai Bisericii, care schimbă şi strică poruncile dumnezeieşti, adică învăţătura cea dreaptă, şi învaţă altfel de cum, a învăţat Domnul şi urmaşii Săi, Sfinţii Apostoli. Părinţii apostolici, episcopii şi preoţii în Biserica istorică, care n-au schim¬ bat şi nici n-au adăugat, nici n-au scos ceva din învăţătura lui Hristos, aceştia, după cuvîntul Domnului « mai mici se vor chema în împărăţia cerurilor» (Mt. 5, 19).
Biserica biruitoare este a celor ce au trecut la cele veşnice, care s-au dovedit activi în viaţa pămîntească, cîştigîndu-şi însuşiri cît mai multe, asemănătoare cu ale lui Dumnezeu, prin luptă, pentru care s-au încununat cu cununa neveştejită a mintuirii. Prin cele două Biserici înţelegem Bise¬ rica lui Hristos cea una în plină acţiune, în cer şi pe pămînt, pe care o creşte, o curăţeşte şi o sfinţeşte. Peste amîndouă Bisericile împărăţeşt« Domnul care zice: « Datu-Mi-s-a toată stăpînirea în cer şi pe pămînt» (Matei 28, 28).
22. Cum ajută Biserica şi slujitorii ei la ridicarea omului din păcate?
— Biserica şi slujitorii ei îi ajută pe credincioşi, care sînt membrii
Bisericii, să ducă o viaţă curată şi sfîntă, iar cînd cad în păcate, îi ajută să se ridice prin îndemnuri la pocăinţă, prin piedica zilei, prin pilda vieţii lor, prin cărţi sfinte, prin sfaturi ocazionale ce le pot da şi în mod spe¬ cial prin taina pocăinţei — spovedaniei, în care omul îşi mărturiseşte păcatele şi ia o hotărîre de îndreptare. în astfel de ocazii preotul îi poate, arăta gravitatea şi urmările păcatului dc care s-a făcut vinovat creştinul şi îl determină să se îndrepteze, să înceapă o viaţă curată, dîndu-i exem¬ ple, atît din Sfînta Scriptură, cît şi din viaţa curentă a credincioşilor Bi¬ sericii.
23. Care sînt principalele mijloace ale Bisericii şi slujitorilor ei prin care ne asigmă mîntuirea sufletelor?
— Principalele mijloace de mîntuire ale Bisericii sînt cele şapte Sfinte Taine, fără de care nimeni nu se poate mîntui. După învăţătura Bisericii lui Hristos, mîntuirea o avem numai în Biserică. Mîntuirea se dobîndeşte prin credinţă dreaptă, dar şi fapte bune. Pentru creşterea550 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
noastră duhovnicească, pentru progresul spiritual ne trebuie cît mai multă rugăciune individuală, un duhovnic bun, deasă spovedanie, participare la Sfînta Liturghie regulat, multă milostenie şi împărtăşire mai deasă. Acestea toate ţin conştiinţa trează şi trezesc viaţa de evlavie a credin¬ cioşilor. Preotul, ca slujitor al Bisericii, trebuie să fie mereu activ, exem¬ plu bun în toate, ca să influenţeze pc credincioşii parohiei sale la o viaţă de rugăciune şi de evlavie în jurul Bisericii lui Hristos, dîndu-le exemple din viaţa înaintaşilor noştri care au fost creştini buni şi nu s-au înstr㬠inat de dreapta credinţă nici în cele mai vitrege timpuri.
2i. Ce datorie au credincioşii faţă de Biserică şi de păstorii lor?
— Credincioşii trebuie să asculte de Biserică, precum ascultă de Hris¬ tos, Care a întemeiat-o. Dacă Dumnezeu ne este Tată, Biserica ne este mamă. Apoi să asculte de păstorii Bisericii ca de Sfinţii Apostoli, pentru că episcopii şi preoţii sînt urmaşii direcţi ai Apostolilor. Credincioşii au datoria să împlinească poruncile Sfintei Evanghelii, care li se repetă mereu în Biserică şi să nu se adune niciodată în afară de ea, unde nu sînt păstorii lor, ca să nu cadă în secte. Nici să explice Sfînta Scriptură după capul lor, cum fac sectanţii, ci numai în Biserică. Mai sînt datori să mear¬ gă regulat la slujbele din Biserică împreună cu copiii lor, şi să ajute cu cele necesare Casa Domnului, ca să fie şi ei mîutuiţi şi binecuvîntaţi. Toţi cei care fac aşa, au bucurii şi pace pe pămînt şi mîntuire îu cer.
25. Ce datorii au păstorii sufleteşti faţă de credincioşii pe care-i ;pâ8" toresc? Ce raporturi trebuie să fie îutre preot şi credincioşi?
— Preoţii au datoria de a naşte fii duhovniceşti prin Taina Sfîntului Botez. Dar nu e suficientă numai naşterea. Cel ce naşte fii trebuie să le dea şi creştere. Creşterea are implicaţii şi obligaţii mai multe. Creşterea duhovnicească se face prin educaţie religioasă şi morală. Educaţia înce¬ pe în familie şi se continuă în Biserică de către preot. Preotul care nu face catehizarea copiilor şi credincioşilor lui este ca un părinte care ţine copiii în întuneric şi foamete, care duce la moarte sigură. Preotul fami¬ list are copii trupeşti de care se îngrijeşte, îi hrăneşte şi îi creşte. Aşa tre¬ buie să se îngrijească şi de fiii săi duhovniceşti, dîndu-le hrana duhovni¬ cească, fără de care nu pot trăi. Adică rugăciune, Sfînta împărtăşanie. Catehizare, cărţi sfinte etc.cu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 551
Biserica se compune din păstori si păstoriţi. Raportul dintre preot şi credincioşi este acela dintre păstor şi turmă, dintre dascăl şi ucenici. Biserica, ca lăcaş de închinare într-o parohie, este o şcoală în materie de religie şi viaţă morală, de la care nu trebuie să lipsească credinciosul, iar preotul să-şi facă datoria de dascăl şi de părinte sufletesc, în spiritul dra¬ gostei creştine şi al jertfelniciei, avînd model pe unicul dascăl Hristos. « Ajunge ucenicului să fie ca dascălul său» (Mt. 10, 25).
26. Puţini ştiu ca Sfinţia Voastră aţi botezat, pe cînd eraţi în închisoare la Jilava, pe părintele Nicolae Delarohia (Steinhardt) de origine
evreu. Cum s-a desfăşurat botezul?
— A fost un botez unic. L-am oficiat într-o celulă subterană de la Jilava, în prezenţa mai multor preoţi. Slujba botezului am fâcut-o din memorie. După ce am rostit exorcismele (lepădările), l-am pus pe cate- bumen să spună de trei ori crezul. El ştia bine catehismul ortodox. Era cuprins de o bucurie greu de descris. Semăna cu Sfîntul Apostol Pavel pe drumul Damascului. După ce am sfinţit apa într-un ibric, am tumat-o peste creştetul lui, rostind solemn formula dogmatică; « Se botează robul Iui Dumnezeu Nicolae în numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfîntului Duh. Amin!». Apoi am cîntat cu toţii de trei ori: « Cîţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». Faţa lui iradia o lumină divină. Părea transfigurat ! Ochii noştri erau înlăcrimaţi.
După eliberare, Mirungerea a fost făcută la Schitul Darvari din Bucu¬ reşti. Dumnezeu să-l odihnească în cer !
27. Ce sfaturi duhovniceşti doriţi să daţi fiilor safleleşti ai Cuvioşiei Voastre?
— Credincioşii de astăzi, dacă încă se roagă lui Dumnezeu e bine. Un bec, de exemplu, dacă e în contact cu energia electrică, luminează. Credinciosului îi recomand să ţină permanent legătura cu Dumnezeu prin rugăciune. De se roagă, încă e viu sufletul lui, încă e creştin ! De nu se mai roagă, nu mai este creştin !
Credinciosul să se roage lui Dumnezeu seara şi dimineaţa şi în timpul lucrului, rostind rugăciunea lui lisus. Să se deprindă a citi rugăciunile după carte. Să plece genunchii seara şi dimineaţa şi să se roage cu aten¬ ţie. Cu mintea să înţeleagă, cu inima să simtă şi cu sufletul sîrguitor să trăiască momentul rugăciunii. Să se roage cînd se aşază la masă, zicînd5S2 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
rugăciunea «Tatăl nostru», iar cînd se ridică de la masă să zică rugăciunea de mulţiunire. La fel să înveţe şi pe copii, să-şi plece genunchii şi să so roage zilnic. '
Apoi să fie nelipsiţi de la Sfinta Liturghie în Duminici şi sărbători. Dacă fac lucrul acesta, pe lingă întărirea sufletească ce o dobîndesc, au posibilitatea să se iniţieze şi în cunoaşterea adevărurilor de credinţă. Pe fiii mei duhovniceşti ii mai îndemn ca în tot momentul şi locul să se si¬ lească a avea o stare de pace şi linişte sufleteasqă, ştiind să mulţumească lui Dumnezeu şi pentru cele bune şi pentru cele aspre.
Omul are şi stări sufleteşti depresive, de multe ori nejustificate. Aceasta este o stare psihică bolnăvicioasă. Creştinul credincios trebuie să se vin¬ dece dt ea. De multe ori folosim mînia, furia, ura, duşmănia, invidia şi adeseori ne vedem plictisiţi ori obosiţi fără temei şi ne vedem nemul¬ ţumitori înaintea lui Dumnezeu. în astfel de situaţii, ca oameni cuminţi să ne analizăm starea noastră sufletească şi vom observa că nu sînt motive temeinice să ne supărăm, nici să cîrtim, ci mai degrabă să-I mulţumim Domnului pentru toate. Frate creştine, ştii tu să mulţumeşti lui Dum¬ nezeu? învaţă-te ca în rugăciunile tale zilnice să-I mulţumeşti pentru toate bimurile materiale şi spirituale pe care le-ai primit în dar. Fiind conştient că toate acestea le primeşti ca pe un dar din mîna lui Dumnezeu, mulţumeşte-I şi Dumnezeu îţi va da şi mai miilt prin munca ta cinstită ce o depui. Pe deasupra îţi va da pacea Sa sufletească ce n-o poate da decît numai' Dumnezeu. Şi ne-o dă din belşug. Aceasta este fericirea ce trebuie s-o căutăm şi o putem dobîndi aici pe păm.înt, ca şi în veşnicie, de vom stărui mereu în păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
Zice Duhtd Sfînt prin gma proorocului David: « Fereşte-te de rău şi fă binele, caută pacea şi o urmează !» Şi în alt psalm zice; «Iar mie
bine îmi este a mă alipi de Domnul!». ' ’
- - . >
I i 30. Vă mulţumesc, Părinte Mina, pentru aceste frumoase gînduri şi sfaturi duho'vniceşti adresate celor ce iubesc pe Hristos. Şi acum, ultima întrebare. Nu doriţi să mergeţi în pelerinaj la Ierusalim şi i> i* la Mormintul Domnului?
— Nu doresc să merg, părinte loanicbie, pentru că simt Mormîntul Domnului in inima mea! Banii care trebuie să-i dau pentru drum pînă la Ierusalim, îi dau mai bine la săraci, şi prin ei îmi cumpăr bilet pentru Ierusalimul cel de sus! i • < ?
cu pArinţi din moldova
553
‘ ^ MONAHIA AGATA CIUCIU •
Mînăstirea Sihastru
Aşezată pe un platou însorit, încon¬ jurată de păduri şi poieni, pe malul stîng al rîului Şiret, Mînăstirea Sihastru este un colţ de rai sau, mai bine-zis, o grădină a lui Dumnezeu pe pămînt. Dar nu aşezarea geo¬ grafică şi cadrul natural dau frumuseţe şi viaţă unei mînăstiri — deşi călugării au iubit dintotdeauna natura, florile, pădurea, liniştea — , ci viaţa duhovnicească a mona¬ hilor dintr-o mînăstire. Aceea contează îna¬ intea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Fără o trăire vie în Hristos, prin rugăciune, smerenie şi iubire, nici un loc, oricît de frumos ar fi la vedere, nu este frumos pentru suflet, nu odihneşte duhul, nici nu nuntuieşte pe nimeni.
Mînăstirea Sihastru rămîne însă o oază de viaţă monahală duhovnicească, o grădină a lui Dumnezeu în care se nevoiesc 60 de suflete şi se străduiesc să devină mirese ale lui Hristos prin curăţire de patmu şi lucrarea faptelor bune. între ele, de o deosebită cinste şi autoritate morală se bucură monahia Agata, fostă stareţă a- acestei binecuvîntate obşti timp de 20 de ani. La vîrsta ei, de aproape 80 de ani, este conside¬ rată pe drept cuvînt cea dintîi mamă duhovnicească a tuturor. Blîndă, smerită, cu dragoste faţă de' toate, cu rugăciunea permanent pe buze, nelipsită de la biserică şi mereu îngrădită cu cugetarea morţii, maica Agata se bucură acum spre sfîrşitul călătoriei de roade şi bucurii sufle¬ teşti. bogate. Ucenicele şi fiicele ei duhovniceşti o ascultă, îi cer adeseori sfatul, iubesc biserica şi rugăciunea de taină şi laudă pe Dumnezeu ziua şi noaptea.
Am invitat pe maica Agata la uif mic dialog duhovnicesc, pe care cu greu l-a acceptat. Sfaturile şi mărturisirile sfinţiei sale ziditoare de suflet le comunicăm cititorilor acesteţ cărţi, în paginile de mai jos.
I. în ce mînăstire v-aţi format dubovniceşte, maică Agata?
— Întrucît în sătul natal, Buciumeni — Galaţi, era o mînăstire de călugăriţe cu acelaşi nume, m-am ataşat de mică de obştea acestei
- Născută în anul 1909 în comuna Buciumeni, jud. Calaţi, a intrat în Mînăstirea Buciumeni în 1923. A fost tiinsă în monahism în 1937 şi stareţă la M-rea Sihastru între anii 1966—1986,
mînăstiri. Părinţii mei mă duceau adeseori să ascult sfintele slujbe aici şi mă întorceam fericită acasă. Maicile mă cunoşteau toate. Cînd s-a atins darul lui Hristos de inima mea, n-am mai putut sta acasă. în anul 1923, la 14 ani, am intrat în mînăstire. Maica stareţă Evghenia Chebac m-a primit cu dragoste şi m-a numărat în rîndul celor 50 de vieţuitoare. Aceea a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Părinţii mei şi creşterea de acasă, ca şi maicile din Mînăstirea Buciumeni au contribuit cel mai mult la intrarea mea în monahism.
2. Ce duhovnici şi stareţe hune aţi avut şi ce vă învăţau?
— în primul rînd m-am folosit de sfaturile părintelui Daniil Chiriac? primul meu duhovnic de la Buciumeni, care mi-a imprimat în suflet dragostea sfîntă pentru mînăstire. La prima mea mărturisire, părintele Daniil mi-a spus: « De vei urma aşa pînă la sfîrşit, adică în feciorie, în ascultare şi smerenie, vei fi ca o mlădiţă în împărăţia lui Dumnezeu». Stareţa mea Evghenia m-a deprins de mică cu postul şi rugăciunea. Cînd începeam Postul Mare îmi spunea: « Soră Agripina, se cuvine în Postul Mare să postim zilnic măcar pînă la ora trei după amiază, mai ales miercurea, cînd a fost vândut Domnul, şi vinerea, cînd S-a răstignit pe Cruce pentru noi, păcătoşii; căci numai aşa îţi va auzi Dumnezeu orice cerere în viaţă». Am mai avut duhovnic pe părintele Ermoghen Lo- ghin. El ne învăţa să iubim biserica, să mergem cu dragoste la sfintele slujbe şi să ne facem canonul de rugăciune şi metanii la chilii.
3. De cînd sînteţi în obştea Mînăstirii Sihastru şi ce realizări duhov¬ niceşti ati avut aici ca ataretă?
» ’ >
— Am fost transferată de la Buciumeni la Sihastru în anul 1955, cînd 8-a transformat această mînăstire în obşte de călugăriţe, iar din 1966 am fost numită stareţă. Am condus Mînăstirea Sihastru, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului, timp de 20 de ani. Cel mai mult mi-au ajutat în această grea ascultare duhovnicii mînăstirii, protosin- ghelii Casian Caraba, şi Clement Cucu, de curînd trecut la Domnul. Ei menţineau sfintele slujbe şi ajutau mult la împăcarea duhovnicească a obştii şi a credincioşilor care veneau la noi. Mare valoare are un duhovnic bun într-o mînăstire. Prin el lucrează Duhul Sfînt la unitatea sufletească a obştii, a inimilor, ca toţi să cugete şi să lucreze la fel. Duhovnicul bun izgoneşte orice tulburare şi ispită din obşte, el păzeşte morala mînăs¬ tirii, el ţine direct legătura între Dumnezeu şi oameni pe pănaînt, prin Sfînta Liturghie şi harul preoţiei. De aceea, cine ascultă de duhovnic, de Dumnezeu ascultă, şi merge sigur pe calea mîntuirii.
Ca realizări în timpul stăreţiei mele, dau slavă lui Dumnezeu pentru toate, Mai întîi sînt mulţumită că am primit peste 30 de surori noi încu PĂRINŢI DIN MOLDOVA 555
mînăstire, pe care le-am povăţuit pe calea mîntuirii. Am rioduit Sfînta Liturghie zilnic şi toate slujbele după tipicul nostru monahal. Am respec¬ tat programul bisericii, al ascultărilor şi al rînduielii de chilie şi am cultivat în sufletele maicilor şi surorilor virtuţile monahale principale: ascultarea, rugăciunea, smerenia, fecioria, răbdarea, iubirea, blindeţea, sărăcia de cele materiale şi bucuria în Hristos. Am lucrat mult şi la înnoirea generală a mînăstirii. Am, zidit chilii noi, am zidit o clopotniţă nouă, trapeză, bucătărie, arhondaric, am adus apă potabilă în incintă şi, mai ales, am restaurat total biserica mare şi am repictat-o. în 1983 a fost resfinţită de Prea Sfinţitul nostru Episcop Epifanie al Buzăului. în prezent se res¬ taurează schitul Oancea de alături unde s-a construit o bolniţă pentru călugăriţele suferinde şi au loc şi alte lucrări de înnoire.
4. Sînteţi mulţumită de atmosfera duhovnicească a obştii pe care aţi format-o?
— Mulţumesc bunului nostru Mântuitor pentru sufletele pe care le-a adus în obştea noastră. Toate iubesc rugăciunea, ascultarea, smerenia, tăce¬ rea şi viaţa neîntinată pentru mirele Hristos. Toate se ostenesc după putere să urmeze lui Hristos, să deprindă rugăciunea inimii, să se mîntriiască. Le iubesc ca pe fiicele şi surorile mele duhovniceşti şi ele mă iubesc şi se roagă pentru mine. Mai sînt, ca peste tot, ispite, încercări, greşeli, dar repede se căiesc, se mărturisesc, îşi cer iertare şi iarăşi biruieşte dra¬ gostea lui Hristos. Avem nevoie de mai multă smerenie, răbdare şi rugăciune.
5. Care este rîudulala vieţii de ohste la Mînăstirea Sihastru?
» »
— Toate participă zilnic la Sfînta Liturghie şi celelalte slujbe. Apoi toate merg la ascultare. Unele, în gospodărie; altele, la ateliere, la cance¬ larie, la bucătărie, la grădină. Masa se dă de două ori pe zi şi se citeşte cuvînt la trapeză. Spovedania şi Sfînta împărtăşanie se fac după rîndu- ială, odată pe lună, sau cum hotărăşte duhovnicul. La chilie fiecare se nevoieşte tainic, cu binecuvântarea duhovnicului. Majoritatea citesc la Psaltire şi practică rugăciunea lui lisus, mai ales noaptea. Altele citesc acatiste din Ceaslov şi fac multe metanii. Altele postesc pînă seara, mă- mncă legume, vorbesc foarte puţin şi practică rugăciunea neîncetată. Acestea sînt schivnicele. Ele se împărtăşesc mai des, săptămînal.
6. Ce maici mai duhovniceşti aţi cunoscut în mînăstire?
— Dintre cele mai nevoitoare, amintesc doar cîteva. Maica Minodora Leviţchi, care citea zilnic întreaga Psaltire şi practica rugăciunea inimii. Era ca o mamă duhovnicească pentru toate. Maica Melania Ciobănaşu respecta cu sfinţenie slujbele bisericii şi era prima la orice ascultare de556 COm^ORBIRI DUHOVNICEŞTI
obşte. Tăcea, lucra şi se ruga. Maica Neonila Platon era cu ascultarea la păsări. Aşa de bine le îngrijea că toate mergeau după dînsa. Sufletele iubitoare de Hristos şi smerite sînt cinstite de întreaga creaţie a lui Dum¬ nezeu. Ce să vă spun de două maici duhovniceşti, Evdochia şi Zenaida, care se nevoiau în desăvîrşită iubire. Iubeau mai ales ascultarea şi rug㬠ciunea. Odată maica Evdochia vede în vis două cărări care duceau spre cer. Ea a înţeles că în curînd trebuie să plece la Hristos. A trimis cuvînt şi maicii Zenaida să se pregătească de plecare. După un ceas maica Ev¬ dochia şi-a dat sufletul în mîinile Domnului. După încă trei ceasuri şi-a dat duhul şi maica Zenaida. Ne-am uimit toată obştea de viaţa şi sfîr- şitul lor aşa de minunat. Iată că iubirea este nemuritoare. Cei ce sînt ai lui Dtimnezeu se iubesc şi pe pănunt, în necazuri, în ispite, în moarte; se iribesc desăvîrşit şi după moarte, în veşnicie.
Avem cîteva maici foarte nevoitoare şi acum în obştea noastră, dar pentru smerenie şi discreţie nu le amintesc numele. Dar Dumnezeul mingîierii le va răsplăti tuturor după osteneală.
7. Ce bucurii duhovniceşti aţi avut în viaţa monahală?
— Mă bucur de viaţa monahală la care m-a adus Dumnezeu şi de darurile care mi le-a dat pe păniînt. Mă bucur de Sfînta Liturghie, că mă pot ruga şi citi sfintele cărţi, mai ales Sfînta Scriptură. Mă bucur că ne-a dat Dumnezeu ucenice bune să ne mîngîie la bătrîneţe. Mă bucur cînd am cîte o lacrimă la rugăciune şi cînd mă apropii de Prea Curatele Taine. Mă bucur de mamele care nasc şi cresc copii pe pămînt. Mă bucur de flori, de oameni, de roadele cîmpului, de toată zidirea lui Dumnezeu. Mă bucur că port în mine pe Hristos şi nădejdea mîntuirii, cea mai mare comoară a sufletului meu. De toate m-am bucurat şi mă bucur de cîte mi-a rînduit bunul Dumnezeu. Mă bucur că am odihnit şi primit în mînăs- tire multe maici din alte mînăstiri trimise în pribegie, alinlndu-le întris¬ tarea şi lacrimile. Mă bucur că m-am închinat şi eu la Mormîntul Dom¬ nului din Ţara Sfînta. Desigur, multe bucurii mi-au fost create şi de cei din jur care m-au înţeles şi ajutat să realizăm o parte din idealurile duhov¬ niceşti ale vieţii noastre. Pentru toate aceste bucurii ale inimii mele,mul¬ ţumesc Mîntuitorului nostru lisus Hristos. Aceste bucurii alungă de la mine frica morţii. Totuşi am uruită nevoie de rugăciunile tuturor.
8. Ce sfaturi doriţi să daţi ucenicilor din mînăstire?
— Să se roage cît mai mult, să se păzească de orice păcat ucigaş de suflet, să-şi păzească fecioria trupească şi sufletească, dar să-şi cumpere din timp şi untdelemn în candele; să trăiască în ascultare, să asculte de duhovnic ca pe Dumnezeu, şi să-şi aducă aminte şi de mine după ce voi pleca din viaţa aceasta.
CONVORBIRI
cu
PĂRINŢI DIN MUNTENIA
9
SI OLTENIA
9cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 559
ARHIMANDRITUL BARTOLOMEU ANANIA • Arhiepiscopia Bucureştilor
Numele Prea Cuviosului Arhimandrit Bartolomeu Anania ne este tuturor bine cunoscut. Teolog de prestigiu şi predi¬ cator mult apreciat, misionar — timp de 11 ani — al Bisericii Ortodoxe Române peste hotare, clericul dintr-însul este dublat de scriitorul Valeriu Anania, autor a peste 14 volume de poezie, proză, teatru, memorialistică şi eseuri, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, deţi¬ nător al Premiului pentru dramaturgie pe 1982 al aceleiaşi Uniuni.
De cînd 6-a retras din munca ad¬ ministrativă, Părintele Anania, cum i se spune în general, îşi petrece mai mult de jumătate dintr-un an în casa singuratică, de sub pădure, a Mînăstirii Văratec, printre cărţi şi manuscrise. Aici l-am găsit şi acum, lucrînd la noua sa operă. Cerurile Oltului, o carte-alhum asupra mînăstirilor si schiturilor
• Născut la 18 martie 1921 în comuna Glăvile, judeţul Vîlcea. Şcoala pri¬ mară, în satul natal. In 1941, absolvent al Seminarului Central din Bucureşti. In februarie 1942 devine călugăr şi ierodiacon în Mînăstirea Antim din Capitală. In 1943, bacalaureat al Liceului Mibai Viteazul. Intre 1941 —1948, studii complete de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu — şi incomplete de medicină umană şi muzică instrumentală la Sibiu şi Cluj. Licenţiat Sn Teologie. Intre 1948—1958 ocupă funcţii succesive în Patriarhia Română: intendent, inspector pentru învăţămmt, asistent universitar, bibliotecar-şef. Intre anii 1965—1976 lucrează în serviciul Arhiepis¬ copiei Misionare Ortodoxe Române în America şi Canada, ca director al cancelariei, redactor al revistei şi almanahului« Credinţa», director al Departamentului Publi¬ caţiilor, reprezentant pentru relaţiile inter-biscriceşti; este şi membru în două comisii (Ecumenică; Studii şi Proiecte) ale Conferinţei Permanente a Episcopilor Orto¬ docşi din cele două Americi. In 1967 este hirotonit ieromonah, după care Sfintul Sinod îi acordă rangul de arhimandrit. în această perioadă face parte din mai multe delegaţii, călătoreşte, scrie şi conferenţiază în numeroase ţări din patru continente, ţine prelegeri în centre religioase şi universitare, publică nenumărate articole, studii şi eseuri teologice. Membru fondator al Sălii Româneşti din Uni¬ versitatea Waynle, Detroit. In 1976 revine în ţară şi funcţionează ca director al Institutului Biblic pînă în 1982, cînd îşi cere pensionarea. Distins cu « Crucea Patriarhală», « Ordinul Sfîntului Monnînt» al Patriarhiei Ierusalimului şi « Ordi¬ nul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel» al Patriarhiei Antiohiei.
CONVORBIRI DUHOYNICEŞll
din Eparhia itinmicului şi Argeşului, lucrare izvorîtă din marea sa dra* goste pentru toate aşezămintele noastre de acest fel. Făcîndu-i cunoscută intenţia mea de a publica un al doilea volum de Convorbiri duhovniceştii l-am rugat :să-şi întrerupă lucrul, pentru un ceas sau două, şi să-mi răs¬ pundă la ^cîteva întrebări.
1. Spuned-mi cîteva gînduri despre viaţa duhovnicească din mînăs- tirile noastre de astăzi. Este ea in progres, sau nu, faţă de cea din deceniile trecute?
— Viaţa duhovnicească se ţine de dimensiunea lăuntrică a omuliii, singura care nu poate fi măsurată. Am citit undeva despre uluitoarele servicii pe care calculatoarele electronice le aduc statisticii, dar am reţinut şi observaţia că ele pot determina cu maximă precizie, de pildă, cîţi oameni de pe glob practică religia^ dar le este imposibil să aprecieze cîţi anume dintre ei cred cu adevărat sau cît de puternică le este credinţa. în cartea Sfinţiei Tale Convorbiri duhovniceşti, nici unul dintre marii duhovnici interogaţi nu declară că ar practica rugăciunea lui lisus sau că ar cunoaşte pe cineva care o face, ceea ce ar însemna, statistic vorbind, că acest fel ^ de rugăciune, altădată înfloritor, a dispărut complet în zilele noastre. Cu toate acestea, eu sînt încredinţat că există încă destui — prezenţi sau nu în această carte — care o practică (şi tocmai acest fapt îi împiedică 8-0 şi mărturisească, în virtutea smereniei), după cum cred că în unele din chinoviile noastre, viaţa duhovnicească depăşeşte cu mult nivelul mediu. în acest plan — ca şi în acela al adevărului —, nu întinderea majorităţii contează, ci profunzimea minorităţii, a elitei spirituale. în vremea Sfîntului Atanasie cel Mare, imensa majoritate a creştinilor —" inclusiv episcopii — deveniseră arieni, aşa îneît se poate spune ca, la un moment dat. Ortodoxia se sprijinea pe un singur om, ilustrul patriarh al Alexandriei, ceea ce însă nu a împiedicat-o să triumfe. în timpul lui Avraam, Sodomei i-ar fi trebuit numai zece drepţi pentru ca întreaga cetate să fie salvată. Eu cred că avem mai mulţi.
2. Ce teologi mari aţi cunoscut în ţara noastră şi ii aveţi la inimă?
Ce aţi învăţat de la fiecare dintre ei?
— Anii războiului şi cei imediat următori mi-au răvăşit mult biografia, aşa îneît, spre a-mi dobîndi o biată diplomă de licenţiat, a trebuit să trec prin nu mai puţin de trei Facultăţi şi Institute Teologice, în care strălu¬ ceau profesori din generaţia de aur. Marilor mei dascăli le voi fi întot¬ deauna recunoscător, atit pentru multul pe care au putut ei să mi-1 îmbie, cît şi pentru puţinul pe care am fost eu în stare să-l agonisesc. Erudiţia, seriozitatea, angajarea le erau comune,. dar fiecare stăruie în amintirecu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 561
printr-o anume notă personală. Din Bucureşti îi voi evoca, aşadar, pe fermecătorul Grigore Pişculescu (Gala Galaction), severul şi dreptul Teodor M. Popescu, elegantul loan G. Coman, sfătosul Nicolae M. Po- pescu;. din Cluj, pe delicatul Liviu Munteanu şi pe ironicul Isidor Tudoran; din Sibiu, pe mărinimosul Nicolae Neaga, pateticul Teodor Bodogae, tumultuosul Nicolae Mladin, pedantul Grigore T. Marcu, timidul Emilian Vasilescu. De la Teodor M. Popescu (căruia i-am fost, o vreme, asistent) am învăţat îndeosebi metoda riguroasă a lucrului ştiinţific, de la orientarea bibliografică şi lectura ordonată, pînă la întocmirea exactă a unei fişe documentare. (Istoricul bisericesc era însă dublat de un foarte rafinat şi sensibil teolog; de la el ne-au rămas, în manuscris, cîteva sute de predici, cuvîntări şi meditaţii, asupra cărora aş vrea să mă aplec cu pietate şi iubire în vederea publicării). Lui loan G. Coman (singurul pro¬ fesor care m-a«trîntit» vreodată la un examen) i-am devenit, mai tîrziu, colaborator; intenţionam ca, împreună, să traducem în româneşte opera poetică a Sfîntului Grigorie de Nazianz, dar noile mele seisme bio¬ grafice ne-au întrerupt munca după numai vreo şapte sau opt poezii. De la el am deprins implicarea Logosului în verbul literar. I-am pomenit, fireşte, numai pe aceia care, într-un loc sau altul, mi-au fost profesori de la catedră. Altfel, şirul lor ar fi mult mai lung. De la înţeleptul Stă- niloae, de pildă, cine dintre noi nu are — şi nu va avea întotdeauna — ceva de învăţat?
3. Ce dubovnici deosebiţi aţi cunoscut prin minăstiri şi ce aţi deprins de ia ei?
— Dubovnicia e o treabă mult prea serioasă, personală şi intimă spre a fi scoasă în priveliştea unei conversaţii. Dintre cele şapte Taine ale Bise¬ ricii, ea este singura menită să rămână cu adevărat o taină.
4. Vă mai amintiţi de sfaturile unora dintre maru noştri dubovnici?
— De la Părintele Arsenie Papacioc reţin o vorbă pe care mi-a spus-o într-o convorbire, acum vreo treizeci şi ceva de ani: pentru adev㬠ratul duhovnic, actul mărturisirii nu mai e o problemă de doi, ci de unul!
5. Ca preot misionar peste hotare, ce v-a impresionat mai mult, ce satisfacţii v-au rămas în suflet? Ciun se desfăşoară viaţa unui preot misionar departe de ţară?
— Din cei unsprezece ani de munca de Arhiepiscopia noastră din America şi Canada, zece i-am cheltuit în administraţie de centru, presă, cultură, învăţămînt, ecum^nism, alergături, şi numai unul în pastoraţia propriu-zisă, ca administrator temporar al unei parohii. Peste tot, misiunea562 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
mea a fost aceea a cuvîntului rostit si scris. Din puţina mea experienţă pastorală şi din cea multă a altora, ştiu că o astfel de misiune este pe cît de grea, pe atît de frumoasă (aş spune şi altfel; pe cît de frumoasă, pe atît de grea). Mediul e mai mult dccît eterogen şi eterodox, emigraţia românească e departe de a fi unitară; noile generaţii — acum se ridică a cincea — trăiesc impasul dintre pierderea limbii materne şi păstrarea identităţii naţionale. Preoţilor li se cere adaptare rapidă şi radicală la noile lor condiţii de pastoraţie (dintre care cea materială nu e pe ultimul loc); religia în general se confruntă cu noi direcţii şi nuanţe ale secula- rismului. Biserica e obligată, acolo, să-şi asume rolul pe care l-a avut aici de-a lungul multor secole; ea face nu numai religie, ci şi învăţămînt, cultură şi istorie naţională, educaţie civică, arbitraj în litigii, tradiţie culinară şi vestimentară, asistenţă socială. Noului său enoriaş, parohul îi este nu numai preot şi duhovnic, ci şi îndrumător, traducător, telefonist, şofer, mijlocitor pentru un loc de muncă, instructor şi garant în conducerea automobilului, asistent de notar public, ofiţer de stare civilă, apărător în instanţe judecătoreşti, martor şi chezaş în probleme de cetăţenie etc., etc. Biserica-locaş — ca spaţiu liturgic — e de neconceput fără spaţiul social anexat, în care TnemhTii aceluiaşi grup etnic activ se regăsesc periodic în duhul propriilor lor tradiţii. Peste tot şi în toate, preotul este sufletul comunităţii, cuippănă şi sinteză a generaţiilor vechi şi noi. în parohia Boian din vestul Canadei, de pildă, femeile poartă cu mândrie, la marile sărbători, straiele pe care mamele sau bunicile lor le-au adus cu ele, acum o sută de ani, din Boianul de obîrşie. Dacă un etnolog ar vrea să-şi re¬ prezinte, pe viu, acest costum popular, el va trebui să meargă, nu în satul bucovinean — unde un secol e de ajuns pentru ca acesta să evolueze sau, poate, să dispară —, ci în comunitatea de lîngă Wellington. Aceleaşi femei sînt însă familiare cu ultimul tip de automobil sau cu cele mai moderne şi sofisticate maşini agricole. în spaţiul bturgic şi social al parohiei se petrec întîlnirea, armonizarea şi sinteza unor mentalităţi pe care nici Eminescu, cu tot geniul său, nu le credea coincidente. E mira¬ colul şi frumuseţea misiunii pastorale în emigraţie. Dar impresiile mele cele mai puternice mi-au fost lăsate de vizitarea bolnavilor în spitale.
6. în calitate de director al Institutului Biblic din cadrul Patriarhiei Române, ce cărţi deosebite aţi tipărit? Ce satisfacţii sufleteşti aveţi astăzi ?
— Consider că în cei şase ani cheltuiţi la direcţia Institutului Biblic nu mi-am făcut decît datoria. Nu-mi stă acum la îndemână să enumăr cărţile — chiar pe cele importante — care au apărut în acest timp, dar tare îmi este cu priinţă să pomenesc urnirea a trei începuturi. Colecţiacu PĂRIISTI MUNTENIA ŞI OLTENIA 563
« Părinţi şi scriitori bisericeşti» a fost iniţiată de patriarhul Iustin Moisescu. Munca mea s-a sprijinit enorm pe competenta şi inimoasa colaborare a celor zece memJbri ai Comisiei de editare, mari profesori de teologie, aşa încît ea s-a limitat la probleme de organizare, coordonare, sinteză şi, cînd a fost cazul, de arbitraj. Un an şi jumătate s-a lucrat numai la selecţio¬ narea autorilor sacri şi a scrierilor lor, la întocmirea planului general, la stabilirea criteriilor de tălmăcire, comentare şi editare, la găsirea şi angajarea celor mai buni traducători, la studierea şi asigurarea condiţiilor grafice. Este un proiect de lungă durată, începutul e bun şi promiţător, din cele 90 de volume plănuite, au apărut — mi se pare —paisprezece, şi trăiesc bucuria de a le vedea numărul sporind. O altă serie e6te« Biblio¬ teca Teologică», şi-mi amintesc cu emoţie de bucuria profesorului loan G. Coman din ceasul cînd i-am cerut să pregătească pentru tipar manus¬ crisul operei sale « Scriitori bisericeşti din epoca stră-română», carte din care avea să se dezvolte cunoscuta lucrare a Mitropolitxdui Nestor Vorni- cescu. A treia serie este aceea a albumelor Arta creştină in România, pentru al cărei prim volum am bătut multe drumuri alături de autorul său, pro¬ fesorul I. Barnea, pe la muzee, colecţii de artă, institute de istorie şi şan¬ tiere arheologice, colectînd şi completîud materialid iconogi’afic. Ajunsă' la al cincilea volum, seria continuă. Nu-mi pot refuza mîndria (în înţelesul bun) de a fi editat Dogmatica — în trei volume — a profesoru¬ lui D. Stăniloae, Dicţionarul de teologie ortodoxă al profesorului I. Bria şi — de ce nu? — primele două cărţi ale actualului şi stăruitorului meu interlocutor. în acelaşi sens şi cu acelaşi simţămînt, aş mai adăuga ceva: în ultimii trei ani ai directoratrdui meu, după lungi şi anevoioase considtări, studii, cercetări, probe de transliterare şi de tipar, s-au creat premisele mult aşteptatei ediţii jubiliare a Bibliei din 1688, zisă a lui Şerban. Una din bucuriile mele este aceea de a o şti, în momentul de faţă, în curs de tipărire. Un mare act de cidtură românească.
7. într-adevăr, cununa tipăriturilor vechi o formează Biblia din 1688. Cum a putut fi ea tradusă şi realizată aşa de impecabil într-o epocă în care puţine ţări creştine aveau Biblia în limba vorbită?
— Cum anume, nu ştiu. E miracolul oricărei creaţii de geniu. Dum¬ nezeu i-a oferit poporului român şansa ca, în unul şi acelaşi moment isto¬ ric, să existe şi să-şi dea mina oameni ca spătarul Nicolae Milescu, fraţii Greceaiiu, alţi cîţiva cărturari, Stolnicid Constantin, domnitorul Şerban Cantacuzino şi, în umbra acestuia, luciditatea, evlavia şi punga lui Constantin Brîncoveanu. Asemenea şanse sînt rare în viaţa unui neam. Noi am avut-o şi, iată, o readucem în actualitate prin monumentala564 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ediţie jubiliară care se constituie, încă de pe acum, într-uu mare şi nobil eveniment cultural.
8.Ce lucrări noi mai pregătiţi?
— în chiar momentul de faţă lucrez la o carte-album, Cerurile Oltului, asupra aşezămintelor monahale şi a principalelor monumente creştine din Eparhia Rimnicului şi Argeşului (judeţele Vîlcea, Argeş şi Olt), carte pe care o nădăjduiesc tipărită în chiar cursul acestui an şi în paginile căreia voi spune tot ce cred eu despre vechea noastră artă bisericească. Deocamdată pot mărturisi că sînt copleşit de reîntîluirea (adică o întîl- nire atentă, negrabnică şi interioară) cu frescarii de altădată, îndeosebi cu cei din timpul Basarabilor Mircea şi Matei şi a celuilalt Basarab, Con¬ stantin Brîncoveanu, voievodul-martir. încerc un comentariu în adîncime, o seamă de şcoli la frumoasele imagini fotografice, ştiind de pe acum un singur lucru — anume, că neasemuita iscusinţă a acelor meşteri se spri¬ jinea nu numai pe talent, învăţătură, exerciţiu şi evlavie, ci şi pe o foarte rafinată cultură teologică, fie a lor, fie a unor îndrumători imediaţi.
9.Printre oamenii de seamă pe care i-aţi cunoscut bine se munără şi fericitul întru pomenire Patriarhul Justinian, cel ce a cîrmuit Biserica Ortodoxă Română de la 6 iunie 1948 pînă la 26 martie 1977. Ce ne puteţi spune despre el?
— Despre Patriarhul Justinian mi-ar fi mai uşor să scriu o carte decît să răspund Ia cîteva întrebări. Ca orice mare personalitate, nu se lasă uşor abordat — şi nici cuprins — în cîteva fraze, oricît s-ar strădui ele să închege o sinteză. Cu cît timpul trece, cu atît statura lui creşte. Spun aceasta tocmai pentru că l-am cunoscut bine, pe durata a peste douăzeci şi trei de ani, I-am devenit colaborator la numai cîteva luni după intronizarea sa ca patriarh şi i-am rostit la căpătîi, în spital, primele rugăciuni de după trecerea sa întru cele veşnice. O vreme am locuit în aceeaşi casă cu el, am mîncat la aceeaşi masă, mi-am avut biroul de bi¬ bliotecar alături de al său, de nenumărate ori l-am însoţit în călătoriile sale prin ţară, am fost martorul multora din bucuriile, tristeţile, entu- ziasmele şi mâhnirile sale, şi nu odată mi-a încredinţat gîndurile ce-1 fră- mîntau. E un univers sufletesc care depăşeşte cu mult ceea ce numim noi memorialistică. •
10.Cum i-aţi devenit colaborator?
— în octombrie 1948 eram proaspăt — şi cam întîrziat — licenţiat în Teologie şi-mi căutam un loc de muncă. Maicile Olga şi Teodosia Gologan, vrednicele conducătoare ale şcolilor din Bistriţa olteană — unde funcţiona şi un liceu confesional — mă solicitaseră să ocup o catedrăcu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 565
de religie, devenită vacantă, dar pentru aceasta le trebuia, neapărat, aprobarea Patriarhului, Bistriţa fiind pe atunci stavropighie. Folosind prilejul unui scurt popas al acestuia în mînăstire, maicile i-au făcut cunos¬ cută intenţia lor şi m-au recomandat şi m-au lăudat şi m-au poleit cum au ştiut ele mai bine, dar rezultatul a fost altul. « Dacă băiatul ăsta, a zis înaltul oaspete, e numai pe jumătate din cît îmi spuneţi voi, atunci n-am să vi-1 las vouă, ci îl aduc la mine, căci sînt patriarh tînăr şi ara nevoie de oameni destoinici». Cum eu mă aflam tocmai atunci prin preaj¬ mă, m-a cbemat, a stat de vorbă cu mine cam un sfert de ceas şi acesta a fost începutul. Peste două zile eram instalat în palatul patriarhal.
11. Care era stilul său de viată si de muncă?
— Felul său de a fi a cunoscut, în timp, o evoluţie pe care uneori am comparat-o cu aceea a unui celebru primat al Bisericii Anglicane. Primii ani i-au fost grei, foarte grei. Preluase cîrma Bisericii în epoca de mari prefaceri politice şi sociale din ţara noastră, o epocă de tranziţie în care certitudinile îşi făceau loc şi se instalau cu mare greutate. Marea societate se confrunta la tot pasul cu noul şi noutatea. însăşi ascensiunea lui Justinian era menită să uluiască; în numai trei ani, un preot al unei parohii de provincie devenise arhiereu vicar la Iaşi, mitropolit al Mol¬ dovei şi apoi patriarh al României. Oamenii nu sînt întotdeauna dispuşi — sau capabili — să intuiască'lucrarea lui Dumnezeu. Faptul nu trebuie să ne mire. Evanghelistul loan mărturiseşte că înşişi apostolii nu făceau la timp legătura între faptele învăţătorului şi profeţiile pe care acestea le împlineau; lămuririle au venit uneori foarte tîrziu de abia după în¬ viere, cînd episoadele s-au legat între ele şi s-a alcătuit întregul. Eu sînt Convins că patriarhatul marelui Justinian a fost rînduit de Dumnezeu, dar chiar şi mie, care i-am fost aproape, mi-a trebuit timp să ajung la o astfel de încredinţare; cu atît mai mult altora, de la unii ierarhi pînă la preoţimea de mir şi mulţimea credincioşilor. Prietenii îi erau puţini, iar presa românească de peste hotare îi era de-a dreptul ostilă. I-au tre¬ buit acestui om foarte multă răbdare, foarte multă înţelepciune şi foarte mult tact pastoral pînă să depăşească primele dificultăţi şi să-şi cîştige adeziuni sincere. Era ferm convins că o nouă societate se instalează du¬ rabil în ţara noastră, iar aceasta l-a ajutat să stabilească, încă de la început, relaţii clare între Biserică şi Stat, de la punctele de conver¬ genţă şi colaborare pînă la limitele menite sâ-i asigure Bisericii integri-566 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
tatea doctrinară. El ştia că numai într-un astfel de cadru lipsit de echi- vocuri era posibilă reorganizarea din interior a Bisericii, operă pe care şi-a propus-o şi a realizat-o ca nimeni altul. Că Patriarhul Justinian a fost un mare, un foarte mare organizator, este astăzi un loc comun. Despre aceasta — cum spune el însuşi în testamentul său — s-a scris şi se va mai scrie, iar eu nu am intenţia să insist. Vreau să subliniez doar faptul că, printre multe alte calităţi, el s-a dovedit a fi şi un mare legis¬ lator ; prin statutul şi legiuirile elaborate de el i s-au creat Bisericii struc¬ turile solide în cadrul cărora ea funcţionează şi astăzi. Nici un sector nu i-a rămas străin sau periferic, de la asigurarea bazei materiale pînă la învăţămînt şi ecumenism. Ştia nu numai să elaboreze, ci şi să-şi aplice elaborările, direct sau prin colaboratorii pe care şi-i recruta exclusiv după criteriile competenţei,, sîrguinţei, puterii de muncă, devotamentului. Acestora le cerea enorm, dar el- se constituia în primul exemplu. Avea rara capacitate de a intui simultan ansamblul şi amănuntul, ideea gene* ralâ şi ultimtil ei obstacol virtual. Minte ageră, meoiîrie uluitoare, clar¬ viziune, credinţă în misiunea sa, smerenie umană şi demnitate eclesiastică, energie în continuă mişcare, prudenţă şi curaj, toate la un loc alcătuiau un luptător, îi, plăcea să-l citeze nu numai pe marele Pavel, care lup¬ tase «lupta cea bună», dar şi pe un strămoş al său, pandur în oastea lui Tudor, Vladimirescu, spînzurat apoi de turci în clopotniţa bisericii. Cu cei buni se purta blînd şi generos ; cu cei ^ăi era-aspru, dar nu vindicativ. « Dumnezeu — spunea el — nu vrea moartea păcătosului, ci îndrep¬ tarea lui». Oricînd şi pi;^etutmdeni prezent, nu era chip să-l minţi (eu însumi, pe la începu't, am încercat de vreo două ori, dar m-am lecuit repede). Apărea acolo unde nu te aşteptai, întotdeauna perfect informat şi întotdeauna ştiind ce vrea el şi ce. trebuie să ceară de la tine. Preţuia mult pe colaboratorii care-i citeau intenţiile numai diu privire, fără multă vorbă. înzestrat cu o mare vocaţie de ctitor, nu isprăvea bine un şantier, că începea un altul — şi mai multe deodată, spre disperarea consilie¬ rilor care erau obligaţi să conducă fiecare cîte unul.. De multe ori m-am gîndit că dacă Justinian ar fi avut banii şi meşterii lui Brîneoveanu, ar fi creat epocă. Unii spuneau că ştie să-şi facă istoria; el afirma că nu-şi face decît datoria. Sentimentul datoriei îl ţinea treaz ziua şi noaptea. Viaţa sa personală era puţină şi cumpătată. Asemeuea ţăranilor din care se trăgea, se culca devreme şi se scula foarte de dimineaţă. Nu-şi îng㬠duia nici un abuz. Uneori spunea glumind că, întocmai ca oricărui popăcu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 567
de ţară, îi plăcea să mămnce bine, dar că Dumnezeu nu-i îngăduie nici această singură plăcere; timp de peste douăzeci de ani, diabetul l-a obli¬ gat la un regim alimentar sever. La masă nu I-am văzut niciodată con- sumînd mai mult de un pahar de vin roşu, uneori îndoit cu apă. în in¬ timitate era plăcut, deseori fermecător. îi plăcea să povestească, dar •repede îşi aducea minte că nu are timp de pierdut. în birou lucra cu toţi consilierii deodată, în aşa fel încît fiecare din ei să cuhoască şi problemele celorlalte sectoare. în timpul plimbării zilnice de după-amiază, în gr㬠dină, acorda audienţele rămase de dimineaţă sau admitea altele noi, fără protocol; mulţi se învăţaseră să evite astfel filtrele secretariatului; Patri¬ arhul ştia şi surîdea, punind rezoluţia pe o hîrtie rezemată de scoarţa unui copac. Munca îi devenise lege de fier. Totuşi, într-o dimineaţă i-am văzut chipul brăzdat de oboseală şi mi-am permis să-i atrag atenţia că iar lucrase prea mult, în chiar timpul orelor de odihnă. « Să ştii, băiete, — mi-a spus — că nu munca îl oboseşte pe om, ci grijile». - ^ i
12. in cartea de amintiri literare « Rotonda plopilor aprinşi » îl evocaţi pe Patriarhul Justinian ca păstrător al tradiţiei româneşti, împărţind personal pomana din ziua Moşilor. E o pagină emoţionantă.
— Am evocat acel moment pentru că era în legătură cu Arghezi. Vorbind însă mai cuprinzător, Justinian era nu numai un păstrător al tradiţiei," ci şi un exponent al ei. Pentru a mă exphea, trebuie să amin¬ tesc, iarăşi că patriarhatul său se consuma în contextul general al,unei re¬ voluţii care mărşăluia energic.. Astăzi se ştie că noua societate instau- xată în ţara noastră nu repudiază tradiţia, ci îi acordă preţuire pe m㬠sură şi valorifică moştenirea culturală prin- mijloace şi metode multiple Dacă revoluţia consideră firesc ca, chiar în condiţii. stabile, să-i acorde Aoului prioritaţea absolută (noul fiind atributul propriu oricărei revo- luţÂi);, cu atît mai',mtîlt ţradiţia anilor 50 înregistra un decalaj pe care JPatriarhul. Justinian l-a preluat, compensator, în numele Bisericii, in¬ stituţia tradiţională prin excelenţă, cea care, fără a ignora noul, cultivă prioritar moştenirea spirituală şi culturală a etniei,- perpetuîndu-se în structurile ei. originale şi în lumina noilor ei semnificaţii. Aşa se face, de pildă, că Patriarhul însuşi a organizat în biserici primele concerte de co¬ linde, începînd cu catedrala şi .paraclisele patriarhale; colindele au p㬠truns apoi în catehisme şi în căTţile de rugăciuni., . ,, ,,568 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
13. Patriarhul Justinian a făcut enorm şi pentru monahismul ro¬ mânesc. Deţineţi mărturii în acest sens?
— Foarte surprinzător a fost interesul pentru monahism din partea unui ierarh provenit din preoţimea de mir. Fireşte, s-a ocupat îndeaproape de problemele clerului.Afost el însuşi paroh de ţară şi apoi de oraş, rămas văduv de tînăr, cu doi copii, cunoştea ca nimeni altul viaţa preotului ortodox, cu gospodărie şi familie, şi s-a luptat să-i asigure acestuia un trai decent, un statut social şi condiţii optime de pastoraţie. în acelaşi timp însă cheltuia energii enorme pentru viaţa călugărilor şi călugăriţelor din Patriarhia Română, şi în primul rînd a celor din eparhia sa directă. Arhiepiscopia Bucureştilor. Reactivînd principiul clasic al împletirii ru¬ găciunii'cu munca, a imaginat şi împlinit felurite mijloace de cîştigare r a traiului zilnic, de la ctiltivarea pămîntului pînă la meşteşugăria modernă. Cele mai multe din şantierele ctitoriilor sale erau în mînăstiri: la Sinaia, Zamfira, Ghighiu, Cernica, Pasărea, Plumbuita, Ţigăneşti, Ciorogîrla, Dealu, peste tot se construia, se preînnoia, se înfrumuseţa, se completa, se moderniza. La Dragoslavele, la Jercălăi, la Techirghiol au apărut schi¬ turi noi. Monahismul suferea însă nu numai de sărăcie, ci şi de incultură. Prin hotărîri întărite la nivelul sinodal. Patriarhul Justinian a înfiinţat un seminar teologic pentru călugări în mînăstirea Neamţ, două pentru călugăriţe la Agapia şi Hurezi, precum şi şcoli monahale elementare în mînaBtirile mai mari. Aceasta a fost principala raţiune pentru care m-a numit, în 1949, inspector patriarhal pentru învăţămîntul bisericesc. Vizi. tele mele de serviciu la şcolile de eîntăreţi, seminariile şi institutele teolo¬ gice erau mai mult de rutină; principala mea sarcină, primită direct de la Patriarh, era aceea de a alerga din mînăstire în mînăstire şi din schit în schit, de a cerceta personalul şi a îndruma spre cele trei semjnarii pe toţi cei ce posedau un minimum de calificare în acest sens; Nu era deloc sim¬ plu; acţiunea Patriarhului avea de luptat, nu numai cu inerţia, cu neîn¬ crederea, cu suspiciunea unor stareţi şi stareţe,* dar şi cu'mentalitatea retrogradă a unor duhovnici care credeau că dacă monahul se mîh- ‘ tuieşte cerşind şi fără să se spele, cu ătît mai mult se poate mîntui şi fără să înveţe carte. Toate acestea, pe lingă problema cadrelor şî’mate¬ rialelor didactice, a programelor analiticej a cursurilor şi manualelor, a mijloacelor de întreţinere. în ciuda tuturor dificultăţiloT, seminariile şi şcolile monahale au fiincţionat în bune condiţii, iar rezultatele se văd şi astăzi; mulţi din stareţii, stareţele şi cadrele mîuăstireşti cu licenţă încu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 569
Teologie, cu studii şi călătorii îu străinătate, sînt fructul acelor strădanii; cei mai destoinici ocupă înalte răspunderi de episcopi şi mitropoliţi. Patri¬ arhul însă nu s-a mărginit la promovarea numai a culturii, chiar dacă aceasta era teologică; el s-a îngrijit, totodată, de împrospătarea spiri¬ tualităţii şi a îcurajat reinstaurarea dimensiunii filocalice în practica vieţii monahale. Pentru aceasta, el a apelat la monahi cu viaţă îmbun㬠tăţită, a căror autoritate morală era mai presus de orice discuţie. L-a aşezat la Neamţ pe Arhimandritul Benedict Ghiuş, i-a scos din singurătate pe duhovnicii cei mai iscusiţi, în frunte cu Cleopa Ilie şi Arsenic Papacioc şi i-a trimis prin mînăstiri precum odinioară lisus, prin cetăţi, pe apos¬ toli; El însuşi s-a supus unui asemenea proces de înnoire, şi numai din acest unghi trebuie privită şi înţeleasă marea lui operă de canonizare a unor sfinţi români, în 1955; departe de a fi o acţiune pur administrativă sau numai de politică bisericească, ea traduce puternice impulsuri lăuntrice.
14. Se recunoaşte, în general, că a fost un mare patriarh?
— S-ar putea să las impresia că am încercat să-i idealizez portretul. Nu am avut această intenţie. Ca orice om, Patriarhul Justinian şi-a avut şi el slăbiciunile lui, de care el însuşi era conştient şi pe care noi, cei mai de aproape, i le cunoaştem tot atît de bine. Dar ceea ce caracterizează o mare personalitate sînt trăsăturile ei dominante.
15. Aţi amintit, în treacăt, despre testamentul Patriarhului Justinian. Este un document încă necunoscut. Se pare că l-aţi citit, poate ca-1 şi aveţi. Ce ne puteţi spune despre cl — sau, dacă este posibil, din el?
— Am fost printre primii care l-au citit, după moartea Patriarhului, şi sînt în posesia unei copii xerox de pe singurul original existent, scris de mina tremurîndă a bătrînului suferind, pe douăzeci de pagini, cu şter¬ sături, adaosuri şi îndreptări. Este, în,fapt, ciorna unui text încheiat în ziua de 14 septembrie 1973, la Dragoslavele, pe care ba revăzut şi comple¬ tat în Bucureşti, la 7 martie 1976 — deci cu un an şi ceva înainte de moar¬ tea sa —, text a cărui definitivare stilistică ar fi urinat să fie făbut la o even¬ tuală transcriere. Se vede că batrîneţea şi boala nu i-au mai dat răgaz, dar documentul — iscălit şi datat — e cu atît mai autentic; minime co¬ recturi de frazare nu pot impieta asupra conţinutului, ci dimpotrivă. Voi încerca să redau astfel cîteva extrase. :
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
«TESTAMENTUL» -
{ smeritului Patriarh Justinian al Romasici'
In numele Tatălui şi al Fiului şi al Simţului Duh. Amin.
Cunoscind neschimbata hotărîre a Atotputernicului Dumnezeu asupra . omului, după cuvintele: „Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce" şi văzînd cum trîmbiţa morţii cheamă în fiecare zi către veşnicul locaş pe fiii oamenilor, după rinduiala Providenţei dumnezeieşti care a pus omului hotare vieţii lui, pe care nu le poate strămuta şi care cuprind în cea mai mare parte, după nestrăbătuta voie a Creatorului, osteneală, muncă şi moarte. Cum însă Providenţa dumnezeiască, care conduce cu atîta înţelepciune lumea, a ascuns oamenilor timpul eînd trebuie să se strămute din această viaţă în cealaltă, îneît nu ştiu nici ziua, nici ceasul acestei strămutări, fiecare om trebuie totdeauna şă fie pregătit pentru această călătorie şi mai cu seamă acela care, împovărat de zile şi ajuns la apusul vieţii, îşi aduce aminte de spusele Psalmistului; „Anii vieţii omului, 70; de este în putere, optzeci; restul, necaz şi durere".
întru această stare ajungînd cu, simt nevoia de a mă pregăti, căci minunatul prezent trece pentru mine cu cea mai mare iuţeală, iar viitorul — totdeauna nesigur — se pare mai nesigur din zi în zi.
Fiindcă în cursul vieţii mele am ajuns la cele mai înalte demnităţi bisericeşti: Arhiereu Vicar, Mitropolit al Moldovei, Mitropolit al Ungrovlahiei şi Patriarh al României, mă rog pentru clerul şi credincioşii lor, fiii mei duhovniceşti, să le dea Dumnezeu orice bun, orice fericire, icrlîndu-le toate greşalele cîte din întîmplare mi-au făcut şi îi rog să mă ierte şi pe mine de cîte le-am greşit ca om şi arhiereu. Tot aşa rog pe Prea Sfinţii Arhierei • cu care împreună am slujit Domnului la altarul Bisericii Sale şi cu care împreună am servit şi sprijinit Patria^ să-mi ierte orice le voi fi greşit şi să nu mă uite în rugăciunile lor.
■ Fiind cuprins de neputinţă şi bătrîneţe şi din zi în zi slăbind cu trupul, m-am gîndit să scriu acest duhovnicesc Testament prin care să fac cunoscut acelora care air voi, după sfirşitul meu, să caute averea din chilia mea, să nu 'se mai ostenească în zadar, nici să-i ispitească pe cei ce m-au slujit, ca să afie bogăţia mea sau comoara pe care am adunat-o ca Patriarh în ' cei peste douăzeci şi cinci de ani de patriarhat. N-ăm adunat aur şi argioiţ,
■ nici bijuterii sau pietre scumpe, fiindcă niciodată nu mi-am pus nădejdea în ele, ci totdeauna mi-am pus nădejdea in purtarea de grijă a lui Dumnezeu , care niciodată nu m-a părăsit. în tot cursul vieţii mele, deşi am fost supus slăbiciunilor omeneşti, milostivirea lui Dumnezeu cea nemărginită nu s-a depărtat de mine. Pentru aceasta m-am sîrguit să păşesc pe căile mîntuirii, indeletnicindu-mă cu citirea şi tipărirea Sfintelor Scripturi şi cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, dascăli ai Bisericii Ortodoxe; potrivit cu duhul lor, am folosit-cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 571
toate puterile mele spre zidirea, îndreptarea şi împodobirea sfintelor biserici şi sfintelor mînăsLiri.
Despre viaţa şi activitatea mea s-a scris şi se va mai scrie. Din ceea ce s-a scris, precum şi din scrierile mele (în cele unsprezece volume de „Apostolat social“ — pastorale, predici, cuvîntări etc.), cei din generaţiile viitoare vor afla calea pe care să-mi urmeze pilda, ca să-şi facă şi ei din plin datoria faţă de Biserică şi Ţară, pentru promovarea idealurilor şi aspi¬ raţiilor lor.
Cu genunchii plecaţi mulţumesc Atotputernicului Dumnezeu că mi-a dăruit înţelepciune şi putere să înfăptuiesc unirea sufletească a tuturor rom⬠nilor prin aducerea — în anul 1948 — a fraţilor români greco-catolici la sînul Bisericii-Mame sub bolta Ortodoxiei Româneşti. Las moştenire urmaşilor mei o Biserică românească unificată şi mă rog fierbinte lui Dumnezeu să lumineze continuu pe căpeteniile ei şi ale Ţării, pentru ca, strîns uniţi, să lucreze fără preget pentru întărirea şi înflorirea Bisericii Ortodoxe Române reîntregite. Acestui suflet românesc şi creştinesc, stăpînit de înfocată iubire de neam şi de caldă dragoste faţă de Biserica strămoşilor noştri, îi las cea mai scumpă moştenire pentru Neamul meu, fiind adînc convins că nu există un alt cheag duhovnicesc mai trainic pentru consolidarea şi unitatea sufletească a Românismului de pretutindeni, în afară de Biserica Ortodoxă Română a părinţilor noştri, care ne-a ocrotit în tot cursul veacurilor pline de multe primejdii, ne-a ţinut strînşi la sinul ei şi ne-a salvat în zile grele; a slăbi această duhovnicească unitate însemnează o primejdie mare pentru viitorul Neamului. Un ,,Nu“ hotărît să se răspundă totdeauna celor ce ar încerca să spargă această unire sufletească a Românilor».
După o scurtă schiţă biografică. Testamentul continuă: -
« Toată viaţa am iubit poporul muncitor şi am dorit îmbunătăţirea soartei lui. De aceea am ascultat cu toată preţuirea progresul şi ridicarea poporului român din sărăcia şi mizeria de veacuri. » ■
Am iubit ştiinţa şi pe oamenii devotaţi ei şi am luptat contra ignoranţei Şt apărătorilor ei. Am crezut că numai ştiinţa unită cu adevăratul sentiment religios va ridica clerul şi Biserica noastră ia înălţimea cuvenită şi la con¬ ştiinţa datoriei. Am socotit că, fără cultură, clerul va continua să rămîuă atăpînit de prejudecăţi, de vicii şi numai, cu preocupări rituale.
1. Pentru formarea clerului am organizat şapte Seminarii Teologice cu o capacitate de peste 400 de elevi pe an fiecare seminar şi două Institute Teologice de grad universitar cu o capacitate de peste 600 de studenţi pe an fiecare; cel de la Bucureşti are cursuri de trei ani pentru doctoranzi. Programa analitică de învăţămînt în seminarii şi institute teologice am intocmit-o în spiritul celor afirmate mai sus. Au la dispoziţie în Bucureşti cele patru biblio¬ teci cu zeci de mii de opere teologice, ştiinţifice etc., ai căror bibliotecari572 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
le Btaii, de asemenea, la dispoziţie. Las urmaşilor mei aceste patru biblioteci, cu sfatul de a păstra în întregime fondul actual, de a continua procurarea de noi cărţi şi de a păstra în bune condiţiuni localurile seminariilor şi ale insti¬ tutelor teologice universitare.
2. Pentru promovarea culturii teologice am organizat Tipografia Insti¬ tutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, înzestrînd-o cu maşini moderne pentru toate secţiile. In ea se tipăresc cele trei reviste ale Patriarhiei şi revistele Mitropobilor Ungrovlahiei şi Olteniei. S-au tipărit şi se tipăresc manualele pentru seminariile teologice şi pentru studenţii teologi. Pentru nevoile credin¬ cioşilor s-au tipărit cărţi de rugăciuni, psaltiri, icoane în culori, pliante şi monografii pentru mînăstiri şi monumente istorice etc.
3. Mulţumesc Milostivului Dumnezeu că mi-a dat răbdare şi putere să termin diortosirea şi îndreptarea tuturor cărţilor 1, 2, 3, 4 de cult ale Bisericii Ortodoxe Bomăne şi să le tipăresc, în frunte cu Biblia [ . . . ] îa 1968, precum şi ediţia a Il-a (cîteva cuvinte indescifrabile). Noul Testa¬ ment [ . ... ] în 1951 şi Noul Testament cu Psalmii [ .. . ] în 1970, Psaltirea în cinci ediţii [...], Apostolul, Evanghelia şi Cazania în două ediţii (îndreptate şi prelucrate de mine personal). La reviste, cărţi de cult şi la toate tipări¬ turile, ultima revizie şi îndreptare s-au făcut dc mine înainte de a aproba tipărirea. Multe nopţi albe a cerut această osteneală. [ ■ . • 1
4. Pentru împodobirea şi alte nevoi ale bisericilor am construit atelierele de la Schitul Maicilor şi de la Minăstirea Plumbuita şi am terminat pe cele de la Minăstirea Ţigăneşti, înzestiîndu-le cu cele mai moderne maşini; pentru stofe şi broderii necesare odăjdiilor şi mitrelor arhiereşti, la Ţigăneşti; pentru catapetesme, mobilier pentru biserici, candelabre, sfeşnice, turnat clopote şi pregătit tămîie sintetică, la Plumbuita; iconiţe şi rame din plastic, în strada Vînâtori; pentru cruciuliţe, medalioane, candele, cădelniţe, icoane pictate, icoane îmbrăcate în metal, sfinte .vase ele. etc., la Schitul Maicilor. Pe toate le las urmaşilor mei în plină activitate.
5. Minăstirea Curtea de Argeş cu tot complexul ei, Minăstirea Sinaia cu tot ansamblul ei, sanatoriile de la Tecbirgbiol — cel vechi şi cel nou » casa de odihnă de Ia Buşteni, localul Institutului Teologic din Bucureşti, cel al Seminarului de la Radu Vodă din Bucureşti şi reşedinţa de la Dragos- lavele au fost aduse în proprietate Arhiepiscopiei Bucureştilor şi li s-a dat întrebuinţare^ cuvenită.
6. Direcţia Monumentelor Istorice a restaurat în exterior Catedrala precum şi Paraclisul, căruia i-am reclădit cupola dărîmată de cutremurul din 1730. Clopotniţei, dărîmată de acelaşi cutremur, i-a fost reclădit — de către Arhiepiscopie — etajul în cate a fost pus clopotul cel mare. Cutremurul din 1940 a dărîmat complet mînăstirile Dealul şi CiOTogîrla, clopotniţa şi partea cu etaj dc la Viforîta etc. Ele au fost reclădite din fondurile Arbie-cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 573
piscopiei. Tot în 1940 un foc a nimicit incinta Căldăruşaniloi, iar în 1943 a fost nimicită incinta Ghigliiului de către bombele incendiare aruncate de aviaţia engleză. Au fost reclădite împreună cu biserica Mînăstirii Radu Vodă — care va fi paraclisul Seminarului Teologic de lingă ea, cu reşedinţa Epi¬ scopului Vicar al Arbiepiscopici Bucureştilor.
7. în grija pe care am avut-o pentru preoţi — aripa dreaptă a Bisericii — le-am creat condiţii bune de existenţă pentru ei şi familiile lor, condiţii pentru căutarea sănătăţii, cit şi pentru bătrîneţele fără sprijin (sanatoriile de la Dealul şl Viforîta). N-am uitat nici pe călugări şi călugăriţe — aripa stingă a Bisericii. S-au reparat bisericile, apoi s-au reparat unele case şi s-au construit altele din nou, în locul celor din paiantă şi chirpici. S-a introdus apă, lumină, iar în unele şi căldură. S-au închis cu zid uncie, iar altele cu gard din prefa¬ bricate. în unele mînâstiri de călugăriţe cu personal mai mult am organizat secţii de ateliere ale Institutului Biblic (Pasărea, Ciorogîrla, Ghighiu şi Ţigăneşti); la Mămăeşti, Zamfira şi Suzana, secţii de artizanat ale cooperati¬ velor din localitate».
Urmează o enumerare a principalelor danii făcute din veniturile sale personale^ apoi dispoziţii testamentare privitoare la membrii familiei, precum şi la obiectele bisericeşti proprii (odăjdii, cruci, engolpioane, mantii, cirji, bastoane, cădelniţe, sfeşnice, icoane, cărţi ctc.) ce vor fi distribuite — după moartea sa — anumitor biserici, mînâstiri, colecţii muzeale, instituţii de invă- ţămînt bisericesc.
13. Păşind în al douăzeci şi optulea an de patriarhat şi aflîndu-mă spre sfirşitul celui de al 74-lea an al vîrstei melc, am socotit că este bine să fac aceste însemnări, nu pentru lauda omenească — ştie Dumnezeu, pentru că toate cele amintite se văd de toti —, ci ca să pot ruga cu toată căldura sufletului meu pe urmaşii mei ca cele neîmplinite în Biserica lui Dumnezeu din România, în seminariile teologice, in institutele teologice universitare, să le împlinească şi să le desăvîrşească».
Un capitol — probabil omis in curgerea ideilor — se ocupă de comuni¬ tăţile româneşti de peste hotare, precum şi do îmbunătăţirile aduse aşezămin¬ telor noastre din Ierusalim şi Muntele Alhos. în încheiere:
« Aşadar, şi cu, smeritul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române — a românilor de pretutindeni —, fiind supus, ca om, legii muritorilor şi, prin urmare, aşteptîndu-mi mutarea din această lume vremelnică, am chibzuit că este bine să-mi pregătesc şi locul de odihnă pentru neodihnitul meu trup — ca să nu fie aceasta o povară pentru urmaşul meu. Văzând că un nou mormînt lingă cele două ale celor doi patriarhi predecesori ar strimtora locul pentru credincioşi în Catedrală, şi găsind un loc liber în Biserica Mînăstirii Radu Vodă — pe partea stingă, în dreptul mormîntului Voievodului ctitor — , am rînduit pe cheltuiala mea lucrările de amenajare a acestui loc pentru
■I..T
574
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
îngropăciune. Las această grijă celui din urmă fiu duhovnicesc — hirotonit de mine —, P. S. Roman Stanciu, Episcopul Vicar al Arhiepiscopiei Bticureş- tilor, să fie executor testamentar. Prohodirea o vor face arhiereii hirotoniţi de mine şi diaconii Catedralei.
La închiderea acestui Testament, aflîndu-mă, din mila lui Dumnezeu, în toată întregimea minţii şi în deplină sănătate, binecuvintez din toată inima şi din tot sufletul pe cei ce mă urăsc şi m-au urît, pe cei ce m-au nedreptăţit şi pe cei ce mi-au făcut un rău văzut ori nevăzut, rugînd pe Milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci cu îndurare să-i ierte pe toţi, după cum i-am iertat şi eu.
Din adîncul inimii strig către Domnul Dumnezeul nostru şi al părinţilor noştri; Revarsă îndurarea şi binecuvîntarea Ta, Doamne, peste poporul dreptcredincios român, peste ţara şi Biserica noastră, peste conducătorii lor, dîndu-le acestora înţelepciune, sănătate, putere şi pace. Să fie neadormit ochiul Tău şi să privegheze în toată vremea ca ei să conducă în pace şi netulburaţi de nimeni, să sporească dragostea, bucuria şi fericirea. Milostive Doamne, auzi rugăciunea mea şi nu întoarce faţa Ta de la mine; întru îndurare, iartă-mi păcatele mele cele de voie şi cele fără de voie, cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, învrednicindu-mă şi pe mine, nevrednicul, să laud şi să măresc cu drepţii numele Tău, în vecii vecilor. Amin !
Făcut astăzi (14 septembrie, 1973/7 martie, auul 1976, în reşedinţa de la Dragoslavele — Muscel, judeţul Argeş) din Bucureşti.
,. , Smeritul Arhiereu, f Justinian Marina,
, . ; . Mitropolitul Ungro-Vlahiei
, - . .v, , - .
. ! , Patriarh al României
16. Documentul este impresionant nu munai prin vastitatea cuprin¬ sului, dar şi prin dimensiunea lui duhovnicească.
— Ca şi omul care l-a întocmit, el îi aparţine istoriei.
17. în calitate de arhimandrit şi slujitor al Bisericii lui Hristos, de peste 45 de ani, ce sfaturi duhovniceşti doriţi să transmiteţi, prin intermediul acestei cărţi, monahilor din mînăstiri?
— Biet pălmaş al spiritului, nu cred că port în mine vrednicia de a le da altora sfaturi duhovniceşti, eînd cu abia apuc să mă îngrijesc — şi să mă îngrijorez — de propriile mele slăbiciuni, neîmpliniri, păcate. Eu sînt cel ce are trebuinţa unor sfaturi înţelepte şi, mai ales, a unui bob de rugăciune.
cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA
575
ARHIMANDRITUL SOFIAN BOGHIU *
Stareţul Mînăstirii Antim
La Mînăstirea Antim, în sărbători, vin mulţi credincioşi. îi atrag, îndeosebi, două lucruri. Slujbele frumoase ce se fac aici şi corul de formaţie monahală care da vibrare interioară inimilor şi le înalţă curate spre Dumnezeu. Pe credincioşi îi mai adună la Mînăstirea Antim, poate, rugăciunile şi duhul marelui Mitropolit Antim Ivireanul, ctitorul acestui sfînt lăcaş, martirizat pentru Hristos în anul 1716; apoi predica însufleţită ce se rosteşte aici regulat în fiecare să'rbătoare.
Dar mai este ceva care îi atrage pe cre¬ dincioşi Ia Antim. Este blîndeţea, bunătatea şi dragostea duhovnicească a Părintelui Arhimandrit Sofian, stareţul acestui sfînt aşezămint monahal.
Prea Cuvioşia Sa este căutat de cre¬ dincioşi pentru că slujeşte aşa de frumos şi cu evlavie, pentru că se roagă lui Dumnezeu cu dragoste pentru fiecare, pentru că dă sfaturi de folos cu multă înţelepciune, pentru că este un pictor bisericesc renumit în toată ţara şi, mai ales, pentru că este considerat de credincioşi printre cei mai buni duhovnici din Capitală.
Toate acestea m-au îndemnat pentru a doua oară să invit pe bunul şi mult căutatul Părinte Sofian să colaboreze la cartea de faţă cu cîteva sfaturi duhovniceşti, pe care ni le oferă cu aceeaşi dragoste şi bunăvoinţă dintotdeauna.
1. Cum poate deveni omul locaş al Prea Sfintei Treimi?
— Prin Taina Sfîntului Botez, săvîrşit în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, orice fiinţă omenească poate deveni locaş de drept
- S-a născut în satul Coconeştii Vechi — Bălţi, în anul 1912. în 1925 intră ca frate în Mînăstirea Rughi — Soroca. în 1940 absolvă Seminarul Monahal din Mînăstirea Cernica, iar între anii 1940—1945 termină Facultatea de Teologie, Academia de Belearte şi Şcoala dc Pictură monumentală din Bucureşti. Este călugărit la Mînăstirea Dohruşa în 1936 şi hirotonit preot în 1940. A pictat mai multe biserici în ţară şi peste hotare şi a fost cîţiva ani profesor la Seminarul Mona¬ hal din Mînăstirea Neamţ. Din anul 1952 tste stareţ şi duhovnic al Mînăs- tirii Antim — Bucureşti.
576
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
al Prea Sfintei Treimi. Iar prin pocăinţă şi prin săvîrşirea faptelor bune devine locaş, de fapt biserică vie a Prea Sfintei Treimi, ca la Botez.
2. De eînd începe creştinul să poarte în el pe Dumnezeu şi cum poate spori pe calea desăvîrşii-ii ?
— Din clipa Botezului, omul devine fiu al lui Dumnezeu prin har, templu al Duhului Sfînt şi locaş al Prea Sfintei Treimi. El poate spori pe calea desăvîrşirii prin păzirea poruncilor care se rezumă în porunca dragostei, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: « Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte pe Mine; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui» (loan 14, 21). Şi iarăşi: «Dacă Mă iubeşte cineva, va pă'zi Cuvîntul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi în el ne vom face lăcaş» (loan 14, 23).
3. Ce este un om îndumnezeit şi cum poate ajunge la această treaptă înaltă?
— Un om îndumnezeit este un om unit cu Dumnezeu prin mijlocirea harului Duhului Sfînt. Această unire a naturii umane cu dumnezeirea nu schimbă fiirea omenească, precum fierul înroşit în foc nu schimbă firea fierului. Dar precum fierul înroşit, datorită focului, dobîndeşte o însuşire nouă, de a deveni incandescent şi de a arde, tot aşa natura umană, datorită energiilor divine care sînt razele fiinţei divine, depăşeşte grani¬ ţele naturale, însă fără a-şi schimba firea omenească şi fără a se uni cu natura sau firea divină.
Omul îndumnezeit trăieşte el însuşi noua sa stare de «Dumnezeu după har», conştient în acelaşi timp de Creatorul său după fire. El gustă o fericire dumnezeiască, dar cu recunoştinţa de făptură ... Cu alte cuvinte, e dumnezeu, dar nu încetează de a fi în acelaşi timp om; e dumnezeu prin lucrurile ce le săvîrşeşte, prin funcţiunile sale, dar conştient că e uu dumnezeu prin mda unicului şi marelui Dumnezeu, cum spune P㬠rintele Dumitru Stăniloae în cartea sa de Teologie Morală (voi. 3).
La o asemenea stare de îndumnezeire se poate ajunge daca omul se menţine în neprihănirea dobîndită prin Sfîntul Botez, păzind şi împlinind cu sfinţenie, de-a lungul vieţii, poruncile lui Dumnezeu.
4.Care sînt treptele, adică faptele bune, care ajută cel mai mult la îndumnezeirea omului?
— După învăţătura creştină ortodoxă sînt trei trepte care duc la îndumnezeire:
a) Purificarea, adică despătimirea şi înlocuirea patimilor cu virtuţile corespunzătoare, precum: credinţa, pocăinţa, gîndul că vom muri şicu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 577
vom da seama de faptele noastre, smerenia, răbdarea necazurilor, paza minţii şi a gîndu'rilor, blîndcţea, milostenia, sfinţenia vieţii. Aceasta este prima treaptă a urcuşului duhovnicesc.
b) Iluminarea, a doua treaptă, se realizează prin citirea şi contem-' plarea Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi şi prin rugăciunea curată sau rugăciunea inimii.
c) Limanul dragostei şi unirea, adică îndumnezeirea, formează a treia şi ultima treaptă a desăvîrşirii, la care ajung numai sfinţii şi cei aleşi.
5. De cînd se întipăreşte chipul lui Dumnezeu în omf t^um poate deveni omul o icoană vie a lui Dumnezeu, în care se reflectă chipul celor trei persoane ale Prea Sfintei Treimi?
— Chipul lui Dumnezeu este întipărit în om de la naşterea lui şi este luminat în chip deosebit prin Taina Sfîntului Botez. In mod practic, acest chip sau această icoană vie a lui Dumnezeu din noi se aco¬ peră cu praful şi cu fumul păcatelor noastre săvirşite de-a lungul vieţii. Pentru curăţirea şi luminarea chipului dumnezeiesc din noi se poate proceda ca la curăţirea unei icoane înnegrite de vreme, de fum ori de mucegai. Insă, în loc de solvenţii sau soluţiile folosite la curăţirea unor asemenea icoane, aici se folosesc lacrimile pocăinţei sincere, izvorîte din adâncul fiinţei noastre. Taina Pocăinţei, prin care se dobîndeşte iertarea păcatelor, şi faptele de milostenie făcute cu dragoste şi smerenie, împre¬ ună cu rugăciunea curată, zilnică, ne curăţă, ne luminează şi ne îndumnezeiesc.
6. Dacă un creştin hun poartă in el pe Dumnezeu şi devine icoană a Prea Sfintei Treimi, cel rău şi robit de patimi ce trebuie să facă să se ridice la cinstea cea dintîi?
— După cum « fiii luminii», săvîrşind faptele luminii, devin icoane ale Prea Sfintei Treimi, tot aşa fiii întunericului, săvîrşind fapte urîte şi păcătoase, bucură pe diavol, care îşi face sălaş în inima lor, şi devin după chipul lui; vicleni, mincinoşi şi răi. Prin pocăinţă sinceră şi întoar¬ cere la Dumnezeu, creştinul este iertat şi devine din nou «teofor», adică purtător de Dumnezeu şi icoană vie a Prea Sfintei Treimi.
7. Ce sfaturi daţi credincioşilor pentru a părăsi păcatele şi a purta in inimă numai pe Hristos?
— Sfaturi se pot da multe, potrivit cu starea lăuntrică a fiecăruia din noi. Dar un sfat esenţial, de care trebuie să ţinem seama fiecare din noi, este faptul că nu sintem veşnici pe pămînt şi că într-o zi, mai devreme ori mai tîrziu, vom muri, aşa cum mor toţi pămîntenii de la începuturile
578
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
lumii. După moarte vine judecata şi ră'eplata de care nu vom scăpa nici unul dintre noi.
Drept aceea, să fim atenţi cum ne trăim această vremelnică viaţă, păzindu^ne de păcat ca de otravă. Căci păcatul, adică orice faptă rea şi nrită, ne izolează şi ne face netrebnici, nu numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de familie şi de toţi semenii noştri.
Să ne trăim, aşadar, viaţa în demnitate şi muncă cinstită, folosind cu seriozitate toate sfaturile şi exemplele bune, care conduc la fapte bune şi de folos pentru noi înşine şi pentru societatea în care trăim.
8. Amintid-ne cîteva figuri deosebite de slujitori ai Bisericii lui Hristos, pe care i-aţi cunoscut in viaţă.
— între figurile luminoase, cu aleasa viaţă duhovnicească, pe care le-am cunoscut la Minăstirea Antim între anii 1941—1943, a fost şi smeritul ierarh Gurie Grosu, fost mitropolit.
Fiul cîntăreţului de la Nimoreni, din codrii Lăpuşnei, seminaristul distins de îa Seminarul din Chişinău, teologul luminat de la Academia teologică din Kiev, misionarul plin de rîvnă pentru păstrarea dreptei credinţe, Mitropolitul unei întregi provincii, plin de dragoste pentru popor. Prea Sfinţia Sa avea darul rugăciunii neîncetate. Rugăciunea lui liniş¬ tită şi adîncă îi lumina întreaga făptură şi-i alunga orice tristeţe. El nu se ruga numai în Biserică, ci şi la chilie. în liniştea chOiei, el citea şi cînta domol, pe larg, toate slujbele după Minei şi Octoih, după Triod şi Penticostar, toate slujbele din Postul Mare şi din perioada luminoasă după Sfintele Paşti pînă la Rusalii. N-am văzut pînă Ia el un asemenea rugător, plin de dragoste pentru cele sfinte şi brănindu-se cu atîta nesaţ din sfintele slujbe.
Privirea lui blinda, pătrunzătoare şi smerită, glasul său melodios şi liniştit, cuvintele sale puţine şi înţelepte răspîndeau o pace odihni¬ toare în jurul său, încît, numai privindu-1, oricine îşi da seama că se află în faţa unui om al lui Dumnezeu, plin de har, de smerenie şi de dragoste.
Dacă sufletul său era pUn de roadele Duhiflui Sfînt şi de neîncetat dor dumnezeiesc, în schimb, trupul său,« cortul cel de lut», firav şi oste¬ nit, se istovea din zi în zi. S-a întîmplat că într-o zi din luna noiembrie 1943, cel ce a fost Mitropolitul Gurie, îşi dădea obştescul sfîrşit, în vîrstă de numai 66 de ani în obştea Mînăstirii Cernica.
A avut parte de o îmnomuntare frumoasă în acea lună de toamnă tîrzie, recunoscîndu-i-se în ceasul morţii toate meritele, fiind cinstit de întreaga Biserică Română. Acesta era semnul de preţuire omenească
în _ CXI PĂRINŢI DIN HrUNTENIA ŞI OLTENIA 57»
pe care i l-a oferit Ţara şi Biserica, în momentul cînd a păşit pe dnimril veşniciei.
A doua figură de călugăr a fost şi Protosinghelul Nicodim loniţă. Pe părintele Nicodim l-am cunoscut în anul 1940. Era stareţ la Mînăstirea Antim încă din anul 1938. Pe vremea aceea, la Antim era un cămin pentru studenţii monahi, care, după ce terminau Seminarul Monahal de 8 clase, de la Mînăstirea Cernica, veneau la Bucureşti, intrau ca studenţi Ia Fa¬ cultatea de Teologie sau la alte facultăţi şi locuiau la căminul de la Mînăstirea Antim.
Părintele Nicodim loniţă, originar din judeţul Buzău, după ce-şi luase licenţa în teologie în Franţa — oraşul Naney, întoreîndu-se de la studii, a fost numit mai întîi spiritual la Internatul studenţilot teologi din Cernăuţi, apoi, în 1938, a fost adus stareţ la Mînăstirea Antim, care fusese o perioadă biserică parohială.
Timp de 4 ani, 1938—1942, părintele Nicodim loniţă a desfăşurat o importantă activitate pastorală, înipreună cu părinţii studenţi de aici, care erau preoţi şi diaconi. Astfel, slujbele în sobor, cîntările în grup de la cele două strâni, cîntările corale din cafas, coriştii fiind numai călugări tineri, la care se adăugau predicile, foarte bine pregătite, rostite de părin¬ tele Nicodim loniţă, toate acestea atrăgeau mulţi credincioşi. Părintele Nicodim era un bărbat înalt, tînă'r, cu chip plăcut, cu o voce caldă, liniş¬ titoare şi foarte bine pregătit ca teolog şi orator.
Biserica Mînăstirii Antim, mai săracă decît acum, în Duminici şi sărbători era plină de credincioşi. Erau atunci şi anii grei ai războiului- Predicau şi dintre părinţii studenţi, dar predicile părintelui Nicodim erau de mare efect, avînd darul convingerii şi fiind ca nişte adevărate mărturisiri de credinţă. La începutul anului 1943, părintele Nicodim a plecat pe front ca preot misionar şi a murit departe de mînăstire şi de pămîntul natal. Dumnezeu să-l odihneaseă cu drepţii şi aleşii Lui 1
A treia şi ultima mare figură de preot din Capitală a fost preotul Gheorgbe Roşea. La început a fost preot misionar în eparhia Chişinăului. A venit în Bucureşti în anul 1940. înalt de statură, cu ochii albaştri, plin de rîvnă pentru Hristos, cu o frunte largă, părintele Gheorghe era un profund cunoscător al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi. Cunoştea bine limbile rusă şi germană şi era foarte studios şi bun duhov¬ nic şi predicator de vocaţie. Predicile rostite de el erau foarte bine docu¬ mentate eu texte din Sfînta Scriptură şi cu exemple practice din viaţa Oamenilor. Ca duhovnic era căutat de multă lume şi îndeosebi de inte¬ lectuali.
Ca rod al muncii lui de zi şi de noapte, au rămas de la el, în familie, multe manuscrise, între care, multe predici şi traducerea din limba rusă580 CONVORBini DUHOVNICEŞTI
a cărţii» Viaţa mea în Hristos», de Părintele Ioan din Kronstadt. A trecut către Domnul în anul 1976, fiind în vîrstă de 82 de ani. Bunul Dumnezeu să-l odihnească în lumină, împreună cu aleşii Săi.
ARHIMANDRITUL BENEDICT GHIUŞ * Mănăstirea Cernica
Printre marii părinţi duhovniceşti aflaţi încă în viaţă în mînăstirile noastre, Arhi¬ mandritul Benedict Ghiuş, din Mînăstirea Cernica, ocupă un loc de frunte. Deşi nu vorbeşte mult, chipul său senin şi blînd şi cuvintele Prea Cuviosiei Sale, puţine şi smerite, izvorîte din adîncuri şi rostite tainic, capătă putere interioară de rugăciune, li¬ niştesc inimile, limpezesc multe întrebări şi frămîntări ale sufletului şi dau încredere şi speranţă în viaţă, în Dumnezeu.
îl cunosc pe Părintele Benedict Ghiuş de aproape patru decenii. Cîndva slujea Sfînta Liturghie în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Era îmbrăcat în odăjdii albe- aurii, iar chipul său iradia parcă o lumină venită din altă lume. L-am cunoscut şi ca profesor la Seminarul Monahal din Mînăs¬ tirea Neamţ. Se plimba rugîndu-se prin grădina Seminarului, iar elevii săi se ţineau în grup după Prea Cuvioşia Sa, dornici de cuvînt şi binecuvîntare. La ore vorbea rar, cald, aproape rugător încît prelegerile Sfinţiei Sale se lipeau de inimile elevilor şi nimeni, absolut nimeni nu-i lipsea de la cursuri.
Slujea şi ţinea predici în marea biserică voievodală a Mînăstiru Neamţ. Ambele străni săltau de cîntări pe melodie psaltică cum rar se mai cîntă astăzi. întreg naosul şi pronaosul bisericii era înţesat cu că-
• Născut în anul 1904, în comuna Domaeşti — Vraicca, a absolvit Facultatea de Teologie ta Cernăuţi şi doctoratul în Litere la Strasbourg — Franţa, în anul 1934 primeşte tunderea în monahism în Mtnăstirea Noul Neamţ, apoi este numit preot slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, profesor de seminarii şi slujitor în mai multe mînăstiri. Din anul 1978 se retrage în obştea Mînăstirii Cernica. în 1990 îşi dă obştescul sfîrşit.i cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 581
lugări bătrîni şi tineri cu elevi de seminar şi nu puţim credincioşi adu¬ naţi să asculte Sfînta Liturghie în marea lavră şi predica Părintelui Bene- dict. «Vorbeşte preotul cel de la Seminar !», îşi spuneau unii altora săl- tîndu-se pe vîrful degetelor să vadă şi să audă cîte ceva. în mijlocul nao¬ sului se înălţa, mîngîietor. Icoana Maicii Domnului, ca o împărăteasă a cerului şi a păniîntului !
Părintele Beiiedict ţinea cuvînt dc folos şi la cursurile Şcolii Mona¬ hale din incinta Mănăstirii Neamţ. Erau prezenţi toţi fraţii şi noii veniţi şi nu puţinii călugări bătrîni cu părul alb. flamînzi şi însetaţi după cuvînt duhovnicesc. Trapeza mînăstirii avea măreţia unei catedrale, iar părin¬ tele Benedict le vorbea intim ca un părinte, cu o rară vibraţie duhovni¬ cească, despre rugăciune, despre ascultare, despre smerenie şi despre sfinţenia vieţii monahale. La sfîrşit părinţii se însemnau cu sfînta Cruce şi murmurau între ei: «Ce frumos ne-a vorbit astăzi părintele Bene¬ dict ! »
Au trecut anii şi blîndul părinte Benedict s-a stabiHt din nou la Cate¬ drala Patriarhală ca preot slujitor şi duhovnic, ambele cele mai mari daruri pe care le poate primi omid pe pămînt. Prea Cuvioşia Sa era sfet¬ nicul cel mai iubit al credincioşilor, al celor ce doreau să se desăvârşească mai mult în rugăciune şi iubire.
Ultima parte a vieţii a dorit să şi-o trăiască în singurătate în liniştea Mînăstirii Cernica. Deşi tot mai suferind. Prea Cuvioşia Sa este neh'psit zilnic de la Sfînta Liturghie. De fapt aici la Cernica face două expe¬ rienţe duhovniceşti: experienţa însingurării prin rugăciune şi retragere şi experienţa comuniunii prin Liturghie şi dialog cu fiii săi duhovniceşti. Amîndouă îi sînt proprii structurii sale sufleteşti. Prin amîndouă se pre¬ găteşte în linişte şi bucurie, pentru marea călătorie spre Hristos.
Ca ucenic de taină al părintelui Benedict poposesc uneori la chilia Prea Cuvioşiei Sale cu dorinţa de a-1 vedea şi auzi, de a-i simţi cuvin¬ tele şi dragostea, de a-i cere cuvînt de folos şi a trăi cîteva clipe împreună. Noi, generaţia mai tînără, cîte nu avem de învăţat de la aceşti părinţi duhovniceşti, atît de aleşi, dar din ce în ce mai rari! Nu numai cuvin¬ tele lor ne zidesc, cît mai ales smerenia în care trăiesc, sărăcia celor pă- mînteşti, însingurarea, răbdarea suferinţei cu mulţumire şi marea lor pace şi iubire duhovnicească, virtuţi atît de rare în generaţia noastră.
Ori de cîte ori am venit la Mînăstirea Cernica am fost ispitit de gîn- dul de a realiza o convorbire duhovnicească cu părintele Benedict Ghiuş. Dar nivelul spiritual la care a ajuns, ca şi starea dificilă a sănătăţii Prea Cuvioşiei Sale, m-au silit să renunţ. In locul convorbirii pe care o doream, părintele Benedict ne-a mîngiiat cu o frumoasă meditaţie duhovnicească, pe care o redau integral în paginile ce urmează.
582
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Şi pe harta duhovnicească a lumii se petrec lucruri noi.
Deprinderi şi bunuri duhovniceşti cunoscute şi folosite altădată numai de călugări au început a fi cunoscute şi folosite de o lume mai largă. Bunurile spirituale agonisite cu migală, vieţi de-a rîndul, în incinta nună'stîrilor, au trecut astăzi dincolo de ziduri şi au început să trăiască din ele şi oamenii din lume.
Privind lucrurile mai de aproape ai impresia că aşa cum dezlegările la marile probleme de ştiinţă, întîi în laborator sînt descoperite şi apoi încep aă circule prin lume, tot aşa dezlegările la marile probleme spiri¬ tuale ale umanităţii întregi, întîi In mînăstiri, în aceste minunate cîmpuri de experienţă spirituală, sînt descoperite şi abia după aceea pornesc să circule, să ardă si să rodească în lume.
Unul din aceste bunuri spirituale mîuăstireşti, care astăzi a început aă circule des prin lume e bunul însingurării, căci mînăstirilc dacă sînt ceva, înainte de toate sînt cetăţi de însingurare. Am alea să medităm In ceasul de acum ce este bunul acesta al însingurării, să medităm, cu alte cuvinte, ce-au dat lumii mlnăstirile, dîndu-i însingurarea.
Voi împărţi ceea ce vreau să spun în trei momente:
1. Ce trebuie să înţelegem prin însingurare?
■ 2. Cum au trăit sfinţii şi pustnicii creştini însingurarea aceasta? şi
3. Ce înfăţişări a luat şi ia ^singurarea la oamenii din lume?
Aşadar, mai întîi ce trebuie să tnţelegem priit însingurare ? De la bun început precizei că însingurarea nu presupune oameni în toată firea care fug de lume, se zidesc de vii pentru toată viaţa, petrec pînă la 50 de ani din existenţa lor suspendaţi pe un stîlp, trăiesc în peşteri zeci de ani laolaltă cu fiarele ce li se supun ca mieii, se ferecă în lanţuri pînă la moarte, ba unii din ei se poartă ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile, pentru că i-a vrăjit însingurarea. Trecători ca şi lumea, cum ştim că sîntem c㬠lători spre ţara învierii, e lucru de elementară înţelepciune să dăm vre- nxehiiciei întreaga ei valoare de vremelnicie — se va vedea mai încolo tn ce înţeles — , dar nimic mai mult; iar realităţilor cu adevărat veşnice, ce ne domină, tot preţul lor viu de veşnicie şi nimic mai puţin. Trăirea plină, într-o existenţă puternică a acestei înţelepcitmi, e, după cît pot înţelege, adevărata îndreptăţire a însingurării şi forma ei de început;
aceea de fundamentală opţiune de nediscutat.
Există, aşadar, de la început , o desprindere bărbătească în lucrul însingurării, dar nu fără izbutirea unui echilibru în însăşi această des¬ prindere. - - ^
- Încercate asupra unei vieţi spirituale jde cetate.,
.11 if " •UI r •‘■-i’.cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 6S3
E drept, se poate cineva însingura de silă, resemnat şi trist consim¬ ţind la însingurare ca la un rău necesar. Dar te poţi însingura cu drag, de bună voie, îmbrăţişînd însingurarea ca o dovadă de iubire ce răspun¬ de la dăruirea Marii Iubiri ce te cheamă. Ar fi o naivitate negreşit să se înşele cineva asupra sîngerărilor reale ce se cer la orice stadiu de însin¬ gurare, dar dragostea adevărată este rădăcina din care odrăsleşte floarea însingurării. Nu-i vorba aici de iubirea sentiment, ci de iubirea putere dumnezeiască mai tare ca moartea, singura în care sînt cu putinţă jert¬ fele şi dăiTiirile cele mai întregi.
Cine a gustat paginile lui Maiuice Blondei despre ravagiile sufi¬ cienţei, poate nu va dispreţul acest semnificativ pasaj — scria de un mare sfînt si mistic răsăritean, pasaj care spune cam acelaşi lucru: «Dacă omul care-şi subţiază mintea ca să pătrundă în tainele tuturor firilor, este bogat în pricepere şi în înţelegere intru toată cunoştinţa, dar are sufletul întinat cu stricăciunea păcatului, şi din toată strădama Iui nu a agonisit îndeTn.n către împlinirea cea mai de pe urmă a sufletului său, ci, dimpotrivă, i se pare că, acolo unde stă, e la limanul izbăvim, se cuvine a şti că lumea nu are pe nimeni mai de plîns decît acesta. Fiindcă înseamnă că numai pînă la nădejdile mărunte ale lumii acesteia l-au dus toate silinţele lui întru necontenita cercetare a celor ale lumii» (Sfîntul Isaac Şirul). •
Totul trebuie dus pînă la capăt. Nimic nu poate trece. In adevăr, înaintea marii înflăcărări, înaintea Marii Iubiri atotţiitoare. E singura iubire cu care ne putem împăca total şi fără micşorare de noi înşine. Şi asta, pentm că, în fond, pentru ea şi după chipul ei, sîntem făcuţi. E singuml dialog în care ne aflăm creşterea întreagă, neînşelătoare împlimre.
în ce stă însingurarea pentru împlinirea aceasta ne-o spune Marea Iubire însăşi: « Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe femeia sa şi pe copiii săi şi pe fraţii şi surorile sale, ba incă şi viaţa sa, nu poate să fie ucenicul Afeu», cu acest neîmblînzit comen- tar: « Cine va vrea să-şi mîntuiască (cruţe) sufletul său, il va pierde, iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine,şi-l va mîntui». Omeneşte vorbind, însingurarea, în aceste condiţiuni, pare ceva de neîncbipuit, de neajuns. Şi, totuşi, istoria tuturor sfinţeniilor e numai «pierderi de suflet» de toate mărimile şi toate felurile, în cinstea acestui «pentru Mine», al Sfintei Iubiri.
Iu ce priveşte cbipurile ei, insingvurarea nu-i imai puţin stranie: * A fi prezent în lume fără a fi din lume» e desigur o paradoxală formă de însingurare. Dar, iarăşi cine poate să spună noianuţ de nume înscrise în«Cartea Vieţii» pe calea aceasta? L •. -584 COPfVORBIRI DUHOVNICEŞTI
- : Că însingurarea e un puternic refufe al lumii, sub toate înfăţişările ei, este, aşadar, de netăgăduit. Intr-o vreme cînd toată cultura şi înde¬ letnicirile oamenilor sînt întoarse spre aici, spre pământ, spre gătirea şi pregătirea lui mai bună, mai justă, mai omenească, chemarea la însin¬ gurare are, prin urmare, toţi sorţii să apară ca un strigăt de nebunie, sau, cel puţin, ca ceva foarte neactual. La acest deznădăjduitor impas să se reducă oare toată problematica însingurării? Şi dacă scandalul ar fi nu- -mai al celor care sînt fundamental «potrivniei», lucrul ar fi, pînă la un punct, de îngăduit. Dar, iată, sînt dezorientaţi înşişi cei care au des¬ coperit vieţii lor aceleaşi temelii spirituale ca şi noi, şi aceasta nu ne poate lăsa nepăsători. Dacă lumea e făptură a lui Dumnezeu şi participare la Logos, atunci pare de neînţeles şi forţat să tot auzi Predania şi sihastrii, oricît de căzută şi desfigurată de păOat ar fi lumea, vorbind mereu de dispreţul acestei lumi, de fuga de lume, de însingurare din ea.
Eixistă însă şi o altă faţă a lucrurilor care merită să fie tot atît de bine cunoscută. Viaţa sihaştrilor şi a marilor însinguraţi nu-i făcută numai din această fugă de oameni şi de lume. E aici un paradox, o cruce. Ar trebui să se cunoască, într-o măsură egală, şi iubirea, gingăşia sihaştrilor faţă de făpturile lui Dumnezeu din lume, ca să se vadă că ura lor reală faţă de lume e altceva decît josnica ură a sufletelor de rînd.
Şi fiindcă pildele sînt mai lămuritoare, iată una, din nesfîrşitul lor şirag;
«A întrebat un ucenic: Ce este inima milostivă? Şi a răspuns Awa; Adierea inimii omului pentru toată zidirea: pentru oameni, şi pentru păsări şi pentru jivini şi pentru draci, şi pentru orice făptură, încît la amintirea şi la vederea lor curg ochilor lacrimi. Din multa şi puternica milostivire care-i stăpîneşte inima şi, din prea marea lui împreună pătimire, i se face inima mică şi nu poate îndura, auzi sau vedea vreo vătămare sau cît de mică stînjenire, făcîndu-se făpturilor. Şi pentru aceasta, atît pentru dobitoace cît şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-1 vatămă, ei aduce rugăciuni cu lacrimi, în tot ceasul, ca să se păzească ei şi să se ierte lor.
Iar Awa Âgaton zicea: Aş fi voit să aflu pe un bubos şi să iau trupul lui şi să-i dau lui trupul meu». '
Dragoste adevărată, respect, milă gingaşă faţă de făptură, pe de o parte, refuzul lumii, ură neîmblînzită faţă de lume, pe de alta. E, după cît se vede, antinomia clară, crucea vie din care trăiesc mani însinguraţi. Şi, într-un fel, o adevărată enigmă, omeneşte, de nedezlegat.
' Dar, în însingurarea aceasta nu sîntem lăsaţi numai la puterile noas- •tre. Şi iată de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu : e, nici mai mult nici mai puţin, refuzul categoric de a iubi şi de a primi lumea, după felulcu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 585
ei de a fi lumesc, şi dimpotrivă întilnirea cu lumea în lumina sfinţitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei în lumina lui Dumnezeu.
De ce acest refuz de a primi lumea,« după chipul lumii»?, se va zice. Fiindcă lumea a învăţat să se iubească pe sine numai întru cît e trec㬠toare, întîmplătoare, realitate a morţii şi a păcatului absolutizată.
Sihastrii nu puteau să nu urască această lume. Pentru cîrdăşia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabobcul, cu păcatul, au urît-o cu pasiune. Au iubit însă zidirile lui Dumnezeu din lume, veşnicul din ea, cu tot atîta avînt şi, sub paşii şi ploaia rugăciunii lor, firea îşi agonisea mult sus¬ pinată izbăvire. Dar mai e ceva. Ne vine a crede că nici ura lor faţă de provizoratul absolutizat al lumii şi nici dragostea lor de făptură n-ar fi căpătat, poate, atîta avînt şi putere, dacă Hristosul milostivirii nu li s-ar fi arătat negrăit de dumnezeiesc în însuşi lumina lină a însingurării. Dumnezeu în pustiu şi însingurare îşi dezvăluie toată puterea Lui de subjugare.
«Nu ne putem înţelege unul cu altul decît prin Dumnezeu, Dum¬ nezeu fiind martorul curăţeniei cugetului nostru şi adevărata legătură dintre noi», a spus cineva. Dreaptă şi adîncă vorbă. Altfel, de obşte, ne înţelegem tocmai pentru că în realitate, dincolo, în intimitatea noastră adevărată, nu ne înţelegem deloc, fiecare avînd amestecurile, planurile, intenţiile sale, pîndindu-ne unul pe altul şi spionîndu-ne. E ceea ce ştim că dă înţelegerilor noastre valoarea exactă a unor «petece de bîrtie». Să ne închipuim numai ce şi-ar face oamenii dacă ar fi transparenţi unii faţă de alţii în clipa cînd pun la cale astfel de înţelegeri.
Ceva asemănător trebuie spus şi în cazul de faţă: pentru pricinile arătate, nu ne putem înţelege deloc cu lumea decît prin Dumnezeu. Trebuie să «pierdem lumea» ca s-o primim altfel; ca s-o primim pe calea însingurării, prin Dumnezeu, ca odor de dragoste dumnezeiască.
Desigur, viziunea aceasta deschide perspective uimitoare pentru viitoarele modabtăţi de lucru ale acestui fel de dragoste în Făptură. Dar, totodată, ce rost vital, organic, central nu revine însingurării în această nouă iconomie?
■ ' - ; ■ [II ■ - ^ ^
Şi acum după ce am văzut şi latura de «fugă» şi latura de dragoste cuprinse în lucrul însingurării, ca şi condiţia ei de căpetenie, lipirea su¬ fletului de Dumnezeu, am vrea să ştim, desigur, în ce fel au trăit sfinţii -însingurarea aceasta?
Practic şi omeneşte, drumul însingurării l-au deschis sfinţii, oameni ca noi. Şi ei ne pot servi drept pildă. Pentru că dacă chipurile însingurării58S CO?îVORBIRI DUHOVNICEŞTI
pot fi miJte, intensitatea ei, înălţimea ei nu poate fi decît una: aceea a sfinţilor.
E drept că icoana vie a însingurării, pilda vieţii Domnului, a lăsat o puternică întipărire în inima oamenilor.
Ca om, Mintuitoml de toate S-a golit de bună voie, pină ia ultima limită. Aşişderea, nici o robire, nimic din cele ce sînt numai ale pămîn- tului, nimic din cele ce nu sînt « voia Tatălui», nu L-au putut înlănţui. El e numai adevărata «slugă a slugilor» şi aceasta înţelege El să rămî- nă: independent de toate, perfect liber, generos, liniştit şi puternic.
Vorbind după modul omenesc, ai zice ca fiecare smerire, fiecare despuiere de bună voie a Donoinului, în Ioc să însemne o pogorîre spre nimicnicie, o sărăcire, e dimpotrivă ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multă libertate, o îmbogăţire. Dar e înfricoşată taină viaţa Domnului şi sub toate laturile ne depăşeşte.
Numai cînd au venit sfinţii, oameni ca noi, însingurarea a ajuns, mai a noastră. Sînt pline cărţile sihastrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri de nopţi întregi în rugăciuni, de meditaţii şi de neînchipuite înfrînări, toate numai ca să se poată rupe de lumea din jurul lor şi de lumea din ei, să-şi ia zborul bber heruvimul lăuntric şi să guste, în blin¬ da însingurare a liniştii, bucuriile de negrăit ale unirii sfinte. Dar ce n-au indurat sihastrii ca să răspundă Marii Iubiri odată ce şi-au dat seama că acest răspuns coincide cu însăşi suprema lor împlinire ca oameni?
Desprinderii, cuprinsă în lucrul însingurării, sihaştrii îi zic depărtare şi ură de lume, iar echilibrului în desprindere, — izbutirea însingurării — Si spun dragoste şi linişte în Dumnezeu. Că marea majoritate a lor au izbutit, e lucru sigur; cîteva destăinuiri ar putea să dea o idee despre felul cum 8-au însingurat ei: «Ce este lumea? a întrebat un ucenic şi a răspuns Părintele: O desfrînată este lumea; care cu pofta frumuseţii ei
trage pe toţi care şi-au întors privirea la dragostea ei.
Numai cînd cineva se va nevoi, mai înainte de moarte, a ieşi din în tunericul lumii acesteia, află toată amărăciunea ascunsă în dulceaţa ei. Drept aceea, atita vreme cît va fi ascuns în lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar, lumea nu numai pe urmaşii şi pe fiii ei îi ţine legaţi de ea, ci chiar şi pe cei dornici de sărăcie, pe sihaştri, şi pe cei ce au rupt leg㬠turile ei şi s-au ridicat deodată deasupra ei».
Negreşit, din toate cursele acestea ale lumii din jur,- sihaştrii s-au
desprins prin depărtarea în pustie, sărăcie, castitate, post şi înfrînare. A mai rămas încă ceva, însă, lumea pe care ei o purtau în ei, adica, cugetarea la lume, slava deşartă, mîndria, lenea, osîndirea, dispreţuirea si celelalte care trăiesc în inimă şi după fuga din lume. '
cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA
587
'r
Lucrarea aceasta, pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor şi deplina liberare lăuntrică, e o adevărată scară cu o larg- cuprinzătoare înlănţuire în trepte, scară de la pămint la cer: «Cel ce 8-a afierosit pe sineşi lui Dumnezeu se cade a petrece întru odihna minţii. Dar fără de sărăcie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gîndurilor iar fără de liniştirea simţirilor nu va încerca pacea minţii. Aşişderea, fără răbdarea in ispită, nu va cîştiga cineva înţelepciunea Duhului; şi subţiimea cugetării nu o va ajunge fără cetire cu durere. Fără de potolirea gindului, mintea nu poate porni către ascunse taine; şi fără de nădejdea cea din credinţă, sufletul nu poate porni, cu îndrăzneală, împotriva ispitelor. Şi iarăşi, fără de luminoasă cunoaştere a ceea ce este acoperămîntul lui Dumne¬ zeu, inima nu poate năzui spre Dînsul, şi fără înfruptarea cu bună ştiinţă din patimile Hristosului, sufletul nu va avea împărtăşirea cu Dînsul».
Şi suirea aceasta lucrătoare pe scara însingurării lăuntrice urcă mai departe pe firij ei nevăzut spre înălţimile nebănuite, realizînd ceea ce se numeşte duhovniceasca cugetare şi citanie: « Nimic nu este puternic pentru surparea din suflet a vechilor năravuri ale neastîmpărării, care’ mişună şi ne aţîţă trupul şi care fac văpaie tulburătoare, precum sînt cufundarea din dorul învăţăturii şi goana după adîncul înţelegerilor dumnezeieştii Scripturi. Cînd ^ndurile se cufundă întru alergarea după comoara înţelepciunii ascunsă în cuvinte, soarbe din ea atîta putere că lasă omul la spate lumea şi uită toate cele din lume şi şterge din suflet toate amintirile lăsate de chipurile din lume şi de multe ori slobozeşte sufletul pîuă şi din trebuinţa gîndurilor care sînt obişnuite firii. Şi însuşi sufletul petrece în uimire, la descoperirile noi ce-1 întîmpină din marea tainelor Scripturi».
Mult se vor mira cei obişnuiţi a crede că rutina îndobitocită este viaţa pustnicilor, citind această podoabă de fină psihologie întru cercetarea cugetului la toate încheieturile lui: « Pune semn şi intră întru tine mereu şi ia seama să vezi care patimi au slăbit şi care s-au întărit: care din ele au pierit şi s-au depărtat cu totul şi care au început a tăcea nu din cauza depărtării de prilejurile ispitei, ci din sănătatea suflatului tău; aşiş¬ derea care din ele ai deprins a birui cu mintea şi nu din lipsa prilejurilor şi ia aminte de nu vezi cumva la lăuntrul putrejunii ranei tale că a prins a creşte ca o carne nouă pacea sufletului. Din aceasta îţi este cu putinţă să cunoşti măsura sufletului tău». Dar acestei scări a însingurării pe care a privit-o lacob în vis, cine să-i spună toată felurimea liberului ei suiş şi cum să-i hotărîm la amănunt toată necuprinderea desfăşurării? ţ
în schimb îi ştim bine cele două praguri. . -
Întîiul prag, pragul care pătrunde în cer, se numeşte iubire, fiindcă Dumnezeu este Iubirea însăşi, iar toată duhovniceasca dragoste si stră-588 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
duinţă de-a dreptul scoborînd din ea se sprijină pe pămînt de pragul milostivirii. Orice faptă de milostivire e, aşadar, în sine o împărtăşire aevea din lubirea-Dumnezeu şi suire în sfînta dragoste: « Lucrarea cea cuprinzătoare a milei duce înlăuntru prin suflet, la împărtăşirea Dumne- zeirii.
Altă cale nu este spre dragostea cea duhovnicească, — care pre cbiptd cel nevăzut îl sădeşte în suflet, dacă nu începe cineva prin a fi milostiv». Iară mişcarea aceasta prin însingurare, suind de la pămînt la cer şi scoborînd înapoi, împreună cu îngerii, este rugăciunea. Nici o asceză nu poate rodi fără rugăciune, precum nici o rugăciune fără truda trupului şi căinţa inimii: «Toată rugăciunea în care nu se osteneşte trupul şi nu se necăjeşte inima, de lepădare se socoteşte».
Sfîntul Isaac Şirul cere oricărui monah să nu facă niciodată mai puţin de 30 de mătănii ori de cîte ori sta spre rugăciune: La capăt, în¬ singurarea şi nepătimirea ei sfîrşeşte în extaz, în răpiri, în vedenia Dom- niilui: «Şi puterea aceasta a didceţii lui Dumnezeu şi înfocarea dra¬ gostei Lui, care arde în inimă şi mistuie toate patimile sufletului şi tru¬ pului, o simte cineva cînd în toate firile zidirii şi în tot lucrul ce se întîm- plă lui, cugetă cu înţelegere şi în toate cearcă şi face socotire duhovniceşte. Atunci, printr-o midtă bunăştiinţă şi dumnezeiască purtare de grijă în¬ cepe omul a se porni spre dumnezeiasca dorire şi deodată se îmbată cu dînsa ca un vin. Şi cu cît se nevoieşte a vieţui bine şi a se păzi şi a lucra întru cetire şi întru rugăciuni, cu atît se împuterniceşte şi adeverită se face în el puterea aceasta. Cu adevărat, cu adevărat, o, fraţilor, unuia ca acestuia i se întîmplă uneori de a nu-şi mai aduce aminte că poartă trup şi nu mai cunoaşte că se află în lumea aceasta». Odată ajuns la aceasta treaptă iată că pustnicului i se întîmplă însă un lucru neaşteptat. Intr- adevăr, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu însingurată, de felul acesta, recîştigă în dragoste sfîntă — prin Dumnezeu şi de la Dumnezeu — şi pe oameni şi întreaga făptură. Şi lucrul acesta e foarte important.
«Nu pot cîştiga dragostea oamenilor, cei ce iubesc lumea aceasta. Cînd cineva ar cîştiga dragostea, atunci acela odată cu dragostea, cu însuşi Dumnezeu se îmbracă». « Dar semnul celor ce au ajuns la de$ă- virşire, acesta este; dacă ar fi daţi, în fiecare zi, de zece ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satură». Dar nu numai atît. In liniştea însingurării în Dumnezeu ni se dezvăluie totodată şi frumuseţea şi icoana dumnezeiască din făpturi. « Cînd te-ar umbri şi pe tine puterea liniştii, întîi te întîlneşti cu bucuria care fără de pricină îţi stăpîneşte cînd şi cînd sufletul; şi atunci ţi se deschid ochii şi desco¬ peri tărie zidirii lui Dumnezeu şi frumuseţea făpturilor, dar aceasta după măsura curăţiei tale. Iar dacă nuntea ţi-ar fi întruna ţintită întru vede-cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 589
rea minuuii acesteia, atunci şi ziua şi noaptea întruna ai fi întru minu¬ nile cele slăvite ale lui Dumnezeu».
în rezumat, predania puîstnicească a însingurării e clară: «Daca la Dumnezeu nu ajungi decît prin dezlipirea totală de tot ce nu-i Dum¬ nezeu, în faţa Lui nu te găseşti însă niciodată singur şi micşorat. într- adevăr, după ce ai renunţat pentru El la toate cîte sînt, descoperi în El şl prin El toate fiinţele şi lucrurile care numai prin El sînt ceea ce sînt. Iluzia dezlipirii de toate fără nici o compensaţie se schimbă atunci în bucuria posedării tuturor fără nici o lipsă, după modul lui Dumnezeu însuşi» (IM, Blondei). La stadiul acesta omul e cu adevărat, aşa cum zice undeva Evagrie Ponticul:« dezlipit de toate, dar şi unit cu toate» (pg. 124).
Al' spune unii poate că însingurată dragoste a sihaştrilor pentru făpturi — cu tot focul ei netăgăduit — se îndreaptă mai mult spre latura spirituală, contemplativă a creaţiunii. Că aceasta e lumea şi specialitatea lor. Ei bine, nu ! în felul lor. Părinţii n-au fost numai contemplativi, ci erau şi oameni de acţiune. Aşa îneît prin însingurare, ei ne-au dăruit, iubind, miJt mai mult; în realitate, ei ne-au dăruit o cheie a unor bogăţii nebănuite, o atitudine fundamentală, un principiu al multor aplicaţiuni viitoare pe care încă nu le întrezărim. Spus pe scurt, în însingurare, ei ne-au dăruit însuşi secretul dezlegării uneia din cele mai importante pro¬ bleme universal-creştineşti şi anume secretul problemei: cum să fii prezent în lumea aceasta cu acţiunea ta, făirâ să fii din lume.
Cu simţul lor adînc şi lucid, marii însinguraţi au vă'zut clar, într-a- devăr, că un singur lucru au de făcut: o angajare totală şi definitivă în ordinea lui Dumnezeu. Şi au făcut lucrul acesta cu toată voinţa lor de uriaşi neabătuţi. Nimic nu i-a făcut să şovăiască, nici o lepădare nu i-a costat mult, nici o sfîşiere proprie nu i-a înddioşat, era în joc împli¬ nirea închipuirii lui Dumnezeu din chiar inima lor şi pentru aceasta nici o strădanie n-a fost prea grea, nici o jertfă prea mare. S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, păcătos şi părelnic unitară, de fapt spartă din marea Unitate, s-au rupt din ordinea antidumnezeiască a lumii şi 8-au integrat vînjos, necurmat şi exclusiv în adevărata şi unica linduială a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: liniştea în despuierea cu totul de lume şi în dra¬ gostea aprinsă de Dumnezeu, de la Care şi prin Care au primit apoi şi făptura în dragoste şi în slujire. în ei, vraja lui Dumnezeu a biruit vraja lumii, înfrăţind şi întregind totul.
Dar ce înfăţişări ia însingurarea la oamenii din lume, în lumea mirenilor ?590 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
.. . , , in
însingurarea nu este numai in chip teoretic hună pentru toată lumea. Există o predanie a însingurării chiar în lumea mirenilor. De la primele generaţii creştine, nedespărţite în mireni şi monahi şi care in însingurarea lor de păgînă'tate aveau conştiinţa că « ceea ce este sufletul în trup, aceea sînt creştinii în mijlocul lumii», şi pînă la creştinii însin¬ guraţi de azi pierduţi in necredinţa de acum şi pe care, uneori, trebuie un duhovnic ca să-i descoperi, această predanie a însingurării stăruie vie.
Există in predania răsăriteană un amănunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi uşurat mult lucrul însingurării. In tot omul, pentru marii însinguraţi ai răsăritului, e întrupat im înger, un heruvim in devenire. E probabil că sub lumina cuvîntului că « după înviere veţi fi ca îngerii lui Dumnezew», chipul şi asemănarea lui Dum¬ nezeu, icoana de Logos din noi, — în trăirea răsăriteană a sfinţilor a luat figura mai dinamică a unui înger în devenire întrupat în fiecare om. Oricum ar fi, lucrul a rămas şi rămîne caracteristic predaniei răsăritene, îl regăsim covîrşitor ilustrat în acest lucrător poem al însingurării care este imnul Heruvimilor din obşteasca noastră Sfînta Liturghie:
«Noi care închipuim cu taină pe Heruvimi şi făcătoarei de viaţă Treimi, cîntare întreit sfîntă aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca să primim pe împăratul tututor înconjurat de cetele îngereşti. Aliluia».
Nu ne înşelăm asupra neînchipuitelor greutăţi. A vorbi de însingurme unor făpturi alp lui Dumnezeu, care nu sînt decît nişte bieţi oameni, vînaţi de toate ispitele, de toţi idolii, de toate vrăjile şi miturile lumii, trăind cu aceleaşi doborîtoare slăbiciuni şi mizerii în plin vîrtejul unei vieţi în¬ toarse toată spre pă’mînt, agitată de toate duhurile şi sfîşiată de nebănuite încurcături, patimi şi avînturi de tot felul, vecuind — cu un cuvînt — intr-o lume în care totul pare sistematic organizat ca să-i gonească pe oameni afară din ei înşişi şi împotriva lor, — a vorbi de însingurare în aceste condiţii pare, la prima vedere, că vrei să faci război cu impo¬ sibilul. înţelegem că nu este lucru uşor, pentru oamenii din lume, să se reculeagă, să se însingureze pentru a se reîmprospăta din fîntînile cele adînci ale Existenţei, a se regăsi în Dumnezeu şi a se reintegra în ordinea Lui. Dar unde altfel va găsi omul curajdl să se vadă aşa cum este şi puterea de a nu se voi un mutilat ? Ceea ce teoretic ni se pare aproape de neînchipuit, faptele umile ne arată că — printr-o surprinzătoare ico- nnmie tainică — e realizabil. Sînt liiminişnri cu putinţă şi în cele mai haotice complicaţii.cu pArînţi din muntenia şi oltenia 591
Cu o trezie lăuntrică mereu gata, cu simţul grav al existenţei, cu înfocate strigări la rugăciune, cu voinţă nezdruncinată de a rămine credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc şi cu zvlcniri de duh care dă bucurie îngerilor şi einstesc omenirea, nxirenii au izbutit şi izbutesc zilnic, în felul lor, cu Darul Duhului — acolo, la postul de încredere din lume, unde i-a rînduit Pronia, să rezolve grozavul paradox evanghelic a fi prezent în lume, fără a fi din lume — să elibereze heruvimul din ei, şi,însinguraţi cu duhul, să trăiască în dragoste cu Dumnezeu. Au izbutit şi izbutesc însingurarea nu numai oamenii simpli, ci fruntaşii, oameni de carte şi chiar conducători de popoare.
Sînt mii şi uiij formele pe care le poate lua efortul însingurării la oamenii din lume. Unii au ajuns-o , imitînd cu duhul şi cît este cu putinţă unui mirean, modelul sihaştrilor. Mă gîndesc îndeosebi la acel strălucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, acel duhovnic sfînt al românilor, despre care se spune că — sub grijile domniei — trăia rug㬠ciunea isihastă , rugăciunea minţii. De altfel după pravile, aceasta este calea împărătească a trăirii ortodoxe. Alţii îşi călesc duhul însingurării, evadînd, la vreme potrivită, în locuri de meditare, rugăciune şi sihă'strie. Unii au dobîndit-o fulgerător ca acel soldat-scriitor care a fost E. Psichan trîntit la pământ de evidenţele dumnezeieşti ale cerului Saharei; sau cum a fost cazul acelui scriitor modern fulgerat de chipul unui ascet în care vedea, înaintând spre jeţul lui de suferind, nebănuita şi imensa împărăţie a liniştii adâncurilor, dar cu atîta putere, că toată încleştarea chinurilor vieţii păli şi apăru în faţă-i ceva aerian şi de nimic, ca nn nor de fum ce se destramă. Evident că din aceste fulgerări au primit gustul însingiirării pe toată viaţa.
Alţii au agonisit-o mult mai anevoie. Greutatea cea mare e, înainte de toate, întoarcerea către tine însăţi, regăsirea, întîlnirea, desigur prin- tr-un necurmat lanţ de convertiri intime, de război şi ceartă cu sine — a lăuntrului tău cel adevărat, personal, original şi ingenuu, al lăuntrului tău cel din fire aplecat spre sfînta rîndu'ială, cel de sub copleşitorul înveliş de împrumuturi, influenţe, psihoze şi exasperări de tot soiul, cu care ne mascăm. Această regăsire e semnalul încordării şi cuceririi tale cu tot adîxkcul fiinţei pentru Ordine; şi sforţarea aceasta de cinstită şi sinceră înrădăcinare în ordinea dumnezeiască se continuă şi rămîne aprinsă la fundul vieţii tale sufleteşti, ca o rezervă permanentă într-o zonă de ascunsă dar vie putere de a te despărţi de toate, fără şovăire — ori de cîte ori se cere — pentru « adevărul Domnului şi voia Lui»: o zonă în care inima e în faţa lui Dumnezeu dezlegată de toate înlănţuirile, şi aceasta ca o înclinare activă ce rămîne mereu trează dedesubtul celor mai îndreptăţite şi mai fireşti legăminte din lume, - c , . .592 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Negreşit, pentru că orice însingurare e un fapt absolut original, cel mai personal şi cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune că sînt tot atîtea şi formele însingurării cîţi sînt şi oamenii. Dar oricare ar fi aceste forme ale ei, două elemente domină şi aici, ca pre- tutindcnea în însingurare: o sforţare de cît mai adevărată desprindere, eliberare de lumea din jur şi din noi, şi iarăşi o sforţare de a spori în« liniş¬ tea cea împărătească» în împăcarea cu noi şi cu Dumnezeu, în echilibrul viu izbutit prin această desprindere.
Şi totuşi problema însingurării cuprinde extensiuni de o chinuitoare actualitate. £ un fapt banal că toată privirea oamenilor e întoarsă azi numai spre rosturi imediat pămînteşti. Am arătat însă că această preo¬ cupare, pînă la un punct, poate fi transfigurată şi ea, poate şi ea avea un înţeles, nu numai potrivnic, dar şi pe linia însăşi a drumuliii nostru celui mai duhovnicesc.
tntr-adevă!r, iată ce spune în privinţa aceasta şi un luminat cugetător creştin, care nu de mult scria: « Cred cu tărie că Evanghelia este abia la începutul ei, că noi nu o cunoaştem încă', şi cu atît mai mult că ea nu şi-a dat toate roadele. V-o repet, niciodată şansele creştinismului civih- zator n-au fost mai prielnice ca astăzi. Surîd cînd aud pe unul sau altul socotind moartea singura instituţie care poartă în sînul ei veşnicia şi al cărei program de viitor este cu siguranţă mult mai larg şi mult mai întemeiat decît chiar trecutul ei de două ori milenar. Vă spun, trăim începuturile, adevărata istorie abia de acum începe».
Ei bine, dacă aşa stau lucrurile, să fie pînă la atît de cu neputinţă de a întrezări o zi, cînd oamenii îşi vor refăuri cultura şi civilizaţia lor ca pe o slujire cu adevărat dumnezeiască, slujind prin aceasta mai desă- •vdrşit înseşi marile nevoi umane, — de la cele mai umile pînă la cele mai înalte, de la cele mai pure pînă la cele mai angajate în materie, de la altar, pînă la afaceri, la birou, în laborator, pe şantier şi în uzine, — cu suflete îndunmezeite, de fii şi împreună-lucrători cu Dumnezeu, cu su¬ flete de însinguraţi?
Lucrul poate părea o îndrăzneaţă himeră. O înţelegere mai adîncă . descoperă însă şi o altă faţă a reahtăţilor, aşa cum o vedea de pildă un Sfîntvd Grigore de Nyssa. Lucrarea de construire, organizare, cercetare, de cultură, perfecţionare a lumii săvîrşită de oameni, prin toate soiurile de muncă, nu capătă în această viziune — cu tot provizoratxil lumii — un înţeles şi o valoare de proporţii cu adevărat covîrşitoare, cosmice? E, nici mai mult, nici mai puţin, integrarea omului în planul de conlucrare cu tainicul Dumnezeu pentru desăvîrşirea zidirii, pentru restaurarea icoanei Logosului după care-i urzită lumea şi ca atare lucrarea aceasta e parte întregitoare din suprema noastră împlinire ca oameni. Dar pentru
)cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 593
a ajunge pînă aici trebuie să ştim la perfecţie arta de a pierde lumea aşa cum este, ca s-o primim din nou mai frumoasă, mai pasionantă, prin şx de Ia Dumnezeu. Şi aici e tragica actualitate a însingurării.
Nebănuit şi ciudat într-adevăr e destinul însingurării: dacă pilda Mîntuitorului pe Carantania şi desele lui însingurăTi o pun în lumină, totuşi pustnicii sînt aceia care-i statornicesc la amănunt lucrarea şi o încetăţenesc de-a binelea între oameni; şi, iată, astăzi aşteptăm peste tot roadele evanghebce ale însingurării. Pe toate fronturile vieţii ne tre¬ buie astăzi oameni cu rezerve de însingurare. Vreau să spun: oameni cu rezerve de înţelegere, de dragoste, de rugăciune, de curăţire de păcat şi de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu şi devotaţi, luminaţi şi întăriţi cu puteri de slujire în Duhul lui Dumnezeu, în numele Lui şi după principiile Lui; oameni, într-un cuvînt, care nu numai la şcoala lumii, ci şi la şcoala lui Dumnezeu au învăţat să îndrăgească şi să slujească valorile vieţii.
Meşteşugul însingurării, iată într-adevăr vinul care veseleşte de-a pururi inima omului. Şi fericit este cel ce bea din acest vin. Din el au băut desfrînaţii şi s-au ruşinat şi păcătoşii au băut şi au uitat căile potic¬ nirilor; au băut beţivii şi au început să postească; au băut bogaţii şi au îndrăgit sărăcia; au băut săracii şi s-au îmbogăţit în nădejde; au băut cei bolnavi şi s-au făcut sănătoşi; au băut cei muncitori şi simpli şi s-au făcut înţelepţi». Fără îndoială, lucrul pare astăzi aproape cu neputinţă. Dar viitorul e — cu siguranţă — al acestei înţelegeri. Vremurile mari ce străbatem sînt pbne de toate făgăduinţele şi Pronia le are pe ale sale uimitoare şi neaşteptate. încă de pe acum sînt semne că duhul ne apro¬ pie de pragul sfintei însingurări, care ne va face generoşi şi darnici de noi înşine şi ne va scăpa de greutatea de a ne purta sterpi în spinare numai pe noi înşine, intcgrîndu-ne în plinătate.
Pentru bucuria acestor gînduri, fie-mi îngăduit, să mărturisesc sim- ţămîntiil de adîncă emoţie pe care l-am încercat descoperind că Biserica noastră a făcut de mult o strînsă apropiere între Naşterea Domnului şi gîndul însingurării. într-adevăr, preamărind taina întrupării, Acatistul Bunei-Vestiri la condacul al 8-lea cîntă:
«Văzînd naştere străină, să ne înstrăinăm din lume, mutîndu-ne mintea la cer; că pentru aceasta Dumnezeu Cel Prea înalt pe pămînţ S-a arătat om plecat, vrtnd să tragăla înălţimepe cei ce strigă Lui Aliluia». I-atît de bogat în atîtea învăţăminte adinei praznicul Naşterii Dom- nvdui ! Dar cine-ar fi bănuit că-i şi praznicul însingurării ? Fără să vrei îţi vin în minte cuvintele Evanghelistului.
« întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit^ în lume era şi lumea
printr-însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut» (loan I, 10_11).
A594 CONVOKBIKI DUHOViNlCEŞTI
Şi cu toate acestea, însingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare de lume; dinipotrivă, ea a început prin întrupare, prin luare adică de bunăvoie pe umerii Săi a poverii tuturor problemelor vieţii şi fiinţei omeneşti, şi a sfîrşit «în restaurare, în transfigurarea lor, în înviere». E un fapt: nimeni n-a iubit mai adevărat lumea şi nimeni n-a făcut mai mult bine oamenilor decît însinguratul acesta Care e însuşi Fiul lui Dumnezeu, făcut om.
Să învăţăm la şcoala Lui datoriile însingurării.
Am aflat în scrisul unui om de rugăciune această apostrofă a evlaviei luminate: « M-am săturat. Doamne, vorbindu-Ţi întruna de mine, ca şi cînd numai eu aş fi vrednic de luat în seamă, ca şi cînd eu aş fi şi nu Tu, alfa şi omega: grăieşte-mi. Doamne, de Tine, căci asta îmi dă odihnă. Arată-mi ce simţi Tu, ce plănuieşti Tu, ce aştepţi Tu de la noi !»
MONAHUL DAMIAN GUŢEA *
Mînăstirea Cernica
Cel mai vîrstnic călugăr cu metania din Mînăstirea Cernica este părintele Damian din ostrovul Sfîntului Nicolae. Întrucît a fost mulţi ani arbondarul mînăstirii, p㬠rinţii şi credincioşii din partea locului îi spun pînă astăzi« Părintele Danuan Arbon¬ darul». Ce este un arhondar? Este călugărul care răspunde de arhondaric, de casa de oaspeţi dinţi-o minăstire. Cel care primeşte pe drumeţi, care odihneşte pe închinători, care călăuzeşte pe credincioşii veniţi de de¬ parte. Arhondarul întotdeauna stă în pi* cioare, permanent aşteaptă pe cei care viu Ia rugăciune, ziua şi noaptea este de veghe. El mănîncă din fugă, doarme puţin, se roagă din mers, pentru că întotdeauna stă în calea închinătorilor. Pe unii îi îndrumă, pe alţii îi călăuzeşte la duhovnic, pe alţii îi aşaza la masă şi pe toţi îi odihneşte şi-i mulţumeşte.
într-adevăr, este grea ascultarea de arhondar. Este dificilă pentru că primeşti tot felul de oameni. Tineri şi bătrîni, ţărani şi orăşeni, buni
• Născut în anul 1905, la Blejeşti, Teleorman, intrat la M-rea Cernica în 1926.cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 595
şi mai puţin buni, sănătoşi şi bolnavi, blînzi şi nervoşi, bogaţi şi săraci, smeriţi şi pretenţioşi, credincioşi şi indiferenţi. Este importantă ascultarea de arhondar pentru că pe toţi trebuie să-i mulţumeşti, tuturor să le slu¬ jeşti, cu toţi să vorbeşti, pe nimeni să nu sminteşti şi de la nimeni să nu iei nici un fel de plată.
Cu toate acestea, ce frumoasă este ascultarea de arhondar ! Poate cea mai binecuvântată ascultare din mînăstire. Pentru că primeşti oameni zidiţi după cbipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Găzduieşti creştini ce poartă în ei suflete vii. Odihneşti călători porniţi în căutarea lui Hristos. Hrăneşti flămînzi în numele Domnului. Mîngîi bolnavi deznădăjduiţi. Călăuzeşti închină'tori apăsaţi de necazuri care caută o salvare.
Pentru aceasta arbondarul permanent stă în aşteptare. Este cel dintîi care îţi iese înainte. Primul care îţi spune «Bine ai venit !» Singurul care te petrece la plecare, adăugind cuvintele «Mergi cu Dumnezeu’!» El îţi vorbeşte în numele mînă'stirii, căci el reprezintă pe toţi ceilalţi călugări şi cu cbipul lui în memorie te întorci acasă.
Iată cît de mare este misiunea unui călugăr arhondar ! Pe această grea şi binecuvântată ascultare a dus-o mulţi ani părintele Danuan« arhon- darul». Sfinţia sa a fost dăruit de Dumnezeu cu toate aceste minunate calităţi, şi îndeosebi cu mare frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu multă. Uluită dragoste. Pe cîtă milă are sfinţia sa de alţii, pe atît de aspru este cu sine. Părintele Damian este călugăr adevărat, un călugăr înţelept al zilelor noastre, pentru că ştie mai mult ca toţi să se smerească, pentru că nu judecă niciodată pe nimeni, pentru că nu se lasă biruit niciodată de bani, de mîncare, de somn, de laudele oamenilor.
Pornesc din mînăstirea propriu-zisă spre insula Sfântului Nicolae, în căutarea părintelui Damian arbondarul. Trebuie să-l găsesc ori în biserică, ori în cimitir, ori la chilie, pentru că niciodată nu pleacă din mînă'stire. Părinţii spun că de 60 de ani n-a ieşit din mînăstire.
Iată-1 în Biserica Sfântul Lazăr, citind la strană. După slujbă îl aştept afară pe bancă, în cimitirul mînăstirii. Este locul lui preferat unde stă de vorbă, unde meditează cînd este singur. Părintele Damian este slab şi p otrivit de statură. Mă recunoaşte şi vine către mine.
1. Bînecuvintaţi, Părinte Damian! Ce mai faceţi? Mereu la bisericăI
— Păcate fac, părinte. Eu cred că sînt cel mai păcătos !
2. Nu mai sînteţi arhondar?
— Nu, părinte. Am fost vreo cincisprezece ani arhondar şi tare multe ispite am avut. Eram mai tinar, lume de tot felul, capitala aproape. Trebuia să-i împac pe toţi şi nu reuşeam. Nu ajungeau camerele, unii596 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
erau bolnavi, alţii veneau tîrziu şi nu mai gaseau mîncare; alţii mă oca- xau, că veneau tot felul de oameni, iar alţii mă chemau cu ei la masă şi eu nu mă duceam, pentru că nu voiam să beau vin şi să mănînc carne, şi tot aşa.
3. De citi ani sînteti la mîaastire?
• »
— Din anul 1926. Am peste şasezeci de ani de cînd am plecat din lume. Aici la Cernica am venit şi aici am rămas permanent pînă azi. Din generaţia mea, toţi au plecat la Domnul, numai eu am rămas.
4. Erau mulţi călugări pe atunci la Cernica?
— Erau ca la 80 de părinţi şi fraţi. Apoi cu timpul s-au tot împuţinat, au murit, s-au dus la alte mînăstiri. în prezent sînt cam 50 de părinţi şi fraţi.
5. Părinte Damian, aţi cunoscut călugări duhovniceşti în Mînăstirca Cernica?
— Am apucat în viaţă călugări foarte buni, postitori, milostivi, tăcuţi, oameni de rugăciune care citeau zilnic la Psaltire. Toţi s-au dus la Domniil.
6. Ce duhovnici mai renumiţi ati cunoscut in Cernica?
1 »
— Am apucat doi duhovnici foarte vestiţi în uevoinţa călugărească: Părintele ieroschimonah Ghelasie — un schivnic desăvârşit — şi părintele Antipa. Primul a murit în 1937 şi al doilea mai încoace. Erau foarte căutaţi de călugări şi mireni.
7. Spune-mi ceva despre ei, Părinte Damian.
— Ce să-ţi spun? Că tot nu vei putea face ce au făcut ei. Pot să spun că aceia au fost sfinţi încă din viaţă, aşa trăire duhovnicească au avut. Azi nu mai avem noi duhovnici de aceia. Nouă ne place să mîncăm bine, să avem hani, să luăm salariu pentru că stăm în mînăstire, să dormim mult, să bem vin, să rîdem, sa fim ca şi mirenii.
8.Ce faptă bimă iubeau mai mult aceşti doi duhovnici mari?
— Postul, că fără post nu poţi face nimic. Din mîncare multă şi vin se îngroaşă mintea, se moleşeşte trupul, vine somnul, se trezesc pati¬ mile, omul se răceşte în credinţă şi se depărtează de Dumnezeu. Iar dacă posteşti, atunci mintea este uşoară, somnul mai puţin, rugăciunea curata şi gîndurile trupeşti se risipesc. Apoi rugăciunea. Părinţii aceştia se rugau permanent. Părintele Ghelasie era un mare sihastru şi schivnic. Zecicu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 597
de ani nu ieşea deloc din chilie decît noaptea, cînd se închina în biserică. La chilie îşi făcea pravila, acolo postea, acolo spovedea lumea, acolo prac¬ tica rugăciunea lui lisus.
9. Am auzit că părintele Chelasie era prin anii 1925——1935 rm mare duhovnic al niînăstirilor noastre. Spuneţi-mi ceva despre felul cum spovedea si povăţuia sfinţia sa pe călugări.
— Pe părintele Ghelasie îl ştiu mai bine că mi-a fost duhovnic. Era foarte iscusit la gînduri. Te înţelegea numai dintr-o privire. Şi punea mare accent pe ascultare. Ascultarea de duhovnici era cea mai importantă la sfinţia sa.
Mi-aduc afninte acum 60 de ani cînd eram numai frate, părintele arhondar m-a cerut de la stareţ ca ajutor la arhondaric. Pe atunci venea multă lume în mînăstire şi dormea aici. Eu am întrebat pe duhovnicul meu: «Ce să fac, părinte Ghelasie ? Să mă duc la arhondaric? Du-te, fiule, că este sfînta ascultare» mi-a zis el.« Dar este greu pentru mine la arhon¬ daric, că vine lume multă şi eu sînt tînăr şi. ..». «Du-te la arhondaric, dar vin să nu bei deloc ! Aceasta te va scăpa de multe ispite. Iar dacă vei călca porunca mea şi vei bea vin, vei aluneca în mari primejdii». Şi l-am ascultat. Am intrat la arhondaric şi uneori chiar împărţeam vin la mireni, dar eu nu puneam pe limbă nici o picătură, căci mă temeam de păcat şi de porunca duhovnicului. Am ţinut cu sfin¬ ţenie porunca lui şi m-a scăpat Dumnezeu şi de căderi, şi de boale şi de moarte.
Odată mi-am pierdut răbdarea şi m-am dus la duhovnic « Ce să fac părinte Ghelasie ? Nu mai pot sta la arhondaric de atîtea ispite !» « P㬠rinte Damian, du-te înapoi la arhondaric. Fă ascultare şi te va păzi Dom¬ nul de orice păcat. Dar un lucru să faci mai întîi: roagă-te şi să nu bei vin şi vei birui în toate ispitele !». îţi mărturisesc, părinte loanichie, că timp de 15 ani cît am stat la arhondaric n-am pus vin pe limbă, decît cînd mă împărtăşeam. Dacă-i călcam porunca lui şi mă obişnuiam cu vinul, poate eram de mult plecat din Cemica. într-adevăr, mare liicru este să asculţi pînă la moarte de duhovnic !
Altă dată, iar m-am tulburat şi am zis părintelui Teodosie: «Prea Cuvioase, eu plec de la arhondaric. Nu mai pot să stau».« Ba nu, părinte Damian, mi-a zis el. Rabdă acolo, nu fugi de ispite, că ispitele mai miJt te întăresc în viaţă. Rămîi acolo şi luptă-te. Nu fugi de ispite !». Cînd am auzit, m-am dus înapoi şi cu darul lui Hristos am răbdat în ascul¬ tarea aceasta 15 ani de zile.
Altă dată mă biruiau foarte tare gîndurile cele rele şi nu ştiam ce să fac. M-am dus plîngînd la duhovnic şi l-am întrebat:« Ce să fac, pă-598 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
rinte Ghelasie, că mă bintuie gînduiile necurate». Iar el mi-a zis cu voce blSndă: «Nu mai vorbi cu ele, că de aceea cazi. Nu te îndulci de ginduri, ci oricare ar fi ele, alungă-le cu rugăciunea lui lisus şi cu paza minţii». Vai mie, multă vreme m-am biruit de gînduri pînă tîrziu cînd mi-a uşurat Dumnezeu războiul acesta cu rugăciunile părintelui Ghelasie. Altă dată mă împotriveam stareţului cu cuvântul şi astfel îl supăram. Iar duhovnicul mereu îmi zicea;« Nu vezi că eşti biruit de pa¬ tima îndrăznelii? Taci, ai răbdare şi fă ascultare ca să te izbăveşti de această patimă !»
L-am întrebat odată pe părintele Ghelasie:« Prea Cuvioase, vreau să mă duc la Mînăstirea Frăsinei. îmi daţi binecuvântare? Aici vine prea multă lume şi nu mă pot forma duhovniceşte». Iar sfinţia sa îmi răspunde cu asprime: « Fugi de aici, &ate, cu gîndurile acestea. Stai aici unde te-a adus Maica Domnului. Posteşte, roagă-te şi fă ascultare. Aici este mîntuirea frăţiei tale !». Mai tîrziu iar l-am întrebat: « Părinte Ghelasie, vreau să mă duc la lenisabm, să mă închin şi eu la Mormîntul Domnului. Mi-am adunat şi nişte bani. îmi daţi binecuvântare?» Duhovnicul meu după o cbpâ de tăfcere îmi răspunde:« Nu-ţi dau binecuvântare ! Stai în nunăstire, părinte Damian, nu umbla pe drumuri, că mai mtJt folos o să ai!» «Dar ce să fac cu banii?», i-am zis eu.«Dă-i la săraci şi stai pe loc în minăstire». Şi nu m-am dus nici la Frăsinei, măcar să văd mînăstirea, nici la Ierusalim. Mai tîrziu mi«am dat seama că părintele duhovnic a avut dreptate. Mai mult m-am folosit de ascultare, decît dacă făceam voia - mea.
Acum 40 de ani, cînd era Seminar Monahal aici în Cernica, îmi zicea gîndul să urmez şi eu seminarul. L-am întrebat pe duhovnic: «Părinte Ghelasie, îmi daţi binecuvântare să intru la seminar? Gîndul mă în¬ deamnă să învăţ seminarul». Şi bătrînul îmi răspunde: «Nu ! Nu-ţi dau binecuvântare. Sfinţia ta mai bun te poţi face în şcoala ascultării şi mai bine te poţi forma duhovniceşte în smerenie, fără seminar î». Şi nu am mai urmat seminarul. Acum nu regret că nu l-am mai făcut. Că mă făceam poate un preot, umblam din nunăstire în mănăstire, luam asupra mea răspunderi mari, începeam să povăţuiesc pe alţii, iar eu nu sînt în stare .să mă conduc pe mine. Iar dacă l-am ascultat, am scăpat de atîtea răspunderi. Că pentru a conduce pe alţii, trebuie să fii sfînt.
Mare duhovnic şi povăţuitor de suflete a fost părintele Ghelasie ! In anul 1937 s-a dus la Domnul. Atunci eu mi-am luat de duhovnic pe părintele Fotie Petrescu, alt mare duhovnic al Mînăstirii Cernica. El însă nu era pe măsura părintelui Ghelasie. Părintele Fotie nu era aşa autoritar. Era foarte blînd, înţelept, tăcut şi răbdător. A trăit 15 ani In Sfîntul Munte, a fost preot paroh prin sate, apoi s-a stabilit defimtivcu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 599
la Mînăstirea Cernica- Avea sute, mii de fii duhovniceşti la epitrahilul său, din cei mai buni călugări şi credincioşi din capitală.
Părintele Fotie avea multă dragoste pentru toţi. Ştiu că odată un frate a făcut o mare tulburare în obşte. Se mărturisea la sfinţia sa. La consiliu, părinţii i-au zis: « Sfinţia ta eşti vinovat de fratele acesta. Dacă ai ştiut că nu este bun de mînăstire, de ce nu ne-ai spus să-l fi trimis înapoi acasă?», Iar părint'ele Fotie tăcea şi răbda ca un adevărat părinte. El voia să facă orice ca să mîntuiască pe toţi şi să nu-i arunce din nou în valurile lumii. După puţin timp s-a îndreptat fratele acela.
Dar şi părintele Antipa a fost un mare duhovnic în Cernica. El era mai tînăr decît părintele Ghelasie şi mai blînd. Era cu metania din Mînăstirea Frăsinei. Pe timpul primului război mondial s-a evacuat la Cernica şi aici a rămas. Nu l-au mai lăsat părinţii să se întoarcă la metanie. Avea şi el foarte mulţi fii duhovniceşti. De fel era mai vesel la faţă, vorbea cu fiecare şi era tare milostiv.
Cînd eram la arhondaric, l-am întrebat odată pe părintele Antipa: « Prea Cuvioase, mă invită unii din mireni la ci acasă. Am voie să mă duc?» Atunci mi-a răspuns: « Nu ! Niciodată — dacă se poate — să nu te duci la mireni acasă, că vei cădea în multe primejdii; dacă vin ei la sfinţia ta, primeşte-i, dar cu rînduială călugărească. Nu glunii cu ei, nu minca, nici nu te aşeza la băut cu ei, poartă-te serios cu dînşii şi spune-le întotdeauna ceva de folos, ca să plece folosiţi de la chilia sfinţiei tale. însă sfinţia ta la mireni să nu te duci».
Altă dată iarăşi mă sfătuia părintele Antipa:« Păzeşte-te de mâncare multă, de carne şi băutură că acestea pierd sufletul călugărului. îi în¬ groaşă mintea şi-l aruncă în toate păcatele. Iar postul subţiază mintea, îl face pe om tare în faţa ispitelor şi-i dă rîvnă la rugăciune. Cel lacom întotdeauna se îngreuiază de somn şi fuge de rugăciune».
10. Părinte Damian, înainte veneau mulţi închinători la Mînăstirea Cernica?
— Veneau mai ales din oraş, dar nu aşa ca acum. Cei mai mulţi ve¬ neau la duhovnici; mai ales în posturi stăteau la rînd şi aşteptau să intre. Acum, mai ales din anul 1956, de la canonizarea Sfîntului Ierarh CaUnic, vine lume mult mai multă. Acum s-au înmulţit şi lumea şi păca¬ tele şi sînt condiţii bune de transport. Numai noi ne-am împuţinat ş am slăbit. Mj-aduc aminte cînd am venit eu la mînăstire erau strănile îmbrăcate de călugări, iar la strană cîntau de răsuna biserica. Acum ahia are cine citi şi chita la strană.
IWU
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
11. Cum se puteau forma fraţii in Mînăstirea Cernica, dacă venea atita lume?
— Foarte greu, părinte loanichie, era foarte greu şi atunci. Puţini din firaţi se puteau forma călugări buni Ia Cernica. Cei mai mulţi s*au risipit. De aceea în obşte sînt numai cîţiva părinţi cu metania de aici. Ceilalţi sînt veniţi din alte minastiri. Am avut ispite mari cu care m-am luptat tot timpul. Numai cu rugăciunile Sfîntului Calinic am reuşit să scap de ele. Uneori mă brruiau gîndurile cele necurate, iar eu mă duceam la duhovnic să le spovedesc. Părintele, ca un iscusit, înţelegea pricina răz¬ boiului meu şi mă mustra părinteşte: «De ce te îndulceşti, frate, de ^nduri? De ce vorbeşti cu ele? Cum să nu cazi cu mintea, dacă stai de vorbă cu gîndurile satanei?». Şi din nou îl întrebam: «Dar ce să fac, părinte, ca să scap de ele?» «Nu primi nici un gînd pătimaş în minte, ci alungă-le cu rugăciunea lui lisus. Gîndurile la început nu-s nici bune, nici rele, sînt ca nişte seminţe. Dacă le arunci de la tine, pier. Iar dacă le inc^eşti in mintea şi trupul tău, ele dau colţi, răsar patimi şi prind rădăcini. De aceea cazi cu mintea, pentru că vorbeşti cu gîndurile !»
' 12. Părinte Damian, este păcat dică un călugăr se simte nevrednic
si nu primeşte darul preoţiei?
— Să fie păcat? Dimpotrivă, este o faptă bună. Lasă păcatul acesta să fie asupra mea, asupra păcătosului Damian. Cîţi sfinţi nu au fugit de preoţie? Oare s-au osîndit? Cu cît mai mult noi păcătoşii? Apoi decît să cazi în vreun păcat după hirotonie, mai bine nu primi preoţia. Mai bine să fii un călugăr bun, decît un preot rău !
13. Pe sfinţia ta, Părinte Damian, nu te-au silit părinţii să primeşti preoţia ?
— Cum să nu. Doi stareţi m-au silit la preoţie, iar eu n-am vrut, pentru că nu sînt vrednic. Unxd m-a şi obligat, zicînd: «Părinte Damian, dacă nu accepţi să te faci preot te trimit în altă mînăstire !». « Prea cuvioase, i-am zis eu, mai lasă-mă să mă mai gîndesc, să mă sfătuiesc cu duhovnicul şi apoi mă voi hotărî». Eram foarte neliniştit, ceream sfat de la fiecare şi mă rugam lui Dumnezeu. Iar un ieromonah mi-a zis: « Mai degrabă vă mlntuiţi sfinţiile voastre care sînteţi călugări, decît noi preoţii, pentru că noi răspundem de toţi cei pe care îi spovedim !».
M-am dus să cer sfat şi de la duhovnicul meu: « Ce să fac, părinte Ghelasie, să primesc preoţia?». lax el mi-a zis: «Eu nu te opresc, însă preoţia este cea mai grea misiune a omului pe pămînt. Trebuie să te faci vrednic de ca». «Daţi-mi, totuşi, un sfat precis că sînt tulburat», i-am zis. Iar bătrînul mi-a răspuns:« Părinte Damian, să ştii că mai uşor secu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 601
mîntuiesc călugării simpli şi mirenii decît preoţii !»,«Pentru ce, prea cuvioase ?».« Pentru că nu fac Sfînta Liturghie !» Cînd am auzit, am zis că în veac nu mă fac preot. După aproape şasezeci de ani de călugărie, de abia acuma îmi dau seama cum trebuie să trăiesc în mînăstire. Pînă acum nu am ştiut. Călugărul trebuie să fie cît mai singur, cît mai străin pe pămînt şi foarte tăcut. El nu trebuie să vorbească cu oamenii, ci numai cu Dumnezeu. Că vorbirea cu mirenii, spun Sfinţii Părinţi, te desparte dc vorbirea cu Dumnezeu şi de sfînta rugăciune. Postul şi rugăciunea, acestea sînt lucrul călugărului !
14. Ce ascultări aţi mai avut în mînăstire, Părinte Damian?
— Tot timpul am fost arbondar şi paracliser la biserică. Aceasta mi-a plăcut cel mai. mult că zilnic asctdt pravila, Sfînta Liturghie. Am mai îngrijit cîţiva ani de părinţii bătrîni. Ţin minte că la arhondaric era un părinte paralizat. Nu se putea nici hrăni. Şaisprezece ani l-am îngrijit cu multă dragoste, pînă s-a dus către Domnul. Mai erau doi p㬠rinţi bătrîni, în ostrovul Sfîntul Nicolae. Trăiau în multă lipsă şi nevoie. Ani de zile am purtat grijă de ei. I-am îngrijit, i-am spălat şi hrănit. Unul mai bătrîn mă ocăra că nu-mi fac cum trebuie datoria. Iar celălalt, îl certa: «Taci, părinte, din gură ! Nu vezi că părintele Damian te spală, te primeneşte şi te hrăneşte ca o mamă? Iar sfinţia ta îl ocărăşti?». Eu, însă, nu mă supăram. La boală şi la bătrîneţe, omul nu mai are atîta răb¬ dare. îmi era tare drag de ei. Apoi au murit. •
15. Părinte Damian, de cînd sînteţi la Cernlca, aţi vizitat şi alte mînăstiri?
— Nu, părinte, n-am fost, nici în altă mînăstire n-am stat. Să-mi schimb eu mînăstirea mea? Aici m-a adus Maica Domnului, aici vreau să rămîn pînă la moarte. Ţin minte că de cînd sînt aici, o singură dată am fost în vizită cu încă doi căhigări la mînăstirile Sinaia şi Curtea de Argeş. Apoi m-am întors înapoi la ebiUa mea. De atunci n-am mai plecat nicăieri, nici măcar în satul meu, că nu- i departe. Sînt de aici de pe cîmpie.
16. Nici pe timpul războiului n-aţi plecat din Ccrnica?
— Nici atunci. Am stat aici, şi mă rugam în biserica Sfîntul Nicolae. Toţi au plecat din mînăstire, dar eu am rămas şi mai bine am ieşit.602 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
17. în Bucureşti, vă mai duceţi cîteodată?
— N-am fost poate de patruzeci de ani. Nici nu mai ţin minte. De cînd am fost bolnav de meningită şi internat în spital. De atunci n-am mai fost. Ce să caut? Am tot ce-mi trebuie în mînăstire. La nevoie, dau cuiva să-mi cumpere cîte ceva. Sînt mulţumit, slavă Domnului. N-am fost nici măcar pînă la poarta mare a mînăstirii, de nu ştiu cîţi ani, dar pînă în Bucureşti? Nu pot sa cheltuiesc timpul aşa. Că trebuie să dau socoteală de toate odată. Apoi, călugărul, dacă iese din minăstirea lui, îi rămîn nefăcute pravila, Sfînta Liturghie, canonul, se răspîndeşte cu mintea şi se întoarce la chilia lui phn de gînduri şi păgubit.
IS. Părinte Damian, iată, stăm de vorbă în acest friunos cimitir. Spuneţi-mi ceva şi despre fraţii noştri care dorm aici. Sfinţia ta ai cunoscut pe mulţi, eşti prieten cu toţi, cu crucile acestea.
— Da, pe mulţi i-am cunoscut, părinte. Pe mulţi i-am petrecut la mormînt.. . S-au dus toţi dincolo să dea socoteală. Aici, în cimitir, p㬠rinte, toţi sînt fraţi, toţi se odihnesc în linişte. Unde este mîndria şi slava lumii acesteia, care ne înşeală pe toţi? Unde este cinstea şi averea pentru care mereu ne zbatem? Unde este trupul pe care zilnic îl hrănim şi-l dezmierdăm?
lată, aici alături sînt mormintele mitropoUţilor Gurie, Efrem Enă- chescu şi Chenadie Petrescu. Ce m-a mai smerit odată Dumnezeu prin acest mitropolit! A venit într-o sărbătoare vlădica să slujească aici pe ostrov, la biserica Sfîntul Nicolae. Eu abia venisem în mînăstire. Eram frate şi eclesiarhul mi-a dat un stihar şi m-a îmbrăcat anagnost, ca sa ţin cîrja mitropolitului. Eram tuns şi fără barbă, că tocmai atunci veni¬ sem din armată. Cînd m-a văzut mitropolitul îmbrăcat anagnost, a zis cu asprime la părinţi: «Ce aţi îmbrăcat pe mireanul acesta anagnost ? Dezbrăcaţi-l si îmbrăcaţi pe un frate cu barbă şi păr lung !»... Ce m-a mai smerit Dumnezeu, pentru că mă mîndream cu stiharul acela ! Cînd am auzit, m-am dezbrăcat repede şi n-am mai îndrăznit să iau stihar pe mine niciodată,
19. Părinte Damian, daţi-mi vreun cuvînt de folos sufletesc din tot ce aţi auzit de Ia batrini, din ce aţi mai citit, din cc aţi deprins în mînăstire şi v-a dat Dumnezeu.
— Ce cuvînt de folos ceri de la mine, părinte? Sfinţia ta vii de la izvorul cel limpede la o baltă pbuă de broaşte şi mîl ? Aveţi pe acolo
cu PĂRUSŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA
603
prin Moldova părinţi şi duhovnici renumiţi şi veniţi aici unde ducem atîta lipsă şi secetă?
20. Ce credeţi mai de nevoie pentru mîntuirea unui călugăr?
— Eu atît pot să spun că ascultarea stă la temelia vieţii noastre călugăreşti. Nimic nu trebuie să facem fără poruncă, fără binecuvîntare. Primul de care trebuie să ascultăm este duhovnicul. El ne cunoaşte sufletul, inima şi viaţa. în toate să cerem sfatul lui, să nu-i călcăm porunca. Eu am fost rînduit la arhondaric şi duhovnicul mi-a spus:« Roagă-te mereu şi să nu bei niciodată vin şi vei scăpa de toate ispitele !». Şi aşa a fost. Dacă l-am ascultat, am sfîrşit cu bine această grea ascultare.
Apoi trebuie să ai ascultare faţă de stareţ. Niciodată să nu-i ieşi din cuvînt. Pe eînd eram la arhondaric, se aflau în casa arhondaricului cîţiva pereţi de camere ruinaţi şi coşcoviţi. într-o zi, i-am zis părintelui stareţ:« Prea Cuvioase, daţi-mi binecuvîntare să repar eu pereţii aceştia». « Nu, să nu-i repari — mi-a zis el. Lasă-i aşa că-i reparăm noi». Mai tirziu, după ce s-a dus părintele stareţ cîteva zile din mînăstire, m-am apucat singur şi i-am reparat fără binecuvîntare. Am căpătat de undeva nişte bani şi cu ei am făcut reparaţia pereţilor. Gînd a venit părintele stareţ pe acolo, s-a uitat la pereţi şi nu a zis nimic. După puţină vreme insă toate camerele acelea s-au demolat şi nu s-a mai ales nimic din tot ce am făcut eu fără binecuvîntare.
21. Părinte Damian, cum putem birui în viaţă ispitele care se ridică asupra noastră?
— Trei fapte bune dacă vom face. Dumnezeu ne scapă de toate ispi¬ tele şi ne împlineşte toate dorinţele de folos: Să ne rugăm stărmtor şi cu credinţă, să postim şi să păzim cu sfinţenie curăţia (fecioria). Atît călugărul, cit şi mireanul sînt datori să se roage cît mai mult, să postească după putere şi să se păzească curaţi trupeşte şi sufleteşte de toate patimile. Cu rugăciunea, cu postul şi cu viaţa curată, biruim orice ispită şi ne dă Dum¬ nezeu tot cc) cerem^de folos. Iar dacă nu păzim aceste trei fapte bune, în¬ dată cădem în tot felul de primejdii şi ispite. Numai cu rugăciunea singură mai greu ne aude Dumnezeu. Dar rugăciunea, ajutată de post şi viaţă curată, face adevărate mimiui:
604
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
22. Cc rugăciuni trebuie să facă un călugăr?
— Să nu lipsească niciodată de la rugăciunea bisericii. Mai ales de la Sfînta Liturghie. Eu asta o găsesc cea mai importantă. Cînd este la ascul* tare, să zică «Doamne lisuse», iar in chilie să mai citească la Psaltire. Eu înainte citeam mai multişor; acum am început să mă lenevesc.
23. Aţi lipsit vreodată de la biserică, Părinte Damian?
.— Nu-mi aduc aminte, numai cînd am fost la spital. Slujbele bisericii m-au hrănit pe mine. După rugăciune, postul este de mare folos la călu¬ gări. Ba şi la mireni. Dacă posteşti, mintea ţi se limpezeşte, se uşurează de gînduri şi poţi să o înalţi la rugăciune. Iar dacă nu posteşti, mintea se îngroaşă, nu mai judecă curat, nu se mai poate ruga şi omul cade în păcate grele. La mine venea din oraş o bătrînă credincioasă. Ea mereu îmi spunea:« Părinte Damian, eu ţin totdeauna sfintele posturi, pentru că am observat că postul îmi dă multă dragoste de Dumnezeu» ! Da, părinte, femeia aceea are dreptate ! Postul creşte în sufletul nostru dra¬ gostea de Dumnezeu. Iar cînd eşti cu stomacul pUn, nu mai ai îndrăzneală şi nu poţi să te rogi. Lăcomia pîntecului răceşte credinţa şi împietreşte inima. Mai ales vinul. Este mai bine să mănînci cax'ne decît să bei vin. Vinul aprinde trupul spre desfrînare. Vinul întunecă cel mai mult mintea.
24. Cum poate cineva să scape de gîndurUe şi visimile cele urîtc din timpul somnului?
— Dacă îşi păzeşte mintea de toate cugetele necurate din timpul zilei. Trebuie să nu ne îndulcim nici o secundă de asemenea gînduri, ci, imediat să le alungăm de la noi cu postul şi cu rugăciunea lui lisus. Atunci, nici noaptea prin vis nu ne va putea ispiti satana.
25. Ce alte fapte bime sînt mai necesare pentru călugări?
— Neiefirea din minăstire. Călugărul nu trebuie să iasă, dacă se poate, niciodată din mînăstire, iar dacă iese, numai Ia mare nevoie şi pentru un ceas, două. Apoi repede să se întoarcă la mînăstire. Mare pagubă este pentru călugăr să umble pe drumuri, printre mireni, pe străzi şi prin gări. Pentru că i se răceşte sufletul, îi slăbeşte credinţa, îi rămîne rug㬠ciunea, canonul şi îşi pierde liniştea. Iată de ce nu m-am sibt să merg la Ierusabm. O lună de zile pe drumuri, fără Sfînta Liturghie, fără rugă-C cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 605
ciune şi canon ! Aici, însă, la Sfînta Liturghie este tot Ierusalimul, dacă o asculţi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste !
O altă faptă bună, foarte necesară călugărului este tăcerea. Axa văzut că dacă vorbeşti, de cele mai multe ori greşeşti, judeci, spui minciuni, cleveteşti, te lauzi, rîzi de alţii şi nu mai ai îndrăzneală la rugăciune. Iar dacă taci, mare odihnă sufletească şi îndrăzneală ai la Dumnezeu. Apoi trebuie să fugi de oameni, de tot felul de oameni. Atunci ai mare odihnă si gîndul ţi-i numai la Dumnezeu. Să nu vorbeşti cu nimeni dacă se poate, să nu primeşti mireni în chilie, nici să te duci în casele lor. Ca nici tu nu-i foloseşti pe ei, nici ei pe tine. Eu într-o vreme cunoşteam un bătrîn rare tot venea pe la Cernica. îi ' mai dădeam cîte ceva şi mereu îmi bătea în uşa chiliei şi mă deranja de la rugăciune. Nu ! Călugărul nu trebuie să vorbească cu oamenii, ci cu Dumnezeu. Pentru aceasta a venit la mînăstire, ca să se roage permanent pentru el şi pentru lume.
Altă faptă bună a călugărului este sărăcia. CălugăriJ să nu aibă, dacă se poate, nimic. Nici un fel de avere. Şi mai ales bani. Cîtă pri¬ mejdie aduce călugărului iubirea de argint ! Pe mine multă vreme mă biruia gîndul să primesc de la mireni cîte un ban pe pomelnice pentru rugăciune. Unii îmi dădeau bani să-i pomenesc la Psaltire în chilie. Dar am văzut cîtă pagubă'aduce banul la călugăr. Că îţi robeşte inima şi te lipeşti de el. Iubirea dc argint răceşte inima călugărului, încît nimic nu mai face din dragoste, ci numai pentru bani, pentru salariu. Am întrebat pe un mare duhovnic, ce să fac cu banii şi pomelnicele de la mireni. Iar el mi-a spus să le dau cu totul şi imediat la eclesiarhul bisericii. De atunc fac aşa şi am mare odihnă în conştiinţă.
26. Părinte Damian, ce păcat omoară cele mai multe suflete şi le arimcă în pierzare? Desfrînarea sau necredinţa?
— Nu, părinte. Este mîndria. Mindria omoară cei mai mulţi oameni ! Şi orice cădere a omului este numai din mîndrie. Din pricina încrederii în sine omul este lăsat să cadă în desfcînare, în necredinţă, în deznădejde. Cu cît se mindreşte omul, cu atît cade mai repede şi mai de sus. Să ne ferească Dumnezeu de patima mîndriei, că-i mai greu decît toate.
— Vă mulţumesc, Părinte Damian, pentru aceste frumoase sfaturi duhovniceşti. Sfîntul Nicolae, în biserica căruia vă rugaţi de peste şase- zeci de ani, să vă fie mijlocitor înaintea Prea Sfintei Treimi.
606
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
PROTOSINGHELUL DAMIAN BOGDAN* Schitul Sitaru
La 40 km de Capitală, într-o poiană din marginea codrilor seculari, numiţi cîndva « Codrii Vlăsiei», se înalţă spre cer Schitul Sitaru, cu o frumoasă biserică închinată Sfîntului Ierarh Nicolae. Liniştea din jur, marea tăcere şi frumuseţe a pădurii, evla\da cu care se fac sfintele slujbe, ca şi blîndeţea şi smerenia celor aproape 20 de părinţi şi fraţi nevoitori aici, fac ^n Schitul Sitaru o oază de pace divină şi un aşezămînt mo¬ nahal dintre cele mai liniştite din ţară.
întemeiat la începutul secolului XVII, ca o ctitorie boierească, ajuns apoi metoc al Mănăstirii Sărindar, schitul a fost reînnoit în anul 1752, continuîndu-şi istoria ca un locaş de sihăstrie şi rugăciune către Dum¬ nezeu. După cîteva decenii de pustiire, viaţa monahală se înfiripă din nou la Sitaru Inumit pînă de curînd « Balarauci») în primele decenii ale secolului XX. in anul 1944 se stabilesc aici 24 de călugări din Mînăstirea Noul Neamţ (Chiţeani) — Tighina. Răposînd monahii bătrini, în anul 1971 schitul Sitaru ajunsese aproape pustiu. Noul egumen, Protosinghelul Damian Bogdan, a început să restaureze integral schitul, atît prin con¬ struirea a două corpuri noi de chilii, cît mai ales prin întemeierea unei obşti de aproape 20 de monahi tineri cu multă rîvnă pentru înnoirea vieţii duhovniceşti. Cel care l-a ajutat mai mult, după Sfîntul Ierarh Nicolae, patronul schitului, a fost venerabilul Arhimandrit Gherontie Ghenoiu (■f 1984), duhovnicul Catedralei Patriarhale din Bucureşti.
Astăzi, schitul Sitaru trăieşte o epocă duhovnicească înfloritoare. Dragostea şi ascultarea ce domneşte în această obşte monahală, ca şi blîndeţea şi înţelepciunea părintelui egumen, fac din schitul Sitaru o adevărată famihe călugărească. Aceasta m-a îndemnat să adresez Proto- singhelului Damian, în calitate de egumen şi duhovnic, cîteva întrebări, ale cărui răspunsuri ziditoare de suflet le redăm în rîndurile de mai jos.
^ . tu-' -w^
- S-a născut in anul 1914, în comuna Scăeni — Prahova. In 1946 sc călu¬ găreşte în Schitul Balaciu şi face parte un timp din obştea Mînăstirii Căldăruşani. Din 1971 este egumen al Schitului Sitaru.cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 607
1. Prea Cuvioase Părinte Damian, în secolele trecute s-au nevoit cumva călugări siliaştri în pădurile seculare din jurul schitului Sihastru?
— Tradiţia locala şi unele însemnări mai vechi spun că se nevoiau mulţi sihaştri neştiuţi de nimeni în adîncul pădurilor nesfîrşite ale Codrilor VJăsiei, ce se întindeau din Carpaţi pînă la Dunăre. Ei se numeau « pustnici pădureţi» (adică de pădure) şi erau respectaţi de credincioşi ca nişte sfinţi, pentru că ajunseseră să trăiască la o mare înălţime duhovnicească. Ase¬ menea sihaştri <c pădureţi» trăiau şi împrejurul schitului Sitaru, lăudînd pe Dumnezeu ziua şi noaptea. După moarte, erau îngropaţi în curtea schitului. Oriunde se sapă astăzi, se găsesc asemenea morminte pustniceşti prin aceste locuri.
2. Cine v-a ajutat mai mult la restaurarea schitului? *
— Ne-a ajutat Dumnezeu prin oameni. Cel dintîi ne-a dat ajutor
material şi moral răposatul Patriarh Iustin, care ne-a aprobat planurile şi ne-a dat fonduri mari pentru începerea lucrărilor. Apoi Arhiepiscopia Bucureştilor şi Prea Sfinţitul Roman lalomiţeanul personal, care ne supra¬ veghea desfăşurarea lucrărilor şi ne ajuta cu fonduri, cu materiale şi oa¬ meni. Iar dintre părinţi cel mai mult ne-a ajutat Prea Cuviosul Arhi¬ mandrit Gherontie, fost preot slujitor şi duhovnic la Catedrala Patriar¬ hală. Cu planul şi îndemnul lui am zidit două corpuri de chilii, gospodăria, paraclisul şi trapeza. La îndemnul iui am început să facem slujbele după tipic şi Sfînta Liturghie zilnică. A răposat în anul 1984 şi a fost în- mormîntat în cimitirul schitului, după dorinţalui. Dumnezeu să-l odihnească!
Ne-au ajutat mult credincioşii din toate părţile, ţăranii de prin sate şi numeroşi oameni evlavioşi din Bucureşti. Dumnezeu să le răsplătească tuturor cu sănătate şi mîntuire, după dragostea şi credinţa lor. într-a- devăr, mare este evlavia românilor pentru înnoirea sfintelor biserici. în fiecare altar ce se înalţă ei văd casa lui Dumnezeu în care se jertfeşte liturgic lisus Hristos, Mîntuitorul lumii.
3. Ciţi călugări aveţi astăzi în obştea schitului?
— Sîntem 18, cu ajutorul Sfîntului Ierarh Nicolae. Am mai dat patru fraţi la Minăstirea Caldăruşani, din apropiere, doi monahi la Sfînta Patriarhie şi unul recent la schitul Prodromul din Sfîntul Munte. Mulţu¬ mim Domnului că are milă de noi şi ne trimite fraţi buni, ascultători şi smeriţi. Totul este însă cum îi creştem duhovniceşte, cît ne sacrificăm, pentru ei, ce exemple le dăm.
4. Care este rîndiiiala vieţii duhovniceşti în schitul Sitaru?
- •
— La noi se duce viaţă de obşte desavîrşită. Ne rugam împreună cu toţii, mîncăm împreună, facem ascultare împreună. Nimeni nu are608 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ceva al său, ci toate sînt de obşte. De aceea este multă dragoste şi unire între fraţi. Slujbele la biserică se fac după tipic şi toţi luăm parte la bise¬ rică. La trapeză se citeşte cuvînt, la ascultări şi la chilii practicăm în taină rugăciunea inimii, spovedania o facem săptămînal, iar Sfînta împărtăşanie se dă la două'-trei sâptămîni, cum hotărăşte duhovnicul şi conştiinţa fiecăruia.
5. Cum ajutaţi pe credincioşi pe calea mîntuirii?
— Din mila Domnului ne vin numeroşi credincioşi Ia biserică, la rugăciune, la spovedanie. De fapt ei vin acolo unde văd dragoste, unde sînt primiţi şi ascultaţi cu dragoste, unde găsesc duhovnici după credinţa lor şi unde pot asculta o predică bună, un sfat creştinesc de mîntuire. Credincioşii nu vin în plimbare, ci în pelerinaj, pentru închinare, ca o nevoie firească a sufletelor lor. Noi pe cît putem îi primim cu dragoste, îi ospătăm la trapeză, ii odihnim la arhondaric, îi chemăm la rugăciune, îi spovedim, îi împărtăşim şi le dăm sfaturi părinteşti de mîntuire. Facem totul ca să nu-i smintim cu ceva şi să plece cu folos sufletesc la casele lor.
6. Ce sfaturi duhovniceşti daţi călugărilor si mirenilor?
— Viaţa autentică de mînăstire o formează postul şi rugăciunea ne¬ încetată. Acolo unde slăbeşte asceza, se împuţinează numărul călugări¬ lor. La noi mînăstirile mai populate şi cu o viaţă duhovnicească mai înaltă sînt numai acelea care pun bază pe asceză. Postul şi rugăciunea form ează temelia vieţii duhovniceşti. Tinerii nevoitori, ca şi credincioşii, simt u nde este trăire profundă în Hristos şi dragoste, şi acolo vin să se călugărească şi să se roage. De aceea noi ţinem foarte mult la post, fiindcă socotim postul, atît cel trupesc cît şi cel sufletesc, ca cea mai puter¬ nică armă de apărare împotriva diavolului. Căci duhurile rele — adică patimile — nu ies din noi, cum spune Mîntuitorul, decît cu post şi rugăciune. Pe aceste două virtuţi le recomandăm cel dintîi fraţilor din mînăstire şi credincioşilor.
Apoi îi îndemnăm pe călugări, ca şi pe credincioşi, să folosească bine sănătatea şi timpul vieţii, căci vom da seama la Dumnezeu de fiecare minut, ce bine sau ce rău am făcut. Rugăciunea, ascultarea, smerenia, citirea cărţilor sfinte, mai ales a Sfintei Scripturi, ne ajută să urcăm cu fiecare clipă şi zi a vieţii spre Hristos, Mîntuitorul nostru. îi mai îndemnăm pe fraţi să aibă mereu aceeaşi rîvnă ca în prima zi cînd au venit la mînas- tire şi să trăiască în dragoste deplină unii cu alţii- Că numai unde este dragos¬ te, acolo este mîntuire, acolo este bucurie şi pace, căci acolo este Dumnezeu.
7.Cum vedeţi o reînnoire a vieţii duhovniceşti în mînâsliri?
— Aceasta este o întrebare care mă depăşeşte. După părerea şi umila mea experienţă cred că revenirea la viaţa de asceză ar fi prima măsurăcu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 609
de înnoire a vieţii monahale. O altă cale de înnoire, după părerea mea, ar fi revenirea la programul slujbelor de zi şi de noapte, după tradiţia noastră monahală', aşa cum este astăzi în Sfîntul Munte Athos. Nu există o jertfă mai curată adusă de monahi lui Dumnezeu decît rugăciunea făcută în linişte şi priveghere. Apoi este săvîrşirea slujbelor frumoase, predica regulată, cuvîntul citit Ia masă şi cuvîntul de învăţătură duhovni¬ cească, adică sfătuirea obştii pe care trebuie s-o facă săptămînal stareţul sau duhovnicul, în biserică, la trapeză, la şcoala monahală şi la ora de spovedanie.
Toate acestea, unite cu o mare nădejde de mîntuire şi iubire de Dumnezeu şi de oameni, conduc sigur la o înnoire a vieţii monahale şi la mîntuîrea sufletelor noastre.
PROTOSINGHELUL ARSENIE PAPACIOC *
Schitul Sfînta Maria—Tomis , ]
Cu neobositul duhovnic şi Protosiughel Arsenie Papacioc din schitul Sfînta Maria — Tomis este greu să poţi sta de vorbă pe îndelete. Program zilnic de slujbă la bise¬ rică, spovedanie regulată a maicilor din obştea schitului, numeroşi fii duhovniceşti de aproape şi de departe, care vin pentru cuvînt de folos, credincioşi cu tot felul de probleme, săraci care aşteaptă milos¬ tenie şi oameni care vor să-l vadă pentru cîteva cUpe. Uşa chiliei şi a inimii sale sînt zi şi noapte deschise. Toţi vor să-l vadă, să-i ceară un cuvînt de mîntuire, o rug㬠ciune de sănătate, un sfat, o binecuvîntare de drum.
Printre toţi aceştia, i-am bătut şi eu la uşă, rugîndu-1 să colaboreze la această carte de zidire duhovnicească. Cuvintele Prea Cuvioşiei Sale, calde, înflăcărate uneori, pline de linişte şi de speranţă, pe care cu greu le-am putut obţine, gîndite mai ales în orele tîrzii ale nopţii, le punem la dispoziţia tuturor
- Protosinghelul Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914, în comuna Perieţi, jud. Ialomiţa. După ce termină o şcoală medie de artă şi sculptură, intră în viaţa monahală la Mînăstirea Cozia. în anul 1949 este tuns în monahism la610 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
celor ce iubesc pe Hristos şi poartă în ei lumina vieţii veşnice, prin paginile ce urmează.
1. Cu ce fapte bime trebuie să se întrarrueze mai întîi fraţii care doresc să intre în nevoinţa monahală?
— Cel dinţii lucru, şi înainte de orice, trebuie să ştie cel venit în viaţa monahală că este o intrare fără întoarcere. Să rămînă Sntr-o defi¬ nitivă statornicie. Să ştie că cinstea aceasta este fără de asemănare, să slujească lui Hristos, dăniindu-I-se cu totul, asemenea Îngerilor. Dar nu singură, înalta înţelegere îi va păstra statornicia în cinstea de a sluji lui Hristos, dăruit ca monah, ci neapărat să simtă că o face dintr-o necesitate sufletească. Partea aceasta ce ţine de inimă va trebui cultivată şi încurajată de relaţiile ce le avem cu începătorii. Lucrul acesta să fie în atenţia tuturor vieţuitorilor din mînăstire. în inimă, zic, acolo, cu barul lui Dumnezeu, sînt toate forţele biruitoare din om, cum se zice la Proverbe (4, 23): «Păzeşte-ţi inima mai mult decît orice, căci din ea ţicneşte viaţa».
Pe fondul acestei liniştite statornicii, va veni noilor începători o eliberare cît mai mare de lume si bunul Dumnezeu le va dărui în toată viaţa lor multe bogăţii duhovniceşti necunoscte de ei şi îi va umple de o supraomenească bucurie.
2. Care este virtutea hotărîtoare a noilor începători, cu care ar putea să biruiască ispitele şi patimile cele dinăuntru şi cele din afară?
— De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică şi mult discutată însuşire—«voinţă liberă». Aceasta ni se cere mai întîi: eă vrem să biruim ispitele. Şi, mişcînd, va veni neîntîrziat harul.
Rugîndu-ne intens lui Dumnezeu, voind şi ostenindu-ne mereu, barul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre. Harul este de natură divină—«energie necreată», apune Sfîntul Grigore Palama.
Din primii paşi spre viaţa monahală, plină de taine şi înţelesuri prea¬ frumoase, noul începător este bine să-şi îndrepte inima ctre Dumnezeu şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, nedifuzată şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucurie în inimă, să se recunoască a-I
Mînăstirea Sihăstria. în anul 1950 este hirotonit preot si numit duhovnic în Mînăs- tirea Slatina — Suceava. După cîţiva ani de retragere la linişte, între anii 1964/—^ 1976 a fost preot slujitor în mai multe mînăstiri, iar din anul 1976 este preot şi duhovmc la schitul Sfînta Maria — Tomis din Techirghiol — Constanţa.cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 611
fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu prisosinţă cit de mult sc va bucura a-i fi Mamă.
O fiică îmbunătăţită se ruga Maicii Domnului, zicînd:« Maica Domnu¬ lui, arată-Te a-mi fi mamă !» Iar Maica Domnului i-a răspuns: « Arată-te a-mi fi fiică !)>.
3. Ce patimi trebuie să lepede începătorii mai întii din inima lor ca eă poată gusta din bueuria vieţii dtdiovniceşti?
— Să lepede mai întîi patima care este mai aproape de el'— care-1 stăpîneşte cu mai multă tărie. Să ştie eă va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenţie şi întrarmare cu acele patimi care îl înconjoară şi anume îl pîndesc. în lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerînd cu inimă de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii DomntJui, al îngerului păzitor şi al oricărui sfînt spre care are evlavie.
Lupta este pe toată viaţa, dar nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ decît să fii stăpînul propriei tale vieţi şi să lupţi, şi să biruieşti, avînd alianţă depbnă cu cerul întreg. «îndrăzniţi, Eu am biruit lumea /»— zice Domnul nostru lisus Hristos şi zice pentru fiecare dintre noi, văzîndu-ne pe toţi stăpîni alături de El.'
A, Dacă un nou începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziţi fraţii începători ca să poată spori în rugăciimc?
— Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.
Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mînăstire, pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rug㬠ciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.
Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi îngenuncheate, necunoscînd celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfîrşite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fii sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage lui Dumnezeu, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăire în mînăstire nu le va putea îm¬ plini nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mîntuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc; într-o Icnevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi «să-i cadă mană cerească de sus»?612 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Chiar dacă acestor începători le vom arăta multă bunăvoinţă, nu vor rămîne pînă la urmă în mînăstire, că n-au roadele şi darurile sfintei rugăciuni, care nu se face niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vînează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dîndu-le dor de lume.
Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cîntată neîntrerupt în biserică; «Toată sudarea să laude pe Domnul!»
5. Care sint cele mai grele patimi cu care trebuie să se lupte monahii şi, mai ales, începătorii şi cum anume le pot birui?
— Aş îndrăzni să spun că pentru mulţi veniţi la mînăstire cea mai grea ispită este nestatornicia. Aceşti diavoli cotropitori doresc să te smulgă de pe poziţie. în planul de luptă duhovnicească, cel dintîi lucru este să-ţi determini precis poziţia. Şi tu, venit în viaţa monahală, eşti pe cea mai înaltă culme, după cuvîntul Sfintei Scripturi, care zice:« Vrei să fii desăvîrşit?». Aşa o numeşte Sfîntul Vasile cel Mare. Această dorinţă şi încadrare monahală este cea mai nesuferită de diavoli din toată creşti¬ nătatea. La mînăstire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos de a se răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, pri¬ gonirea şi înfrîngerea marelui duşman care este mîndria, orgoliul inunii noastre. în această luptă nevăzută, nu mare ajutor vom dobîndi de vom alerga la marea nădăjduitoare a mîntuirii, care este smerita smerenie. Atunci vei simţi adevărata libertate, dorind să iubeşti cu adevărat pe toţi. Adică să primeşti umilinţa, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, subţa şi moartea pentru El. Aşa îi vei uşura Patimile grozave şi vei fi cîndva şi undeva un mic mîntuitor, lucrînd atît la mîntuirea ta, cit şi la a altora. Diavolii nestatorniciei nu vor putea birui pe unii ca aceştia, care, ispitiţi, mai mult se vor încununa.
0 altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atît de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi este vorbirea de rău. Sînt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele, şi le pierd pentru această neînfrînare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana ! Suprema poruncă — iubirea — este propovăduită, întărită şi trăită de Mîntuitorul, ca o arvună a lummii şi frumuseţii împărăţiei cerurilor. «Că iubire şi milă este întreg creş¬ tinismul !». Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea — mică sau mare — a vorbirii de rău, viermele neadormit care îţi roade tainic inima şi zilele mîntuirii tale.
Acest vierme al urii ucide-1, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care ii săgetezi mereu.6
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mînăstirească şi societatea creştină şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristoa pe cea mai trainică temelie — Iubirea şi Credinţa.« Un bărbat sfîut, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcă^uind şi, lacrimînd cu amar, a zis: Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mîine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată !» Deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osîndit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat. De aceea zic că gîndirea, şoptirea şi vorbirea de rău sînt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obşti creştineşti. Că zice înţe¬ leptul Solomon: « De este vreo bunătate in lumea aceasta, caut~o la omul cu inima curată !».
Desfrînarea este declarată ca o mare patimă în lume, urîtă ca o pr㬠pastie foarte rău mirositoare. Ea se poate localiza şi prin harul sfintelor rugăciuni, neapărat la Maica Domnului cu multă insistenţă şi mai ales cu dorinţa de a scăpa de patimă şi, cu ajutorul duhovnicului, te poţi elibera gîndind puternic la mîntuirea ta. Dar, cum zic, acest balaur cu multe capete este localizat, individualizat şi nu aduce neapărat destrămarea întregii unităţi ca vorbirea de rău. însă toate patimile sînt primejdioase şi de toate trebuie scăpat, pentru că oricare din ele ar fi ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt şi viaţa este una şi se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva decît de « plîns peste plîns şi smerenie peste smerenie, ca să îmblinzim pe lisus Hristos, Stăpînul nostru».
Cu toată străjuirea « Păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, că dintru aceasta ţîşncştc viaţa» (Prov, 4,22).
6. Ce trebuie să înveţe mai întîi duhovnicii pe ucenici, pe fraţii înce- ■ pători ?
— Socot că este bine ca mai întîi fraţii începători să cunoască marea însemnătate a monahismului, deci marea importanţă a transformării întregii lor fiinţe. Apoi să-şi învioreze inima şi să ştie că intrarea în minăs- tire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputin¬ cioşi. Sfîntul Vasile cel Mare se întreabă: « Care este cuvîntul cel mai de vîrf al Sfintei Scripturi să-l pot ajunge?» şi-l remarcă unde Mântui¬ torul spune tînărului bogat: « Vrei să fii desăvirşit ? Lasă-ii toate şi vina după Mine 1». Iată un prim şi mare scop al călugărului — mergerea spre desăvîrşire. Cine are această supraomenească dorinţă şi plecare este umplut de mari haruri şi aduce o veselie fără de nume îngerilor şi în¬ tregii împărăţii cereşti şi, mergînd pînă la capătul vieţii strîns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trăi şi în el veşnic, cu adevărat, o supraomenească bucurie.
614 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Călugării se mai numesc «îngeri ai pămîntului», « cin îngeresc»^ « mi¬ rese ale lui Hristos», « mucenicie albă» şi parcă Sfînta Scriptură nu ar fi atît de îmbogăţită fără îndemnurile la o luptă sufletească spre desă- vîrşire a acestor fiinţe omeneşti care-s făcute după ctipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este ştiut că totul este posibil dacă vrei să mergi pe un drum atît de înălţător. Că daca vrem să pornim harul, adică puterea divină de sus este cu tine nedespărţit şi cine poate fi împotriva ta şi care te poate birui, dacă Stăpînul cerului şi al pămîntului este cu tine ?
“ Iubite frate, care ai venit la slujbă îngerească în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adică să te dăruieşti şi să jert¬ feşti lui Dumnezeu în curăţenie tot ce este bun şi frumos, că şi în mînăstire ţi se descoperă uşor chipul de cunoaştere al păcatului, adică a tot ce este urit. Aici putem umbla cu grijă să fim curaţi faţă de iubirea Iui Dumnezeu. Aici şi numai aici te poţi încadra şi încinge cu autoritate în unele preafrumoase rînduieli care-ţi pot da un nume nou, o minte ascu¬ ţită şi o inimă dăruitoare ca să fii omul lui Dumnezeu Care îţi pregăteşte să-ţi dea în dar întreaga Lui împărăţie, şi vei putea să calci peste diavolii care vor să te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biruitorul şi Luminătorul a tot şi a toate, iubeşte inimile curajoase şi ne acoperă cu mireasmă necunoscută de lume şi, ca să nu ne descurajăm zice cu drag ca un părinte mult prea mult iubitor: «Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă».
Mînăstirea este un mic cer al pămîntului şi este o cinste pentru toată lumea pămîntului. Frumuseţea este că aici se pot cuceri cerul şi pămîntul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot şi toate, pentru că-L cucerim pe însuşi Dumnezeu care ni Se dăruieşte total. De secole întregi s-a putut vedea că toate aceste preaplăcute « Buneves- tiri» s-au putut împlini de oameni ca noi, că puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Căruia îi purtăm chipul şi asemănarea Sa şi Care ne-a îmbogăţit cu tot barul Său. O întoarcere de la mînăstire spre lumea nepăsătoare,.fără de nici o explicaţie, spunem, va fi asemenea unei căderi luciferice. Sînt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pămînt de plăceri trecătoare şi vinovate, iar în cer a împăraţi cu lisus Hristos.« Atunci fărădelegea işi va astupa gura sa» (Ps. 106, 42).
7. Care este semnul duhovnicesc că au sporit fraţii începători?
— Mai întîi au o, veselie nevinovată cît mai continuă. Apoi îşi dau ■eama că ascultările sînt o mare împlinire călugărească unde îşi încearcă fiecare tăierea voii şi o fac fără cîrtire şi cu dra». întreabă cu interes să cunoască şi se vede în ei o căinţă adevărată în greşeli şi ueîmpliuiri. Nucu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 615
duc vorba şi nu aduc venin în chiliile lor. Se simt cu rivnă la rugăciune, la citiri şi clntări, la biserică şi peste toate se simte in ei un duh de sme¬ rită cugetare în toate mişcările lor, un duh evlavios şi simţi că prezenţa lor te odihneşte.
8. Aţi cunoscut noi începători şi monahi tineri sporiţi în viaţa duhov¬ nicească? Prin ce virtuţi anume?
— Da, cît mi-a fost cu putinţă, am cunoscut, spre bucuria mea, mulţi fraţi, nu de prea multă vreme veniţi în mînăstire, cu sufletele dăruite lui Hristos, încurajaţi şi înveseliţi pentru mila arătată de Dumnezeu că sînt consideraţi şi recunoscuţi ca fii ai mînăstirii.
Mai întîi, ca o virtute mult grăitoare, la mulţi se remarcă această bucurie, prin faptul că nu-şi măsoară ascultările cu puterile proprii şi nu dau înapoi. Desigur, ei sînt convinşi că ascultarea este poruncă de Sus, după cuvîntul Domnului Care zice: «Cine ascultă de voi, de Mine _ ascultă», şi au credinţa că vor fl ajutaţi, căci«la Dumnezeu totul este cu putinţă». Ascultările, fără îndoială şi fără cîrtire, sînt un act al unei inimi viteze, al unei educaţii de credinţă intensă şi dau o nădejde tare că Dumnezeu nu te va înşela cînd spune: «Fără de Mine nu puteţi face nimic».
Oricare frate sau monah cu astfel de convingeri de credinţă şi cu inimă vitează poate rezolva lucruri grele în ascultările sale, care poate i-ar depăşi măsura puterilor proprii.
Mai mult ca oriunde, în ascultările făcute cu inimă şi dragoste a-a lăsat văzută puterea harului lui Dumnezeu. Au fost fraţi ascultători care au legat fiare sălbatice, care au dat la o parte pietre uriaşe ca stinca, au trecu t — pentru că aşa era ascultarea — pe deasupra rîurilor, sau au fost purtaţi pe spatele peştilor şi n-au conceput să nu asculte. Aceşti eroi ai tăierii voii au în toată fiinţa lor o veselie ascunsă, au cugete smerite şi au prezenţă în toate inimile necăjite, fie chiar şi răutăcioase, căci ei doresc să vadă în fiecare ins toate frumuseţile omeneşti. Aceştia sînt respectuoşi, liberi, fără de teamă şi au o mare nădejde la Freasfinta Stăpînă Maica Domnului, zicind: « învredniceşte-mă să Te laud iu veci, o, Sfînlă Fecioară !» r
9. Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mîndiiei si a iubirii de sine? .
— Cred că niciodată nu va putea fi « un semn», ca definitiv, că mîn- dria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mxndriei, plin de o ne-616 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
suferită duhoare, nu-i va fi deloc uşor că aţiţă şi se ar\mcă singur în foc ^ cu un suflet care doreşte şi ştie sigur că nu va putea vedea şi împărăţi . cu Hristos fără de o smerită smerenie.
Spune Sfîntul loan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toţi Sfinţii încercaţi in luptă cU acest diavol cotropitor al mîndriei spun că fără harul de sus nu se va putea burui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-1 va da decît celor smeriţi, cum spune în Sfînta Evan- ■ ghelie că: «celor smeriţi le dă har!»
Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cît de scumpe sînt îndemnurile bune ale oamenilor încercaţi şi cît rău poate pricinui o rînduială după cum îl taie capul pe fiecare ! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie cu ce alese daruri sîntem în¬ vredniciţi ! Nu va mai fi iubire de sus, adică mindrie, cînd uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cît de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: Smereşte-te, că ai pentru ce!
Blîndeţea şi rîvna pentru toate cele bune, nemînierea şi urmărirea păcii, nu a nedreptăţii, sînt semne de nemîndrie. îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu se arată, nu atît celor ce se ostenesc, cît celor simpli şi smeriţi.
10. Cînd anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?
— Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci cînd simţi nevoia să te rogi aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Crea¬ torul tău. Este sufletul din tine care se Arrea la Tatăl şi la Mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtînd un nume atît de mare — de creştin—, ci se vrea stăpîn lîngă Stăpînul şi Răscumpărătorul său. Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor vrea să comunice, să se apropie de Dumnezeu. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumne¬ zeu. Ecoul acesta armonios pe care-1 auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămîi viu în bucuria harului dătător de viaţă. Sfîntul Ciprian zice: « Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu cînd nu te auzi nici pe tine în¬ suţi ?» sau « Spune-mi unde eţti atunci cînd nu te afli inlăuntrul tău ?» şi iarăşi« Darul anume îşi face loc (în noi), pe măsură ce se trezeşte sufletul nostru şi sînt dezrădăcinate patimile». Cînd inima se va curăţi de patimi, , atunci se va înflăcăra simţirea către bunul Dumnezeu.cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 617
Totul este înnoit de darul Sfîntului Duh, fiindcă darul se dă întot¬ deauna preaîmbelşugat credincioşilor. Cei ce I s-au dăruit Lifi fără de întoarcere sînt călăuziţi de El şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.
Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Cei care îl caută pe Domnul, îl regăsim pe măsura împlinirii poruncilor. «LuiDumnezeu îi trebuie numai inima şi îi este de ajuns», dacă ea va sta deschisă cu evlavie în faţa Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflămîntotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila, rugăciunea citită nu face decît să pună lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii; roagă-te, deci, cu simţire ! De unde aş înţelege că Dumnezeu nu este atît un Dumnezeu al minţii, ci al inimii, o spun Sfinţii Părinţi.
Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvîrşeşte. Această grijă, preocupare continuă de mîntuirea ta, aduce o retragere în tine neprovocatoare şi smerită în toate.
11. Cum putem dobîndi duhovniceşte pe fraţii care nu au răbdare şi se mînie îndată?
— Trebuie mai întîi să înţelegem cauzele care-l fac nerăbdător şi mînioşi pe fraţi. Apoi trebuie sa le vorbim cu multă bunătate şi blîndeţe si chiar cu un fel de aprecieri, arătîndu-le şi cele bune ale lor. Cît de nesu¬ ferite şi primejdioase sînt aceste două vicii; nerăbdarea şi sora ei mînia care îţi anulează toată frumuseţea aşezării sufletului tău şi toată agoni¬ sirea duhovnicească !
Cineva a văzut pe alttineva care se căznea să deschidă un lacăt la o uşă şi nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, să-l cuprindă o mînie aşa de mare, că se dădea cu capul de uşă şi vorbea cuvinte rele. Şi a zis cel care privea degradanta scenă:« în veac n-o să mă mînii măcar cît de puţin şi o să fac orice efort pentru a-mi stăpîni firea de om, că am văzut cît dc urît îi stă omului mînios». Deci, noi, cum zic Sfinţii Bătrîni ai Patericului, dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deosebim de închinătorii Ia idoli.« Că cei ce se biruiesc de iuţeală şi se robesc de mînie şi nu taie de la sine tulburarea patimii, aceştia se leapădă de lisus Hristos şi au în sine pe Marte ca dumnezeu şi se închină idolului turbării ca şi elenii. Iar cei ce au biruit acestea şi le-au izgonit de la sine şi s-au infrînat de ele, aceştia au călcat idolii şi s-au lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulţi şi s-au făcut mucenici fără de sînge».« De se va întâmpla între tine şi altul cuvînt de scîrbă şi va tăgădui cuvîntul, nu-1 aţîţa pe el, zicînd că ai spus ! Că se întoarce şi zice: Aşa am zis şi ce? şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvîntul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decit dreptatea». (Sfântul loan Scărarul — Cuvînt despre mînie — Filocalia nr.9).618 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Iarăşi zice un bătrin că « cel ce se nedreptăţeşte de voie şi iartă pe aproapele, fireşte este cel al lui lisus; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, fireşte este al lui Adam; iar cel ce nedreptăţeşte, sau cere dobinzi, sau înşeală, fireşte este al diavolului». Trebuie să-ţi încălzeşti su¬ fletul răcit de ură, de nerăbdare şi minie prin a răbda pe fratele tău, ca să rămîi omul lui Dumnezeu, că unul ca acesta iartă şi se roagă să-şi astîmpere focul miniei. încă multe alte ispite te aşteaptă să le arzi cu focul harului Sfîntului Duh şi să rămii un om al iubirii şi al păcii.
’ 12. Tinerii începători, din lipsa de educaţie, sînt dc ol>icei superficiali în credinţă şi nevoinţă. Promit repede, dar fac puţine. Cam trebuie să-i dobîndim duhovniccştc pentru Hristos? Ce metode recoman- r daţi? ,
— Aceşti tineri trebuie să înţeleagă cuvîntul Sfintei Scripturi care spune: « Vai de cel ce face lucrul Domnului de mîntuială». Aceştia, se vede nu cunosc nici ce este iadiil, nici ce este raiul. Să-i apropiem cu inimă caldă. Să le explicăm şi lor că Domnul nostru lisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale şi, în măsura în care le împlineşti, în măsura aceea ţi se dăruieşte şi El. Şi cît este de greu să-L avem întreg pe Stăpînul a toată făptura în inimile noastre ! Că spus este: «Fără de Mine nu puteţi face nimic /». Şi Scriptura n-o putem desfiinţa şi nici să credem că o putem împlini cu jumătăţi de măsură. Domnul şi Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea doar un singur vîrf de deget, că ştie el, vicleanul, că aşa ne poate stăpîni toată fiinţa.
Alt timp de pocăinţă nu mai este, iar sfîrşitul nu ne va fi plin de milă sau tîrguială. Ci atunci va fi înfricoşarea cea mare, cînd se va arăta nu . mila, ci dreptatea, că zice,« Inspăimîntător lucru este să fii judecat după dreptate de un judecător fără îndurare». Apoi, în această sfîntă grădină, care este mînăstirea, se află cu prisosinţă toate roadele posibile pentru fericita viaţă veşnică.« Acum e ziua mîntuixii» (2 Cor. 6,2). Acesta este veacul pocăinţei, acela al răsplătirii. Acesta este al faptelor şi al răbdăru, acela al mîngîierii. Acum Dumnezeu este ajutătorul celor ce se îndreaptă de la calea răului, iar atunci va fi înfricoşat cercetător al faptelor, cuvin¬ telor şi gîndurilor omeneşti. A cui este munca, ale aceluia sînt roadele- Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, însă după cuvîntul Aposto¬ lului: «Nu numai că se cade să învingem, ci să ne şi luptăm după lege» . (2 Tim. 2, 5). , , , . , . ..cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 629
■ 13. Prea Cuvioase Părinte Arsenie, uneori lucrurile se prezintă şi invers. Sînt începători hotărîţi şi iubitori de nevoinţă şi vârstnici apăsaţi de gînduri şi cuprinşi de nesimţire duhovnicească. Ce ne spuneţi despre aceştia? De ce unii vîratnici nu pot spori în lucrare duhovnicească? Ce trebuie să facă aceştia? •
— Pentru tinerii cu mare rîvnă către nevoinţă spunem că se bucură Hristos de rîvna lor, dar îl pot şi întrista dacă în lucrarea lor n-au m㬠sură — adică dreaptă judecată în nevoinţă. Că vor putea cădea în ispita cea de-a dreapta, cu cele bune exagerate, care rămîn fără mireasma trez- viei inimii care ar putea fi un scop împlinit.
Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovnicească sau nu vor, le spunem tuturor că viaţa le este încă mai scurtă şi Judecătorul este lîngă uşi. Celor ce le convine să creadă că vor trăi încă mult, Mântuitorul le spune:« Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu se învîrtoşeze inimile voastre». Şi cine poate crede că fără veste nu-1 poate lovi o cărămidă, o boală ne¬ cruţătoare, un t'răsnet sau o muşcătură înveninată ? Atunci, sigur, moar- itea va fi marele dascăl al trezviei, dar, vai, va fi prea tîrziu. în cer nu mai este pocăinţă.
14. Unii începători şi chiar vîrstnici îşi pierd repede elanul, bărbăţia, rîvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc această ispită şi cum pot dobîndi din nou rîvnă, bărbăţie, încredere?
— Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în z ig-z ag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborîre harul lucrează mai încetinel şi oamenii se smeresc. Părerea de rău şi sme¬ renia sînt nemăsurat mai mari decît ispră\’lle clanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: «Cînd sînt slab, atunci sînt tare», recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţu¬ meşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţizădărăşti fiinţa ta duhovni¬ cească, comportîndu-te ca un om plin de mîndrie. Psalmul 30 spune: « Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decît mine».
Dar nu trebuie sa fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tron închipuit, aşteptând, cum se zice, harul de-a gata. Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-şi pierd repede elanul, dar sînt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic, şi totuşi se consideră620 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
părăsiţi, ii încurajăm să rămină într-o continuă nădejde şi linişte sufle¬ tească, recunoscîndu-şi neputinţele, smerindu-se adevărat cu inima. Unii ca aceştia vor vedea curînd iubirea de oameni a lui Dumnezeu. « Că cine se lasă întreg în mîna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate^ nu-i moare nimic, nu-i piere nimic, ci toate îi trăiesc, toate îl slujesc»
15. Cum putem ciştiga pentru Hristos pe fraţii care sînt slabi în fapte bune şi nu au statornicie, ascultare şi răbdare?
— Trebuie să le zicem cu toată inima noastră, ca să ne mîntuim sufletele noastre, despre «înfăţişarea omului înaintea Judecătorului», despre învinuirea, cercetarea şi despre sentinţa ce o rosteşte dreptul Jude¬ cător, lisus Hristos, care va veni în persoană «in ceasul in care nu gîn- de^ti» (Luca 12, 40).
« Cu cel bun va fi plin de iubire, iar cu cel rău, înfricoşător, zice Ferici¬ tul Augustin. Ce frică îl va cuprinde pe cel ce va vedea pentru prima oară pe Mîntuitorul, şi încă mînios !, cînd va sta înaintea mîniei Lui. 7.iua aceasta, « ziua mîniei», cum zice cîntarea, mînia Judecătorului va fi o prevestire a osîndirii tale şi va fi o spaimă şi suferinţă mai mari decît atunci cînd te-ai afla chiar în iad».
O, frate, cu atît mai mare tortură va simţi sufletul în vederea lui Hfis- tos, pe Care în viaţă L-a dispreţuit sau cu lenevire I-a neglijat poruncile ! « Nici o nădejde de a-L mai îmblânzi. Să ceri îndurare, cînd vei fi judecat chiar pentru dispreţuirea indurării ! Ce se va întîmpla dar?, întreabă Fericitul Augustin. Unde va fugi păcătosul cînd deasupra lui are pe Judecătorul mînios, sub el iadul deschis, la dreapta păcatele ca acu¬ zator, la stingă duhurile rele care sînt gata la execuţie şi înlăuntnil său mustrările conştiinţei?»
Cugetînd la toate acestea, cum se mai poate ca fraţii şi oricare dintre noi să fie cu voia slabi şi nepăsători, nestatornici în ascultări şi fără răbdare?
16. Cum putem vindeca sufleteşte pe cei care defainiă, vorbesc de rău pe aproapele şi nu-şi stăpînesc gîndurile, limba şi pîntecele?
— Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine», zice Dumnezeu. Frate dragă. Dumnezeu din iubire te-a ales din mulţimea atîtor oameni, 'pi-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sînt aleşii Lui pe care îi iubeşte şi îi apără. Sînt lîngă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se va vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pă- mîntul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: «Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu !».
Ce zici de toate astea ? Crezi şi nu-L iubeşti ? Te poţi gîndi să iubeşti altceva decît pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu vorbeşti de rău pe cei pentrucu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 621
care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-i iubeşte şi cine îi loveşte, îl loveşte şi pe Răscumpărătorul lor.
Gîndurile noastre, mai degrabă, să se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veşnică prin cruce, ca să avem parte, străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sînt făcuţi frumoşi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care eşti stăpînit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de mare ascet, care, după unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfîntă nebunie, dar ai putea spune de la cîte lucruri bune te-ai Lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinţă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinînd cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăieşti?
Deci, ori părăseşte plăcerile păcătoase şi vei cîştiga viaţa de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreunat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o moarte veşnică. Alege, iubite frate !
17. Este vindecarea şi mîntuire pentru cel mîndru şi iute din fire?
Cum poate fi dobîndit pentru Hristos?
— Da, este vindecare şi mîntuire şi pentru cel mîndru, dar va trebui să trăiască într-o mare frică de Dumnezeu, că zis este cu străşnicie:« Dom- nul celor tnîndri le stă împotrivă /». Acest păcat este cel mai urît de Dumne¬ zeu. Este păcat luciferic care a adus căderea unei cete întregi de îngeri şi i-a făcut lipsiţi total de darurile lui Dumnezeu. Sînt diavoli nesuferiţi urîţi, vicleni, fiinţe cu ură desăvîrşită şi blestemaţi pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toţi, îngîmfaţi, nemiloşi, urîţi de semenii lor, îndrăzneţi şi fără ruşine. Dacă Dumnezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai miilt într-o asem㬠nare cu diavolii.
Frate, tu ştii Scriptura, că Dumnezeu numai celor smeriţi le dă har şi zici că te vei lăsa mai tîrziu de patima înălţării de sine, dar nu înţelegi că într-aceasta sufletul tău se pierde deja?
Poţi să arunci un mărgăritar de mare preţ în apă, zicînd că-1 vei căuta mai tîrziu ? Dar dacă nu vei putea să te smereşti cu adevărat ca să primeşti darul mîntuirii tale. Ca să scapi de mîndrie, ai nevoie de rugăciune, de plîns şi părere de rău adevărată. Aceasta este un dar de sus, şi dacă Dumnezeu nu-ţi dă această părere de rău? Dacă vine moartea şi nu-ţi lasă timp ? « Ziua. de mîine, zice Fericitul Augustin, n-a promis-o Dumnezeu nimănui; poate să ţi-o dea, poate să nu ţi-o dea !».
622
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Lăudăroşenia, semeţia, iuţimea, care este o fiică a mîndriei, dispreţul şi plăcerea să fii vestit şi grozav şi altele asemenea «toată măduva omului o pierd şi îl lasă sec». Smeriţi-vă, iubiţi fraţi, « că altfel nu veţi putea gusta bunătăţile împărăţiei Mele !», zice Domnul Atotţiitorul.
Să întrebăm pe atîtea suflete măreţe, bogate, pe toţi învăţaţii, prin¬ cipii şi împăraţii care deja au trecut la cele veşnice, să-i întrebăm ce le-a mai rămas acum din măreţia, desfătările şi stăpînirea lor? Toţi, frate, vor răspunde: Nimic, nimic !« O, omuîe, zice Fericitul Augustin, tu pre- ţuieşti ceea ce are omul aici, bagă însă de seamă la ceea ce duce cu sine ! Cînd moare, nu ia nimic altceva cu sine decît un cadavru greu mirositor şi o baină zdrenţăroasă ce va putrezi împreună cu el».
18. Cum putem dobîndi în viaţă, în mînăstire, pacea sufletului? Cum o putem păstra in inima noastră şi s-o dăm şi altora? Care sînt foloasele păcii duhovniceşti şi din ce fapte bune se naşte ea?
— Simţi uneori că vine un duh liniştitor, eliberator în inimă. Pacea nu vine decît numai şi numai atunci cînd, mai mult sau mai puţin, simţi că doreşti cu adevărat să nu te stăpînească nici o patimă. Simţi nevoia să te controlezi, să fii cît mai treaz faţă de orice lucru vătămător cît de mic. Vei simţi o bucurie tainică şi o cuviincioasă îndrăzneală spre bunul tău Stăpîn, să nu-L superi şi să-ţi întindă mîna salvatoare mereu, şi aceasta intr-o plăcută şi neînvinsă atenţie a ta. Eliberarea aceasta o ai pentru că ştii să faci nu ce vrei tu, ci numai ce-I place lui Dumnezeu. Cît de aproape şi de coborîtor este Dumnezeu pentru inimile acestea ! Cum se spune: « Se landă mila asupra judecăţii». Şi, iarăşi, se bucură sufletele alese sa spună: Fiindcă Dumnezeu din firea Sa este bunătate nemărginită, dorinţa Lui cea mai fierbinte este să ne facă şi pe noi părtaşi fericirii Sale.
Pacea este o mică împărăţie cerească în om pe care n-o poate cucen decît fiind un luptător smerit şi viteaz, multiubitor, liber faţă de tot ce e rău şi numai ţinînd mina inimii sale spre mîna inimii Stăpînului său. Şi dacă, oameni fiind, greşim, Dumnezeul nostru ne pedepseşte în viaţa aceasta ca să ne cruţe in cealaltă.« 0, Dumnezeule, mtniatu-Te^ai ţi Te-ai milostivit spre noi !» (Ps. 59, 3). Şi iarăşi:« Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca săfugă de la faţa arcului, pentru casă se mîntuiască cei iubiţi ai Tăi» (Ps. 59, 4).
Rămin multe negrăite şi inimoase despre tine, scumpă şi mult dorită <c pace sufletească», dar simt încă plăcerea să-ţi mai dăruiesc o mică coro¬ niţă! A zis ucenicul unui mare părinte învăţat:« Ce fericit eşti, părinte, că ştii atîtea lucruri şi eu, un biet om simplu, nu ştiu nimic ! Tu poţi să te faci mai sfînt decît mine ! Auzi, îi răspunse atunci părintele, dacă o bătrînă simplă ştie a iubi pe Du'mnezeu mai mult decît mine, ea poatecu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 623
ajunge la un mai mare grad dc sfinţenie decît mine». Să ne folosim de smerenia şi pacea celor simpli !« Se scoală cei nelnvăţaţi şi răpesc cerul», spu¬ nea cineva.« Fericit este cel ce pricepe lucrul şi-şi mîntuieşte sufletul său».
Sfîntul loan Gură de Aur spune:« Să mergem la morminte fi oja vom cunoaşte şi vom dobîndi mai uşor pacea sufletului"».
19. Ce legătură este între pacea inimii şi conştiinţa curată? Cum Ic putem dobîndi pe araîndouă în minăstirCţ în viaţă?
— Cînd conştiinţa nu este curată, nici inima nu poate avea pace. Ele sînt într-o indestructibilă relaţie. Poate ca inima să fie împătimită şi să producă nelinişte conştiinţei.
Conştiinţa se eliberează extrem de mult atunci cînd păstrăm cu tăne pacea sufletească împotriva dezordinii din noi. Chiar dacă n-am împlimt întru tottd idealurile noastre la mă'sura zilei, să păstrăm în noi speranţa şi să răminem credincioşi lui Dumnezeu printr-o trăire vie, neşovăitoare. Dacă nu-L mărturiseşti nici înaintea sufletului tău, consîderîndu-L adevărul desăvîrşit pe care zici că îl doreşti şi vrei să'-I slujeşti, iată, rămîi căldicel, că nu a zice, ci a lucra înseamnă a ajunge.
Mergînd pe drumul cel mare şi bun împotriva chemărilor păcătoase şi comode ale firii, încă fiind pe drum, te simţi mult eliberat de conştiinţă şi inima se consideră oarecum ajunsă, se bucură şi încep să iasă din ea puteri de viaţă, avînd cu plinătate harul cel mult liniştitor.
Să nu-ţi munceşti singur conştiinţa, mergînd după puterea ta spre desăvîrşire, că nu se poate ajunge uşor. Lupta este de o viaţă', nu te ispiti singur. Smereşte-te mereu, ca văzind Domnul Păcii silinţa ta, dar şi liniştea ta, să te binecuvintez e cu eterna Lui pace. Că toată bunătatea şi numele bun vin de la marea iubire a lui Dunmezeu şi te va stăpîni un sentiment al veşniciei şi aceasta, iubite frate, nu este puţin lucru. Să veghezi mereu asupra ta, fără nici un duh înălţător, şi oriunde te vei găsi, faţă de marile chemări, inima ta se va bucura şi cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vei rămîne un om al Crucii — un fiu al învierii.
20. De ce S-a numit Fiul lui Diunnezeu Cuvînt şi Domnul Păcii?
— Iată, sînt plin de sfială şi neputincios să răapimd la aceste întrebări care au fost şi în uimirea îngerilor, cum spune Sfînta Scriptură:« Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută». Cum aş putea eu pătrunde aceste taine şi adevă!ruri pe care le trăim, le simţim şi ne supunem lor pînă la moarte pentru că sînt adevărate, dar nu le putem întru totul cu- vînta şi înţelege. îmi cer cuvenita iertare şi cu o sinceră nădejde în624 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Harul divin spun şi eu la măsura puterii mele, dar şi a rîvnei şi a dra¬ gostei inimii mele.
Zice Sfîntul loan Evanghelistul:« La început era Cuvintul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvintul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut» (loan 1,1—2). « Dumnezeu este Cuvîntul» se înţelege, adică se simte pe Sine însuşi neîntrerupt ca Stăpîn.
Deci într-o permanentă simţire de Sine a trimis pe Fiul-Dumnezeu Cuvîntul să fie arătat de către Tatăl la toată fă'ptura, căci toată făptura are în felul ei o simţire de sine.
Dumnezeu — Cauza cauzelor — S-a vărsat pe Sine în lume prin Fiul-Dumnezeu Cuvîntul, Care a luat chip smerit de om, ca să fie cunoscut prin cuvînt ca Fiu al Tatălui.« Eu sint in Tatăl şi Tatăl este în Mine. Cu-, vintele pe care vi le grăiesc Eu nu le spun de la Mine^ ci Tatăl Care săl㺬 luieşte in Mine, El însuşi face aceste lucruri» (loan 14, 10).
Cuvîntul este marea şi desăvîrşita putere de afirmare prin care omul, împreună Cu întreaga creaţie, în deplină simţire de sine, cunoaşte şi mărturiseşte pe Creatorul său. Prin Cuvîntul şi prezenţa Duhului Sfînt 8-a creat lumea văzută şi nevăzută, s-a cunoscut înalta simţire, trăire şi relaţie între Ziditor şi zidire.
Prin această mai presus de fire întrupare a lui Dumnezeu Cuvîntul, Fiul Omului a fâcu't ca în noi şi-u toate să se recunoască faptul că există tainic o continuă cuvîntare divină întru Sine. Toată creatura lui Dumnezeu
are puterea Cuvîntului în ea şi-l rosteşte potrivit firii şi însuşirii proprii şi Dumnezeu a dat omului puterea să desluşească «limbajul» acestora. Cuvîntul, pe de altă parte, este puterea divină mută din făptură, să ne simţim în răspunderea ce avem tari şi liberi, ca o continuă verigă mistică de aur în lanţul nesfîrşit al cunoaşterilor.
Cum se spune:« S-a vărsat Hristos în buzele tale». Buze ale lui Hris- tos numeşte Scriptura cuvintele Duhului Simt.«. Dacă rămineţi în cuvîntul Meu, sînteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi». Dumnezeu Cuvîntul simte nevoia de a Se arata pe Sine, ca întreaga Creaţie să vină şi să fie împreună în simţire, adevăr şi veşnica fericire. Dumnezeu Cuvîntul nu ne-a adus prin cuvînt numai comunicare, luare la culnoştinţă. El ne-a adus mai mult decît ne-a pierdut Adam, ne-a adus puterea de discernămînt şi puterea de a birui
răul, de a accepta suferinţa şi de a iubi pe vrăjmaşi.
Cuvîntul divin este puterea de comunicare a adevărului vieţii. Prin Dumnezeu Cuvîntul este trezită toată făptura, care şi-a recăpătat cunoş¬ tinţa de sine într-o formă tainică, şi tinde şi trăieşte glorios în simţirea Stăpînului. Fiinţă superioară, omul a putut cunoaşte că poartă în sinecu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 625
pe Creatorul să'u. Dumnezeu Tatăl S-a vărsat prin graiul Fiului Său, ca oamenii să cunoască înţelepciunea, iubirea desăvîrşită pentru om, calea spre El şi lupta neadormită cu puterile răului. <
Dumnezeu Cuvîntul nu este împărţit în două persoane, ci este acelaşi Fiu şi Unul Născut — Dumnezeu Cuvîntul, precum ne-au arătat proorocii şi Sfinţii Părinţi. Prin unire, renaştere şi reînviere cu Hristos se descoperă în noi, «în potenţial şi desfăşurare», chipul mistic al Fiului Omului — Dumnezeu Cuvînt\il şi te simţi «pe sine» într-o liniştitoare vibraţie a întregii tale fiinţe şi cu totul în comuniune şi dialog cu Dumnezeu Cuvîntul şi într-o supraomenească bucurie —■ momentul mistic al unirii noastre cu Mîntuitorul.
Cît despre Fiul lui Dumnezeu ca. Domn al păcii, vă zic că Domnul nostru lisus Hristos a biruit moartea. A biruit răul şi pe domnul răului — satana. El domneşte peste toată fiinţa, peste toată firea din cer şi de pe pămînt ca Domn al Păcii, pentru că a adus împăcarea noastră cu Dum¬ nezeu şi iubirea în lume şi a dat putere de biruinţă tuturor ca să fie liberi şi să simtă în ei şi în afară de ei pacea duhului, pacea conştiinţei, pacea inimii. Pacea pe care ne-o dă Hristos izvorăşte din pacea şi iubirea Prea Sfintei Treimi:« Pacea Mea las vouă, pacea Mea dau vouă; nu precum dă lumea», ci ca stăpîni şi biruitori peste turbaţii şi războinicii diavoli. « îndrăzniţi. Eu am biruit lumea», zice Domnul. Astfel, împăcaţi, purtăm şi noi in inimi, ca fii adevăraţi pe Domnul Păcii. Care mîngîie, iartă, odih¬ neşte şi împacă sufletele noastre.
21. Cum trebuie sa folosim cuvîntul dumnezeiesc ce ni s-a încredinţat, mai ales nouă, preoţilor şi păstorilor, spre păstorirea şi mîntuirea sufletelor omeneşti?
— Preotul trebuie să rămînă permanent devotat şi neprihănit întru această neegalată demnitate sacră. El poartă prin marele har preoţesc puterea divină ca săvîrşitor al Tainelor mîntuitoare, mai ales ca liturghisitor.
« Fost-a vreodată o promisiune şi un angajament mai solemn ca darul preoţiei? L-ai luat după gîndire matură, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Său, în faţa Sfintei Evanghelii? L-ai pecetluit cu Sîngele lui lisus Hristos la Sfînta împărtăşanie şi te-ai făgăduit în faţa Marelui Arhiereu că îl vei da aşa întreg 1^ judecata de apoi, cum ţi-a poruncit ? Acum ce-ţi rămîne de făcut, decît să împlineşti credincios toate condiţiile acestor făgăduinţe cereşti !»
Inima este centrul vital al întregii noastre fiinţe şi cuvîntul este mani¬ festarea prin grai a inimii. Vrăjmaşul viclean şi crud ne asaltează mereu spre a ne răpi. Preotul bun îşi extinde vigilenţa la toate, nefiind aproapeC26 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nimic, ce nu i*ar putea deveni ocazie primejdioasă. Curăţenia, cuminţenia, tn tot felul, mai ales la preot, sint cinstea naturii omeneşti, mărgăritar de puţini cunoscut şi de mai puţini aflat. Această aşezare lăuntrică este o forţă invincibilă şi în demnitatea lui, preotul se simte liber în faţa cuvîntului spus tuturor ca în faţa lui Duknnezeu.
Bacă unele practici de pocăinţă sînt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor păcătoşi învechiţi care abia încep să trăiască creştineşte? Cu aceste suflete obişnuite de atîta vreme numai în vicii puţin se cîştigă, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, dacă ar voi să le supună unei virtuţi desăvîrşite. Pretinzînd prea mult, nu obţii nimic şi, crezîndu-te drept, cazi în asprime.
Să ne folosim deci de această dreaptă măsură care deosebeşte condi¬ ţiile, cumpăneşte puterile şi împrejurările, fără a privi prea departe. Iar pentru a evita un mare număr de imprudenţe, să păstrăm un zel prudent care este statornic şi energie, fără grava idee fixă. Fără îndoială că tăria şi energia formează esenţa rîvnei preoţeşti, care, în ultimă analiză, nu-i decît dragostea pusa în acţiune.« Dragostea e mai tare ca moartea», cum se zice. Nimeni nu-i mai puţin potrivit vieţii apostolice decît ce» 'fricoşi, care nu ştiu altceva decît să cedeze cu laşitate, chiar atunci cînd rezistenţa e Cea mai sacră datorie şi a căror activitate se reduce la frică şi tăcere.« JYu căuta să fii judecător, fără numai dacă poţi înfrînge cu tărie Jărădelegiley>, zice Eclesiastul (Ecles. 6, 7). «JVu te teme în faţa lor . . .»• « Eu te-am dat ... ca o cetate întărită» (Ieremia 1, 17). Sînt atari împre¬ jurări în care preotul trebuie să zică: «Pot muri, dar a tăcea nu pot» (Fericitul leronim).
Ce e mai trist decît această pornire exagerată de prudenţă? închi- puieşte-ţi un păstor de suflete care, bazîndu-se prea mult pe vederile proprii, se ţine tare de o vedere fixă în a voi ca toţi să i sa supună şi îşi ia ca maximă neschimbată ideea de a nu da înapoi niciodată ! Aseme¬ nea păstori îşi înstrăinează sufletele şi îşi creează în jurul lor primejdii care îi vor constrînge să fie anulaţi şi se vor vedea reduşi la imposibUi- tatea de a face binele.
Spune un mare autor duhovnicesc:« De ce nu dezlegi şi tu cum am dezlegat Eu pe leproşi şi de ce îi ruşinezi, poate? O, nu eşti şi tu un alt lisus? Nu ţi-am iertat şi Eu ţie destule? De ce eşti dur şi pretenţios cu alţii?». «Fereşte-te să faci din catedra adevăniljii o scenă pe care să-ţi pretinzi zilnic propria ta stimă şi să dojeneşti pe credincioşi ! Trebuie să ştii a certa cu tărie, dar şi cu blîndeţe, fără a strica leacul cu veninul pro¬ priei tale nerăbdări» — argumentul băţului, cum spune latinul. De ase¬ menea, «Nu te ocupa de rodul trudei tale ! Voi avea Eu grijă să încol¬ ţească în sufletele unde ai fost un simplu semănător».cu PiRmŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 627
Iată deci cît de important este a ne conduce cu înţelepciune, sfătuin- du-ne şi mai ales a urma pildele Domnului nostru lisus Hristos şi mărturia Sfinţilor Lui. Să urmăm limbajul simplu şi potrivit împrejurărilor, ca model de prudenţă şi discreţie, de blîndeţea cea mai gingaşă în condu¬ cerea sufletelor ! întotdeauna^ dar mai ales in jaţa credincioşilor sau in prezenţa oricui, să vorbească propria ta viaţă ! Toţi au o scînteie de ade¬ văr în ei lăsată de Dumnezeu şi, printr-o cuceritoare biîndeţe, înţelegere, coborîre întotdeauna la ei şi vorbire pe limba lor, vor fi pătrunşi spre o viaţă creştină. însă nimic, nici talent, nici cunoaştere în cuvîntări susţinute atît de necesare, nu va putea aprinde statornic, dacă nu este simţită o dragoste continuă pentru ei şi, mai ales, dacă nu eşti un exemplu viu la o măsură posibilă ca om al lui Dumnezeu.
22.^Am văzut oameni virstnici care se tem de moarte mai mult dccît cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie să cugetăm şi să aşteptăm ceasul morţii după Sfînta Evanghelie?
— Frica de moarte nu-i din pricina morţii, ci din pricina vieţii. Vrei, aşadar, să nu te temi de moarte? Trăieşte creştineşte ! « Celui ce se teme de Domnul, bine-i va fi întru cele de pe urmă» (Isus Sirah I, 13). Cine a trăit bine nu poate muri râu. Cine este pregă'tit de moarte nu se. teme de nici o moarte, chiar dacă va veni pe neaşteptate. « El moare pentru că nu moare».
Cîtă vreme trăim, să-L iubim pe Dumnezeu atît cît putem. Viaţa să ne servească numai spre a spori în dragostea de Dumnezeu. Mărimea iubirii ce o află la noi moartea va fi măsura dragostei de care vom fi cuprinşi pe întreaga veşnicie faţă de Dumnezeu.
Cît de multă bucurie ar cuprinde sufletele, daca ar şti cît de mult ne iubeşte Dumnezeu şi ne aşteaptă să-I deschidem. Origen spune:«Dum¬ nezeu mai mult se îngrijeşte de mînluirea noastră decît diavolul de pierzarea noastră, pentru că Dumnezeu cu mult mai tare ne iubeşte decit ne urăşte diavolul».
23.|Cum vedeţi monahismul românesc de-a lungul istorici? Care ar fi însuşirile, caracteristicile lui proprii? . ,
— Văd monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare, prospeţime «de neînchipuit.
Scriptiira Iui Dumnezeu ne umple de speranţe, unde monahismul se arată ca cea mai de vîrf podoabă şi unică în toată Istoria bisericească. Dumnezeu vorbeşte: « Vrei să fii desăvirşit ? Cine nu lasă tată sau mamă, soţie, capii, rang şi bogăţii pentru Numele Meu acela nu Mă iubeite». Monahismul încearcă o jertfă continuă pentru Hristos care S-a jertfit
€28
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
pentru noi. Ne-a Căgăduit că va fi cu noi pînă la sfîrşitul veacurilor şi ne-a întărit: «Eu te-am dat ca o cetate întărită» (leremia I, 17) şi făgăduinţa Lui va întări cetatea noastră şi va trăi cît va trăi şi Sfînta Scriptură.
Cetatea aceasta, monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasă a cuiva, ci este zidită pe temeiurile cele mai adinei şi mai lăudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taină, a eîntat şi lăudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfinţit pă- mîntul pe unde a trăit, a eliberat sufletele, izgonind şi umilind pe cotro¬ pitorii diavoli şi a dovedit in chip strălucit ca se poate conforma întru toate voinţa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamnă a cîştiga un mare grad de sfinţenie.
Dumnezeu ne iubeşte că dorim să I ne dămim total, şi încă prin ce dragoste ! Cea mai înduioşătoare, cea mai generoasă şi mai stator¬ nică ! « A Te iubi şi a face să fii iubit — iată toată mărirea si toate mingîierile ce le doresc!».
Consider că trăinicia sufletiilui monahului român constă în faptul că el nu vine la mînăstire pentm a respecta numaidecît o regulă, ci vine dintr-o mare necesitate sufletească de a se mintui. El a văzut pe Hristos şi fuge după El să-L ajungă şi îl caută prin toate mijloacele, prin rug㬠ciune, castitate, nevoinţă sau jertfă.
Regula monahală în sine este considerată la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit şi monahul rămîne doar ca un ordonat. Aceasta n-ar fi puţin lucm, dar se obişnuieşte să se spună:«tipic, tipic şi la mima nimic! » Caracteristica monahului român este că se aprinde uşor de dor pentm cerul cemrilor, pentru Hristos Care arde veşnic şi te vrea aprins.
Această ţîşnire a multora spre fmmoasa cetate a Monahismului se face^-de altfel, pe fondul creştin trăitor şi evlavios al sufletului poporului nostru român.
24. Consideraţi că apariţia şi înmulţirea sectelor este un semn apoca¬ liptic, profeţit de însuşi Miatiutoi.-ul ?
— N-aş îndrăzni să spun lucrul acesta, că trăim o vreme apocalip¬ tică, mai ales că toţi sectanţii au cap de afiş în propaganda lor« Sfîrşi- ml lumii». «Vine sfîrşitul!», ca să se producă aşa-zisa panică şi, fără deliberare, imii se duc orbeşte la ei. Căci, eînd omul se întunecă de bunăvoie, cine-1 mai poate reţine? Şi, dacă va trebui să credem că e un semn apocaliptic, ar scădea rîvna de combatere şi învăţătura împo¬ trivă va fi zadarnică, pentru că deja trăim un sfîrşit, trăim împliniri de proorociri. Ei, sectanţii, au cîmp liber de bălaie pe mai multe feţe. alecu PĂRINŢI DIN MUNTENIA'ŞI OLTENIA 629
situaţiei: subvenţii susţinute, lume de tot felul ce nu ţine de nici o parohie (mai ales la oraşe); şi apoi lipsa de vigilenţă a unor preoţi care nu iau treaba în serios, lăsînd lucrurile să meargă de la sine, trăind din punct de vedere pastoral prea comod. Ei au şi cărţi, fac şi catehizare.
Unde ar fi astăzi lumea, unde ar fi atîtea milioane de suflete, dacă preoţii buni ar fi părăsit apostolia lor din pricina greutăţilor pe care le întîmpinau? Biserica a trebuit să lupte trei veacuri şi s-a scăldat în sîngele martirilor săi, pentru ca să poată. obţine dreptul de existenţă, aici, pe pămint. Iar noi, oamenii de puţină credinţă, ne vom da înapoi la cea dintîi încercare, cînd sectanţii seamănă ziua în amiaza mare neghina peste lanul de grîu al parohiei noastre?
Să iubim pe Dumnezeu, să iubim poporul, să ne iubim înţelepţeşte şi pe noi înşine şi nu vom da înapoi în faţa unei mici jertfe cînd va fi vorba de mîntuirea sufletelor. « Căci care este nădejdea noastră . . . sau cununa laudei noastre?» Au nu sînteţi voi preoţii înaintea Domnului nostru lisus Hristos pînă la a doua Lui venire? Oare preotului zelos îi este rezervată în cer doar o singură cunună ? Sfîntul Grigore cel Mare răspunde că atîtea cununi îşi cîştigă păstorul, cîte suflete mîntuieşte. Ba se va număra încă între principii acestei împărăţii: « Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor y) (Matei 5, 19) şi cum se mai spune: « Cei ce învaţă dreptate pe mulţi, vor fi ca şi stelele veşnice».
Oferă-te, deci, Păstorului păstorilor să te trimită în căutarea oii răt㬠cite, că a ieşit din cîrd şi, cum se zice, « marginile sînt ale diavolilor».
DăVuiţi-vă', preacinstiţi preoţi, si fiţi gata în toate ocaziile ce vi se vor prezenta pentru a lucra împreună cu Hristos Domnul la mîntuirea sufletelor ! «Foc am venit să arunc pe pămînt şi ce alta doresc decît să se aprindă ?».
Ferice de preotul vrednic pe care Părintele veşnic îl proclamă fiul Său în raiul plin de uimirea îngerilor, care este Raiul preoţilor. Există, cum ar spune Sfîntul loan Gură de Aur, şi un iad al preoţUor, că nu vor scăpa de păcatele celor păstoriţi dacă i-au lăsat în rătăcire. Şi SfînttJ Grigore Teologul spune: « Tot atîtea suflete ucidem, cîte lăsăm să se osîn- dească din vina noastră».
' 25. După o lungă experienţă de duhovnic, îndrăznesc să vă întreb ce metode spirituale aţi folosit mai mult pentru formarea şi creş¬ terea fiilor duhovnieesti ? Care anume dintre ele au dat cele
»
mai bune rezultate?
— N-aş vrea să displăcem lui Dumnezeu, dar am voi să fim şi pe înţelegerea oamenilor. Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul630 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
să vină la el liberi, ca la un mare prieten şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat, şi să se ştie de la început, ca nici un moment nu-i mai important, mai extraordinar pentru toată exis¬ tenţa lui aici, pe pămînt, şi în veşnicie ca acest moment solemn al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reuşeşti sâ nu rămînă nici un păcat nespus, oricît de mic ar fi. fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Să-i arate duhov¬ nicul multă iubire şi preţuire, că se spovedeşte curat şi este mult apreciat, că spune cu inimă frîntă şi smerită toate păcatele, oricît de mari ar fi. Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi uti har al harurilor, cum spune un mare autor duhovnicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului taiuei. Dacă îl scapi şi scoţi un suflet din adine de ape, nu-1 mai mustră nimeni de ce este ud.
Am văzut că se bucură, pe drept cuvînt, toţi cînd le dovedeşti că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea judecată de apoi, lucru întărit şi de spusele Sfîntului loan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blîndeţe şi cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor şi să fie înţeles, spun la mulţi, că e zadar¬ nică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunindu-le: Frate sau soră, ştii cum eşti frăţia ta? La fel cu acela care a greşit de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, ca greşeşte la noapte iar !
Trebuie să-i amintim, cînd este lingă tine, venit cu inima mai preg㬠tită spre uşurare şi folosinţă, că vom muri în curînd, « adică vom mirge la casa veşniciei noastre» (Ecles. 12, 5). Să le spunem credincioşilor ce vin la spovedanie, cu iubire şi deschis, că timpul, lumea şi toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă şi nu ne va mai rămîne altceva decit Dumnezeu şi viaţa veşnică: «.Onorurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură veşnicia rămîne!». Va ă bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoşată ! A mă înfăţişa la judecata lui Dumnezeu, singur în faţa Lui, a fi întrebat şi examinat din toată viaţa mea de un Judecător drept, care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii, care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta, deci, trebuie sa cugetăm fiecare; Cînd şi cum voi muri eu !
Dragostea, înţelegerea, blîadeţea şi harul Duhului Sfîut să umbrească inima duhovnicului şi a credinciosului în ceasul spovedaniei! Se va simţi că pleacă cu o inimă uşoară de miel, chiar dacă s-a considerat în viaţă un leu neînfricat.cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 631
Aşa am dorit şi aşa am căutat să procedez şi am avut multe bucurii şi nădejdi şi roadele le las în voia Dreptului Judecător.
26. Care sînt cele mai grele probleme care se intilnesc în scaunul de spovedanie şi cum le rezolvaţi?
— Conflictele de familie, îndoiala în credinţă, suferinţele de tot felid, divorţul, avortul, iată cîteva dintre ele. O problemă mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedanie din partea altora sau vin la întîmplare, cu un fel de*a se înşela singuri. Aceştia nu au prea multă cunoştinţă de importanţa tainei pocăinţei şi nici nu ai o trezvie a conştiinţei. Desigur, se riscă să nu se spovedească sincer, curat, din conştiinţă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi. Aceştia trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea, după puterea lor de înţelegere, că le trezeşti conştiinţa, profitînd de singurul fapt important, că totuşi au venit la tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri. O lămurire intensă trebuie pentru a nu-şi ascunde păcatele sau spunerea lor cu scuze, cu mai multe înţelesuri, lucru atît de nesuferit în faţa Drep¬ tului Judecător, sau primirea cu nevrednicie a Prea Curatelor Taine, aceasta nnmindn-se furt de cele sfinte, păcat împotriva Duhului Sfînt.
Toate acestea trebuie spuse cu căldură şi, prin mda lui Dumnezeu Care îi iubeşte pe toţi, poate fi salvat, dezlegat şi deci iertat. Este o gre¬ şeală să-l dezlegi pe om, rămînînd în confuzii de felul acesta. Astfel de dezlegări nu au nici o valoare, ba se va mai agrava starea sufletului celui ce vine la spovedanie. Am avut la scaunxd de spovedanie două cazuri grave. Primul caz, un om care nu voia să-şi mărturisească un păcat foarte grav. După mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi, desigur, nu l-am dezle¬ gat. După cîteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvînt putea fi salvat, dar din mîndrie a refuzat. Lucrul acesta a speriat şi înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau căderea lui.
Un alt caz, destul de înspăimîntător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mînăstire pentru Sfîntul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zde l-am rugat şi am insistat să se spo¬ vedească la un duhovnic, că eram mai mulţi, arătîndu-i, cu timp şi blîn- deţe, că bunul Dumnezeu a linduit iertarea tuturor păcatelor prin spove¬ danie. însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească. Noaptea, cînd eram la Sfîntul Maslu a treia zi, a început deodată să strige tare că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea toate păcatele lui. Foarte speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Dar pe cînd îl apoved^eam, numai atît mai putea spune: «Am făcut! Am făcut!»... şi a murit pe braţele mele. L-am dezlegat cu un sentiment de răspundere şi milă.632 ' CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. întimplarea aceasta 8-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii buni pentru bietul tău suflet ! Ce izvor de nelinişte şi frică în cbpele din urmă, cînd liniştea e atît de necesară ! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte nepregătit! « Viermele păc㬠tosului nu doarme», spune Sfînta Evanghelie (Matei 9, 48).
Prima mustrare de conştiinţă a păcătosului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă şi de nimica, pentru care este osîndit pentru totdeauna; a doua mustrare este cugetul că printr-o mică osteneală ar fi putut fi fericit, şi ultima este cugetul că pierzînd pe Dumnezeu, bunul cel mai înalt, a pierdut totul.
împHnească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne !
i, 27. Spuneţi un cuvînt de folos pentru fraţii şi fiii noştri sufleteşti de astăzi.
' — Iată cuvîntul meu, pe care îl adresez fiilor Bisericii noastre: credeţi în Dumnezeu, iubiţi Biserica şi ascultaţi de părinţi şi de păstori. Mergeţi în viaţă pe singurul drum — smerenia. Sărutaţi mîinile mamelor care v-au născut şi ale preotului care v-a botezat şi vă spovedeşte.
Faceţi-vă un nume bun alături de Hristos, în mijlocul acestor fră- mîntări şi concepţii amestecate. Rugaţi-vă mult, cît mai mult. Rămîneţi eroi numai ai lui Hristos şi citiţi mereu din Cartea Vieţii, care este Sfînta Scriptură.
Vitejia voastră va avea nume mare numai atunci ctnd vă veţi birui pe voi înşivă. Fugiţi de desfrînare şi de patimile tinereţii.
Veţi fi liberi numai cînd veţi păşi cu iubire spre cei care vă urăsc. Ier¬ taţi pe toţi^ miluiţi şi vă rugaţi pentru toţi oamenii.
Voi, fiilor duhovniceşti, râmîneţi cu Dumnezeu în toată veşnicia şi veţi fi cei mai fericiţi oameni pe pămînt şi în cer. Păziţi-vă trupul, mintea şi inima curate. Că zice Duhul Sfînt: «Eiule, dă-mi inima ta!» (Prov. 23, 26). Şi aceasta o putem face numai prin rugăciune, spovedanie şi S/înta împărtăşanie.
«împlinirea voinţei dumnezeieşti să jie deci ţinta tuturor dorinţelor, japtelor, meditaţiilor şi a suspinelor noastre». Mnlţumeşte-te cu tot ce-ţi rînduieşte Dumnezeu şi zi mereu: Doamne, eiim ai binevoit, aşa ai făcut! « Căci aceasta este pacea care covîrseşte toată mintea» (FUip. 4, 7).
Să ne rugăm tuturor sfinţilor şi mai ales Maicii Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă înaintea Prea Sfintei Treimi. O, iubire nea¬ junsă, Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, roagă-te neîncetat lui Hiistos-Dumnezeu pentru noi !
cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA
Răteşti este cea mai reprezentativă mînăstire de călugăriţe din Episcopia Bu¬ zăului. Peste o sută de suflete se roagă lui Dumnezeu ziua şi noaptea, cerînd milă şi iertare pentru ele, pentru cei din suferinţă, pentru toată lumea. Sfînta Liturgiiie zilnică formează centrul vieţii duhovniceşti a obştii de aici, a întregii lumi creştine. Jertfa lui Hristos de pe Golgota se perpetuează în lume şi în inimile noastre prin jertfa litur¬ gică săvîrşită zilnic în biserici şi mînăstiri.
Iată ce mare rol, cc dumnezeiesc har au preoţii în bisericile şi mînăstirile noastre ! în faţa acestor sfinte altare, în care se jert¬ feşte liturgic Hristos Mîntuitorul lumii în fiecare zi, stau credincioşii şi călugării şi se jertfesc şi ei prin pocăinţă şi rugăciune, atît pentru ei, cît şi pentru toţi oamenii.
Şi dacă prin rugăciune şi viaţă duhovnicească ne jertfim toţi înaintea Domnului, cu cît mai mult nu trebuie să se jertfească preotul care jert¬ feşte pe Hristos pentru mîntuixea lumii?
Unul dintre neobosiţii slujitori şi duhovnici ai mînăstirilor noastre este şi Arhimandritul nstinian Creţu, actualul părinte duhovnicesc al Mănăstirii Răteşti. H vna Prea Cuvioşiei Sale pentru biserică, pentru slujbă, pentru Dumnezeu, ca şi blîndeţea şi smerenia care îi împodobesc inima şi faţa, fac din Arhimandritul lustinian un preot adevărat şi un duhovnic mult căutat de călugări şi mireni. După primii ani de ucenicie în mînăstirile Neamţ, Dobruşa şi Cernica, unde termină Seminarul Mona¬ hal şi apoi Facultatea de Teologie la Cernăuţi, părintele lustinian este, pe rînd, stareţ la Dragomima şi Putna, exarh al mînăstirilor din Buco¬ vina şi din Eparhia Romanului şi Huşilor şi încă 20 de ani eclesiarh şi duhovnic al Catedralei episcopale din Roman.
Ajuns la vîrsta de 80 de ani, Arhimandritul lustinian este tot aşa de activ şi rîvnitor pentru cele sfinte, pentru biserică, pentru nevoinţa
• S-a născut în anul 1908, în satul Ermoelia — Tighina. în 1936 a fost tuns în monahism, in 1942 hirotonit preot, între 1950—1953, stareţ al Mînăstirii Putna, apoi încă trei ani exarh al Episcopiei Romanului şi Huşilor şi eclesiarh mare pînă în 1976, cînd se retrage ca duhovnic la Mînăstirea Răteşti.834 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
vieţii monahale, pentru duhovnicie. în calitate de duhovnic al obştii Mînăstirii Răteşti, formată din 125 de maici şi raaofore. Sfinţia Sa îşi împlineşte cu frică de Dumnezeu înalta misiune evanghelică. Dorind Bă învăţăm cîte ceva din experienţa Prea Cuvioşiei Sale, l-am invitat la un mic dialog, pe care îl redăm în paginile ce urmează spre folos şi îndrumare sufletească.
1. Prea Cuvioase Părinte lustinian, cine v-a îndemnat să îmbrăţişaţi
viaţa monahală?
— Educaţia bună, creştinească din familie şi vizitarea de mic a mînăs- tirilor. Acestea mi-au revelat pe Dumnezeu şi m*au îndemnat să fiu şi eu un smerit următor al lui Hri^tos. îmi erau tare dragi călugării, îmbr㬠cămintea şi mai ales viaţa lor. în mod deosebit mă transformau slujbele mînăstireşti, care au darul să te urce cu inima la cele cereşti.
2. Ce duhovnici şi preoţi deosebiţi aţi cunoscut şi ce ierarhi v-au
zidit mai mult în viaţă?
— în tinereţe am cunoscut, ca stareţ la Minăstirea Putna, doi duhov¬ nici buni, protosiaghelii loachim şi Ilie. La Episcopia Romanului am cunoscut doi preoţi de mir renumiţi în Moldova, pe părintele Gheorghe Vlad, 30 de ani fost director al Seminarului Teologic din Roman, un mare teolog, predicator şi trăitor, şi, al doilea, pe părintele Constantin Adască- liţei, mare preot misionar, predicator de renume şi un suflet care ardea pentru Hristos. Predicile lui deşteptau pe mulţi din nesimţirea inimii. Dintre ierarhi, cel mai mult m-a zidit sufleteşte înalt Prea Sfinţitul TeofiJ, pe cînd era episcop la Roman. Eişra într-adevăr un ierarh model, un ade¬ vărat păstor de suflete, iTu om de rugăciune şi de milostenie. Mulţi au fost ajutaţi de înalt Prea Sfinţia Sa, atît material cît şi moral, cînd erau în necazuri şi suferinţă. Mi-amintesc, cînd slujeam cu dînsul Sfînta Li¬ turghie, ne întreba dacă ne-am spovedit mai întîi, dacă am postit, dacă sîntem împăcaţi cu toţi oamenii şi dacă ne-am citit toată rînduiala pentru Sfînta Liturghie şi împărtăşanie. El cerea tuturor preoţilor o spovedanie deasă şi o viaţă de familie şi de păstor exemplară. Dar cei mai vestiţi duhovnici pe care i-am cunoscut îu viaţă îi consider pe părinţu Gleopa Ilie şi Paisie Olaru de la Sihăstria. Viaţa lor, smerenia lor, nevoinţa lor, iscusinţa lor în cele duhovniceşti îi situează astăzi printre cei mai buni duhovnici români. ^
3.Cum vă simţiţi]dohovniceşte la Minăstirea Răteşti?
— Foarte bine mă simt. Slujesc zilnic Sfînta Liturghie şi toate lau¬ dele, ca unul tînăr; spovedesc soborul, împărtăşesc, dau sfaturi la maicicu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 6S5
şi la credincioşi, fac tot ce pot la vîrsta mea, ştiind că secerişul este tot mai mult, iar lucrătorii, adică preoţii devotaţi, sînt tot mai puţim. Do¬ resc să nu îngrop talantul atît de scump al preoţiei, prin nelucrare şi Icnevire. De aceea lucrez cu el cît pot mai mult, pînă mai am vreme în trup, piuă mă cheamă Domnul la cer.
4. Care vă sînt cele mai mari bucurii duhovniceşti în viată?
— Cea mai mare bucurie şi satisfacţie sufletească pentru mine este că sînt preot şi că mă aflu în slujba lui Dumnezeu cel viu care umple tot universul. Nimic nu este mai sfînt în viaţă decît să-ţi dăruieşti existenţa slujirii Adevărului care este Dumnezeu. Repet şi eu cuvintele marelui mitropolit ardelean Andrei Şaguna: «A doua oară dacă m-aş naşte aici pe pămînt, tot preot m-aş face !», mărturisesc aceasta cu toată convingerea conştiinţei mele. Preoţia înseamnă neîncetată dăruire, jertfă şi slujire a lui Dumnezeu şi a oamenilor prin puterea harului Duhului Sfînt în vederea mîntuirii lor.
A doua mare bucurie în calitate de preot este duhovnicia, care este cea mai grea latură a preoţiei. Duhovnicia pe mulţi preoţi îi mîntuieşte, dacă o lucrează cu înţelepciune, şi pe mulţi îi osîndeşte, dacă nu ştiu şi nu se silesc să fie duhovnici buni. A fi un bun duhovnic şi a înduhovnici şi pe alţii cu care vii în conctact prin taina Spovedaniei, înseamnă a împlini chemarea pe care o face Marele Arhiereu lisus Hristos fiecărui preot, de a fi «un bun iconom al tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. 4, 1). Duhovnicul este samarineanul milostiv care îngenunche lîngă fiecare penitent ce vine la scaunul de mărturisire, legîndu-i ranele păcatelor, turnînd peste ele untdelemnul iertării şi vinul canonului de ispăşite.
Ca duhovnic al Mînâstirii Răteşti am căutat să ţin trezvia în inimile maicilor, marea bucurie şi cinstea de a fi mirese lui Hristos. Dacă în lume unii miri îşi înşeală miresele, Hristos Mirele ceresc nu ne înşeală nicio¬ dată, căci logodirea cujHristos se face, nu pentru o zi, pentru cîţiva ani, ci pentru veşnicie.
5. Cum aţi împlinit marea^misiune^evaughelică de^părintelduhovni-
cesc?
— Duhovnicia este frumoasă, dar este foarte grea. Aduce mari bu¬ curii, dar şi mari răspunderi şi chiar osindă. Pentru că aici se lucrează cu suflete vii în care se odihneşte Prea Sfînta Treime şi împotriva cărora diavolii dau cel mai greu război să le biruiască, să le arunce în iad. în¬ gerii se luptă cu diavolii în chip nevăzut pentru fiecare suflet, iar duhov¬ nicul este vasul Duhului Sfînt care conduce această luptă şi trage fiecare suflet prin spovedanie din iad şi din mîinile duhurilor rele.636 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
La vîrsta mea de octogenar am reuşit să formez mai mtdţi fii duhov- niceştii călugări şi mireni, pe care îi pomenesc zilnic în smeritele mele rugăciuni către hunul Dumnezeu. Fiii duhovniceşti se nasc, se formează, se modelează şi se întăresc prin deasa spovedanie. Ce mare este taina spovedaniei ! însă duhovnicia nu se opreşte numai la scaunul de mărtu¬ risire sub epitrahil, ci se continuă pe toate planurile şi în orice moment. Eu mereu povăţuiesc pe fiii mei duhovniceşti să devină locaşuri ale Du- hiilui Sfînt prin trăirea vieţii în rugăciune, în smerenie şi în curăţie sufle¬ tească şi trupească. îi îndemn să fie mereu în concordanţă cu viaţa Mîn- tuitorului pe pămînt, cu învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii noastre Ortodoxe. Orice ascultare în viaţa de mînăstire, fie mică sau mare, este o prelungire a Sfintei Liturghii care este o permanentă ascultare a Fiului faţă de Tatăl, căci Fiul S-a jertfit pe cruce din iubire şi ascultare. Orice ascultare monahală, dacă este făcută cu dragoste şi fără cîrtire, ca pentru Hristos, este o unire a jertfei noastre cu jertfa Mântuitorului Hristos în cadrul dumnezeieştii Liturghii.
Ca duhovnic am pus mare accent pe rugăciune, pe ascultare şi, în aceeaşi măsură, pe deasa spovedanie şi Sfînta împărtăşanie, care înseamnă curăţirea sufletului, învierea noastră duhovnicească şi hotărîrea de a ne îndrepta şi a urca pe Taborul învăluit de foc dumnezeiesc. Nu se poate vorbi de o viaţă duhovnicească fără deasă spovedanie şi rugăciune, fără ascultare, smerenie şi Sfînta împărtăşanie.
6. De ce vin credincioşii mireni la mînăstiri?
p
— Vin să se roage împreună cu noi, vin să se încălzească la mimi de la călugări, vin să ia exemplu în toate de la noi. Pentru că orice minăs- tire este o oază duhovnicească care atrage pe mirenii dornici să se înt㬠rească sufleteşte şi să se uşureze de povara necazurilor cu care sînt confruntaţi în lume. Apoi mirenii au o mare evlavie şi nădejde în rugăciunile ce se fac pe la mînăstiri. De aici şi marea noastră datorie să nn-i smintim, să-i primim cu dragoste, să-i odihnim, să le dăm sfatun bune, cărţi, îndemnuri creştineşti, să-i spovedim şi, dacă sînt pregătiţi, eă'i şi împărtăşim.
7. Care este problema principală ce preocupă pe monahi astăzi?
— Este înnoirea vieţii duhovniceşti şi formarea de monahi tmen, evlavioşi, devotaţi Bisericii lui Hristos şi cu o bună pregătire teologică. Deşi avem vocaţie monahală, mînăstirile duc încă lipsă de tineri cu mare vocaţie, de călugări instruiţi duhovniceşte, de teologi de prestigiu^ în mînăstirile noastre, de duhovnici bnni care să continue tradiţia marilor noştri duhovnici. Ne trebuie călugări cu rîvnă pentru biserică, iubitoricu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 637
de rugăciune, smeriţi, ascultători, teologi buni, cunoscători ai Sfinţilor Părinţi şi cu milă pentru credincioşi, pentru toată lumea. Nici teologi fără trăire duhovnicească, nici trăitori fără cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Iată marile probleme cu care se confiruntă mona¬ hismul ortodox astăzi. De felul cum vor fi rezolvate aceste două probleme — înnoirea vieţii monahale şi formarea tinerilor noştri monahi — va de¬ pinde viitorul monahismului nostru. Or, lumea, credincioşii, aşteaptă mult de la noi, mult mai mult decît credem, decît putem da. Astăzi nu putem afirma că ne mîntuim singuri, fără credincioşi; precum nici ei nu se vor putea uşor mîntui fără mînăstiri, fără rugăciunile călugărilor şi contribuţia duhovnicilor.
8. Cum ar putea fi formaţi duhovniceşte mai bine monahii tineri?
— Ceea ce îi atrage pe tinerii noştri să vină într-o mînăstire, este, în primul rînd, viaţa de obşte. Apoi buna rînduială din acea mînăstire. Adică slujbele frumoase de la biserică, atmosfera de rugăciune din obşte, cîntările de la strană, armonia şi iubirea duhovnicească dintre monahi. Mai presus de toate sînt cele două persoane care dau tonul în orice aşezare monahală — stareţul şi duhovnicul. Dacă aceşti doi factori—stareţul şi duhovnicul — sînt duhovniceşti, toata obştea se înnoieşte, creşte nivelul ei duhovnicesc, este armonie deplină între vieţuitori, şi toţi sînt în pace şi mxilţumiţi sufleteşte. Dacă stareţul şi duhovnicul, sau duhovnicii sînt oameni de rugăciune, de ascultare, de rînduială şi iubesc biserica, slujbele frumoase, ascultarea, smerenia şi citirea sfintelor cărţi, toţi monahii, tineri şi bătrîni, îi vor imita. Iar dacă aceşti doi factori princi¬ pali care menţin duhul şi armonia într-o mînăstire nu sînt la înălţime duhovnicească, acea mînăstire va slăbi din zi în zi pînă la destrămarea ei. Cum să vină tineri într-o asemenea mînăstire?
Pe lîngă viaţa de obşte şi buna rînduială din mînăstire, pe tineri îi atrage la nevoinţa monahală îmbinarea rugăciunii cu munca, în ■ mod echilibrat. Nici numai rugăciune, nici ascultare fără măsură şi fără rug㬠ciune, cum se practică în unele mînăstiri. Cel mai bine este să participe cu toţii la slujbele bisericii, apoi să se ducă fiecare la ascultarea rîuduită. ^ c
0 grijă majoră în mînăstiri, mai ales pentru formarea tinerilor, este studiul, catehizarea, teologia. Călugării noştri de astăzi nu sînt pregătiţi teologic la nivelul călugărilor din alte ţări creştine. Ne trebuie călugări bine pregătiţi şi duhovniceşte şi teologic. Cînd toată lumea studiază, învaţă, doreşte să cunoască, te invită la dialog. Cînd sectele se înjmijJţe-sc din zi în zi şi caută să convertească pe ortodocşi chiar la doinjciliu, noi, monahii, nu putem sta indiferenţi, neînstare să discutăm teologic cu ei,«38 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
să le dăm un răspuns clar, să apărăm învăţătura de credinţă ortodoxă. Ne trebuie monabi tineri bine pregătiţi, atit printr-o viaţă monahală înaltă,. cît şi prin cunoştinţe teologice înalte, pe măsura vremii pe care o trăim.
Dar promotorul care conduce curentul de înnoire duhovnicească într-o mînăstire este duhovnicul şi nu mai pmţin stareţul. Fără duhov¬ nici buni nu se poate vorbi de o înnoire a vieţii monahale. Cărţile sfinte şi rugăciunea nu sînt suficiente pentru o înnoire duhovnicească. Precum, acel famen etiopian nu putea să înţeleagă cartea profetului Isaia, pînă nu l-a întîlnit şi luminat diaconul Filip (Fap. Ap. 8, 31), tot aşa se în- tîmplă şi cu vieţuitorii dintr-o mînăstire fără duhovnici. Cărţile sfinte şi rugăciunea întreţin focul credinţei isuflat de duhovnic, ca nu cumva să se stingă de vîntul ispitelor. învăţăturile biblice şi patristice trebuie explicate şi reamintite. Şi acesta este rolul duhovnicului.
9. Ce trebuie să facă monahii pentru a dobîndi mîntuirea sufletului?
— Să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, că dacă o poruncă vor călca, pe toate celelalte le vor pierde. Apoi să împlinească cele trei voturi sau făgăduinţe monahale — ascultarea, sărăcia de bună voie şi fecioria (curăţia). Aceste trei virtuţi au mare putere să mîntuiască şi să indumnezeiască pe monabi.
Eu recomand şi învăţ că drumul cel mai scurt care duce la mîntuire este desăvîrşita smerenie, după cuvîntul Domnului care zice: « Cel ce se va smeri, se va înălţa». Apoi este tră'irea în desăvîrşită iubire, cum ros¬ tim la Tatăl nostru: «Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Şi a treia scară care ne urcă mai uşor la cer este a nu judeca pe nimeni, cum ne învaţă Mântuitorul: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi». Deci, smerenia, iertarea şi osîndirea sînt cele trei trepte care ne deschid cu siguranţă împărăţia cerurilor.
10. Ce sfaturi de mîntuire daţi mirenilor şi fiilor sufleteşti?
— Mîntuirea mirenilor este strîns legată de familie, de copiii pe care îi nasc şi îi cresc şi de biserica satului de care depind duhovniceşte. Mi¬ renii şi fiii mei duhovniceşti, dacă nu-şi ucid copiii pe care li-i dă Dumne¬ zeu, dacă le dau o creştere bună, creştinească, dacă nu se lasă biruiţi de beţie, desfrînare şi ură şi dacă se spovedesc regulat şi merg la biserica, au toată nădejdea mîntuirii. Fără acestea, ei rămîn pe calea osîndirii. Deci să fie foarte legaţi de biserica de care depind şi de preotul care îi păsto¬ reşte, iar în casele lor sa se roage mai mult, să facă milostenie, să citească şi cărţi sfinte, să muncească cinstit, să îndemne şi pe alţii la fapte bune şi cu siguranţă se vor mîntui. Altfel vor culege ce-au semănat: boli, sufe* rinţă, copii răi, moarte şi osîndă.
cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA
11. Ce sfaturi daţi călugăriţelor din obştea Mînăstirii Răteşti?
— Le sfătuiesc să fie mereu pregătite pentru marea întîlnire cu Mirele ceresc, care va veni în curînd pe norii cerului la sfîrşitul veacurilor. Apoi să cugete la întrebările ce le va pune Dreptul Judecător. Le mai sfătuiesc să aibă permanent candelele aprinse, că fără veste vor auzi glasul îngeru¬ lui: «Iată, Mirele vine, ieşiţi întru întîmpinarea Lui!» Le spun că nu este suficientă numai fecioria, ci le trebuie şi untdelemnul faptelor bune şi smerenie pentru mîntuurea sufletului. Iar dacă le vor înconjura ispite grele în viaţă, să se roage Mirelui Hristos, să citească Psaltirea, să pos¬ tească, să facă metanii, să pună şi pe altele să se roage pentru ele, şi să ceară ajutorul Maicii Domnului, că mare îndrăzneală are ea înaintea Prea Sfintei Treimi. Acatistul şi Paraclisul Maicii Domnului fac minuni, dacă le citim cu post şi lacrimi. însă să nu uite mai întîi a se spovadi la duhovnic şi a urma sfatul lui.
12. Ce canon obişnuit Jali celor pe care îi mărturisiţi?
— în primul rînd le cer să-şi mărturisească cu căinţă şi lacrimi păca¬ tele făcute. Apoi le dau canon să părăsească pentru totdeauna păcatele mărturisite şi să aducă şi pe alţii pe calea credinţei, adică sa-i aducă la biserică', la spovedanie, la mîntuire. Dumnezeu ne iartă în măsura în care şi noi iertăm pe cei din jurul nostru. Dobîndim mîntuire sigură şi repede, prin întoarcerea altora la credinţă, la pocă'inţă, la sfinţenie. Ne mîntuim mai uşor prin alţii, dacă reuşim să-i aducem pe calea mîntuirii. Primii de care sîntem datori să ne îngrijim sînt părinţii, fraţii şi copiii noştri. Pe ei să-i întoarcem mai întîi, apoi pe toţi ceilalţi fraţi.
13. Ce maici mai duhovniceşti se nevoiesc astăzi în Mînăstirea Răteşti?
— Sînt mai multe, dar amintesc doar cîteva. Prima pe care o amin¬ tesc este maica Zenaida Aldea, de 97 ani, din Grădiştea — Buzău. Se nevoieşte aici în Răteşti din anul 1912. 0 vizitez mereu şi o găsesc rugîn- du-se şi aşteptînd sfîrşitul. Se căleşte că nu a făcut mai mtdte fapte bune şi practică rugăciunea lui lisus. Altă maică sporită este maica Eu- frosina Untan, de 90 de ani, de loc din judeţul Sibiu. A venit la mînăs- tire în 1910 şi a trecut prin toate ascultările. Nu lipseşte de la sfintele slujbe. Maica luliana Stan este şi ea una dintre cele jnai nevoitoare călug㬠riţe din mînăstire. Are 84 ani, a venit în mînăstire din anul 1926, a trecut prin multe ascultări şi este schimonahie. Este un model viu pentru toate.
14.Ce sfaturi sfinte lăsaţi ucenicilor după moarte?
— Să se roage mult pentru mîntuirea sufletului meu, că de nimic nu are mai multă nevoie sufletul atunci decît de rugăciune şi milostenie.640 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Să nu mă uite ucenicii şi fiii duhovniceşti, cum nici eu nu i-am uitat. Cînd vine ceasul morţii, cu atît numai plecăm: cu credinţa tare în Dum¬ nezeu şi cu faptele pe care le-am făcut.
PROTOSINGHELUL DANUL BĂICUŞ *
Mînăstirea Cozia
între duhovnicii cu o profundă trăire şi experienţă de viaţă monahală,
Piotosinghelul Danul Baicuş din obştea BRnăstirii Cozia se numără printre
cei mai apreciaţi. Slujitor încă activ la altarul bătrînei mînăstiri, duhovnic
iscusit şi părinte căutat de monahi şi de credincioşi. Prea Cuvioşia Sa se
jertfeşte prin ascultare şi iubire pentru mîntuirea sa şi a fiilor săi
duhovniceşti.
Părintele Daniil este mai întîi un profund nevoitor. Se roagă, prive- ghează, face milostenie şi posteşte miîlt. Apoi citeşte şi meditează zUnic la cuvintele dătătoare de viaţă ale Sfintei Scripturi. Puţini alţi călugări cunosc atît de bine textele Sfintei Scripturi. Citeşte mai ales noaptea după orele de rugăciune, apoi meditează şi face însemnări duhovniceşti pe mar¬ ginea celor citite, pe care le oferă credincioşilor şi fiilor săi sufleteşti. L-am invitat pe Părintele DaniU la un dialog duhovnicesc. Nu puteam să-l uit, căci este un suflet al iubirii care arde ca o flacără în taina inimu sale. Cîteva din sfaturile date le publicăm în paginile de mai jos ale acestei cărţi. Ele sînt izvorîte dintr-o inimă curata şi smerită, atinsa de focul iubirii, cu o îndelungată experienţă a rugăciunii. 1. De ce nu putem spori în sfînta rugăciune oricît atn dori ? — Cauzele sînt multe, dintre care cea mai de seamă este că nu iubim pe Dumnezeu cu toată inima, aşa cum ni se cere şi cum este de drept; pentru că cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima « cugetă la El ziua şi noaptea», cum ne spune psalmistul David. Cauza că nu-L iubim cu toata inima este păcatul care lesne ne înconjoară (Evrei 1, 1). Acestea smt cele şapte păcate de moarte care ne dau război fiecare din ele: a. îmbuibarea ţi lăcomia pîhtecului; b. desfrînarea, căci numai acceptarea unui gînd este desfrînare; c. iubirea de bani şi de lucruri materiale; d. mînia; e. invidia; f. lenevia; g.mîndria împreună cu slava deşartă, fiica ei iubită cu carelucreaza • S-a născut îu anul 1909 într-un sat din judeţul Buzău, ta 1938 a intrat cu &atele său Nifon în Mînăstirea Cozia, unde s-a tuns în monahism şi a fost hirotonit preot. De peste 20 de ani este duhovnic principal al mînăstirii şi al cre¬ dincioşilor care vin aici.cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 641
împreună. Acestea ne luptă pe fiecare din noi şi cînd acceptăm vreuna din ele, atunci lăsăm pe Dumnezeu şi rugăciunea şi ne închinăm ei, cum scrie proorocul Daniel despre cei trei tineri şi de chipul cel din Deir, că aceştia au preferat a fi aruncaţi în cuptorul aprins, decît să se închine la acel idol al lumii.
Am scris aceasta, ca să ne dăm seama de unde ne vin înşelarea şi depărtarea de rugăciune, să ne oprim picioarele de la calea cea rea a lumii, care duce Ia pierzare şi să căutăm a merge pe calea cea strîmtă a înfrînării de la orice patimă. Deşi înfrinarea este necăjicioasă, doar urmînd-o mergem în urma Domnului nostru lisus Hristos Care ne-a spus: « Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi ur¬ meze'» (Matei 16, 24). Că cine vrea să-şi scape viaţa (adică viaţa cea lu¬ mească) o va pierde pe cea după voia lui Ddmnezeu. Iar cine, prin ascul¬ tare de lisus Hristos, va pierde viaţa cea lumească, acela cîştigâ adevărata viaţă — a trăi după voia lui Dumnezeu. Numai cei ce urmează pe lisus Hristos pot a I se ruga şi a fi ascultaţi; că cine nu urmează Lui, se află străin şi nu se poate apropia de El. Aşa ne-a vorbit El:« Voi sînteţi prietenii mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu» (loan 15, 14). Iar porunca Lui este aceasta pe care o zice: « So vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu». Că nu este dragoste mai mare decît aceea ca să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi, adică tot ce-i stă în putinţă din dragoste pentru fraţii cei în credinţă. Numai cine lucrează aşa poate să-şi ţină rugăciunea continuă către Dumnezeu.
A creşte în rugăciune înseamnă a creşte în dragoste către Dumnezeu, cum ne spune Domnul: « De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi vă va da alt Mingiietor ca să rămină cu voi în veac. Duhul jidevărului pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-E cunoaşte, voi îl cunoaşteţi că rămîne cu voi şi vafi în voi» (loan 14, 15 —17). Iată dar că numai cei ce iubesc pe lisus Hristos primesc pe Mîngîietorul, Duhu'l cel Sfînt, şi se întreţin în rugăciune întotdeauna, pentru că în aceasta găsesc cea mai mare bucurie. Aceştia pot zice cu Apostolul:« Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos ? Necazul sau strîmtoarea, sau prigonirea, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia^ sau sabia ?» (Romani 8, 35). Ni se mai spune iarăşi că Duhul cel Sfînt ne ajută în slăbiciunea noastră, cică nu ştim cum trebuie să ne rugăm. Dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite şi Cel ce cercetează inimile ştie care este năzuinţa Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi după voia lii'i Dumnezeu (Romani 8,26—27). ■ 642 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
2. Cum putem trece de la rugăciunea orală si citită la rugăciunea gîndită şi aimţită? Ce să facem eă creştem în sfînta rugăciune?
— Toată străduinţa noastră trebuie să o facem în a fi cu lisus Hristos întotdeatina, astfel ca cele ce citim în Evanghelie, cum a lucrat EI şi cum a vorbit, ce porunci ne-a dat şi cum a făcut în toate împrejurările vieţii cît a trăit pe pămînt, să mergem şi noi pe urmele Lui şi să facem după cum a făcut El. Numai aşa putem a ne lucra asemănarea cu Dumnezeu . care ni s-a dat din început cînd a zis:« Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră» (Fac. 1, 26). După chipul lui Dumnezeu sînt toţi oamenii pentru că toţi au în ei m nte, cuvint şi duh. Dar după asem㬠narea Lui sînt numai cei care se străduiesc a face voia lui Dumnezeu. Aşa cum ne spune Domnul:« Iubiţi pe vrăjmaşii voştri^ binecuvintaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asu¬ presc şi vă prigonesc». Dc ce? Ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri,« căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi» (Matei 5, 45).
Cum ne rugăm noi? «Doamne, lisuse Hrisioase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul !». Ce cerem noi în cuvîntul acesta miluieş- te-mă ? Cerem ca să ne dea puterea înţelegerii, a cunoştinţei voii Lui şi puterea de a urma aşa după cum El a lucrat şi după cum ne-a învăţat- Numai aşa putem spori în rugăciune cînd ne gîndim cum a gîndit El ş» simţim cum a simţit El. Şi aceasta este iubirea Lui, după cum zice ;«Fiindca alh de mult a iubit Dumnezeu luima, incit a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede fn El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică» (loan 5,16).
Exemplu bun de rugăciune ne dă Domnul şi în pilda Vameşului şi a Fariseului. Astfel, cînd ne rugăm, să avem în minte şi în inimă numai ranelc păcatelor noastre, aşa cum s-a aflat vameşul care zicea: « Dum¬ nezeule, milostiv fii mie, păcătosul!» (Luca 18, 13), întrucît condiţia iertării păcatelor noastre stă în a ierta pe fraţii noştri, după cum ne-a spus:« Dacă iertaţi greşelile fraţilor voştri şi Tatăl vostru vă va ierta greşelile voastre» (Matei 6.14).
Rugăciunea gîndită este o priveghere care înseamnă a alunga orie© gînd rău dinlăuntru! nostru, şi după ce am rămas singuri numai cu Dum¬ nezeu, atunci să spunem necazul nostru. Rugăciunea simţită este atunci cînd avem dragoste pentru fraţii noştri şi suferim împreună cu ei în neca¬ zurile lor, după cum ne învaţă Apostolul, zicînd; « Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură şi phngeţi cu cei ce pling», în felul acesta împlinim ceea ce ne-a spus Domnul cînd ziceî« Am fost flămînd şi Mi-aţi dat de am mincat,.cu PĂKINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 643
am fost însetat şi Mi-aii dat de băut. . ştiind că orice bine făcut ori¬ cărui om, lui lisus Hristos am făcut (Matei 25, 40).
3. Cmn putem trece de la rugăciunea de cantitate la cea de calitate? în ce fel să ne rugăm şi ce anume să rostim?
— Acest lucru ni-1 spune Domnul, zicîndu-ne: « Cind vă rugaţi, să nu spuneţi multe ca păgînii, căci ei cred că în multa lor vorbire vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi nevoie mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri ...» Lui ne adresăm ca fiind împreună Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh, adică Sfînta Treime.
Deci, primul lucru pe care trebu'ie să-l ştim este că Dumnezeu se află de faţă în tot timpul vieţii noastre şi că ştie toate ale noastre cîte le-am făcut, cele trecute, cele prezente şi cele viitoare. Numai cu acest gînd să cădem la rugăciune.
4. Ctuu să se roage călugării care nu au timp suficient de rugăciune?
Dar mirenii care nu au cărţi de rugăciune, nici timp să sc roage,
' se mîntuiesc fără rugăciune?
— La această întrebare mă gîndesc la Domnul nostru lisus Hristos Care, întrebat fiind de un învăţător al Legii « Care este porunca cea mai mare din Lege?», i-a răspuns: «Sa iubeşti pe Domnul Dumnezeul Iau cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Iar a doua asetnenea ei, este să iubeşti pe aproapele tău ca pe titie însuţi. în aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii» (Matei 22, 36—40).
Iată, dar, că în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui nostru se cuprinde toată Sfînta Scriptură. Că însăşi iubirea ce o purtăm în sufletul nostru pentru Dumnezeu este rugăciune şi chiar esenţa rugăciunii. Că ce vom spune despre mucenicii şi mărturisitorii de demult? Ei aveau timp de rugăciune? însă iubeau pe Dumnezeu atît de mult că preferau a muri pentru dragostea Lui. După cum zice Sfîntul Apostol Pavel: « Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos ? Necazul, sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea . . .?» (Romani 8,35). Şi încheie cuvîntul, zicînd că « nici o altă făptură nu va fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dum¬ nezeu, care este în lisus Hristos, Domnul nostru». Iată dar că în a iubi pe Dumnezeu, nu este un timp anume, ci în tot timpul şi în toate împre¬ jurările vieţii să-L avem înaintea ochilor noştri cei sufleteşti şi El ne stă în faţă aşa cum ni s-a făgăduit, zicînd:« Voi fi cu voi în toate zilele pînă la sfîrşitul veacului» (Matei 28,20).
Călugării şi credincioşii care nu au timp să se roage, adică sînt îa călătorie sau în ascultare şi nu pot să ia parte la slujbele Bisericii, se pot644 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ruga cu rugăciuni din memorie, pe care le-au învăţat pe de rost, şi mai cu seamă cu rugăciunea cea mai scurtă a monahilor: «Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Tot aşa să se roage şi mirenii; să repete rugăciuni scurte şi să aibă gîndul şi inima la Dumnezeu. Iar cînd au timp, să citească rugăciuni din cărţi, să facă după putere metanii şi să nu lipsească de la biserică.
5. Cum putem trece de Ia rugăciunea de gînd, adică din minte, la ' ' rugăciunea din inimă? Care este semnul rugăciunii din inimă?
— Prin chemarea numelui lui lisus Hristos, adică, « Doamne, lisuse Hristoase...» cu evlavie, se împlineşte cuvîntul Domnului Care zice: « Cine rămîne în Mine şi Eu în el, acela aduce multă roadă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic» (loan 15, 5). Scăpînd în cămara inimii noastre şi închizînd uşa după orice alt gînd, acolo în durerea inimii să strigăm, chemînd sfîntul Lui nume cu frică pentru slăbiciunea noastră şi cu bucurie, ştiind că în numele lui lisus se pleacă tot genunchiul, al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt (Filipeni 2,10). Iar semnul rugăciunii din inimă este ca întotdeauna să avem inima înfrintă, pentru greşelile ce le facem, şi smerită, pentru slăbiciunea şi neputinţa noastră, amintindu-ne de Cel ce ne-a zis:« învăţaţi de la Mine căci Eu sînt blind şi smerit cu ini¬ ma . ..» (Matei 11, 29).
6. Care este semnul văzut că nu ne rugăm cum trebuie lui Dumnezeu?
— Acesta se vede din primirea gîndurilor rele şi convorbirea cu ele. Să luăm deci bine seama şi cu frica lui Dumnezeu să alungăm orice gînd ne vine, ştiind că sîntem luptaţi de gîndul trîndăvirii, care este unul din cele şapte păcate de moarte, avînd în minte cuvîntul psalmistului care zice:« Fiii oamenilor, pînă cînd grei la inimă ? pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?» (Ps. 4, 2). .
7. Care este semnul văzut că ne rusăm cu evlavie lui Dumnezeu?
O
— Acest fel ni l-a arătat Dumnezeu în pilda Vameşului şi Fariseului. Să ne ferim de părerile înşelătoare şi de duhul mîudriei care dispreţuieşte pe alţii şi îi osîndeşte, iar pe sine se vede bun, netrebnic fiind. Să avem cugetarea vameşului, rugîndu-ne lui Dumnezeu cu iini.iHnţă pentru păcatele noastre şi zicînd cu durerea inimii:« Dumnezeule, milostiv fii mie, păc㬠tosul /», iertînd tot ce avem asupra fraţilor noştri (Luca 18, 9—14). Fie¬ care să ne cercetăm pe noi înşine cum ne aflăm cu fraţii noştri şi dacă ne aflăm cum arată fariseul cu dispreţ către vreunul din oameni, putem şti că nu sîntem după voia lui Dumnezeu, Cei care ne-a dat porunca să iubim pe aproapele ca pe noi înşine. , . . . . •')cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 645
8. Ce rol au lacrimile în rugăciune? De ce nu putem dobîndi lacrimi la rugăciune?
— Lacrimile la rugăciune au rolul de a ne spăla faţa sufletului nostru de necurăţia păcatului care ne dă război, aşa cum vedem la Sfîntul Apostol Petru care plîngea cu amar pentru lepădarea ce o făcuse de frică (Matei 26, 75). Lacrimile se nasc la rugăciune din iubire de Dumnezeu şi de aproa¬ pele nostru. Ele sînt semnul iubirii adevărate. Aşa vedem pe Maria Mag- dalena care spală cu lacrimi picioarele Domnului, şi despre care spune Dom¬ nul că celui cure iubeşte mult, i se iartă mult (Luca 7, 47). A plîns şi Domnul pentru moartea lui Lazăr şi cei ce erau de faţă au zis:« Iată cit îl iubea de mult» (loan 11, 36). Şi iarăşi piînge pentru cetatea Ierusalimului şi pentru eetatea sufletului omenesc, al fiecăruia dintre noi cînd vede că nu luptăm împotriva păcatului şi cădem în deznădejde faţă de Dumnezeu (Luca 19, 41). Iar pricina că nu dobîndim lacrimi la rugăciune este răceala dragostei şi împietrirea inimii care ne ţin reci faţă de iubirea lui Dumne¬ zeu şi a aproapelui nostru.
9. Ce rugăciuni trebuie să facă un monah?
— Monahul, pe deasupra datoriei ce o are orice creştin, trebuie să mulţumească lui Dumnezeu că i-a ajutat să iasă din viaţa lumii cu grijile şi greutăţile ce sînt în ea, care ţine pe om legat de ele, şi să-i ceară ajutor să poată îndeplini făgăduinţele ce le-a dat cînd s-a făcut monah: a trăi în sărăcie, in ascultare şi în feciorie, ca prin acestea să se poată apropia tot mai mult de Dumnezeu, slujindu-i smerit. Rugăciunea de laudă şi de mulţumire să nu-i lipsească niciodată.
10. Ce rugăciuni trebiue să facă un ieromonah?
— Ieromonahul, pe lîngă făgăduinţele ce le-a dat la călugărie, trebuie să ceară lui Dumnezeu în rugăciunile lui să-i dea înţelepciune şi har ca să poată sluji curat, fără lenevie. Apoi să-i deschidă mintea ca să înţeleagă Scriptura cea insuflată de Dumnezeu şi să poată duce o viaţă bună, după voia Lui. Apoi să ceară darul cuvîntului ca să poată povăţui şi pe cei care îi cer sfaturi de trăire creştinească.
11. Care este rostul metaniilor şi al închinăciunilor?
— Ele formează rugăciunea şi jertfa trupului. Făcînd metanii şi închinăciuni după putere şi zicînd:«I)oomne, lisuseHristoase, Fiul lui Dumne¬ zeu, miluieşle-mi pe mine, păcătosul», ne ostenim cu amîndouă părţile prin i-ugăciunea minţii şi plecarea la pămînt a genunchilor. Astfel predăm lui Dumnezeu şi sufletul şi trupul, de la Care le-am luat în dar.646 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
12. Cum este mai bine să sica monahul şi mireanul la rugăciune? în genuuchi, cu faţa la pămînt, cu iniinile în sus, în picioare? Ce importanţă arc aşezarea din afară a trapului la rugăciune?
-în ce priveşte starea trupului în timpul rugăciunii, depinde de pricina pentru care ne rugăm. îutr-un fel stăm la rugăciune cînd sîntcm în necaz, în genunchi sau cu faţa la pămînt, şi în alt fel cînd mulţumim lui Dumnezeu pentru tot binele ce ni-1 dă. Vedem aceasta la Domnul Care ne este idealul şi povăţuitorul nostru, al tuturor, că poziţia în care stătea la rugăciune, era după felul în care se ruga. Iar în biserică treljuie să se ţină scama de buna cuviinţă, să nu tulburăm pe alţii. Cînd ne rugăm său cîntăm, să le facem cuviincios.
Ceea ce trebuie să ştim este că Dumnezeu priveşte în inima noastră cum: ne aflăm faţă de El şi faţă de aproapele nostni şi cîtă dragoste avem, dîndu-ne mai înainte model viaţa Sa ca piklă de urmat. Intrarea la rugăciune, cu umilinţă şi ţinută cuViincioasă consună cu psalmistul care zice:« Vezi smerenia mea sr osteneala mea si lisă toate păcatele mele» (Ps. 24, 19)
13. în ce chip ne ajută cugetarea la moarte să ne rugăm din inimă?
— Cugetarea la moarte ne ajută să sporim în fapte bune, dacă sîntem conştienţi că viaţa noastră de pe pămînt ne este dată să lucrăm cele bune şi că primim de la Dumnezeu răsplată (Matei 25, 21). Temerea noastră nu trebuie să ne fie de moarte, ci de judecata lui Dumnezeu cea după moarte, după cum ne zice ;«iVu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheena» (Matei 10, 28). Rugăciunea din inimă ne aduce multă mîngîiere, pentru că iubim pe Dumnezeu şi sînteui iubiţi de El.
14.De ce unii mireni explică după mintea lor Biblia şi caută sa predice din ea pînă cad în sectarism? Ce legătură este între secte şi citirea Bibliei sau explicarea ci?
— Sfinţii Părinţi ne învaţă că diavolul caută pierzania oamenilor prm trei lucruri: primul lucru este ca omul să nu cunoască deloc cuvîiitul lui Dumnezeu; al doilea este ca, dacă îl cunoaşte prin citirea Sfintei Scrip¬ turi, să-l interpreteze greşit şi să se rătăcească, cum sînt sectele; iar al treilea, ca, chiar dacă cunoaşte adevărul din Scripturi, să nu-1 pună în lucrare, ci să se mîudrească cu el ca fariseul şi să nu cîştige mîntuirea prin lucrarea faptelor bune din citirea Sfintei Scripturi. Iată, dar, că este pericol de rătăcire pentru cei care se încred în cunoştinţa lor şi nu vorcu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 647
să asculte cu smerenie sfatul şi învăţătura Biserieii dreptmăritoare, care are cap pe lisus Hristos (Efeseni 5, 23).
Preoţii au datoria să îndrepte cu blîndeţe pe cei ce se rătăcesc şi să stăruiască, rugîndu-se lui Dumnezeu, pentru îndreptarea lor. Iar leg㬠tura între secte şi citirea Bibliei este rătăcirea de la adevăr, pusă la cale de duhurile cele rele, care ii îndeamnă să nu se supună Bisericii din cauza mîndriei spre a lor osindă.
15. Giun trebuie să aşteptăm ceasid morţii? Cu bucurie sau cu frică pentru ziua cea mare a judecăţii?
— Cred că numai aceia care suferă necazuri mari pentru credinţa în Dumnezeu aşteaptă cu bucurie ceasul morţii. Dar eu unul, care am fost trîndav în lucnurile credinţei şi m-am ferit de suferinţă în toată viaţa, ce bucurie am de aşteptat? Dar nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu care este mare şi nu vrea moartea păcătosulu'i, că-mi va da răbdare în sufe¬ rinţele din ceasul ieşirii, să pot răbda cu recunoştinţă chinul morţii şi să cer lui Hristos, ca şi tîlharul, să mă pomenească şi pe mine în împărăţia Lui eea veşnieă şi fericită.
■16. Ce sfaturi duhovniceşti daţi fraţilor aciun Ia bătrîneţe?
— Să ia aminte fiecare la viaţa lui, dacă o trăieşte sau nu după voia lui Dumnezeu. Să nu se înşele eu amăgirea păcatului. Să se lupte ca să ţină în stăpînire trupul şi sufletul ca să devină biserică a lui Dumnezeu (1 Corinteni 3, 16), că numai aşa va putea să aibă nădejde în viaţa veşnică. Lucrul acesta să-l facă din vremea tinereţii, nu cînd va îmbătrîni cînd nu va mai avea putere şi cînd patimile vor pune stăpînire pe suflet prin îndelungata obişnuinţă. Atunci nu va mai putea judeca şi deosebi voia lui Dumnezeu, lucru care se petrece cu mulţi. Să nu uite nimeni că ă urma lui lisus Hristos este tot ce au dorit mai mult Sfinţii şi Cuvioşii Părinţi, de care se zice:« Cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, au căpătat daruri cereşti de la Dumnezeu şi fără de acestea nimeni nu poate urma lui lisus Hristosy>.
17. Ce cuvinte folositoare de suflet doriţi să lăsaţi urmaşilor, înainte de obştescul sfîrşit?
— Luerrd cel mai important şi mai folositor este ca fiecare să caute pe Dumnezeu cu toată puterea, să aibă teama cea sfîntă a prezenţei Lui în noi şi că vom fi întrebaţi la judecată dacă am păzit poruncile Lui, cînd ne va zice:« Hm/osfyZdmmd, am fost însetat, străin, bolnav, în temniţă». Dacă L-am slujit după cuviinţă, vom primi împărăţia cerurilor împre¬ ună cu oile cele de-a dreapta. Iar de nu am ţinut seamă de Dom-648 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
nu] şi ne-am purtat după voia trupului, cu gînduri lumeşti, cu încredere în noi, defăimînd pe aproapele, ne va trimite în focul cel veşnic (Matei 25).
18. Ce cuvînt de folos îmi daţi şi nue. Părinte Daniil?
— Sfatul cel mai bun îl găsim la Apostolul Pavel care zice: «Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Aşa mă lupt, nu ca lovind in aer, ci mi port aspru cu trupul msu şi-l ţin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat-» (I Cor. 9, 26—27). La fel spune şi Sfîntul Isaac Şirul, că învăţătura pe care o dăm altora din însăşi experienţa noastră ne este o « cămară a nădejdii». Iar cel ce învaţă cu cuvântul şi nu are experienţă din lucrarea învăţăturii, acesta este un « amanet al ruşinii». Auzind şi glasul psalmistului, zicînd: « Slu¬ jiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur» (Ps. 2, 11). Iar Sfîn¬ tul loan Gură de Aur spune că avem datoria de a învăţa, ca să nufim osîn- diţi la judecată pentru două păcate: că am ştiut să facem bine şi nu l-am făcut, nici pe alţii nu i-am învăţat. Că, pentru lucruri mai grele la care ne este greu a le ajunge cu fapta, ne smerim cu inima înaintea Domnului; dar pentru cele mai uşoare, care le putem face cu înlesnire, dar nu le împli¬ nim, ce putem zice? , ^
19. Credeţi că mă voi putea mîntui cu scrierea de cărţi bisericeşti pentru credincioşi?
— Lucrul acesta este bun şi foarte folositor, dar cu datoria, ca cele ce învăţaţi pe alţii cu cuvîntul, să le şi practicaţi cu înseşi faptele, ca să nu ne mustre Domnul ca pe nişte farisei, care puneau sarcini grele pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu voiau să le mişte (Matei 23, 4). Căci Domnul a venit pe pămînt, luind trupul nostru, ca să împlinească legea, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta în trupul acesta de carne pe care ii purtăm noi. ,
‘ “ • MONAHIA IERUSALIMA GLIGOR
Mînăstirea Tismana Minăstirea Tismana este una dintre nestematele monahismului rom⬠nesc. Numele ei are o profundă rezonanţă îu memoria şi inimile noastre. Numele ei ne aduce aminte de Sfîntul Nicodim cel Sfinţit, supranumit « de la Tismana», cel dinţii organizator al monahismului nostru în Ţara Românească din a doua jumătate a secolului XIV.cu pArinţi din muntenia şi oltenia 649
încărcată de istorie şi diihovnicie, de nume cunoscute şi necunoscute de cuvioşi părinţi tismăneni, care au slăvit pe Dumnezeu în această veche lavră străbună, bătrîna mînăstire a străbătut ca o corabie valu¬ rile furtunoase ale celor şase secole de existenţă şi a ajuns biruitoare pînă astăzi. Aşezată ca o cetate a cerului pe un mic platou de stîncă, între munte şi prăpastie, între codri seculari şi sate, Mînăstirea Tismana îşi continuă viaţa şi istoria spre veşnicie. Maica Domnului, ocrotitoarea bătrînci lavre, căreia îi este închinată de străbunii fondatori, este patroana celor mai multe mînăatiri şi biserici din ţara noastră, de la Tismana pînă la Putna şi din Dobrogea pînă în Maramureş.
De 40 dc ani Mînăstirea Tismana este transformată în obşte de călu¬ găriţe, numărînd astăzi peste 50 de sudete, care şi-au închinat aici viaţa lui Hristos. Restaurată în ultimele decenii foarte frumos, bine între¬ ţinută şi cu TÎnduială monahală model, Mînăstirea Tismana este astăzi una dintre cele mai bine organizate mînăstiri de călugăTţie din Oltenia. Poziţia geografică îneîntătoare, liniştea atît de necesară călugărilor şi sufletului iu'bitor de Hristos, frumuseţea sli/jbelor din biserică, curăţenia şi ordinea din incintă şi mai ales blîndeţea şi seninătatea smeritelor călu¬ găriţe, atrag la Tismana numeroşi credincioşi şi drumeţi care caută pe Dumnezeu. O slujbă înălţătoare în biserică, o cîntare frumoasă la strană, un sfat bun dat de duhovnici, toate au darul să odihnească sufletxd, să sporească evlavia, să amintească tuturor datoria noastră de a ne împăca mereu cu Dumnezeu.
Monahia Ierusalima Gligor conduce cu înţelepciune această «gr㬠dină» duhovnicească a Maicii Domnului de 30 de ani. în calitate de stareţă, se străduieşte să fie în acelaşi timp şi Marta şi Maria acestei bine- cuvîntate mînăstiri. Că nu este deloc uşor să conduci suflete spre Hris¬ tos. în această calitate, am rugat pe maica stareţă să ne dea cîteva date din trecutul Mînăstirii Tismana şi cîteva gînduri duhovniceşti, pe care le redăm în paginile de mai jos.
1. Care este istoria Mînăstirii Tismana?
— Mînăstirea Tismana este aşezată la poalele muntelui « Tismana» alături de «peştera» în care a vieţuit Sfîntul Nicodim. Este cea mai veche şi mai importantă aşezare monahală din Ţara Românească. Paul de Alep notează, în însemnările sale de călătorie prin ţara noastră, următoarele: « într-adevăr, Mînăstirea Tismana nu are seamăn, nici în această ţară, nici în alta, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea naturală pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare».650 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Din început a fost ridicată aici o biserică mică, o cetate închisă cu ziduri de piatra, unde, cu ajutorul lui Radu I Voievod, un grup de călugări s-au statornicit aici în frunte cu Sfîntul Nicodim Valahul, acum peste 600 de ani (1386—1406). în Viaţa SJintului Nicodim scrisă de Şte¬ fan ieromonahul, se spune: «A făcut mai întîi o biserică mică din lemn, dintr-un «tis» mare ce era pe atunci aici, înaintea peşterii celei mari. . . cît şi din alte lemne cît s-au ajuns, şi pe rădăcina acestui «tis» a făcut sfîntul prestol. Apoi Ştefan ieromonahul zice: «prin ale sale şi prin ale celor în Hristos fraţi şi ucenici ai săi ostenele şi trudă-, după ce făcuse o biserică din lemn, văzînd sfîntnl ca s-au făcut adunare multă de monahi şi fraţi mulţi întru Hristos, pentru mîntuire şi că face trebuinţă una mai mare, după moartea lui Vladislav Voievod, au mers Sfîntul cu cîţiva monahi ai săi la numitul Radu Voievod ce era cu domnia la tîrgul Argeşului».
Cu aprobarea Patriarhului de Constantinopol, Sfîntul Nicodim a fost ridicat la rangul de«arhimandrit» cu dreptul de a sfinţi biserici, iar mînăstirea a fost ridicată la rangul de « arhimandriţie», devenind mare lavră şi cetate de credinţă unde au poposit şi au sălăşluit voievozi şi căpe¬ tenii de oşti, ca: Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Constantin Brîncoveanu, Tudor Vladi- mirescu, Gheorghe Bibescu, fiecare punînd o piatră de temelie la acest aşezămînt străbun.
2. De ce credeţi ca a venit Cuviosul Nicodim cel Sfinţit să organizeze ' monahismul din Tara Românească?
t
— Format din fragedă tinereţe în atmosfera de evlavie a Mînăstirii Hilandaru din Muntele Athos unde este tuns în monahism, hirotonit diacon şi ieromonah. Cuviosul Nicodim ajunge stareţ, iar pentru pregătirea sa duhovnicească şi teologică ajunge « Protosul» Muntelui Athos. Cultura teologică şi-a format-o prin legăturile sale cu centrul ciiltural-teologic de la Mînăstirea Zografu, din Muntele Athos, unica pepinieră de cultură teologică ortodoxă în trecut, care a dat mari că'rtuTari ai vremii, precum Sfîntul Grigore Sinaitul, susţinătorul isihasmului, şi ucenicii aces¬ tuia — mitropolitul Tesalonicului, Calist, Patriarhul Constantinopolului, Filotei, Teodosie şi Eftimie, aju'nşi patriarhi ai Tîrnovei, şi mulţi alţii. Tot în Muntele Athos, Sfîntul Nicodim s-a iniţiat în arta cali¬ grafiei, a picturii, arhitecturii, precum şi în transcrierea de texte şi traduceri.
Venirea în Ţara Românească se datorează poate şi chemării sale de sus, de a contribui la dezvoltarea vieţii monahale, într-o perioadă cîndcu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA 65i
popoarele ortodoxe din stînga şi din dreapta Dunării erau ameninţate în fiinţa lor naţională de către turci, iar Ortodoxia reprezenta singura rezistenţă duhovnicească, atît împotriva turcilor, cit şi împotriva propa¬ gandei catolice în expansiune în această parte a ţării. Situaţia aceasta a înţeles-o Vladislav-YJaicu Vodă, ca şi cneazul Lazăr al sîrbilor, care l-au ajutat şi sprijinit la întărirea rezistenţei în faţa celor două ameninţări prin aşezămintele monahale ridicate în acest timp în ţara noastră.
Pe lingă aceste motivări ale venirii Sfîntului Nicodim în Ţara Rom⬠nească şi pe lîngă altele încă necunoscute, noi credem că a fost şi chemarea lui Dumnezeu către aceste locuri binecuvîntate, ca şi evlavia poporului român care s-a născut creştin, cu dragoste de Dumnezeu pină la jertfă, împlinitor cu rîvnă al poruncilor Sale, iubitor de dreptate şi de adevăr. Aşa spune şi ieromonahul Ştefan în cartea sa că monahul Nicodim a venit în Ţara Românească prin « descoperire dumnezeiască», pentru a ajuta prin el« pre norodul pămîntului acestuia a-1 mai întări în dreapta credinţă bristienească, prin începerea zidirilor sfintelor mînăstiri şi bise¬ rici cu sfinte jertfelnice».
3. în ce constă contribuţia Cuviosului Nicodim cel Sfinţit la organi¬ zarea monahismului din Ţara Românească?
— Importanţa Sfîntului Nicodim pentru noi constă în aceea că a organizat monahismul din Oltenia după modelul desăvârşit al celui din Muntele Athos. Datorită acestui fapt mînăstirile noastre au fost nu numai locaşuri de închinăbiune, ci şi focare de cultură în care au înflorit diferitele arte şi s-au scris cărţile trebuitoare de cult şi cele necesare societăţii timpului. Dacă Sfîntul Nicodim a fost organizatorul monahismului în Ţara Românească, întemeietorii sînt desigur monahii autohtoni, pustnici şi sihaştri intraţi în legendă ca Daniil Sihastru de la Putna şi alţii. Sihăstria fiind o formă specifică monahismului, nu ne putea lipsi nici nouă, popor creştin de la origini.
4. Cum se nevoia Cuviosul Nicodim de la Tisnana? Spuneţi-ne ceva şi despre sfintele lui moaşte.
— Sfîntul Nicodim iubea mult rugăciunea, postul, meditaţia, rug㬠ciunea minţii, îndeletniciri duhovniceşti învăţate şi practicate încă din copilărie, de la părinţi bine credincioşi, desăvîrşite în Sfîntul Munte Athos şi practicate în tot timpul vieţii sale pămînteşti. Ca isihast convins, obişnuia să se retragă în peştera sa de lîuga mînăstire unde putea să se roage lui Dumnezeu în toată liniştea, pentru sine, pentru obştea sa şi pentru toţi credincioşii care veneau să-i ceară binecuvîntare, să-i vindece de boli şi necazuri. Totodată era şi adeptul principiului de bază al monahis¬ mului ortodox: («ora et labora») «roagă-te şi munceşte».652 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Biograful său. Ştefan ieromonahul, spune:« Adesea se suia în peştera ce o avea gătită de mai înainte, de cînd venise aici, pentru trebuinţa liniştii sale, petrecînd numai cu bunul Dumnezeu prin post şi priveghere de toată noaptea şi în rugăciuni prin plecări de genunchi şi vărsări de lacrimi necontenite către Prea Milostivul Mîntuitorul nostru lisus Hristos, pen¬ tru mîntuirea sa şi a tuturor dreptcredincioşilor creştini şi numai sîmbăta cobora şi la praznice împărăteşti, la privegheri de toată noaptea şi a doua zi la Dumnezeiasca Liturghie slujea cu părinţii în sobor de se împărtăşea cu preasfintele de viaţă făcătoare Taine. Pe mulţi din cei honavi şi nepu¬ tincioşi, pe cei munciţi de duhuri necurate îi tămăduia prin punerea mîi- nilor şi prin sfintele sale rugăciuni. La masa de obşte mînca puţin din toate ce se găseau puse pe masă şi după scularea de la masă lua puţină pîine şi apă şi degrab se suia la peşteră, şi aşa într-acest fel liniştită viaţă a petre¬ cut pînă la sfîrşit, cunoscut fiindu-i aceasta prin descoperire dumnezeiasca, ia Praznicul Naşterii Domnului».
« Cînd a coborît din peşteră, a slujit în sobor, s-a împărtăşit cu sfin¬ tele taine, învă^înd pe toţi de obşte cu cuvinte duhovniceşti, cum să tr㬠iască pînă la sfîrşitul vieţii întru unire şi dragoste, în smerenie duhovni¬ cească, în supunere şi ascultare pînă la moarte de la rnai-marele lor ca însuşi Hristos. A doua zi, în 26 decembrie, prin neîncetate rugăciuni şi-a dat sufietul în mîinile prea doritului său Stăpîn, Domnul şi Mîntuitorul lisus Hristos».
în legătură cu moaştele Sfîntului Nicodim există două variante. Prima menţionează că osemintele Sfîntului Nicodim s-au păstrat multă vreme în mormîntul care există şi astăzi, în tinda bisericii mari de la Tis- mana. După un timp au fost puse într-un sicriu şi aşezate în naosul bise¬ ricii mari. în 1657, iulie 27, cînd Paul de Alep a trecut pe la Tismana, înso¬ ţind pe patriarhul de Antiohia, Macarie, monahii i-au spus că osemintele Sfîntului Nicodim au fost ascunse sub pardoseala bisericii mari spre a fi ferite de« răzmeriţele» ce aveau loc în acea vreme, pentru a nu fi profanate sau furate. Cu vremea li s-au schimbat locul, singur stareţul mînăstirii ştiind imde au fost puse, oprindu-se doar degetul de la mîna dreaptă, care se păstrează şi astăzi într-o raclă în biserica mînăstirii, alături de alte sfinte moaşte.
în cea de a doua versiune, menţionată în cartea cu viaţa Sfîntului Nicodim, ieromonahul Ştefan spune că, venind un monah de la Mănăstirea Hilandaru, din Muntele Athos, a afirmat că trecînd pe la mînăstirea Patri¬ arhiei din Peci — Serbia, a văzut patru sicrie cu sfinte moaşte a patru sfinţi, puse în faţa altarului lîngâ icoanele împărăteşti. Pe unul din ele se arată că acolo sînt osemintele Sfîntului Nicodim de la Tismana, având un deget lipsă la mîna dreaptă.
cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENU
653
Astăzi se mai păstrează în raînăstirea noastră doar degetul de la mîna dreaptă cu care a binecuvîntat şi a ţinut pana pentru a scrie şi decora Tetraevangheliarul, alături de crucea sa de plumb ce a aparţinut toată viaţa Sfîntului Nicodim, precum şi alte sfinte moaşte. La 26 decembrie, cînd Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte ziua Sfîntului Nicodim, la noi la Tismana se face prăznuire ca ia hramul mînăstirii — 15 august — după toată rînduiala tipiconală din sfintele mînăstiri.
5. Din ce an s-a transformat Mînăstirea Tismana în obşte de călugăriţe?
— Tismana a fost transformată în mînăstire de maici în anul 1948,
în cadrul reorganizării monahismului din ţara noastră iniţiate de fericitul întru adormire Patriarhul Justinian, mitropolit al eparhiei, fiind menţinute pînă astăzi rînduiala monahală, evlavia şi sfintele slujbe neştirbite.
6, Ce duhovnici mai renumiţi a avut Mînăstirea Tismana după 1948?
Povestiţi-ne ceva din viaţa, faptele şi cuvintele lor de folos.
— Unul dintre duhovnicii buni ce au îndrumat viaţa duhovnicească din mînăstire a fost părintele protosinghel Teofilact Busuioc, trecut la cele veşnice în anul 1983. A fost format din fragedă tinereţe în rugăciune şi ascultare la sfînta Mînăstire Lainici, sub îndrumarea duhovnicească a vrednicului de pomenire părinte stareţ Visarion Toia, ieroschimonah, urcat pe treptele propăşirii duhovniceşti pînă la o înaltă trăire spirituală cu împbnirea tuturor îndatoririlor călugăreşti. N-a cunoscut decît rug㬠ciunea, smerenia, ascultarea, lepădarea de sine, curăţia sufletească şi tru¬ pească. A dus o viaţă aspra cu sine şi cu cei care voiau să urmeze calea cea strimtă a mîntuirii, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, slujirea aproapelui, ascultare, dreaptă socoteală şi devotament Bisericii Ortodoxe. A părăsit această viaţă cu conştiinţa împlinirii chemării la marea sarcină a preoţiei şi duhovniciei, îndrumării sufletelor pentru viaţa cea veşnică. După ce a slujit Sfînta Liturghie, s-a împărtăşit şi a citit rugăciunea de luulţumire, după care a închis ochii pentru veşnicie. Era scurt la vorbă, profund în rugăciune, înţelept în sfaturi şi bunătate sufletească. în conti¬ nuare vă prezint cîteva sfaturi duhovniceşti din smerita cugetare a proto- singhelului Teofilact.
Odată, un preot de curînd hirotonit, care fusese rînduit să facă prac¬ tică la mînăstire sub îndrumarea părintelui Teofilact, l-a întrebat:» Părin¬ te, în ce condiţii un tînăr poate să primească harul preoţiei?» La care părintele Teofilact i-a răspuns:» Gel ce voieşte a lua trcpta preoţiei trebuie să aibă multă grijă pentru curăţia sufletului şi a trupului, precum zice A.po8tolul Pavel: « Fraţilor, puneţi înainte trupurile voastre curate jertfă vie lui Dumnezeu», Sau cum zice Sfîntul Nicodim: « Se cuvine oricui, care voieşte să slujească în treapta preoţiei să aibă viaţa curată şi trupul
. 71654 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
neîntinat, ca să ajungă în starea îngerilor».« Ca un înger al lui Dumnezeu trebuie să 6e preotul», zice şi Sfîntul Atanasie.
Altă dată o maică schimnică l-a întrebat: «Ce canon trebuie să facă schimonahul în mînăstire?» La care părintele Teofilact i-a răspuns: « Un schimonah trebuie să se roage neîncetat, să păstreze liniştea sufle¬ tească proprie, pe care să o răspîndească şi celor din jur; să participe la toate sfintele slujbe de la biserică; să citească sfintele cărţi, să practice rugăciunea minţii şi să răspîndească celor din jur bunătate, dragoste, seninătate, pace sufletească, toate acele virtuţi ce ne aseamănă cu îngerii din cer, slujitorii cei mai curaţi ai lui Dumnezeu».
Cineva l-a întrebat: « Părinte, oare noi, vieţuitorii din mînăstiri, cum ne putem mîntui?» Părintele i-a răspuns: «Fără rugăciune şi dreaptă socoteală nimeni nu se mîntuieşte !»
Un alt preot, tot în practică la mînăstire, îl întreabă pe părintele Teofilact: «De ce, părinte, cînd pomeniţi pomelnicele, uneori staţi în picioare, iar alteori staţi în genunchi?». Oftînd, părintele i-a răspuns: «Unii au necazuri mai uşoare, alţii mai grele !»
Venind în mînăstire un preot care fusese la Ierusalim, părintele Teofi¬ lact îl întreabă:« Părinte, cei ce se duc la Ierusalim, cînd se întorc sînt mai buni?» Cel întrebat, oarecum mirat, îi răspunde: « Nu ştiu, părinte !» Iar părintele duhovnic în spune:« Atunci, de ce se mai duc?»
7. Ca stareţă la Mînăstirea Tismana, ce aţi realizat duhovnîceşte în această obşte pîna astăzi?
— Din mila lui Dumnezeu sînt stareţă din anul 1938. în această peri¬ oadă s-au făcut multe lucruri bune sub îndrumarea şi cu sprijinul înalţilor Mitropoliţi ai Eparhiei: Firmilian, Teoctist şi Nestor, cu fonduri primite de la Stat şi cu osteneala neprecupeţită întru ascultare pînă la jertfă a soborului de maici din această mînăstire. S-a refăcut biserica mare la forma din vremea Sfîntului Nicodim, s-a reparat toată incinta mînăstiru cu chdii si s-au introdus; lumină electrică, apă curentă, încălzire centrală- Mînăstirea are viaţă de obşte după rînduiala Sfîntului Nicodim, cu ud sobor de peste 50 de maici şi surori. Pe viitor, ce va mai rîndui rug㬠ciunile Bunului Dumnezeu şi rugăciunile Sfîntului Nicodim. Strădania noastră este să facem fapte vrednice de mîntuirc şi de pioasă pomenire.
8. Care este programul vieţii duhovniceşti la Mînăstirea Tismana?
— Programul vieţii duhovniceşti se desfăşoară după rînduiala Sfinţilor Părinţi, cu participarea la toate sfintele slujbe de dimineaţă, de zi şi de noapte, şi cu Sfînta Liturghie zilnica. Masa este de obşte, ca şi ascultările, după rînduiala Sfîntului Nicodim. în fiecare vineri se face şi Sfîntul Maslu. Slujba hramului de asemeni după tipic, iar la hram participă
cu PĂRINŢI DIN MUNTENIA Şl OLTENIA
655
mulţi credincioşi din toată ţara, după tradiţie, fiind bine primiţi cu dra¬ goste şi cu îndrumări duhovniceşti.
9. Cum formaţi surorile tinere pentru Hristos, pentru nevointa mona¬ hală?
— Formarea surorilor pentru viaţa monahală se realizează prin deasă spovedanie, prin exemplul de trăire călugărească, prin sfaturi, prin studi¬ erea cărţilor sfinte şi prin trimiterea la Seminarul Teologic eparhial. La masă şi la chilii se citeşte permanent din Vieţile Sfinţilor, din Pateric şi din alte cărţi de teologie şi viaţă duhovnicească. De asemenea, ne edu¬ căm prin smerenie şi ascultare la treburile mînăstirii. Ca stareţă îndrumez maicile şi surorile să urmeze calea lui Hristos. Totul pentru iubirea lui Hristos, pentru El Care ne este adevăratvJ exemplu în calea mîntuirii şi desăvîrşirii; iar tăcerea şi rugăciunea inimii se practică neîncetat.
10. Aveţi sub conducerea Mînăstirii Tismana schiturile Cioclovina de Sus şi de Jos. De cînd datează aceste două schituri?
— Schitul Cioclovina de Jos este amintit documentar în 1660. Bise¬ rica cu hramul Sfinţii Arhangheli MihaU şi Gavriil a fost refăcută în 1715 de egumenul Nicodim, ajutat de fostul egumen Atanasie, ambii din obştea Mînăstirii Tismana. Aici fac ascultare cîteva maici care se ocupă cu îngri¬ jirea stupilor şi a grădinii de zarzavat. Schitul Cioclovina de Sus se află în \'lrful muntelui Cioclovina, cu o biserică din piatră cu hramul« Schim¬ barea la Faţă», ca loc de nevoinţă pentru că'lugării isihaşti din lavra Tis¬ mana şi a celor din munţi. Inscripţia de deasupra uşii menţionează că a fost făcut de acelaşi Nicodim, în anul 1714,«împreună cu jupîn Obedeanu, mare serdar».
11. Care este rolul Mînăstirii Tismana în nord-vesud Olteniei?
— Mînăstirea Tismana îşi menţine rolul ei de totdeauna de lavră monahală model, păstrătoare a credinţei ortodoxe ce răspîndeşte evlavie, sfinţenie şi rîvnă pentru Dumnezeu, după cum au făcut şi strămoşii şi înaintaşii noştri; iar călugării sînt călăuze şi rugători pentru toţi credincioşii din partea locului.
12. Ce părere aveţi despre mînăstirile noastre din celelalte zone ale ţării?
— Ca în toate mînăstirile din patria noastră, ne uneşte dragostea şi
iubirea frăţească ce ne leagă în strădaniile comune pentru lauda lui Dum¬ nezeu şi slava sfintei noastre Biserici. în toate vedem o putere duhovni¬ cească ce nu va lăsa să se stingă candela credinţei pe aceste meleaguri sfinţite de lacrimile şi rugăciunile multor călugări, pustnici şi sihastri, trăitori şi luptători pentru dreapta credinţă ortodoxă. Sper într-o înnoire duhovnicească generală şi de durată a monahismului nostru.■'P 656 COIvTORBIRI DUHOVNICEŞTI
13. Ce sfaliiri duhovniceşti daţi maicilor din obşte şi ucenicelor?
— Sfătuim maicile şi surorile să ducă viaţă călugărească adevărată cu împlinirea tutmor îndatoririlor, peutru a putea primi cununa vieţii, şi a se mîntui, slujind lui Hristos. îndeosebi le îndemnăm să se roage neîn¬ cetat lui Dumn zeu, să se înfrîneze de la toate cele rele şi să trăiască în dragoste unele cu altele, ştiind că iubirea a dus la crearea lumii, iubirea salvează lumea şi ne aduce mîntuirea, iar invidia, cearta, răzbunarea şi ura, aduc pieirea lumii şi osînda sufletelor, de care să ne izbăvească bunul nostru Mîntuitor, lisus Hristos.
în continuare vă prezint trei însemnări şi extrase din arhiva Mînăstirii Tismana. în legătură cu întemeierea IVEnăstirii Tismana, una din legende glăsuieşte:
«Pe timpul de demult, cînd erau puţini- călugări pe pămînt, era în ţara sîrbească în munţii din dreptul Vârciorovei un om sfînt care se trăgea din neam de români din ţara lui Basarab. El era acolo mai mare şi se numea Nicodim. într-o zi de mare sărbătoare după prînz, sfîntul, adormind cn cartea de rugăciuni în nună, a visat că i se înfăţişează Sfîntul Antonie şi-i zice să treacă în Ţara Românească să găsească locul numit« Cascada», care este între munţi, şi să zidească acolo mînăstire care să nu aibă pereche de mare şi frumoasă».
într-un alt document se consemnează:
« Aicea unde stai, este locul cel poruncit ţie de mai înainte, ca să-Mi înalţi Mie jertfelnic întru cinstea şi pomenirea Adormirii Maicii Mele, cu vieţuirea acelor ce vor voi să se mîntuiască. Şi darul Meu şi mila Mea şi a maicii Mele, prin rugăciunile tale nu vor Upsi dintr-acest lăcaş pînă la sfîrşit, şi iată că îţi dau ţie putere peste toate duhurile necurate, să tâma- duieşti cu darul Meu toate boalele şi toate neputinţele din oameni, care vor veni la tine si în lăcaşul tău acesta cu credinţă».
Fragment dintr-o scrisoare a Patriarhului Eftimie de Tîrnovo către Sfîntul Nicodim:
« Prea Sfinte, ne-ai dat pricină de veselie spirituală prin scrisoarea ta. Nu mai puţin ne-am bucurat aflînd dintr-însa iubirea ta cea dreaptă şi învederată către Hristos, precum şi ştiinţa-ţi ortodoxă. Este semnul vir¬ tuţii a cerceta Scripturile după glasul dumnezeiesc şi a-ţi da silinţa după putere. Cînd sufletul se adapă din dumnezeieştile Scripturi şi-şi ridică cu totul dorirea la cele de sus, îndată cu aripi uşoare se suie la înălţimea virtuţii şi ca printr-o deschizătură încUnîndu-se să vadă, strigă cu îndrăz¬ neală ; cît de grozav este locul acesta! Astfel văd acum şi sufletul tău plin de osîrdie şi năzuind foarte către cele dumnezeieşti, şi nu într-alt chip, ci pentru a afla adevărul cel adevărat». ;
IV
CONVORBIRI
cu
PĂRINŢI DIN TRANSILVANIAcu pArirţi din transilvania 659
ARHIMANDRITUL TEOFIL PĂRÂIAN
Mănăstirea Brîncoveanu
Nu putem tipări o carte de duhovnicie fără prezenţa şi colaborarea mult aşteptată a Părintelui Teofil Părăian din Minăstirea Brîncoveanu-Făgăraş. Deşi cu greu a accep¬ tat acest dialog, Prea Cuvioşia Sa ne oferă cîteva sfaturi intime de duhovnic şi duhov¬ nicie pe care le-a folosit personal în cci şase ani de preoţie, sfaturi pe care le pune la dispoziţia preoţilor şi credincioşilor noştri în rîndurile de mai jos.
1. Prea Cuvioase Părinte Teofil, în ce an aţi fost hirotonit preot şi duhovnic?
— Am fost hirotonit preot şi hirotesti duhovnic îu anul 1983, în ziua de 13 mai, la Izvorul Tămăduirii. în această zi aici, la Minăstirea Brîncoveanu, este un fel de hrâm, la care se adună mulţi credincioşi şi se săvîr- şeşte Liturghia arhierească, cu un mare sobor de preoţi şi diaconi. Am fost hirotonit şi hirotesit de I.P.S. Antonie, Mitropolitul Ardealului.
Cred că în legătură cu această întrebare e bine să spun ceva şi despre felul cum s-a ajuns la hirotonia mea ca preot şila hirotesia mea în duhovnic.
încă din copilărie, îmi plăceau mult sfintele slujbe şi mi-am dorit mult să fiu preot. în vremea copilăriei, mă jucam de-a slujba şi îmi închi¬ puiam că sînt preot. în timpul liceului, m-am hotărît să studiez teologia, cu gîndul de a ajunge preot. în vederea împlinirii acestei dorinţe, ni-am prezentat la Mitropolitul Nicolae Bălan,în Sibiu,pentru a obţine aprobarea, în nişte împrejurări care nu m-au favorizat la cei optsprezece ani ai mei de atunci, în loc să-i vorbesc Mitropolitului de dorinţa mea de a studia teologia în vederea preoţiei, i-ani spus — de la bun început şi fără nici o ezitare — că vreau să mă fac preot. Răspunsul Mitropolitului a fost nega¬ tiv: « Nu se poate», cu adaosul: « Să ai lumină în suflet!». Am reţinut îndemnul sau urarea, deşi nu mi s-a spus nimic despre metoda de a cîştiga lumina sufletească, nici în ce condiţii se poate împlini pentru mine această urare — dacă a fost o urare şi nu un îndemn. N-am considerat, insă, defi¬ nitivă afirmaţia că nu pot deveni preot. Mi-am continuat şcoala, căci mai
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
aveam dc făcut două clase de liceu, pe care le-am absolvit într-un an, ultima clasă făcînd'O ca « particular» — cum se zicea pe atunci —, adică la « fără frecvenţă». între timp, cu voia lui Dumnezeu, am cunoscut pe Părintele profesor Teodor Bodogae, care, pe acea vreme, preda Istoria Biseri¬ cească Universală la Institutul Teologic din Sibiu. I-am spus Părintelui Bodogae de dorinţa mea de a studia teologia, ca şi de insuccesul meu din vara precedentă. Sfinţia Sa a fost foarte binevoitor faţă de mine şi mi-a promis că va vorbi cu Mitropolitul în vederea intrării mele la Teologie, ceea ce a şi făcut. Avînd terenul pregătit, m-am prezentat din nou la Mitropolitul Nicolac Bălan căruia, de data aceasta, i-am prezentat doar dorinţa mea de a studia Teologia. Mitropolitul a fost de acord, dar a ţinut să-mi spună, din nou, că preot nu mă pot face. Am răspuns că am înţeles, pentru că de fapt am şi înţeles şi am rămas la acest cuvînt pînă la măsura aceea, că n-am cerut şi nici n-aş, fi cerut vreodată promovarea mea în cler.
în timpul anilor de studii teologice, fiind eu de faţă. Episcopul Vale- rian al Oradiei l-a întrebat pe Mitropolitul Nicolae dacă are de gînd să mă hirotonească. Mitropolitul a răspuns doar atît:«N-am să-i dau parohie». Răspunsul acesta îmi dădea de gîndit că ar putea veni vremea să fiu totuşi hirotonit, cel puţin ca diacon, şi aceasta să o facă chiar Mitropolitul Nicolae.
La 1 aprilie 1953, ca absolvent de Teologie, am intrat ca vieţuitor la Minăstirea Brîncoveanu de la Sîmbăta de Sus, în vederea călugăriei. De acum, totul depindea de mai marii mei, fie de cei de la mînăstire, fie de superiorii lor.
Iniţiativa hirotoniei mele a avut-o Mitropolitul Nicolae Colan, ajuns în anul 1957 Mitropolit al Ardealului. în anul 1960, cu prilejul hramului mînăstirii noastre — la 15 august —, m-a hirotonit diacon. Cu cîteva zile mai înainte, treeînd prin chilia în care locuiesc eu, m-a întrebat:« Vrei să te fac diacon de Sfînta Maria?». Am răspuns spontau:« Dacă ar zice cineva să cer aceasta, n-aş cere-o; dar dacă mi se oferă, primesc !». Mitropolitul mi-a spus: «Şi cel care este chemat la hirotonie trebuie să vrea». Drept răspuns, eu am spus:« Fiţi sigur că n-o să fac, cum se zice în Pateric că a făcut unul, pe care confraţii lui voiau să-l facă preot cu sila şi care s-a dus şi 8-a ascuns. Cei care îl căutau, aveau cu ei şi un măgar pe care l-au pierdut şi acum îl căutau. Cînd au găsit măgarul, au dat şi de monahul pe care voiau să-l facă preot, căci amîndoi erau ascunşi în aceleaşi buruieni. Ei atunci au vrut să-l lege şi să-l ducă cu sila pe confratele lor, ca să-l facă preot. El-însă le-a spus; «Nu mă mai legaţi, căci merg şi nelegat, pentru că am cunoscut că este voia lui Dumnezeu să fiu preot». Mitropolitul a rîs şi a zis:« Pregăteşte-te, că de Sfînta Maria te fac diacon. Dar n-am să te ţin mult diacon, ci te voi hirotoni preot, ca să fii duhovnic la mînăstire si coliturghisitor».cu PĂBINŢI DIN .TRANSILVANIA cşi
într-adevăr, m-a hirotonit diacon de Sfînta Maria. îmi amintesc şi acum că, în cuvîntul pe care l-a rostit cu acest prilej. Mitropolitul Nicolae Colan a spus:« Secerişul e mult şi secerătorii sînt puţini. Dumne¬ zeu se bucură de orice plivitor . . .». Mitropolitul Nicolae Colan a mai afirmat despre mine că sînt « om fără lumină — adică nevăzător —, dar luminat». O astfel de convingere l-a făcut să mă hirotonească diacon şi a rămas doar ia atît căci, după cîteva luni, s-a îmbolnăvit şi, după ani de suferinţă, a plecat la Domnul.
Urmaşul său. Mitropolitul Nicolae Mladin, chiar de la început ra-a întrebat dacă sînt de acord să mă hirotonească preot. I-ara răspuns că aş dori să rămîn diacon, I-am spus, de fapt, un adevăr. A.şa s-a făcut că am rămas diacon vreme de 23 de ani.
Preot m-a hirotonit I.P.S. Mitropolit Antonie, în cel de al 30-lea an al vieţii mele de mînăstire.
Acum, după ce am ajuns, cu voia lui Dumnezeu, preot şi duhovnic, am simţămîntul că această situaţie este tot atît de reală şi de normală, pe cît de reală şi de normală este situaţia mea de nevăzător. Şi pe una şi pe cealaltă le socotesc ca rînduite de Dumnezeu şi le primesc spre slava Lui, zicînd din adîncul inimii: « Fie numele Dommflui binecuvîntat, de acum şi pînă în veac !». Aceasta, cu atît mai mult cu cît sînt încredinţat de adevărul cuprins în cuvintele Sfîntului Marcu Ascetul, care spune: « Cind binevoieşte Dumnezeu să se împlinească un lucru, toată zidirea ajută să se ÎJnplinească. Iar dacă nu voieşte Dumnezeu, toate se pun împotrivă». Eu sînt convins de aceasta şi în această perspectivă le văd pe toate cele ce s-au petrecut Cu mine. '
2. Care sînt bucuriile unui duhovnic devotat Bisericii lui Hrislos?
— Obişnuiesc să spun despre mine că sînt«informat şi nu inspirat». Avîiicl să răspund la această întrebare, nu am convingerea şi nici măcar simţămîntul sau părerea că aş fi informat. Mai îiitîi, nu ştiu dacă la această întrebare trebuie să răspund în general sau dacă mi se cere să răspund, referindu-mă la bucuriile mele de eventual sau presupus duhovnic devotat Bisericii lui Hristos. Sigur că vreau să mă silesc să fiu duhovnic devotat. Dacă e să răspund în general, ar trebui să mă informez. Dacă se aşteaptă de la mine un răspuns direct, desprins din scurta mea experienţă de trei ani, atunci e cazul să spun că nu prea ara avut bucurii din slujirea mea de duhovnic. I^a început, aveam o ezitare să spovedesc. Au trecut cîteva săp- tămîni în care nu am spovedit pe nimeni. Pe cei care veneau la mine, îi îndrumam către alţi părinţi duhovnici.
în cele din urmă, au venit la mine doi candidaţi la spovedanie, soţ şi soţie, care se interesau de posibilitatea de a se spovedi. Eu le-am spus662 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
că pot să-i spovedesc chiar eu, chiar în acea clipă. Au fost de acord. Deci am pornit la lucrul spovedaniei. Am constatat, de la bun început, că cei doi nu aveau în ei nimic religios, ci se spovedeau, fie la îndemnul cuiva, fie ca un divertisment. Nu ştiau nici măcar rugăciunea Tatăl nostru, nu aveau nici o practică religioasă, nu mergeau la biserică. Intrat în subte¬ ranele vieţii într-un mod cu totul neaşteptat de mine, nu i-am putut convinge să facă mai mult pentru binele lor sufletesc., să se angajeze la o viaţă religioasă ordonată şi reală; de aceea, nici nu i-am.putut dezlega. Cum nu le-am fost şi nici nu urma să de fiu duhovnic,, m-am considerat un simplu ascidtător de spovedanii şi i-am îndemnat să încerce să se spove¬ dească la alţi duhovnici. Mi-au promis că .o să mai vină la mine în anul următor, dar n-au mai venit. ... . .
-La experienţa aceasta s-au mai adăugat şi alte experienţe negative,' cu oameni care se spovedesc din datină, care tot aşa trăiesc, şi cu îndru¬ mare şi fără îndrumare, cu oameni care -se bazează doar pe structura lor, sau pe ceea ce pot face spontan, fără efort. Am întîlnit oameni care se spovedesc din datină şi numai cînd se spovedesc şi alţii şi pentru că se spovedesc şi alţii. Mi-au stat în faţă oameni care nu se puteau hotărî să ducă., o viaţă superioară, ba chiar oameni nesincerî, care m-au minţit stînd în genunchi. Mi s-a întîmplat ca oamenii pe care i-am oprit de la Sfînta împărtăşanie şi pe care nu i-am dezlegat, să se ducă totuşi să se împărtăşească. în aceste condiţii, mai multă mi-a fost mîhnirea decît bucuria.
Am avut, totuşi, şi unele bncurii. M-am bucurat, de pildă, atunci cînd am văzut că cineva e sincer, că e hotărît pentru o viaţă mai înalta. Sînt cîţiva care mi-au urmat îndemnurile şi sfaturile, dar aceştia sînt doar cîţiva. Bineînţeles, sînt şi credincioşi care nu au probleme, oameni care duc o viaţă ordonată, cu gîndul la Dumnezeu şi cu silinţe de îmbunătăţire sufletească. Totuşi, puţine sînt bucuriile pe care le am din activitatea mea de duhovnic. <
3. în ce constă marea răspundere spirituală a diihovulcului în faţa conştiinţei şi a lui Dumnezeu la Judecată?
— Din cuvîntvd Donmului păstrat în Şfînta Evanghelie, ştiu că « mult i se va cere oricărui i s-a dat mult» (Luca 12, 48). Duhovnicului i s-a dat puterea iertării păcatelor, spre desfiinţarea păcatului. Grija lui trebuie să fie ca nu cumva să înmulţească păcatele, cînd i se pare că iartă păcatele. Cu alte cuvinte, duhovnicul trebuie să fie cu luare aminte, ca nu cumva, iertînd prea uşor păcatele celor nevrednici de iertare, să-i facă pe cei nehiători aminte să păcătuiască cu gîndul că vor primi iertarea cu uşu¬ rinţă. într-un astfel de caz, duhovnicul pu se face pricină de împuţinareacu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 663
păcatelor — cum ar trebui să fie —,.ci se face pricină de înmulţire a păca¬ telor, greşind înaintea lui Dumnezeu şi făcîndu-sc vrednic de judecată şi de pedeapsă. Duhovnicul trebuie să ştie cînd şi în ce condiţii poate să dea iertare păcatelor celor ce se mărturisesc ca păcătoşi şi îşi mărturisesc păca¬ tele. El nu poate şi nu trebuie să ierte păcatele în cazul cînd cei ce vin la spovedanie trăiesc permanent aceleaşi păcate, adică au păcatul, nu numai la trecut, ci şi în prezent şi în viitor trăiesc în el şi îl justifică. Ba nu numai că făptuiesc păcatul, dar încuviinţează şi pe alţi făptuitori (Rom. 1, 32), comportîndu-se ca unii care nu au cunoştinţă de Dumnezeu (1 Cor. 15, 34), tăgădiîind puterea credinţei (Tit 1, 16) şi chiar pe Dumnezeu. Dezlegînd Sn astfel de cazuri, sau dezlegînd fără discernămînt, duhovnicul se face înmulţitor de păcate şi este vrednic de judecata lui Dumnezeu.
Duhovnicul trebuie să se roage lui Dumnezeu să-i dea darul de a şti cînd şi în ce condiţii poate să dea dezlegarea păcatelor, ca să-i fie lucrarea fără de osîndă, şi ca unul credincios să nu meargă la Judecată, ci să se mute din moarte la viaţă (loan 5, 24).
4. Sînteţi mulţumit sufleteşte in ascultarea de duhovnic? Care este motivul acestei mulţiuniri?
— Avînd convingerea că sînt duhovnic «pentru că aşa a binevoit Dumnezeu», am motive să fiu mulţumit, pentru că Dumnezeu m-a ales, m-a sfinţit şi m-a primit să-I slujesc ca preot şi duhovnic. Îmi dau seama însă că succesul în această slujire nu depinde exclusiv de mine, ci poate că în mai mare măsură depinde de sinceritatea celor ce vin să se spove¬ dească. Cum mulţi se spovedesc fie din datină, fie ca sînt apăsaţi de neca¬ zuri, şi nu atît pentru că se simt împovăraţi de păcate, am prea puţină mulţumire din această sfîntă slujire. Ba chiar am şi motive de nemulţu¬ mire, cînd constat că unii dintre cei nedezlegaţi şi opriţi de la Sfînta împăr¬ tăşanie merg şi se împărtăşesc ca şi cînd n-ar fi fost opriţi. în astfel de situaţii îmi văd neputinţa şi c firesc să mă întreb daca sînt vrednic, dacă sînt la înălţimea rostului pe care îl am şi pe care nu mi-1 împlinesc la măsurile cerute.
Sigur, am şi mulţumire din lucrarea pe care o fac ca duhovnic,, mai ales atunci cînd constat că sînt unii care îşi pot deschide sufletul, care se mărturisesc sincer şi îşi doresc să se schimbe spre bine, primind îndru¬ mările pe care le dau şi fiind dispuşi să se angajeze la o viaţă superioară.
5, Reuşiţi sau nu să transformaţi în bine viaţa morala a credincioşilor?
— N-am avut şi nu am convingerea că aş fi transformat cindva pe cineva pentru o viaţă morală superioară. Dumnezeu este cel ce transformă, iar noi sîntem doar slujitori care contribuim cu priceperea, cu cunoştinţaCONVORBIRI DUHOVNICEŞTI M4
şi cu darul Iui Dumnezeu, cît este în sufletul nostru, pentru cei pe care Dumnezeu vrea să-i ajute prin mijlocirea noastră. Noi, după cuvîntul Apostolului, sădim şi udam, dar Dumnezeu face să crească (1 Cor. 3, 6). Nu trebuie să ne asumăm roluri pe care nu le avem si pe care nici nu putem să le avem.
Dumnezeu lucrează « cu harul, cu îndurările şi cu iubiiea de oameni», iar noi avem doar o parte de colaborare la lucrarea lui Dumnezeu, pentru mintuirea celor pe care Dumnezeu îi trimite la noi. Partea mea de contri¬ buţie pentru mîntuirea şi transformarea celor pe care Dumnezeu îi trimite la mine, este să-i ajut cu rugăciunea, cu îndrumarea, cu sfatul, căutînd să pun în evidenţă lucruri care îi scapă celui care ajunge în legătură cu mine. Aceasta o fac, nu numai strict la spovedanie, ci şi în convorbiri particulare, intime, cu cei care uneori nici nu vin să se spovedească, ci numai să fie lămuriţi în chestiuni care îi preocupă şi îi depăşesc.
6. Ce păcate mai grele predomină iu rîndul credincioşilor care se spovedesc şi cum încercaţi să le combateţi?
— După cîte ştiu, orice păcat arc gravitatea lui. Dacă ne gîndim că Domnul nostru lisus Hristos a spus că nu-i este îngăduit credinciosului nici măcar să-i zică fratelui său «netrebnicule» sau « nebunule» (Matei 5, 22), nu ştiu dacă mai e cazul să încercăm a categorisi păcatele şi a numi pe unele mari şi pe altele mici, cînd ştim că şi«pentru orice cuvînt deşert» vom da socoteală înaintea lui Dumnezeu (Matei 12, 36). Eu fac deosebire între patimi (ca deprinderi păcătoase, cum ar fi patima mîniei, a desfrînării, a iubirii de avere etc.), între păcate, ca fapte rele izolate, greşeli (cu ştiinţă sau cu neştiinţă), nedesăvirşiri, insuficiente. Pe fiecare dintre cele pomenite le tratez la măsura pe care o au, raportîndu-le la făptuitor, cu consideraţie la integritatea mintală, vîrsta, pregătirea inte¬ lectuală, starea de religiozitate a celui ce se mărturiseşte.
Cît priveşte păcatele în sine, frecvente sînt mai ales cele în care este implicată plăcerea (desfrînarea, beţia), comoditatea (lipsa de angajare în efortul dc a împlini voia lui Dumnezeu) şi chiar dezinterestd pentru aceasta, de unde decurg adulterul, avortul, divorţul, nesocotirea postului — toate acestea fiind generate în special de necredinţa în Dumnezeu.
De altfel, se ştie că Hristos a înfierat mai ales trei păcate, şi aiiume: necredinţa în Dumnezeu şi în Evanghelie, sminteala, adică derutarea de la credinţă şi făţărnicia, în primele veacuri ale creştinismului s-au socotit ca păcate foarte grave uciderea, desfrîul şi apostazia. în ultimă analiză însă, păcatul cel mai mare este păcatul pe care îl ai, cel care te robeşte. Mi se pare foarte curios cînd cineva la spovedanie, înşirînd anumitecu PĂRCSŢI DIN TRANSILVANIA C65
păcate, sfîrşeşte cu afirmaţia: « Altele n-am», ca şi cînd cele spuse n-ar fi destule. La fel, mi se pare curios cînd cineva spune; «Am făcut toate păcatele» sau « N-am omorît şi n-am dat foc, încolo, toate le-am făcut !» Bineînţeles că unora ca acestora le demonstrez că nu-i aşa, că aşa ceva nici nu se poate, că nimeni nu poate face toate păcatele, că, de fapt, nici cel ce declară că le-a făcut pe toate, nu pe toate le-a şi făcut.
S-ar putea spune că cele mai frecvente păcate sînt cele cc se fac mai uşor şi care se potrivesc la toate vîrstele — cum zic unii dintre cei ce se spovedesc,« păcatele cu gura». Şi nu numai cele «cu gura», ci şi cele « cu ura». Acestea, neţinînd de o anumită vîrstă. Ie întîlnim la oameni de toate vîrstele şi de toate categoriile, indiferent de cultura pe care o au şi de limba pe care o vorbesc.
Se pune întrebarea cum combat păcatele care îmi sînt aduse înainte de către cei ce se spovedesc. Răspunsul e simplu. în general, la spove¬ danie păcatele sînt mărturisite» ca păcate», deci sînt recunoscute ca atare. Dacă totuşi cei ce se spovedesc justifică unele păcate — cum ar fi de^friul, minciuna, avortul, furtul —, încerc să formez o opinie pe baza poruncilor lui Dumnezeu, a învăţăturii Bisericii şi a Canoanelor. Cînd e Cazul, la afirmaţiile teoretice vin cu unele exemple practice cunoscute de mine, din care reiese clar că păcatele ruinează pe om nu numai în latura sufle¬ tească, ci şi în cea trupească, şi nu numai religios-moral, ci. chiar fizic şi social. Bineînţeles, sînt totdeauna cu grijă, ca cei vizaţi să nu poată fi identificaţi de cei către care îmi este cuvîntul.
în sfîrşit, e momentul aici să fac constatarea că adevărata combatere a păcatelor nu se face la spovedanie, ci la pregătirea pentru spovedanie său, în general, la predici. La spovedanie, credinciosul trebuie să fie hotărît să ia atitudine împotriva păcatului, trebuie să socotească faptele păcătoase ca fapte de care să-i fie ruşine (Rom. 6, 21).. Fără o astfel de conştiinţă nu există spovedanie, ci, cel mult, o convorbire în secret, o înşi- rare de insuficienţe, de nedesăvîrsiri, dc greşeli justificate sau justificabile. Or, aşa ceva nu duce la iertare şi la dezlegare, pentru că în astfel de cazuri păcatele nu sînt numai la trecut, ci pot fi şi la viitorul foarte apropiat, pot fi chiar programate. : •
7. Cc sfaturi şi canoane mai importante daţi fiilor sufleteşti?
— Mai întîi, o precizare. Nu am conştiinţa că cei ce se spovedesc la mine îmi devin fii sufleteşti, chiar dacă în formula de dezlegare spun: « ... să te ierte pe tine, fiule . . .». Cei mai mulţi care se spovedesc la nune se spovedesc şi la alţi duhovnici; de pildă, la preotul din parohia din care fac parte. Şi eu chiar îi îndemn pe credincioşi să aibă legătură reală cu preoţii din parohia în care îşi duc viaţa. Sînt apoi mulţi ere-6fi6 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
dincioşi care — după starea religios-morală pe care o au — pot să se spo¬ vedească la orice preot duhovnic. Am şi cîţiva — dar din aceştia sînt foarte puţini — pe care îi chivernisesc eu şi care ţin să rămînă la mine, cel puţin pînă cînd vor ajunge pe făgaşul normal. Mai sînt şi de aceia care s-au spovedit la mine, dar n-au mai venit la mine. Nu ştiu în ce măsură aş putea considera că astfel de oameni îmi sînt fii sufleteşti.
încă o precizare. Sînt şi credincioşi pe care eu însumi îi îndrum să se spovedească la alţi duhovnici, credincioşi cărora Ie spun că dacă nu ţin seamă de îndrumările pe care le dau eu, sa nu mai vină la mine. Astfel, in toate cazurile le spun celor ce se spovedesc la mine că « n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an» şi îi îndrum pe toţi să se spovedească cel puţin în cele patru posturi, ba chiar şi mai des. La acestea adaug totdeauna că, daca nu fac aşa cum le spun, să nu mai vină la mine. Nu am vreme de pierdut cu oameni care nu fac şi nu respectă îndrumările şi canonul duhovnicului, cu oameni care trăiesc la fel ca şi înainte de spovedanie. .
Cît priveşte canoanele de oprire de la Sfînta împărtăşanie, ra-am orientat după îndrumarea Părintelui Stăniloae din cartea sa de Dogmatică, in care spune să nu dă'm canoane de oprire pe vreme mai lungă de trei ani. N-am dat şi cred că n-o să dau canon de oprire de la Sfînta împăr¬ tăşanie pe vreme mai lungă de trei ani. E drept că sînt cazuri în care nu pot fixa vreo limită. Am avut la spovedanie credincioşi cărora le-am spus că, după aşezarea sufletească pe care o au, după lipsa de religiozitate, de cunoştinţe şi de practici religioase, nu le-aş putea fixa vreun termen la care ar fi vrednici să se împărtăşească. Ba chiar le-am precizat că, cu starea în care se află, nici chiar la moarte n-ar putea să se împărt㬠şească cu vrednicie. Bineînţeles, de fiecare dată le-am arătat şi ce e de făcut, pentru a se face vrednici de darul lui Dumnezeu.
Aş vrea să se reţină şi faptul că — avînd în vedere sfatul Sfîntului loan Gură de Aur din comentariul la Epistola a doua către Corinteni, în care se spune că nu anii contează pentru vrednicia Sfintei împărtăşanii, ci vindecarea; deci că nu are rost să aşteptăm trecerea anilor, ci vin¬ decarea însăşi să o aşteptăm — atunci cînd simt o schimbare spre bmc la credincioşi, nu aştept trecerea anilor sau împlinirea sorocului, ci dau dezlegare la Sfînta împărtăşanie înainte de termenul stabilit în prealabil.
Celor tineri, şi în special intelectualilor, la spovedanie şi după aceea, le propun un program care constă în cinci puncte, şi anume: 1) frec¬ ventarea bisericii; 2) rugăciunea de dimineaţă şi de seară; 3) citirea a două capitole din Noul Testament în fiecare zi; 4) repetarea cît mai deasă şi cu cît mai mare intensitate a rugăciunii « Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», şi 5) practicareacu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 667
postului. Propun sâ ne oprim puţin asupra fiecăruia dintre punctele de program amintite.
a) Normal ar fi ca cei ce se spovedesc să se prezinte pe ei înşişi ca păcătoşi şi să-şi mărturisească singuri păcatele. Or, aşa ceva sc întîmplă rar. Mulţi dintre cei care vin la spovedanie aşteaptă sâ fie întrebaţi, iar alţii, chiar după mai multe spovedanii. Dacă ii-au mărturisit un anumit păcat, motivează că nu l-au mărturisit pentru că n-au fost între¬ baţi despre aşa ceva. Eu obişnuiesc să-l întreb mai întîi pc cel ce vine la spovedanie cum îl cheamă din botez; apoi, vîrsta, starea socială, ce familie are, cu ce se ocupă. Apoi întreb cînd s-a spovedit ultima oară, dacă a avut vreun canon şi daca l-a împlinit. Prima întrebare specială este aceasta:« Mergi la biserică?». De răspunsul primit, depinde continua¬ rea spovedaniei. în cazul în care respectivul n-a mai fost la biserică de vreme îndelungată, fără motive binecuvîntate (boală, servici, neputinţă), îi spun vorbă hotărîtă: «Dacă vrei să mai spui ceva, te ascult; însă să ştii că eu nu dau dezlegare de păcate celor ce nu iau parte la sfintele slujbe ale Bisericii, şi mai cu seamă la Sfînta Liturghie». în faţa acestei situaţii, oamenii ajung la concluzia că fără mergerea la biserică nu poţi ajunge la iertarea păcatelor, şi aceasta nu pentru cîteva luni, ci pentru toată viaţa, pentru tot timpul cît credinciosul este sănătos şi în putere.
Ţin foarte mult la frecventarea bisericii, deoarece Biserica Ortodoxă este o Biserică a sfintelor slujbe, o Biserică a Liturghiei, o Biserică prea- măritoare de Dumnezeu, cu preoţie şi cu mijlocire preoţească. Consider eă cineva nu poate să fie ortodox, că iiu poate să facă parte din Biserica Ortodoxă fără să ia parte la sfintele slujbe, la Sfînta Liturghie, fără să se raporteze la Dumnezeu prin mijlocire preoţească — toate acestea fiind esenţiale în Ortodoxie şi ţin de specificul Bisericii Ortodoxe. Credinciosul drept măritor, la Sfînta Liturghie îi închipuie' pe heruvimi, aduce întreit sfîntă cîntarea Prea Sfintei Treimi, cîntă « Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot» împreună cu îngerii, ascultă cuvînt dumnezeiesc din Sfînta Evanghelie — Evanghelia fiind « Hristos în mijlocul nostru» —, se împăr¬ tăşeşte de binecuvîntări cereşti, trăieşte pe pămînt clipe din împărăţia lui Dumnezeu, slujeşte lui Dumnezeu în cerul cel de pe pămînt — care este Sfînta Biserică, locaşul de închinare sfinţit anume pentru lucrul lui Dum¬ nezeu, după cuvîntul care zice: « în biserica măririi Tale stînd, în cer ni se pare că stăm, Născătoare de Dumnezeu . ..». Credincioşii noştri trebuie sa aibă conştiinţa că la sfintele slujbe «toţi slujim», fiecare cu slujirea măsurii la care se găseşte. Cu alte cuvinte, la sfintele slujbe — deci şi la Sfînta Liturghie — nu slujeşte preotul singur, ci preotul «lujeşte cu toţi cei ce sînt de faţă, .şi chiar cu fericitele Puteri cereşti. Aceasta, pînă la aşa măsură, îneît, nu se poate celebra Sfinta Liturghie inCONVORBIRI DUHOVNICEŞTI «€8
absenţa credincioşilor, căci şi ei au o anumită lucrare sfinţitoare, pînă la aşa măsură încît slujitorul sfinţit îi cheamă şi pe ei la împlinirea unei astfel de lucrări cînd zice:« Pentru Cinstitele Daruri ce sînt puse înainte. Domnului să ne rugam»;« Pentru Cinstitele Daruri ce s-au adus şi s-au sfinţit. Domnului să ne rugăm».
Astfel stînd lucrurile, credincioşii slabi în credinţă care nu iau parte la Sfinta Liturghie lipsesc de la împlinirea unei datorii esenţiale şi nu se pot face vrednici de darul lui Dumnezeu. Excepţie pot face doar cei bolnavi şi neputincioşi, cei cărora libertatea le este îngrădită, neputînd dispune de ei înşişi. Pentru motive ca acestea cer insistent şi irevocabil participarea credincioşilor la sfintele slujbe. Fără aceasta, nu dau dez¬ legare de păcate. Nu dau dezlegare de păcate nici pentru o simplă angajare formală, ci stărui pentru o angajare reală, practică, permanentă, pentru termenul stabilit după fiecare caz în parte, bine ştiind că omul nu este o fiinţă stas, ca să se poată lucra după şablon cu fiecare.
b) Pravila de rugăciune dimineaţa şi seara o consider de absolută necesitate, deoarece credinţa în Dumnezeu trebuie materializată în ceva. Or, cine nu se roagă lui Dumnezeu după putere, se poate spune că nici nu are Dumnezeu. Dacă e adevărat că « nu există o idee mai felurită în mintea omenească decît ideea de Dumnezeu», nu-i mai puţin adcA'ărat că nu există o lipsă de angajare mai puţin luată în seamă, mai desconsi¬ derată de oameni decît angajarea faţă de Dumnezeu. Mi-au trecut prin faţă destul de mulţi dintre cei care s-au declarat credincioşi pentru sim¬ plul fapt că n-au tăgăduit pe Dumnezeu în mod formal, dar care, în viaţa lor intimă, şi chiar în cea socială, nu se raportau întru nimic la Dum¬ nezeu. Pentru astfel de motive e necesară o angajare practică şi intimă, prin rugăciunea de dimineaţa şi seara şi prin cca dc la vremea mîncăru.
c) Lectură din Noul Testament in fiecare zi. Întrucît nu există posi- bihtatea să te raportezi la Dumnezeu fără să ştii ceva anume despre Dumnezeu, cred că e de mare importanţă să cunoşti Noul Testament. De aceea, celor care se lasă îndrumaţi de mine — în măsura în care e cu putinţă — le fixez ca regulă să citească în fiecare zi două capitole din NoiJ Testament, începînd cu Evanghelia de la Matei, continuînd cu Evanghelia de la Marcu şi apoi cu celelalte două şi insist să fie citite, pentru început, de trei ori fiecare. Numai după aceea să se treacă, pe rînd, la celelalte cărţi ale Noului Testament, cu obligaţia de a se citi fiecare Carte de cîte trei ori, şi aşa să se treacă la Cartea următoare. După ce credinciosul a citit Noul Testament de trei ori, poate să citească pe rînd cîte două capitole, fără să mai ţină evidenţa de cîte ori sau a cîta oară citeşte Noul Testament. Lucrul acesta nu se ÎFace pentru evidenţă sau pentru vreo ră'Splată, ci se face pentru folos duhovnicesc, peiltrU a
cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA
ne putea împodobi mintea şi hrăni inima cu cuvintele cele veşnice ale Domnului nostru lisus Hristos şi ale aleşilor Lui, bine ştiind că «cerul şi pămintul vor trece, dar cuvintele Domnului nu vor trece» (Marcu 13, 31). Sînt de acord să se citească şi părţi din Vechiul Testament, în special Proorocii şi Cărţile didactice, dar selectiv şi după îndrumare, nu la întim* plare şi concomitent cu Noul Testament, nu în locul lui, căci Noul Tes¬ tament rămîne pe primul plan pentru mîntuirca lumii.
d) Rugăciunea de toată vremea. Omul este, prin excelenţă, «fiinţă gîuditoare». Şi pentru că toate ale omului pornesc de la gîndul omului, este lucru constatat fără putinţă de tăgăduire, că adevărata disciplină a omului se bazează pe disciplina de gînd. Cum însă nu ne putem mîntui singuri, ci numai Hristos ne mîntuieşte, pe El îl chemăm permanent în ajutor pentru mîntuirea noastră, printr-o rugăciune scurtă pe care o repetăm mereu în minte şi o unim cu simţirea noastră, făcînd din ea — pe cît cu putinţă — rugăciunea de toată vremea. Este vorba de rugăciunea «Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul sau păcătoasa».
Această rugăciune se recomandă să fie lipită de respiraţie şi să se facă în ritmul respiraţiei, în felul următor: împărţira rugăciunea în trei: între respiraţii — deci fără să inspirăm şi fără să expirăm spxmem cu mintea cuvîntul « Doamne». Apoi, trăgînd aerul în piept spunem, tot în minte, nu cu cuvîntul vorbit: « lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu». Dînd aerul afară din piept, tot cu mintea, zicem:« Mduieşte-mă pe mine, păcătosul». în felul acesta procedînd, cu stăruinţă şi cu deasă repetare, se statorniceşte în minte şi în cîmpul interior al sufletului un gînd de căpe¬ tenie, un fel de paravan care ne ajută să înlăturăm gîndurile cele rele şi să primim gîndurile cele bune, care sînt spre slava lui Dumnezeu. Eu aşa am învăţat de la Părintele Arsenic şi aşa am practicat şi practic, şi am simţit mult folos. De aceea, la rîndul meu, şi eu îi învăţ pe alţii la fel, în nădejdea folosului sufletesc. Părintele Arsenic nu mi-a dat alte indicaţii, în af^ară de cele amintite mai înainte, şi nu i-a fost teamă că voi ajunge la inconveniente, la ispite, la devieri. întemeiat pe experienţa pe care o am, eu îi previn pe cei interesaţi că angajarea în rugăciunea stăruitoare poate dezlănţui furtuni interioare, datorită mizeriei pe care o purtăm în suflet, cîtă vreme patimile n-au fost încă dezrădăcinate din noi. Dar le spun şi că nu trebuie să se înspăimânte nimeni, ci să stăru- iască în lucrarea care aduce pe Dumnezeu în noi şi ne ridică pe noi spre Dumnezeu.
e) Postul. Al cincilea punct din program este păzirea postului, după rinduiala Bisericii noastre Ortodoxe. Aceasta se face in vederea aceleiaşi discipline a fiinţei noastre, disciplină pe care o urmărim şi prin rugă-670 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ciunea de toată vremea. Am convingerea că postul e cu atît mai necesar, cu cît sfînta noastră Biserică insistă pentru el şi are un întreg sistem de angajare a credincioşilor în păzirea postului. Ne sînt cunoscute cuvintele Domnului Hristos, care zice: « Cel credincios întru puţin, şi întru mult este credincios» (Luca 16, 10), de unde concluzia că nu putem sluji lui Dumnezeu cu juinirtăţi de măsură, pe porţiuni, ci numai cu o angajare totală şi fără nici o ezitare. Se înţelege că nu sînt absurd, să le cer oame¬ nilor lucruri peste puterea lor, dar nici nu mă mulţumesc cu prea puliu.
Odată cu acestea şi pe lîngă acestea, le cer credincioşilor, care vor să se îmbunătăţească prin Sfînta Spovedanie, să ocolească toate pricinile care pot duce la păcătuire şi, mai ales, să părăsească păcatele — în orice chip ar fi ele.
Constatarea pe care o fac în urma experienţei — cîtă o am — este că majoritatea oamenilor, care se prezintă destul de bine, sînt favorizaţi de o structură bună, au o ereditate favorabilă şi o educaţie corespunzătoare. Sînt foarte puţini aceia care sînt dispuşi să facă efortul de a se depăşi pe ei înşişi, în direcţia religios-raorală, pentru că — la drept vorbind — prea puţini sînt aceia care au interes religios şi care îşi orînduiesc viaţa pe baza credinţei în Dumnezeu. Mai ales la spovedanie se poate constata că fenomenul religios nu este un fenomen de masă şi de profunzime, şi că nu este nici măcar fenomen de familie. In religie sînt încadrate, în majoritatea cazurilor, persoane izolate, oameni care din punct de vedere religios sînt singuri, chiar în familia lor. Nu puţine sînt cazurile în care e vădită şi o anumită jenă în manifestarea religiozităţii, chiar în propria familie; de aceea, nu puţine sînt compromisurile ce se fac în viaţa credin¬ cioşilor noştri. Asta se întîmplă deoarece, în majoritatea cazurilor, crite¬ riile pe care se bazează familia sînt altele decît cele religioase. Unii credincioşi se unesc cu partenere necredincioase şi invers. O astfel de situaţie nu stă chezăşie unei vieţi de care se poate bucura Dumnezeu, în astfel de situaţii nu poate fi vorba de un program religios în familie.
Avînd în vedere unele ca acestea, am în ele o explicaţie, pentru faptul că atît de puţini sînt cei ce ţin seamă de îndrumările mele ca duhovnic.
8. Celui ce trăieşte în belşug şi desfătare i se pare că nu are nevoie de sprijinul lui Dumnezeu. Are aceasta vreo cale spre mîntuire?
— Mîntuirea ne vine de la Dumnezeu, prin Domnul nostru lisus Hristos. Mîntuirea nu este ceva ce se realizează de către om sau prin puterea omului. Domnul Hristos a spus: «Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va rnîntui, iar cel ce nu va crede se va osîndi» (Marcu 16, 15—16). Mîntuirea nu este nu act, ci este un proces, în care se întîlncşte barul iui Dumnezeu cu lucrarea omu-cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 671
lui. Este tot atît de necesar şi harul lui Dumnezeu, ca şi lucrarea ile îmbu¬ nătăţire din partea omului. Dumnezeu nu ne mîntuieşte cu sila. Cine vrea să se inîntuiască, are această posibilitate, prin harul lui Dumnezeu şi printr-o lucrare conştientă şi susţinută, printr-o lucrare continuă de îmbunătăţire sufletească din partea celui ce vrea să se mîntuiască. De reţinut însă că omul singur, cu toate eforturile pe care le-ar depune, nu poate ajunge la mîntuire. Mântuirea şi, mai departe, desă\'îrşirea si îndumnezeirea, se realizează prin puterea lui Dumnezeu, cu împreună lucrarea omului. Astfel stînd lucrurile, e greu de presupus vreo cale de mîntuire pentru cei ce nu colaborează cu Dumnezeu, în vederea mînluirii lor. Ceea ce ar putea face Dumnezeu pentru mîntuirea unui om nepăsător, ar putea doar să-i trimită necazuri, ca să se trezească din nepăsare, bine 6tiindu-se că uneori necazurile au darul de a-1 trezi pe om, de a-i îndrepta mintea către Dumnezeu şi de a-1 angaja pe o cale superioară. Ar mai putea fi, apoi, şi o mîntuire de o ultimă clipă, cum a fost la tîlharul cel credinţi os, despre care ştim din Sfînta Evanghelie de la Luca (23, 41). Dar o astfel de mîntuire «de ultimă clipă», deşi cu valoare în veşnicie, nu poate fi considerată drept «o cale de mîntuire», ci doar un har special al lui Dumnezeu, în temeiul cuvîntului spus de Mîntuitorul nostru;« Ceea ce la oameni este cu neputinţă, cu putinţă este la Dumnezeu» (Marcu 10, 27), pe considerentul că « la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă» (Luca 1, 37). Singurul lucru pe care îl putem face noi, pentru oameni nepăsători, este să ne rugăm lui Dumnezeu să le dea «chip de pocăinţă» şi« cale de mîntuire», cum ştie Ei şi cînd ştie El. Dacă ne rugăm pentru cei ce s-au mutat din această viaţă pămîntească avînd noi nădejde la mila lui Dumnezeu, cu aceeaşi nădejde ne putem ruga pentru cei vii, nep㬠sători faţă de a lor mîntuire. Putem face aceasta cu gîndul la cuvîn- tul Domnului Hristo.s că «la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă».
9. Cum pot călugării să aducă pe necrediucioşi la adevărata credinţă în lisus Hristos?
— Dat fiind faptul că «locul călugărului este mînăstirea», în mod normal, activitatea călugărului se desfăşoară în mînăstire, pentru cei din mînăstire şi pentru cei ce vin la mînăstire. Mînăstirea însăşi, ca«aşe- zămînt de rugăciune, de învăţătură şi de muncă» este şi o instituţie de întărire şi de răspîndire a credinţei în Dumnezeu. Acest rost şi-l înde¬ plineşte ea, întîi prin existenţa ci, apoi prin tot ce se realizează în mînăstire (sfintele slujbe, rugăciunea, exemplul de muncă spre slava lui Dumnezeu) şi, totodată, prin exemplul pe care îl dau călugării prin chipul lor de vieţuire. Călugării care sînt preoţi şi duhovnici pot să contri- duie la intării’ca credinţei şi la răspîndirea ei şi prin sfaturile pe care le672 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
bau celor ce ajiing la îndrumarea lor. în. cazuri excepţionale şi cu specială biiiecuvîntare, călugării pot fi cu rost de întărire şi cu rost de răspîndire a credinţei, ca trimişi ai Bisericii, pentru a sluji şi predica şi pentru credin¬ cioşii care nu ajung la mînăstire. Bineînţeles, este vorba de călugări cu rost de slujire în Biserică, de preoţi călugări. Dar aceasta se poate întîmpla numai ca excepţie şi din pogorămînt. Astfel, nu trebuie uitat niciodată că « rostul călugărului este în mînăstire». Călugărul este legat de mînăstire pînă la aşa măsură, încît, oriunde ai întîlni un călugăr în afară de mînăstire, e firesc să te întrebi «ce caută el acolo?» cînd, de fapt, el ar trebui să fie în mînăstire, în «tinda raiului», cum îmi place mie să numesc mîuăstirea.
într-o astfel de perspectivă privind lucrurile, călugărul poate să acţioneze pentru întărirea credinţei de pe poziţia lui, din rostul lui de rugător către Dumnezeu «pentru toată lumea», prin exemplul lui de adevărat creştin; dar toate acestea trebuie să le facă în« spaţiul mînăstirii», pentru cei care vin în legătură cu el, şi numai prin rugăciune şi cu extin¬ dere «pentru toată lumea». Călugărul poate să ajute lumea numai din situaţia lui de « retras din lume», deci din locul în care îi este dat să-şi ducă viaţa. Activitatea lui de rugător către Dumnezeu, pentru binele tuturor oamenilor, poate întări în. zelul lor pe preoţii de parohie care au misiunea de a întări credinţa între parohienii lor.
. Credincioşii care vin la mînăstire îi caută pe călugări mai cu seamă pentru rostul lor de rugători şi apoi pentru a primi de la ei sfaturi pentru înaintarea lor în cele ale credinţei. Ei se pot folosi mult de exemplul pe care îl dau călugării, mai cu seamă prin chipul lor de vieţuire. Unii dintre credincioşi măHurisesc că pleacă de la mînăstire la rosturile pe care le au, cu sufletul plin de putere şi cu o mai statornică hotărîre pentru împlinirea binelui, acolo unde le este dat să vieţuiască.
Călugărul să-şi facă datoria « acolo unde l-a pus Dumnezeu», adică în mînăstire, şi atunci poate fi sigur că contribuie şi la întărirea şi răspîn- direa credinţei în Dumnezeu. El nu trebuie să se frămînte pentru lucruri mai presus de el, pentru lucruri pentru care nu este chemat să răspundă nici înaintea lui Dumnezeu şi nici înaintea oamenilor. Dar dacă este in rostul lui, e sigur că aduce o contribuţie importantă la înmulţirea credinţei îu Dumnezeu, pentru cei care vin în legătură cu el şi pentru cei pe care îi întăreşte Dumnezeu, prin rugăciunile călugărilor. Să nu uităm că, după spusa Sfîntului loan Scărarul, «Rugăciunea este întărirea lumii». Şi dacă rugăciunea este întărirea lumii, fără îndoială că ea este şi întărirea credinţei în Dumnezeu.
Călugării să urmărească cu deplină seriozitate lucrarea de mîntuire, de desăvîrşire şi de îndumnezeite personală, şi atunci pot fi siguri că, chiar
_cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 673
prin aceasta, se implică în procesul de întărire şi de răspîndire a credinţei în Dumnezeu. Aşa ceva trebuie să gîndeaecă despre sine însuşi fiecare călugăr, străduitor pentru a-L preamări pe Dumnezeu şi pentru a-L aduce pe Domnul Hristos în mijlocul oamenilor: căci credinţa în Dumnezeu este o valoare şi că o viaţă după voia lui Dumnezeu, deci bazată pe credinţă, este aducătoare de fericire şi pentru individ, ca şi pentru societate.
10. Unii credincioşi, îndeosebi ortodocş’, îşi pierd credinţa şi ies din turma lui Hristos. Pot fi readuşi aceştia în sinul Bisericii? Care ar fi modalitatea reîntoarcerii lor?
— Consider întrebarea, aşa cum îmi este pusă, deşi eu am alt punct de vedere, vreau să spun că eu am făcut adeseori afirmaţia că «nu orto¬ docşii trec la alte credinţe religioase, ci se încadrează în credinţe străine de Ortodoxie cei care nu au propriu-zis o credinţă, cei care nu cunosc şi nu trăiesc Ortodoxia, chiar dacă unii dintre aceştia, scriptic, sînt număraţi la ortodocşi». Un ortodox adevărat, adică un cunoscător al credinţei orto¬ doxe şi trăitor adevărat al ei nu poate părăsi Ortodoxia. Cei care se pare că părăsesc Ortodoxia, de fapt ei nu părăsesc nimic, pentru că nu au nimic, ci îşi găsesc o apartenenţă religioasă reală, în schimbul uneia fictive. Cînd se încadrează într-o grupare religioasă, alta decît au apărut scriptic, dar nu şi real, ei spun pe bună dreptate, că «din acel moment a început pentru ei viaţa rebgioasă» şi eu cred că chiar aşa este.
în această perspectivă, privind problema, nu-i corect să se spună că « dreptmăritorii creştini părăsesc dreapta credinţă şi se încadrează în anu¬ mite grupări religioase». Nu-i corect să se spună aceasta, pentru că, de fapt, ei nu trec de la o credinţă la alta, ci trec de la necredinţă la un mod de a crede. Necredincioşii trec la o anumită credinţă. Aşa ceva se poate şi chiar se întîmplă. în astfel de cazuri, problema ar fi: pot fi aduşi la Orto¬ doxie cei străini de credinţa şi de viaţa ortodoxă ? Răspunsul la o astfel de întrebare, în general, ar fi: Nu pot fi aduşi la Ortodoxie cei neortodocşi, decît în cazuri foarte rare şi, de multe ori, din motive mai mult sociale, decît strict religioase. în majoritatea cazurilor, credincioşii sînt mulţumiţi de credinţa pe care o au, avînd satisfacţii religioase în credinţa lor, şi nu caută o altă credinţă. Numai cînd nu au o credinţă sigură şi lucrătoare, oamenii sînt interesaţi pentru o anumită credinţă. Cînd o au, nu mai caută alta. Se ştie că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie. Fiecare om axe viaţa lui şi nu-1 interesează viaţa altuia, pentru că este convins ca nu-şi poate impropria ceea ce ţine de altul, ceea ce i se potriveşte altuia. Apoi este ştiut că ideile se întrupează, aşa ineît, atunci cînd ideile devin con- viugp-.ri^ ele nu pot fi nici combătute, nici înlăturate prin alte idei.
. I
674
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Cunosc puţine cazuri de — n-aş zice « revenire», — ci de « încadrare» în Biserica Ortodoxă a unor persoane venite de la grupări neoprotes- tante, dar nu cazuri din cele mai fericite. Prin părţile noastre, se intîmplă să se încadreze, mai bine zis «să opteze» pentru Biserica Ortodoxă mai ales unii tineri, care urmăresc să se căsătorească cu membri ai Bisericii Ortodoxe. Aceştia cer să fie primiţi în Biserica Ortodoxă numai pentru motive de căsătorie şi, în general, li se acordă aceasta, de cele mai multe ori, şi« prea curînd» şi« fără condiţii», de aceea se poate spune, pe bună dreptate, că nu-i nici un cîştig pentru Biserica Ortodoxă din astfel de situaţii. Asta cu atît mai mult, cu cît, de cele mai multe ori cei vizaţi, în afară de actul formal al botezului, nu mai fac şi altceva, sau fac prea puţin, faţă de ceea ce ar trebui să facă, în calitatea lor de ortodocşi.
Pentru mine este grăitor faptul că lingă mînăstirea noastră locuieşte o familie de creştini după Evanghelie, asupra căl-ora mînăstirea n-a a'\Tit nici un fel de influenţă, nici mătar atunci cînd a fost aici Părintele Arsenic Boca — om cu nume mare şi cu viaţă aleasă. E drept că din acea familie, amîndoi copiii au trecut la Ortodoxie; dar au făcut aceasta în vederea căsătoriei, ceea ce nu spune prea mult.
Nu ştiu dacă s-ar putea vorbi despre o metodă de atragere a secta¬ rilor la Ortodoxie. Oricum, e sigur că Biserica Ortodoxă le poate oferi eterodocşilor ceea ce au ei în doctrina şi practica lor. Ceea ce pentru noi e foarte firesc, pentru ei e straniu şi nedorit. Ei se mulţumesc cu ceea ce au şi nu-şi doresc ceea ce avem noi. Spiritul modern, omul de astăzi e mai mult încbnat spre sectarism, decît spre Ortodoxie.
Nouă ne rămîne doar să fim ceea ce sîntem, să ne întărim în convin¬ gerile ortodoxe, să practicăm credinţa noastră cu toată hotărîrea §i să dove- dim, prin ceea ce sîntem, că sîntem superiori celor ce ne învinuiesc de inferioritate, iar aceasta să o facem nu prin cuvînt, ci prin viaţa noastră. Cred că singurul argument adevărat şi cu putere de a se impune şi de a ne impune in faţa conştiinţei altora, este ascendentul moral. îl avem, avem superioritate şi prioritate. Nu-1 avem, nu avem nici şansa să cîşti- găm pe cei pe care gîndim că ar trebui să-i facem ca noi, adică ortodocşi-
11. Mulţi credincioşi aleargă după mai multa hrană spirituală. Mînăs- tirile pot să satisfacă această nevcie spirituală?
— De la călugări nu trebuie să aştepte credincioşii care vin la mînă- Btire decît ceea ce ţine de rostul călugăriei. Călugării nu se pot ocupa anume de credincioşi, ci ei îşi urmează programul pe care îl au şi de care se pot bucura, în parte, şi credincioşii, mai ales participînd la sfintele slujbe care se fac în mînăstire. De asemenea, credincioşii pot asculta predicile care se ţin în mînăstire — acolo unde ele se ţin —, şi pot primicu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA <75
sfaturi şi îndrumări cu prilejul spovedaniilor făcute de duhovnici călu¬ gări. încadrarea în monahism a unora dintre credincioşi poate fi un mijloc de a împlini unele trebuinţe sufleteşti mai presus de obişnuit, pe care Ie au unii dintre credincioşii noştri. Pentru restul credincioşilor, în special pentru cei care au familie şi îndatoriri în familie şi în viaţa socială, îndrumarea generală este să-şi facă datoria acolo unde îşi au rostul de vieţuire, iar de la călugări să nu aştepte decît ceea ce aceştia le pot oferi prin existenţa lor şi prin influenţele, mai mult întîmplătoare, decît organizate. Se ştie, canoanele Bisericii noastre nul îngăduie ca un călugăr să fie naş de cununie sau de botez, tocmai pentru faptul că, la depărtare, respectiv din minăstire, nu se poate îngriji de îndrumarea celui care ar vrea să fie luat în grija vreunuia dintre călugări. Asta spune ceva şi despre posibilitatea şi imposibilitatea călugărului de a satis¬ face nişte trebuinţe mai presus de obişnuit ale unora dintre credin¬ cioşi. Credincioşii trebuie să ştie ce anume şi cît pot cere de la un călugăr sau de Ia monahism, în general.
12. Sînt destui astăzi care se îndoiesc de existenta lui Dumnezeu. Pot
»
fi adnsi aceştia la adevărata credinţă?
> « I
— Nu ştiu dacă cineva dintre oameni poate spune că el, cu puterea lui, a convertit pe cineva. Eu am urmărit, pe cît mi-a fost cu putinţă, cazurile de convertire, din trecut şi din prezent, cîte am reuşit să le cunosc. Concluzia este că omul nu poate face decît partea omului. Dumne¬ zeu este cel care schimbă spre bine gîndul şi viaţa omului. Eu cred că nici nu are rost să le vorbim oamenilor despre Dumnezeu, dacă aceştia nu sînt dispuşi să asculte cuvîntul lui Dumnezeu. Singurul lucru pe care îl putem face cu folos pentru aducerea necredincioşilor la credinţa în Dumnezeu, este să ne rugăm pentru ei, să ne rugăm lui Dumnezeu să le dea conştiinţă duhovnicească, « spor în viaţă şi în credinţă» şi « chip de pocăinţă». Mai e nădejde $ă-i ajutăm şi printr-o viaţă superioară, cu care să ne impunem in faţa conştiinţei lor. Mai mult decît atît n-avem ce să facem şi nici nu putem să facem ceva ca să-i clintim pe necredincioşi din necredinţă — adevărurile religioase nefiind demonstrabile. Numai Dumnezeu poate să Se descopere pe Sine şi adevărurile Sale sufletului omenesc.
13. îa ce măsură se poate realiza astăzi o viaţă în duh patristic?
Sfaturde Filocaîiei pot fi trăite, puse în practică măcar parţial?
— Filocalia, după cum se arată în titlul romanesc al ei, este o « cule gere de scrieri ale Sfinţilor Părinţi, care ne arată cum se poate omul curăţi.
mm
cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA
ilumina şi desăvîrşi», Filocalia a fost tradusă din limba greacă veche de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae şi are zece volume. Ulti¬ mele şase volume s-au tipărit în anii din urmă, iar primele patru volume au fost tipărite înainte cu patruzeci de ani. Dat fiind acest fapt, este firesc să ne dăto seama că Filocalia este un privilegiu al generaţiei noastre. Păcat însă că Filocalia nu este cunoscută decît de un număr foarte restrîns de cititori şi puţini sînt aceia care şi-au impropriat-o, chiar şi numai teoretic. în această situaţie, nu poate fi vorba de o trăire filo- calică, adică de o trăire pe baza Filocabei. De altfel, scrierile Filocaliei, ca şi scrierile Sfintei Scripturi, n-au fost destinate ca scrieri de teore¬ tizare, ci ca scrieri practice, cu rosttJ de a crea oameni ca slujitori ai lui Dumnezeu. Persoane sau grupuri de persoane s-au orientat după înv㬠ţăturile cuprinse în una sau alta din scrierile care au ajuns pînă la ele şi le-au pus în practică. La fel trebuie sa facem şi noi. Anume, trebuie să ne alegem din Fdocabe acele scrieri care se potrivesc cu aspiraţiile noastre, cu ceea ce putem realiza noi în condiţiile noastre şi să îe împli¬ nim cu japta, după ce le-am cunoscut cu înţelegerea. Dintre scrierile care formează Filocalia românească, unele sînt scrieri practice, iar altele sînt numai teoretice. Practice sînt mai ales scrierile Sfîntului loan Casian « Despre cele opt gînduri ale răutăţii» şi« Convorbirile cu părinţii din Pustia Schetică», scrierile Sfîntului Marcu Ascetul:« Despre legea duhovnicească» şi« Despre cei care cred că se îndreplează prin fapte» şi, mai cu seamă «Epistola către Nicolae Monahul». Mai sînt practice scrierile părinţilor numiţi trezvitori, cum sînt: Isihie Sinaitul, Filotei Sinaitul şi Sfîntul loan Damaschin. Apoi scrierile cuprinse în volumul al nouălea. Scara Sfîntului loan Scărarul, şi cuvintele Cuviosului Dorotei.
Scrierile de adâncire teologică şi care formează mai mult o perspec¬ tivă duhovnicească — scrieri greu accesibile credincioşilor de rînd şi celor care nu au o pregătire teologică —, sînt scrierile Sfîntului Maxim Mărtu¬ risitorul, cu excepţia dialogului între un frate şi un bătrîn, de la începutul volumului al doilea din Filocabe, care este practic şi uşor de asimilat. Răspunsurile către Talasie, din volumul al treilea, sînt greu de înţeles şi de asimilat. Ele se citesc cu puţin folos pentru cci mulţi şi majoritatea cititorilor nici nu le parcurg pînă la capăt. La fel, destul de teoretice sînt şi scrierile din volumele 5, 6, 7 şi 8. La fel şi scrierile Sfîntului Isaac Şirul, din volumul al zecelea, deşi au părţi practice, cele mai multe din ele sînt mult peste nivelul omului obişnuit. Cea mai reprezentativă scriere din Filocaba românească, scrierea care, într-un fel, rezumă Filo¬ calia, o socotesc a fi « Despre Avva Filimon». Ea este cuprinsă în volumul al patrulea din Filocabe.
IX».:
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Şi acum să vin la răspunsul vizat în întrebarea de mai înainte: Scrierile Filocaliei nu sînt scrieri simbolice, ci scrieri lămuritoare, aşa că ele trebuie înţelese literar şi îndeplinite practic, cînd ele sînt şi practice, prin ele trebuie să ne formăm o perspectivă filocalică de trăire şi de gîn* dire. Cred că e locul aici să spun că eu folosesc în predici, ca şi în con¬ vorbiri cu credincioşii, texte din Filocalie, dar n-am prea întîlnit oameni care să cunoască Filocalia şi să se poată raporta la învăţături din cuprinsul ei.
14. în cadrul vieţii de familie, in ce fel se poate ajunge la « rugăciunea lui Lsus »? Dacă s-ar putea, să ne schiţaţi nişte etape principale.
— Mai întîi o precizare. Cînd se spune «rugăciunea lui lisus», se înţelege, prin aceasta, «repetarea în minte», cît mai des, a rugăciunii: «Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» Această rugăciune, sau mai corect, această modalitate de angajare în rugăciune, pentru călugări este datorie, iar credincioşii care nu sînt călugări sînt sfătuiţi să facă această rugăciune, să se angajeze în rugăciune prin această metodă. Eu am învăţat-o de la părintele Arsenic Boca, la vîrsta de treisprezece ani şi jumătate. Părintele m-a învăţat să o fac şi mi-a spus şi modul de a o face. Anume, mi-a spus că rug㬠ciunea e bine să fie lipită de respiraţie, în felul următor: să spun cu min¬ tea, adică cu cuvînlul gîndit, între respiraţii, cuvîntul «Doamne», iar trăgînd aerul în piept — concomitent cu acesta —,să spun:«lisuse Hris¬ toase, Fiul lui Dumnezeu» şi dînd aerul afară: «Miluieşte-mâ pe mine, păcătosul». Nu mi-a dat nici un fel de explicaţie; nu m-a prevenit că a-şi putea ajunge şi la unele inconveniente, ci mi-a spus doar să împlinesc rugăciunea aceasta, cît mai fără întrerupere. Am luat aminte la îndrumarea primită şi, pe cît mi-a fost cu putinţă, în condiţiile pe care le aveam atunci — căci eram elev de liceu în Timişoara —, am împlinit rugăciunea şi am avut din aceasta mult folos şi multă bucurie. De aceea, la rindul meu i-am îndemnat şi eu pe alţii, şi în predici, ca şi în convorbirile perso- nale, să facă această rugăciune, aşa cum am învăţat-o eu de la Părintele Arsenie şi cum am făcut-o şi o fac şi acum.
A venit apoi vremea ca, în tiropiil studiilor teologice şi după aceea, să ajung să cunosc şi unele scrieri despre rugăciunea « de toată vremea», cum îmi place mie s-o numesc. Am înţeles că pot interveni şi unele incon¬ veniente, unele nepotriviri şi ispite şi că e bine să ai un îndrumător, pen¬ tru a o face cît mai bine şi cu un real folos. Inconveniente au intervenit şi în ce mă priveşte pe mine, dar eu n-am considerat că ele pot fi rajportate la faptul că sînt angajat în rugăciune. Nu ştiam dacă virtejul de gînduri străine de rugăciune, deci pudurile cîte îim veneau
678
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
în minte, ca o furtună, ar fi putut să fie raportate în vreun fel şi la rug㬠ciunea pe care o făceam, şi de fapt nici nu mi-ar fi venit în minte să cred că poate fi vreo legătură între faptul că sînt angajat în rugăciune şi între ispitele de la diavol. Mi-am purtat calea înainte şi la vremea potri¬ vită, de Dumnezeu ştiută şi hotărîtă, mi s-au limpezit gîndurile şi am scăpat de «robia cugetelor» şi de vălmăşagul gîndurilor. Mi-am dat seama, de la bun început, că nu sînt angajat «într-un sistem», ci mă raportez la o fiinţă personală, la Dumnezeu, Care nu ne lasă la puterile noastre, ci vine, cu mda Sa, şi ne ridică din robia cugetelor, ne dă smerenie în gînduri şi ne întăreşte în bine.
Bucuria pe care am avut-o, în tinereţea mea, mai ales în perioada anilor de liceu, la ceas de dimineaţă, cînd mergeam singur spre şcoală şi ziceam, potrivit îndrumării primite, rugăciunea de toată vremea cu formula ştiută, zisă după respiraţie, le-o doresc tuturor credincioşilor.
Alte îndrumări, în afară de cele primite de la Părintele Arsenie, acum patruzeci şi şase de ani, în privinţa rugăciunii de toată vremea, n-am mai primit de la nimeni, şi nici nu ştiu ce fel de îndi'umări aş mai fi putut primi. Nici chiar Părintele Arsenic însuşi n-a mai adăugat la îndrumărde de la început nici o precizare sau îndrumare, cînd l-am mai întîlnit, după aceea. Nici în cărţi n-am găsit îndrumări propriu-zise, ci numai unele precizări, privind originea rugătiunii de toată vremea, isto¬ ricul ei, unele aprecieri cu privire la cuprinsul ei etc., într-un cuvînt nimic esenţial.
Pe parcursul vieţii mele n-am găsit nici un îndrumător la rugăciunea de toată vremea şi nici n-am avut cunoştinţa că aş fi întîlnit cîndva, undeva, vreun lucrător al rugăciunii. Eu însumi n-am devenit un lucrător al rug㬠ciunii, cu realizări demne de remarcat, dar am insistat mereu pentru anga¬ jarea în rugăciune, deşi nu cu exclusivitate şi nici pentru performanţe în rugăciune. Am socotit totdeauna rugăciunea nu ca un scop în sine, nici ca o ţintă, ci numai ca un auxiliar, ca un mijloc, ca o metodă de angajare într-o viaţă religioasă autentică. în programul pe care îl dau credincio¬ şilor sau în îndrumările generale pe care le ofer celor ce se lasă îndru¬ maţi de mine, rugăciunea de toată vremea are un loc de căpetenie. Nu le promit credincioşilor, cum se zice, «marea cu sarea», pentru faptul de a se angaja în rugăciune, prin repetarea rugăciunii «Doamne, lisuse Hriatoase, Fiul lui Dumnezeu, milnieşte-mă pe mine, păcătosul». Singurul lucru pe care îl pun în atenţia celor ce se angajează să înmulţească rug㬠ciunea, este faptul că, prin rugăciunea aceasta,«li se limpezeşte mintea», bineînţeles, după ce trec de stadiul critic, cînd îşi văd mizeria din suflet. Le spun tuturor să nu se sperie de negativele cîte li se ivesc în suflet, ci să stăruie intru a-I sluji lui Dumnezeu prin rugăciune, căci nu se poatecu PĂRINŢI DIN TRANSILVANU 679
să nu ajungă să simtă mila lui Dumnezeu, prin limpezirea minţii şi liniş- tirea inimii.
N-ana fost niciodată exclusivist, m scopul de a realiza performanţe în rugăciune şi mai ales în repetarea rugăciunii « Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», deoarece n-am avut conştiinţa că în aceasta ar consta mîntuirea, nici n-am gîndit vreo¬ dată că rugăciunea aceasta înlocuieşte alte rugăciuni, sau că m-ar îndrep¬ tăţi la vreun favor din partea lui Dumnezeu, ori că, prin aceasta, aş ajunge la nişte lucruri extraordinare, la nişte harisme. N-am urmărit astfel de lucruri, nici pentru mine nici pentru alţii, ci viaţa mi s-a desf㬠şurat normal, fără opintiri, fără veleităţi, cu simpla dorinţă de a sluji lui Dumnezeu, prin tot ce fac, deci nu numai prin rugăciune.
Din dialogul dintre un frate şi un bătrîn, scris de Sfîntul Maxim Mărturisitorul, respectiv de la Sfîntul Maxim Mărturisitorul am aflat că rugăciunea neîncetată este cu totul altceva decît repetarea unei anumite formule de rugăciune, ea fiind o stare sufletească, caracterizată prin conşti¬ inţa dependenţei de Dumnezeu în tot ce faci şi în tot ce ţi se întîmplă. Mi-am dat seama şi că a repeta mereu în minte formula hotărîtă pentru aceasta, este doar a face o rugăciune de cerere, care, deşi e bine venită, nu este totuşi o izbucnire de preamărire a lui Dumnezeu, asemănătoare cn ecfonisele Sfintei Liturghii sau cu rugăciunea din Apocalipsă, la care trebuie să năzuim şi care de fapt ar trebui să fie adevărata noastră rug㬠ciune. în sfîrşit, am pus accentul cuvenit şi pe rînduielile de slujbă, pe rugăciunea liturgică, pe Sfînta Liturghie, deci n-am fost şi nu sînt exclu- sivî.st nici în latura aceasta. •'
N-aş putea spune că am ajuns la stadiul de rugăciune totală, adică la rugăciunea numită « a inimii», la trăirea formulei de rugăciune, sau la trăirea oricărei rugăciuni la nivelul deplin al simţudi, la participarea adine simţită a rugăciunii pe care o fac. Cred că la aceasta nu mă favori¬ zează nici structura mea, care e mai mult raţională, decît sentimentală. Părintele meu duhovnic. Părintele Serafim, nu reproşînd, ci constaţînd tui-a spus în repetate rînduri « La tine nu s-a făcut acordul între mmte şi inimă». E un adevăr pe care îl subscriu cu toată hotărîrea. Ştiu şi cu aceasta, dar n-am ce face. Nu mă deranjează cu nimic aceasta, căci sînt convins că Dumnezeu nu-mi va cere să-I înapoiez cu adaos ceea CC nu mi-a dat de la început. Ne mîntuim în firea pe care o avem, în condiţiile de viaţă în care trăim. . -
Am amintit toate acestea cu conştiinţa că, în felul acesta, voi & luai bine înţeles în răspunsul pe care îl dau în legătură cu ceea ce se realiza, în privinţa rugăciunii de toată vremea, în viaţa de famibe. L că, aşa cum mînăstirea este «tinda raiului», «cerul cel de pe pămint»680 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
pentru călugăr, tot aşa şi familia, pentru oricare dintre membrii ei, este, sau poate fi «tinda raiului» şi «casa lui Dumnezeu» şi «poarta cerului», dacă cei ce o formează au drept scop să-L aducă pe lisus Hristos în mijlocul lor, iar strădania le este să slujească lui Dumnezeu cu tot ce fac, cu tot ce vorbesc, cu tot ce gîndesc. Dat fiind faptul că mulţi martiri au fost oameni cu viaţă de familie, este sigur că sfinţenia se poate realiza foarte bine în viaţa de familie. Sînt sigur că nu toţi cei ce au mărturisit credinţa in lisus Hristos cu preţul vieţii lor, deci nu toţi martirii au avut o practică a rugăciunii lăuntrice, aşa cum o înţelegem noi astăzi, şi cu toate acestea au avut curajul mărturisirii, au avut puterea să-şi dea viaţa pentru Domnul nostru lisus Hristos.
întrebarea ce mi s-a pus este « Pînă unde se poate ajunge cu rug㬠ciunea lui lisus, în cadrul vieţii de familie?». Răspunsul e simplu. Nu ştiu pînă unde se poate ajunge nici în cadrul vieţii de familie, nici în viaţa călugărească. Teoretic, se vorbeşte despre rugăciunea orală, despre rugăciunea mintală şi despre rugăciunea inimii, aşa cum se vorbeşte despre rugăciunea întinată, despre rugăciunea pierdută, despre rugăciunea furată şi despre rugăciunea curată, ori despre rugăciunea trupească şi despre rug㬠ciunea duhovnicească. Toate acestea ţin de om, nu de situaţie. Important este ca fiecare să ştie că lui Dumnezeu îi slujim, în locul şi în starea în care ne-a aşezat El. Cred că nu trebuie să urmărim nimic altceva, chiar şi cînd facem o rugăcine interiorizată, chiar şi cînd spunem rugăciunea; «Doamne, lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul», decît să aducem slavă lui Dumnezeu. Unde vom ajunge, vom vedea. Pe noi nici nu trebuie să ne intereseze unde vom ajunge, ci numai ce facem şi ce avem de făcut. Să ne angajăm la rugăciune, la măsurile pe care le avem, şi din toată viaţa noastră să facem o rugăciune, o slujbă adusă lui Dumnezeu. Să nu facem un lucru în locul altui lucru, ci fiecare lucru pe care îl avem de fă but să-l facem spre slava lui Dumnezeu, şi atunci e sigur că aducem slavă lui Dumnezeu.
Rugăciunea, ca repetare în minte a formulei:« Doamne^ lisuse Hris¬ toase, Fiul lui Dumnezeu, miluie^te-mă pe mine, păcătosul», să o facem totdeauna, cînd mintea ne este liberă de alte preocupări, — cînd mergem, cînd stăm, cînd ne trezim noaptea din somn, cînd nu putem dormi etc. Dar să nu credem că sîntem obligaţi să o facem şi cînd mintea ne este angajată la studiu, la lectură, la vreo altfel de rugăciune sau la orice altceva care se poate realiza numai prin luare aminte, numai prin gîndire.
în ultimă analiză, nu noi putem spune unde se poate ajunge în rug㬠ciunea lui lisus, în cadrul vieţii de familie, ci aceasta o pot spune cei ce, angajaţi fiind în viaţa de familie, cu binecuvîntarea lui Dumnezeu, prin slujba sfîntă a Tainei Cununiei, se preocupă de îmbunătăţirea lorcu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 681
sufletească, folosind ca mijloc şi rugăciunea lui lisus, sau rugăciunea de toată vremea. Ei sint aceia care ne-ar putea spune nouă pînă uude au ajuns ei. Şi unde au ajuns ei, poate că pot ajunge şi alţii. Răspunsul nu-1 dăm noi, ci îl dau ei şi nu în limitele unor normative, ci în limitele realiz㬠rilor la care ajung.
15. Credeţi că metodele oarecum artificiale de educare a mintii în
• • ~ * privinţa concentrării sînt vătămătoare?
— Nu cred că trebuie să artificializăm viaţa în nici o privinţă. Cred că e bine ca rugăciunea să se facă întotdeauna în mod firesc, fără cris¬ pare, făTă eforturi de concentrare şi de interiorizare, care să ne facă să uităm de rugăciunea propriu-zisă şi să ne reţină la concentrarea însăşi, care, în definitiv, n-are valoare decît dacă se face pentru promovarea rugăciunii, deci n-are valoare în ea însăşi. Ne concentrăm« prin rugăciune», nu ne concentrăm «pentru rugăciune». Dacă ne concentrăm «pentru rugăciune», la drept vorbind, ne concentrăm fără rost, căci, în acest caz, Rugăciunea este pe planul al doilea. Cînd ne rugam şi ne concentrăm «prin rugăciune» sau «la rugăciune», atunci rugăciunea este în prim plan şi îşi are rost şi concentrarea. Ne concentrăm prin cuvintele rug㬠ciunii sau la inspiraţiile din rugăciune. Aşa e bine. Altfel, riscăm să ne concentrăm, dar nu să ne şi rugăm. Altfel spus, în cazul că ne concen¬ trăm ca să ne rugăm, se poate întîmpla să rămînem numai la concen¬ trare, iar la rugăciune să nu luăm aminte. Eu le dau credincioşilor îndem¬ nul să facă rugăciunea de toată vremea, cu formula ştiută, «pe respi¬ raţie», dar nu pentru că asta ar avea avantaj pentru concentrare, ci numai pentru ritmicizarea rugăciunii, pentru ca rugăciunea să aibă cumva un suport în fiinţa noastră. Le atrag însă atenţia că, dacă aceasta i-ar deranja în lucrarea rugăciunii, sau în cazul cînd ei ar simţi că li s-ar potrivi mai bine vreun alt mod de a face rugăciunea, nu-i absolut necesar să o facă aşa cum le indic eu. Deci, încă o dată: ne concentrăm «prin rugăciu'ne», nu «pentru rugăciune», rugăciunea fiind ea însăşi mijlocul de a ne concentra.
16. Credeţi că rugăciunea, aşa zisă «vorbită », dacă este făcută con¬ centrat, metodic şi în acelaşi timp se duce o viaţă cu tendinţă de purificare, poate trece în inimă?
~ Cred că orice rugăciune — oricare ar fi cuprinsul ei, sau modul ei de manifestare —, poate fi făcută cu toată fiinţa rugătorului şi poate fi o rugăciune totală, adică o rugăciune cu deplină participare, căci aceasta înseamnă de fapt« rugăciunea făcută cu inima». Această rugăciune o fac, mi cei ce se angajează la un program de rugăciune, la o pravilă de rugă-682 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ciune, ci cei ce au trebuinţe stringente, a căror împlinire o aşteaptă de la Dumnezeu. Ne rugăm cu inima, nu atunci cînd repetăm formule de rug㬠ciune, ci cînd avem de făcut o rugăciune. Cei mai avantajaţi in privinţa aceasta sînt oamenii sentimentali, oamenii la care primează inima. Cei raţionali se roagă cu mintea, pentru că trăiesc prin minte. Au şi ei inimă, dar inima le este pe locul al doilea. Rugăciunea din inimă le este proprie mai mult femeilor, pe care le caracterizează sentimentul. « Eva este sim¬ ţirea», se spune în Filocalie. Deci nu cuprinsul rugăciunii, sau felul de a te ruga asigură participarea inimii la rugăciune, ci mai cu seamă structura rugătorului favorizează sau defavorizează rugăciunea totală, sau rugăciunea cu inima ori din inimă. Cred că aici se potriveşte cuvîntul« Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie».
17. în timpurile actuale, pentru omul care trăieşte în mijlocul socie¬ tăţii, e destul dc greu să fie în permanenţă cu mintea la Dumnezeu. Cum putem avea atenţia niunaî Ia Dumnezeu in viaţa noastră?
- — Grija noastră trebuie să fie de a face totul spre slava lui Dumne¬ zeu. Aşa ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel
- « Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi» (I Cor. 10, 31). Dacă facem lucrul acesta, nu trebuie să fim preocupaţi de o concentrare nefirească şi mai presus de trebuinţă. Şi mai ales nu trebuie să ne concentrăm în detrimentul vieţii în care ne-a pus Dumnezeu şi prin care trebuie să-I slujim lui Dumnezeu şi să ne cîştigăm mîntuirea şi pro¬ gresul în viaţa duhovnicească. Dacă luăm aminte la faptul că Sfîntul loan Botezătorul, cînd a fost întrebat de ostaşi ce să facă în vederea mîntuirii lor, Sfîntul loan nu le-a spus să nu mai fie ostaşi, ci le-a spus ce au de făcut ca ostaşi. Şi dacă ne gîndim că acelaşi sfînt, întrebat de vameşi, ei ce au de făcut, nu le-a spus să nu mai fie vameşi, ci le-a spus ce au ei de făcut ca vameşi (Luca 3, 12—14). Cînd avem în vedere unele ca acestea, nu cred că mai e cazul să năzuim la nişte lucruri care, la drept vorbind, nici nu ni se cer, deci la o concentrare care mai mult ne-ar păgubi, decît ne-ar folosi.
îmi aduc aminte că am citit cîndva, mai demult, în cartea « Calea desăvirşirii creştineşti» de Rodriguez, îndrumarea « de a face orice lucru ca ultimul lucru din viaţă şi ca singurul lucru prin care ne mintuim». Cred că nu poate fi ceva mai bun de spus, pentru cei ce au de îndeplinit anu¬ mite lucruri în viaţa socială. « Rugăciunea mea este să te primesc pe tine şi să te petrec cu. dragoste», a spus un părinte din pustie unui frate, care îşi cerea iertare de la el, că l-a reţinut la împbnirea pravilei lui de rugăciune. Important este să convertim toate acţiunile noastre spre slava Im Dumnezeu, şi dacă facem aşa, atunci nu mai e cazul să ne gîndimcu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 683
la vreo concentrare mai presus de fire, sau la alte acţiuni, în afară de cele pe care le desfăşurăm. Unei profesoare de matematică îi spuneam, cîndva, că trebuie să predea matematica aşa cum ar preda-o Domnul nostru lisus Hristos.
38. Cum putem ajuta mai Line persoanele din jurul nostru, care, deşi botezate, nu cunosc aproape nimic din Ortodoxie?
— Pe om nu-1 putem ajuta decît în măsura în care el însuşi vrea să fie ajutat. E greu să-i îndrumăm, de multe ori, chiar şi pe cei din pro¬ pria noastră familie. în orice caz, e bine să avem în vedere adevărul că «mai de folos este viaţa fără de cuvint, decît cuvintul fără de viaţă», ceea ce înseamnă că exemplul vieţii noastre poate fi mult mai ducător la scop decît mulţime de cuvinte, spuse mai mult dintr-o necesitate a noa¬ stră, decît dintr-o trebuinţă reală de a-i ajuta pe alţii. Să facem în aşa fel ca viaţa noastră să le impună respect celor din jurul nostru şi atunci e nădejde să-i putem folosi şi cu cuvîntul.
19. Sfaturile date de Sfinţii Părinţi în privinţa smereniei şi a dragostei faţă de aproapele sînt foarte greu de urmat în societate. Ce sfaturi ne daţi în privinţa smereniei?
— Convingerea mea este că mulţi dintre cei ce urmăresc practicarea virtuţilor nu sînt în clar cu unele lucniri de prim-ordin în privinţa virtu¬ ţilor. Anume, mulţi dintre credincioşi nu iau aminte la faptul că Domnul Hristos, vorbind despre una sau alta dintre virLUţi, n-a vizat niciodată o anumită categorie de oameni, ci şi-a îndreptat cuvîntul către toţi oamenii, fără nici o deosebire. Cînd a spus, de pildă: «Invătaţi-vă de la Mine, că sint blînd şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 29) şi « Cel ce se înalţă pe sine se va smeri şi cel ce se smereşte se va înălţa» (Luca 18, 14), a spus aceste cuvinte către toţi cei c® pot cunoaşte, către oameni de diferite vîrste, cu nivel de pregătire diferit, dar n-a exceptat nici o categorie de oameni, bărbaţi sau femei, copii sau vîrstnici, învăţaţi sau neînvăţaţi, trăitori în retragere sau trăitori în societate. Tuturor le-a adresat cuvîntul, fără nici o deosebire şi de la toţi aşteaptă împbnirea lui. Unora dintre credincioşii care trăiesc în societate — împreună cu credincioşi şi necredincioşi — şi care ştiu că sînt şi grn puri de oameni care trăiesc în mînăstiri, şi, pe alocuri, poate şi une persoane singuratice, într-o retragere pentru Dumnezeu, li se P®*"® că cei din retragere şi din mînăstiri ar fi mai privilegiaţi decît ei, cei n niijlocul lumii şi, de aceea, lor le este mai cu înlesnire^ să împ casca anumite virtuţi. Or, în realitate, virtuţile nu ţin de locul in care te j^aseş , ci de tine însuţi. Altfel spus, virtutea nu ţino de loc, ci c om.
684
CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Evident, cind ai a te confrunta cu nişte realităţi nedorite de tine, cu nişte oameni care nu te înţeleg şi care, uneori, pot fi chiar în propria ta familie, cînd atmosfera creată de nivelurile diferite de cultură, de viaţă morală, de stări sociale etc., în general nu-ţi este favorabilă, parcă ar fi firesc să te gîndeşti că alţii ar fi mai favorizaţi decît tine însuţi. Totuşi lucrurile nu stau aşa. Singurii favorizaţi sînt oamenii care au ajuns la convingeri religioase temeinice, la o viaţă religios-morală întărită, de¬ oarece pentru unii ca aceştia nu mai există alternativă sau dilemă, ei ştiind să se manifeste ca unii care sînt « ai lui Hxistos», Care este în toată vremea şi în orice loc.
Se ştie că cei ce urmăresc desăvârşirea, mai cu seamă două virtuţi trebuie să le aibă în vedere; dragostea «care este legătura desăvîrşirii» (Col. 3, 14) si smerenia, de vreme ce s-a spus că « desăvîrşirea este un adine de smerenie» (Sfîntul Isaac Şirul). Dacă ne gîndim că măsurile la care sînt trăite aceste virtuţi sînt foarte diferite, şi dacă ne gîn¬ dim că lisus Hristos ne-a fixat nişte principii mai presus de ceea ce putem noi gîndi şi reabza, —«fiţi desă'vîrşiţi, precum Tatăl vostru cel din ceruri desămrşit este», (Matei 5, 48) —, dar că se mulţumeşte şi cu puţinul pe care îl putem oferi noi, la măsurile noastre, avem motive să nădăjduim la mila şi la ajutorul lui Dumnezeu. Important este să ştim cum să împlinim virtuţile în condiţule pe care le avem fiecare. Astfel, de pildă, în leg㬠tură cu smerenia, este bine să ştim că, după spusa unui cugetător de Dumnezeu (Sfîntul Francisc de Sales),« smerenia este virtutea care nu se arată», adică virtutea care nu se afirmă pe ea însăşi, dar a cărei existenţă este de necontestat în viaţa celui ce o are. Cred că nu e cazul să intru în amănunte, spunînd că altceva este smerenia Maicii Domnului, sau a patriarhului Avraam şi alta este smerenia vameşului, din pilda cu Vame¬ şul şi cu Fariseul (Luca 18, 9—14), sau a femeii păcătoase din casa fariseului Simon (Luca 7, 36—50). Ceea ce ne interesează pe noi acum este să ştim cum se poate manifesta în societate, în mediul său social, un credincios smerit, făcîndu-şi datoria în rosturile pe care le are.
Cel dinţii lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere un adevărat credincios, care urmăreşte să se împodobească cu smerenia, este acela dc a duce o viaţă normală, o viaţă prin care el, cu voia lui, să nu se afirme nici ca bun, nici ca rău. N-are de dat socoteală nimănui la ce măsură de smerenie a ajuns şi nici cît îi mai trebuie pînă la culmea smereniei. De aceea va evita orice cuvânt care să-l prezinte ca păcătos sau ca virtuos. Personal, sînt împotriva felului de a se prezenta, mai ales unii călugări, care, cînd fac cunoştinţă cu cineva, pe lingă numele lor, ţin să spună şi «păcătosul» sau «păcătoasa». Cum ar fi, de pildă : « Sînt Isihie, păc㬠tosul !». Deci să se evite orice fel de a vorbi ieşit din comun, orice fel deC
cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA
a vorbi care ne-ar afirma în faţa celor din jurul nostru. La fel, să se evite şi o ţinută care ne-ar scoate în evidenţă, care ne-ar pune în’atenţia celor diu preajma noastră. Prin urmare, să se evite extremele si excentri¬ cităţile de orice fel.
Mai departe, credincioşii smeriţi sau cei care urmăresc să se împodo¬ bească cu smerenie, să nu ocolească niciodată realităţile care ţin de fiinţa lor, adică să nu fie rezervaţi cînd sînt în situaţia de a-şi afirma pre¬ gătirea intelectuală, corectitudinea, meritele profesionale. Nu zic să se laude cu ele, ci să le afirme cu toată hotărîrea cînd li se cere aceasta.
Dacă un credincios este într-un post de răspundere, avînd calitatea de a porunci, de a coordona, să-şi împlinească această datorie, fără să se gîn- dească la vr'eo nevrednicie personală. Nevredniciile îl privesc pe el înaintea lui Dumnezeu, iar împlinirea datoriei impusă de funcţia ce o deţine este o chestiune care priveşte societatea şi bunul mers al societăţii. E locul aici sa spunem că sînt unii preoţi care ezită să-i lase pe credincioşi să le sărute mîna — chipurile că nu sînt vrednici să li se sărute mîna. Or, se ştie că în Biserica noastră există rînduiala ca preoţii să fie cinstiţi de credincioşi şi cu aceea ca ei să le sărute mina. Credincioşii le sărută mîna preoţilor ca semn al cinstirii faţă de preoţia pe care o deţin, pentru faptul că credincioşii ştiu că preoţii sînt « oamenii Iui Dumnezeu». Nn-i corect ca cineva, preot fiind, să manifeste vreo rezervă sau să ezite a primi cinstirea ce i se dă.
La noi la naînăstire am avut, vreme de douăzeci şi şapte de ani, ca înapreună-vieţuitor cu noi, pe cel ce a fost părintele arhimandrit loan Dinu. De la el ne-a rămas cuvîntul că «smerit este omul care-şi ţine locul», pe care i l-a dat Biserica sau societatea. Motivarea e câadacâ tu nu-ţi ţii locul, nici cel de lîngă tine nu ştie ce are de făcut», ceea ce înseamnă că se produce o nerînduială.
Nu greutatea de a fi smerit în societate, în condiţiile impuse de si¬ tuaţia ta, e de netrecut, de neînlăturat, ci necazul cel mare este ci mi avem o dreaptă judecată despre lucruri, adică, practic, nu ştiiu ce de făcut. Ni se pare că nu sîntem în locurile şi în rosturile noastre, nu avem o rezervă, dacă nu ne manifestăm ca neîndestulaţi pentru pos respectiv etc. Or, aşa ceva nu-i corect şi nici nu promovaşi smerc*u««
Fii la locul tău, în rostul pe care îl ai, acolo unde te-a pus isexic* Ş* societatea şi atunci poţi să fii sigur, nu numai că u-o să pic«i saKteni*. ci chiar că ea ţi se va înmulţi.
Mai sînt unii dintre credincioşi care cred că sext'csc
personală, cînd îneenri’ă oa tĂp'Ădiiiască unele fapte hune ţ'C care
bune irfbuie
cu de. d*r
(
Nici aceasta nu serveşte smerenia. Fără îndoială că fapttk să le acoperim cu smerenia, adică să nu ne lăndămm S86 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
asta nu înseamnă că avem dreptul să le tăgăduim. De pildă, sînt unii credincioşi care nu au curajul sa mărturisească că postesc, ci în loc să spună că postesc, motivează că ţin regim. E o gîndire greşită să parezi, cînd de fapt ar trebui să spui clar că posteşti şi că eşti hotă- rît să faci aceasta şi pe mai departe, fiindcă asta este convingerea ta. Nu trebuie neapărat să dăm explicaţii, dar trebuie să avem atitudini precise şi motivate religios, mai cu seamă într-un mediu în care gîndirea şi practica religioasă este trecută cu vederea sau este socotită ca ceva inferior. La fel trebuie să gîndim şi despre virtutea dragostei, ca şi despre oricare alte virtuţi.
20. Ce să facem dacă cineva se sminteşte de viaţa noastră duhov¬ nicească? Să renunţăm la nevoinţă, s-o facem munai pe ascuns sau 8-0 continuăm mai departe?
— E bine să ţinem seama nu numai de scopul nostru personal, ci şi de al celor din jurul nostru, de felul cum se reflectă în sufletul lor ceea ce facem noi, ca, din cît se poate, să nu le fim spre sminteală, bine ştiind că avem răspunderi faţă de ei. Sfîntul Apostol Pavel scrie « Nu fiţi smin¬ teală nici iudeilor, nici clinilor, nici Bisericilor lui Dumnezeu » (I Corinteni 10, 32) şi ne îndeamnă să nu lovim în cugetid fratelui nostru, pentru care a murit Hristos, (Romani 14, 13—15). Sfîntul loan Dama- schin ne atrage atenţia că «nici binele nu-i bine, cînd nu se lucrează biney>. Cred că cel mai bine este ca, atunci cînd nu ştim ce avem de făcut, atunci cînd e primejdie, ca cei din jurul nostru să se smintească din pri* cina noastră, să ne orientăm după îndrumările celor ce ne pot chivernisi pe noi, deci să cerem sfatul duhovnicului nostru şi să-l urmăm întocmai.
21. Ne este cunoscută expresia de monah exterior (din [ afară) i şi monah interior (dinlăuntru). în ce constă starea de monah interior.
— Sfîntul Maxim Mărturisitorul face deosebire între monahul din afară şi între monahul dinlăuntru, spunînd că pe cel din afară îl rea zează mulţi, dar pe cel dinlăuntru numai puţini îl reabzează. Ca sa ne dăm scama în ce constă monahul dinlăuntru, e bine să luăm aminte la ce e adresate de lisus Hristos fariseilor cînd îi îndeamnă, ca de la dreptatea exterioară să treacă şi la împlinirea celor mai înalte, adică să nu ţi*^ numai la o corectitudine pe care o văd oamenii, ci să stăruie şi pentru o corectitudine la nivelul gîndului şi al sentimentului, adică să fie corecţi şi îtt faţa lui Dumnezeu. Căci de fapt asta înseamnă să prisosească drcp tatea creştinilor mai mult decît dreptatea cărturarilor şi a farisedor. Tot aşa este şi în privinţa stării de monah: dacă ţine cineva numai a o corectitudine din afară, la nivelul celor văzute, nu-i destul. Aşa cevacu PĂRINŢI DIN TRANSILVANU 687
îi este propriu monahului din afară, care fiind la acest nivel, încă n-a depăşit dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, deci nu este vrednic de împ㬠răţia lui Dumnezeu. O dreptate prisoselnică acestei stări o arc însă mona¬ hul dinlăuntru, care se sileşte pentru o corectitudine mai avansată, pen¬ tru o corectitudine care îl face nepătimaş, la nivelul stării dinlăuntru, îl face vrednic de Dumnezeu şi de cereasca Sa împărăţie.
22. E bine a se depărta cineva de toate cele ce aţîţă patimile? Se socoteşte biruinţă această fugă de războaie sau e o înfringere a suOetuhu?
— în comentariul la Apocalipsă al Sfîntului Andrei al Cezareei se spune că, în vremile cele de pe urmă, unii se vor retrage în pustia sim¬ ţită, alţii se vor retrage în pustia gîndită, iar alţii vor fi viteji, adică se vor confrunta cu realităţile din jurul lor şi vor fi biruitori. Desigur, cei ce se vor retrage în pustia simţită (în pustia spaţială), vor face aceasta din motive religioase, deci « pentru Dumnezeu .şi pentru mîntuirca lor»; vor face aceasta «la nivelul lor», avînd conştiinţa propriei lor neputinţe; se vor retrage în locuri mai potrivite pentru neputinţa lor, unde nu li s-ar cere o mărturisire a credinţei mai presus dc puterea lor, mai presus de ceea ce ar fi ei în stare să mărturisească. Cei care se vor retrage în pustia gîndită, adică cei care nu se vor afirma cu credinţa lor, cîtă o au, vor face aceasta tot din pricina neputinţei lor de a se afirma ca fiind ai lui Hristos, dar nu se va putea spune despre ei că sînt tăgăduitori ai cre¬ dinţei în Domnul Hristos. în sfîrşit, vitejii sau bunii-biruitori vor mărtu¬ risi credinţa lor pe faţă, indiferent de urmările ce le va avea această mărtu¬ risire. Dar aceştia însă sînt puţini.
Tot aşa e şi cînd e vorba de patimi. Părinţii ne sfătuiesc să ocolim pricinile patimilor, ca să nu cădem în patimi. Părinţii recomandă fuga de situaţiile favorizante pentru împlinirea patimilor, pentru că'dere. Este cunoscută sentinţa «Arsenic, fugi de lume şi te vei mîntui» şi «Taci, fugi, linişteşte-te». Românul zice «Fuga-i ruşinoasă, da-i sănătoasă». Cînd n-ai siguranţa biruinţei prin luptă, e bine să stai departe de lupta de care nu eşti în stare. Important este să nu fii biruit, chiar dacă nu eşti şi biruitor. « Nu poţi cere unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare». « Toate ale omrdui sînt la nivelul omului». La nivelul nostru este şi lupta, şi biruinţa, şi căderea, ca şi fuga de pricinile patimilor. Apoi ştim şi aceea că « Pedeapsa celui mîndru este căderea». Să ne dea Dumnezeu înţelepciunea să ştim cînd să fugim şi cînd să ne luptăm. Un lucru e sigur, şi anume că biruinţa ne-o dă Dumnezeu, numai dacă sîntem smeriţi şi dacă îi slujim Lui.688 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
IEROMONAHUL lOACHIM POPA *
Mînăstirea Rîmeţ — Alba
Viaţa duhovnicească din Munţii Apuseni este polarizată în bună parte în jurul bă- trînei Mînăstiri Rîmeţ, din judeţxil Alba, care dăinuie pe Valea Geoagiului de peste şapte secole, fără întrerupere. Existentă la înce¬ put ca o puternică sihăstrie de călugări eremiţi, de unde îşi trage şi numele, din secolul XIV se organizează ca mînăstire chinovială şi dăinuie pînă în anii 17d0—1763, cînd este desfiinţată şi parţial distrusă de austrieci. După aproape două secole, mmă- stirea se reînfiinţează prin 1940, iar din 1955 este transformată în mînăstire de c㬠lugăriţe, numărînd astăzi peste 60 de suflete care laudă pe Dumnezeu ziua şi noaptea.
Părintele Ieromonah loachim Popa, rescut şi format duhovniceşte în Mînăstirea Frăsinei, una din cele mai alese mînăstiri chi- noviale din ţara noastră, este duhovnicul Mînăstirii Rîmeţ de peste 12 am. Călugăr blînd, smerit şi foarte rîvnitor pentru biserică, pentru asctiltare şi rugăciune, părintele loachim este astăzi povăţuitorul întregii obşti mînăstireşti de aici şi a multor credincioşi care vin de departe să-i ceară sfat, dezlegare şi binecuvîntare.
Pentru folosul de obşte, dăm mai jos un modest dialog duhovm- cesc pc care l-am avut recent cu Prea Cuvioşia Sa.
1. Părinte loachim, cînd aţi intrat în cinul monahal şi ce părinţi duhovniceşti v-au descoperit tainele vieţii în Hristos?
— Am îmbrăţişat viaţa monahală în anul 1949, în Mînăstirea Stă- nişoara — Vîlcea, un loc pustnicesc cu păduri şi stînci, unde nu veneau aproape deloc mireni. Era o atmosferă de linişte şi retragere, ca la Muntele Athos. Am vieţuit acolo cinci ani, cei mai frumoşi din viaţa mea. Apoi am fost trimis la Mînăstirea Frăsinei din apropiere. Aici era vdaţă duhov¬ nicească mult mai înfloritoare. Obştea număra peste 60 de călugări, toţi
• S-a născut în anul 1935 în com. Ponor’-'Alba. în 1949 a intrat înTMînăs- tirea Stănişoara şi a fost tuns în monahism în Mînăstirea Frăsinei. Din anul 1976 a fost transferat ca duhovnic la Mînăştirea Rîmeţ.cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 689
uuuI şi unul, cu duhovnici bătrîni şi înţelepţi, căutaţi de mulţi, cu monahi tăcuţi şi foarte ascultători şi cu tineri numeroşi în mlnăstire, plini de rîvnă pentru cele sfinte. La biserică şi ascultare eram prezenţi cu toţii, în frunte cu stareţul; masa se dădea ca la Athos şi toţi eram mulţumiţi. Ne spovedeam săptămînal, iar împărtăşirea se făcea puţin mai rar. Apoi era o mare armonie şi unitate în obşte, incit am fost cucerit de ei şi am rămas definitiv aici.
Nu pot uita frumoasele slujbe de miezul nopţii, adică Utrenia şi privegherile spre marile sărbători. Erau prezenţi toţi părinţii, în fhinte cu stareţul. Veneau şi numeroşi credincioşi — numai bărbaţi, că femeile nu au voie să vină aici — şi se rugau împreună cu noi, iar în zori de ziuă, cînd se termina slujba, pleca fiecare spre casa lui. Uneori veneau preoţii cu enoriaşii lor de prin sate să asculte o slujbă de noapte. Mi>amintesc că spuucâ odată un preot enoriaşilor lui « La Mînăstirea Frăsinei slujbele de noapte sînt pentru noi ca în noaptea de Paşti!». Dar şi noi, călugării, ne simţeam la Utrenie tot ca în noaptea de Paşti.
Frăsineiul este o mînăstire în general liniştită şi izolată de sate. Apoi faptul că nu intră femei ?ici, avem şi mai multă bnişte. Ele pot veni numai la 2 km mai jos, la metocul mînăstirii. Acolo este biserică şi stau doi duhovnici pentru slujbe şi spovedanie. Rinduiaia aceasta este unică. Toate mînăstirilc din ţară sînt deschise pentru lume, bărbaţi şi femei, dar Frăsineiul păstrează rînduiala Sfîntului Munte, pusă aici de Sfîntul Ierarh Calinic, în 1863, pe cînd era episcop la Rîmnicu Vîlcea.
Am cunoscut la Frăsinei călugări buni, postitori, lucrători ai rug㬠ciunii lui lisus şi tăcuţi. Nu le rămînea niciodată nefâcut canonul călu¬ găresc şi ne sfătuiau şi pe noi cei mai tineri să facem la fel. De la ei am deprins pe cît am putut blîndeţea, tăcerea, ascultarea cu dragoste, tăierea voii şi rugăciunea Triinţii. Mereu îmi spuneau « Să nu lipsească de la călugăr cele două vîsle care ne duc luntrea sufletului la Hristos — ascul¬ tarea şi smerenia. Altfel nu putem ajunge la limanul mîntuirii». Dintre duhovnici am cunoscut mai ales pe părintele Silvestru, vestit în partea locului ca un mare duhovnic pentru călugări şi mireni. Şi astăzi îl pomenesc părinţii şi credincioşii. Apoi am avut de duhovnic pe părintele Ilarion, după moartea bătrînului, care urma întru totul sfa¬ turile lui şi ţinea la rînduiala Sfîntului Calinic. Alt duhovnic bun era şi părintele Pahomie. El avea mare evlavie la Sfîntul Calinic şi îndemna pe cei bolnavi să bea apă dintr-un izvor minunat, numit «Izvorul Sfîn¬ tului Calinic». Am cunoscut aici pe unii care se vindecau de boli. Parcă îl aud! « Să aveţi evlavie la Sfîntul Calinic şi să folosiţi apă de la izvorul lui, căci mulţi s-au făcut sănătoşi». Alteori ne zicea « Fraţilor, voi nu ştiţi să vă folosiţi de izvorul Sfintiilui Calinic pe care îl aveţi aici, iar690 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
credincioşii şi bolnavii vin din depărtare, bean apă cu evlavie, o duc acasă ca pe agheazmă şi se vindecă cu rugăciunile Sfîntului pentru cre¬ dinţa lor». în anul 1964, cind s-a dat dezlegare de către Sfîntul Sinod să intre şi femeile în Mînăstirea Frăsinei, ziceau călugării bătrîni « Nu va îngădui Dumnezeu acest lucru!» Iar părintele Pabomie zicea «Va face Sfîntul Calinic o minune, cum a mai făcut, să le arate că nu este îng㬠duit femedor să intre unde Sfîntul a oprit !» Şi, în adevăr, nu după mult timp, o maşină care aducea o femeie la mînăstire, s-a accidentat la 3 km. şi femeia a murit. De atunci nimeni dintre ele nu mai îndrăz¬ neşte să vină, decît numai pînă la metoc. '
, Ce stareţi deosebiţi aţi cunoscut la Frăsinei?
" - - Am cunoscut doi stareţi şi amîndoi buni. Primul care m-a primit
în mînăstire era arhimandritul Simeon Combei, un părinte al dragostei. Iubea mvJt biserica, slujbele, cîntarea psaltică şi buna rînduialâ. Era un bim eîntăreţ bisericesc şi se nevoia mult la chilie cu citirea Psaltirii şi canonul călugăresc. Cînd m-a propus pentru preoţie, l-am întrebat ce să fac? Iar el mi-a spus «Trebuie să primeşti, că dacă este nevoie, cine să slujească? îngerii slujesc în cer lui Dumnezeu şi noi, aici pe păromt. Numai să ne silim să fim cît mai buni, că darul Domnului lucrează în noi după credinţă şi nevoinţă. Cel ce cinsteşte pe Dumnezeu după cuviinţa va fi şi el cinstit de Dumnezeu cu multe daruri». Al doilea stareţ este . cel' actual, arhimandritul Neonil Ştefan, un părinte foarte statornic, serios, botărît şi un om de rugăciune. Vorbeşte puţin şi se roagă mult. El a înnoit întreaga mînăstire, a primit şi a format numeroşi fraţi şi călugări, şi a păstrat pînă astăzi cu sfinţenie rînduiala mînăstirii lăsata
de Sfîntul Calinic.
...
.V'., ,3. Cum aţi ajuns duhovnic la Mînăstirea Rimeţ? , ,(. . .
' ' • —Transferarea mea la Rîmeţ a fost cea mai grea încercare din viaţa mea. Veneam de la linişte la o mînăstire aglomerată, cu obşte mare, cu mulţi credincioşi, cu slujbe după rînduiala şi eram tare îngîndurat. Este greu să fii duhovnic la mînăstire de călugăriţe, să faci singur toate slujbele, să nu mai ai timp liber de rugăciune, de citit şi cugetare. Dar m-am jertfit cu nădejdea în Hristos, Care S-a jertfit pe cruce pentru mîntuirea lumii. în cei 12 ani de dubovnicie aici, nu ştiu cîte suflete am dobîndit pentru Dumnezeu, dacă am zidit sau am amintit pe cineva. Numai Domnul ştie. Dar pe cît am putut, mi-am făcut datoria. Sînt mulţumit, slavă lui Dumnezeu, că s-a menţinut rînduiala slujbelor, obştea 8-a mărit, am făcut noi călugări, am mîngîiat multe suflete din mînăstire şi din lume, şi am păstrat după putere iubirea între ele şi viaţa duhovni-cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 691
ceaşcă. Slujbele sînt pline de evlavie, maicile cîntă toate la strană pe psaltică, se spovedesc şi se împărtăşesc regulat şi se străduiesc să urmeee după putere lui Hristos, prin rugăciune, ascultare şi iubire. Fără acestea trei nu poate fi viaţă monahală, nici creştere duhovnicească.
4. Ce fapte bune recomandaţi în chip deosebit călugăriţelor?
— Exact ce am spus mai sus. Să fie suflete de rugăciune, că cine nu se roagă mult, permanent, nu poate spori, nici sta în mînăstire, sau stă fără folos. Apoi să trăiască toate sub ascultare, care este garanţia păcii şi a mîntuirii lor. Cine trăieşte în' mînăstire de capul lui, fără ascul¬ tare, nu are pace, este răzvrătit, cîrteşte, judecă pe alţii şi îşi pierde sufletul. Oricît de grea ar fi ascultarea, trebuie s-o primească, s-o facă după putere şi să nu se descurajeze în viaţă. Mirenii suferă, ostenesc şi rabdă mult mai mult decit noi, călugării ! Unii dintre ei se şi roagă mult. De aceea ei pot fi mai buni la Dumnezeu decît noi. însă cea mai mare virtute a călugărilor şi a creştinilor este iubirea, trăirea noastră în desă- vîrşită dragoste cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii. Cine urăşte, sau cleve¬ teşte, sau judecă, sau îndeamnă la dezbinare şi răzbunare, acela este fiu al întunericului şi nu ^oate vedea lumina învierii lui Hristos. Iubirea este scopul final al călugărului. Adică să iubeşti pe toţi egal, din inimă, să odih neşti pe toţi, să ierţi pe toţi, să plîngi pentru cei lipsiţi şi suferinzi şi să ajuţi cu rugăciunea, cu sfatul şi cu milostenia la alinarea celor suferinzi şi păcătoşi, fără să primeşti, sau să aştepţi vreo laudă, sau răsplată.
Aceste trei virtuţi — rugăciunea, asciJtarea şi iubirea — pot salva şi înnoi lumea creştină, monahismul, famiba. Iar dacă unele minăstiri sînt lipsite de vieţuitori, este semn că sînt lipsite mai întîi de iubire, de rugăciune şi de ascultare duhovnicească. Şi cînd fiecare face ce vrea, cînd sfintele slujbe se fac în grabă şi nu participă toţi, în frunte cu stareţul, cînd fraţii se ceartă şi se vorbesc de rău între ei, pieirea acelei minăstiri este aproape; Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea stare.
5. Ce ifaturi deosebite daţi credincioşilor care vin aici? • '
— Aproape aceleaşi ca şi călugărilor. Să facă toate cu rugăciune şi cu sfatul preotului din sat; să nu lipsească ^de la biserică, mai ales în sărbători; să se spovedească cît mai des, să fugă ca de diavol de beţie şi desfrînare, două patimi care ucid pe mulţi creştini; să nu-şi ucidă copiii sub nici o formă, că nu se pot mîntui fără copii, şi să rabde toate greutâ- ile vieţii — boală, lipsă, ocară, văduvie, bătxîneţe, moarte — după cuvîn- tul Domnului care zice: « Cel ce «a răbda toate pînn la sfirşit, acela se va692 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
mintui». Iar peste toate să trăiască oamenii în armonie, în comuniune unii cu alţii, în deplină dragoste creştină. Adică să se ierte, să nu ţină mînie, să nu se răzbune şi să se ajute în suferinţele vieţii. Iubirea creştină singură poate salva lumea de pieire şi poate mîntui sufletele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima !
6. Ce bucurii duhovniceşti^ aveţi aici Ia Rîmeţ?
— Mă bucur cînd pot fi de folos unui suflet, cînd împac pe cineva cu Dumnezeu prin spovedanie, sau pe unii care trăiesc în vrajbă de multă vreme. Mă bucur cînd pot convin’ge pe cineva, cu darul Duhului Sfînt, să lase păcatul şi să se pocăiască, să părăsească circiuma şi să vină mereu la biserică, să lepede desfrîul şi să se întoarcă la soţia şi copiii lui, sau cînd conving o mamă să nu-şi ucidă copilul în pîntece şi să-i dea viaţă. Mă bucur cînd pot alina o suferinţă omenească, o boală grea sau măcar o lacrimă. Dar cea mai mare bucurie a mea şi a obştii Mînăstirii Rîmeţ este construirea bisericii noi în ultimii trei ani !
7. Vă rog, spuneţi-ne cum aţi realizat acest mare lucru?
— A fost o adevărată minune rînduită de pronia divină ! Este cea mai nouă biserică mînăstirească construită în ţara noastră. Cum se ştie, vechea biserică din secolul XIV nu mai poate fi folosită decît ca o măr¬ turie a trecutului, fiind mică şi deteriorată. Noi slujeam într-n.n paracbs, iar vara afară. Primul ctitor al noii biserici, cu hramul Adormirea Maicii Domnului şi Sfinţii Apostoli, este Prea Sfinţitul nostru Episcop Emilian, urmat de Patriarhul Iustin. Apoi ctitore sînt toate maicile Mînăstirii Rîmeţ, în frunte cu maica stareţă Ierusalima Ghibu, care au alergat după materiale, după meşteri, după ajutoare în toată ţara şi au ajutat cu propriile lor miini la cărat materiale, la făcut mîncare pentru lucr㬠tori, la toate. Dar adevăraţii ctitori ai acestei frumoase biserici, care îm¬ bină stilul moldovenesc cu cel din Muntenia şi Transilvania, sînt toţi donatorii din ţară — mînăstiri, eparhii, parohii, orăşeni şi ţărani evlavioşi din toate colţurile ţării, care au ajutat cu danii, cu bani, cu propriile lor mîini la construcţia Casei Domnului. Toţi ne-au ajutat şi parcă mai mult cei din Moldova, care ne-au făcut toată sculptura şi mobili¬ erul bisericii. Dumnezeu şi Maica Domnului să le răsplătească în ceruri !
Astfel, biserica nouă a Mînăstirii Rîmeţ este o realizare mare in cadrul Bisericii Ortodoxe Române, rod al evlaviei şi dragostei poporului nostru ortodox pentru Evanghelie, pentru Hristos. Cînd se terminau banii, in aceeaşi zi trimitea Maica Domnului aici alţi donatori, alte ajutoare- Cînd nu ajungea mina de lucru, veneau pe rînd preoţii cu enoriaşii lor de prin sate şi lucrau gratis o zi-două la ridicatul cărămizii şi materialelorcu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 693
pe schelă, sau la cărat apă şi tot ce era de nevoie. Lucrau şi cînlau, slăvind pe Dumnezeu. Am trăit aici clipe unice de bucurie. Mi-am dat astfel seama ce unit şi credincios este încă poporul nostru, cind este vorba de biserică, de lauda lui Dumnezeu, de noîntuirea sufletului.
Pentru toate, să fie Domnul în veci lăudat!
MONAHUL NICOLAE DELAKOHIA ♦
Mînăstirea Robia — Maramureş
Robia este singura mînăstire din Maramureş, singura oază de duhov- nicie monahală locală unde evlavioşii fraţi maramureşeni merg în peleri¬ naj în sărbători şi la zile mari de peste an. Iar dintre vieţuitorii acestei mînăstiri, părintele Nicolae este invitat să dea cîteva mărturii de spiritu¬ alitate ortodoxă în numele obştii monahale de aici.
în calitate de mărturisitor autentic al lui Hristos, de călugăr cu vocaţie de sihastru în codrii Maramureşului, de scriitor şi de om de litere consa¬ crat, am invitat pe « smeritul -monah Nicolae» — cum singur obişnuieşte să se numească — să colaboreze la lucrarea de faţă cu un profund dialog şi cîteva pagini de suflet, pe care le oferim cititorilor în rîndurile de mai jos.
1. Ce v-a îndemnat să îmbrăţişaţi viaţa monahală?
— M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa monahală: barul DommJui, conştiinţa păcatelor săvîrşite şi ă netrebniciei vieţii pe care am trăit-o —, cea dintîi şi mai de seamă consecinţă a cunoaşterii lui Hristos aceasta îmi pare a fi: ni se deschid ochii asupra propriei noastre nimicnicii, dobîn- dim facultatea de a ne vedea din af^ară (şi a ne înfiora), aşa cum ne pri¬ vesc şi ceilalţi (vorba lui Sartre), ne putem însuşi neşovăitor şi nereticent versetul 22 al psalmului 72; « Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta» —, dorinţa ispăşirii (ori măcar a unei îndrep¬ tări) şi — de ce n-aş recunoaşte-o ? — experienţa anilor de închisoare (au fost pentru mine un eveniment existenţial cutremurător) datorită cărora am putut lua contact nemijlocit cu reahtatea vieţii, cu ceea ce se pricepe ea a deveni cind se leapădă de măşti, artificii, decoruri şi sulemeneli. ' .
- Născut In Bucureşti în anul 1915, a urmat Facultatea de Litere şi a fost scriitor. în 1960 s-a convertit Ja ortodoxie, iar în 1978 s-a făcut călugăr în Mînâs- tirea Robia — Maramureş. A murit la 30 martie, 1989 şi este înmormîntat în cimitirul mînăstirii.m CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Dar vocaţia mea călugărească e poate mult mai veche, se confundă de fapt cu vocaţia mea creştină, mai întîi sub forma unui mysterium fas- cinosum, în anii copilăriei din comuna Pantelimon de lîngă Bucureşti şi-n anii de şcoală; apoi ca mysterium tremendum, următor anilor de viaţă irosită şi perioadei de detenţie cînd, brusc şi brutal, realitatea mi s-a mani¬ festat, iar chemarea lui Hristos mi s-a făcut auzită nu mai puţin urgentă şi inexorabilă decît goarna mobilizării.
2, Care sînt primele minăstiri vizitate în viaţă care v-au deşteptat ecoul şi mireasma evlaviei noastre monahale?
— Mînăstirile Gozia (recunoştinţă Părintelui Stareţ Gamaliil Vaida, fratelui loan şi maicii Paraschiva); Văiatec, (recunoştinţă blîndului Părinte Galinic Prisăcaru); Plumbuita şi Ântim (recunoştinţă Prea Cuvioşdor Sofian Boghiu, Paulin Lecea şi Benedict Ghiuş, precum şi mirenilor Vio¬ rica Gonstantinide, Virgil Gândea şi Paul Simionescu; m-au însoţit, m-au Sprijinit, m-au călăuzit pe calea spre fericire); Robia (unde mi s-a părut a fi găsit loc de păşune şi apa odihnei — recunoştinţă lui Constantin Noica: aflînd-o, la mine nezăbavnic 8-a gîndit). Cum de n-aş menţiona şi numele netemătorului Părinte Arhimandrit Mina Dobzeu, astăzi stareţ al mînăstiru Sfinţii Apostoli de laHuşi, care m-a botezat în 1960 la Jilava?
|3. Care este astăzi nivelul spiritual al monahismului roma esc?
— Tare mă tem că în multe cazuri oscilează între al cooperativelor agricole de producţie şi al şantierelor de construcţii. Labor, desigur, dar în alt duh decît al febrilităţii mundane. Sunt şi excepţii, mă întreb însă (tot îngrijorat) dacă nu se cade în extrema cealaltă, a bigotismiJui strimt şi al tipicului hteral neînsufleţit de foc lăuntric. Iar un asemenea tipic (are drept mumă ţarina şi drept strămoaşă uscăciunea) neîndoielnic este o ipostază a încremenirii. (Atenţie la mînăstirile — monumente de artă şi monumente istorice: să nu se prefacă în simple puncte turistice şi cen¬ tre muzeistice !).
Lenea e un viciu,'un păcat şi un râu, dar bun lucru-i să răsară în urnea aceasta contemporană şi cîte un locşor (măcar în cuprinsul mînăs- tirilor) unde viaţa sa nu se desfăşoare sub semnul grabei, iureşului, taylo- rismului, supraproducţiei, folosirii fiecărei manosecunde, unde să existe timp pentru visare, meditaţie, reculegere, netensiune nervoasă şi cere¬ brală, niţică bucurie de a trăi şi a contempla şi a da mulţămită lui Dumne¬ zeu că ne-a învrednicit (de nu şi menit!) să cunoaştem, odată cu El, feri¬ cirea fără pereche a fiinţării!cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 695
4. Cum vedeţi o reînnoire duhovniceasca în monahismul nostru?
— Printr-o revoluţie (duhovnicească), asemănătoare celei din Franţa secolului XVII (despre care au scris atît de frumos Sainte. Beuvc şi Henri Bremond) ori isihasmului din Moldova şi Munte, nia veacurilor XVII—XVIII şi care I-a atras Ia noi pe Paisie Velicicovschi.
5. Ce buciuii spirituale aţi simţit în cliip deosebit în viaţa monahalĂ,
după cîţiva ani buni de experienţă proprie? r
— Momentul cel mai frumos al vieţii mînăstireşti — şi acel cu ade¬ vărat propriu ei — îl simt a fi al miezonopticii. Dulceaţa Sfintei Liturghii o putem gusta în orice biserică, de mînăstire sau de mir. Miezonoptica însă e bucuria, taina şi centrul oraiiului călugăresc. E apanajul nostru, ceasul nostru de Singurătate şi Solemnitate, acela cînd ne simţim cu adevărat de strajă şi de veghe. ^
N-am lipsit de la miezonoptica decît din pricină de boală.
6. Spuneţi-ne ceva despre aspectul, rolul misionar ai Mînăstirii Rohia
in Maramureş. , /
— Hohia e situată într-o zonă care duce lipsă de mînăstiri. Aceea de la Nicula (judeţul Cluj) şi cele din judeţele Bihor şi Arad sunt departe pentru maramureşeni. Dar poate că oamenii vin des şi în număr de-ajuns de mare aici pentru că îi atrage pitorescul aşezării şi pentru că desprind în micuţul aşczămînt (cîntat şi pomenit în versurile şi cuvîntările sale de loan Alexandru) o rîvnă spre curăţie, o simplicitate, o luare a lucrurilor în serios (care nu atrage după sine scorţoşenia), o tonalitate (aş zice) firească şi bonomă şi dau de oameni — pe măsura posibilităţilor —• ospi¬ talieri, pentru care vizitatorii, oaspeţii, pelerinii poartă în mod egalitar şi fără nici o excepţie chip îngeresc.
7. De ce iubesc atît de mult] credincioşiiJnoştrî mînăstirile?
— Cum să nu le iubească ? Într-însele s-a refugiat Viaţa, în lume a rămas automatismul.
8. Care este mareaJnoastră^esponsabilitate^faţă'de^'Credincioşi?
— Răspunderea cea mare (şi teribUă) vine de la exemplul pe care U dăm, îl oferim. Orice mînăstire e o casă de sticlă, se vede tot ce se petrece într-însa; e o vitrină, toţi se opresc în dreptul ei şi o cercetează cu ochi atenţi (operaţie analoagă « măturării» ecranului de către fascicolul lumi¬ nos la televiziune). Nu frumuseţea slujbelor ori calitatea corului, nu adin- cimea ori strălucirea predicilor, nu vastitatea bibliotecilor, nu fastul ori forfota ori înţelepciunea îndemnurilor duhovniceşti pot chezăşui696 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
prestigiul unui aşezămînt religios ori isca devotamentul credincioşilor Ci numai exemplul unei trăiri mai presus de orice bănuieli, bîrfe, invidii, deziluzii, oftaturi resemnate, scuturături de umeri: ce-ai vrea? oameni sunt şi ei 1 Alături de Sfînta Scriptură, de Psaltire, de Minee şi Ceaslov, alături şi nu mai prejos va să stea pentru orice obşte călugărească nuvela lui loan Slavici, Popa Tanda. Iată călăuza cea mai utilă, aplicarea căreia nu poate da greş.
Exemplul, oricît de modest, dar ferm, vizibil, categoric. Şi să se poată constata că monabul nu e simplu om, ci om rîvnitor a fi supra-om, nu în sensul lui Nietzsche, ci al învăţăturii lui Hristos, care şi ea se adresează nu eu-lui ci supra eu-lui nostru (overself, zic englezii).
9. Cum vi se pare viaţa religioasă în Transilvania, respectiv Maramu¬ reş, faţă de restul ţării?
— Mai intensă decît în Muntenia sau Oltenia. Temeinică, echilibrată, fără slăbiciuni şi fără exagerări şi extravaganţe. Serioasă, caldă, « aşe¬ zată». Mai mare dragul.
10. De ce ardelenii, mai ales maramureşenii vin în pelerinaj la mînăs- tirile moldovene, mai mnlt decît in alte zone? Ce afinitate este intre unii si alţii?
$ I
— Maramureşenii se duc în pelerinaj la mînăstirile moldovene deoa¬ rece, probabil, ghicesc acolo o evlavie de acelaşi soi ca a lor, cît priveşte seriozitatea şi tăria. Sunt forme, obiceiuri şi tabieturi diferite. Rigorismul moldovenesc le este străin, esenţele sunt însă comune.
U, Spimeţi-ne ceva despre marile hrarnurî ardelene, cu vestitele pelerinaje de prin sate.
— E un spectacol extraordinar. Pe un orăşean ca mine m-a dat gata. Vin pe jos cîntînd, purtînd poveri (daruri, pomeni, prinoase) de la dis¬ tanţe numărate nu o dată în zeci de kilometri. Nu dorm. Ocupă biserica (precum contestatarii teatrele şi monumentele Parisului în mai 1968) şi, pe rînd, o înconjoară toată noaptea cîntînd imnuri, cantate, rugăciuni, acatiste. E o procesiune cu totul neprofană de luminări, voci, umbre şi suflete care-i exact opusul nopţii Walpurgiei.
La marile sărbători, la hram (la Rohia sunt două: Adormirea Maieu Domnului şi Izvorul Tămăduirii, aceasta din urmă pentru paraclis), mînăstirea e luată cu asalt. Densitatea vremelnicei populaţii e, cred, în medie, de cinci oameni pe metru pătrat. Mărturisesc că mă simt uimit, bucuros dar şi sufocat, pironit, parcă topit în masa de oameni ca bucăţica de zahăr în paharul de apă (cum sună una din metaforele preferate ale existenţialiştilor): dispar într-uh soi de anti-nirvană.
_cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA g97
12. Ce legături spirituale străbune să fie între ţărani şi călugări, intre credincioşi şi preoţi, intre sate şi mînăstiri, la noi?
— între ţărani şi călugări am constatat că există o prietenie per¬ fectă şi spontană ! De ce? E un mister. Poate fiindcă trăiesc şi unii şi alţii în afara « artificiilor». E mai mult decît o prietenie, o comuninne cbiar. Nm de aceea dau ţăranii năvală în mînăstiri în zilele de hram, ca intr-un paradis recîştigat, cucerit, cu oboseli, cu trudă, dar şi cu subconştienta ancestrală convingere că trec — în bmbaj eliadian — din casa lor profană în casa lor sacră.
13. Ca monah al Biserici' lui Hristos, ce aţi realizat pină acum? Ce satisfacţii aveţi, ce perspective de viitor?
— N-am realizat, vai mie, mare lucru. Mi-am disciplinat oarecum trupul şi gîndurUe, am dat cîtcva dovezi de smerenie (fără însemnătate, însă nu zădarnice pentru un fost copil răsfăţat ca mine), m-am şi matu¬ rizat (mai bine mai tîrziu decît niciodată). Realizarea mea cea mare e că sunt creştin, sunt monah, sunt la Robia (şi gîndul mi se îndreaptă din nou cu drag către Constantin Noica: lui îi datorează atît de mult naşterea mea de-a doua (botezul), şi de-a treia (tunderea în monahism), sunt bibliotecarul mînăstirii, îmi este dat să mă pot ruga lui Hristos, să fiu fericit că o pot face. Et in Arcadia ego !
14. Ca scriitor şi om dc litere, ce cărţi doriţi să scrieţi pe viitor?
— Aş dori să mă învrednicească Dumnezeu cu viaţă şi sănătate să-mi pot vedea predicile şi articolele publicate în reviste teologice adunate într-un mic volum cu titlul« Cuvinte de credinţă», care să vădească sin¬ gurele două porniri bune ale firii mele: iubirea de Hristos şi dragostea pentru neamul românesc.
15. Ce sfaturi duhovniceşti recomandaţi fraţilor monahi cunoscuţi?
Dacă ar fi să lăsaţi un testament, ce cuvinte aţi scrie în el?
— Aş recomanda ori aş spune: nu fiţi habotnici, nu fiţi tipicari. Sau fiţi, dacă aşa vă este firea, dar cu măsură; stăpîniţi-vă, înfrînaţi-vă de la un zel care, cînd se împăunează, riscă a se apropia de fariseism. Strădli- iţi-vă să înţelegeţi că Hristos nu a venit în lume ca să întemeieze o nouă religie, încă o religie, ci să ne descopere un nou mod de viaţă (a way of life se spune în presa şi bteratura anglo-saxonă şi în cea occidentală m Seneral). Creştinismul astfel, mai ales, îl concep: ca mod de viaţă cu totul nou, cu totul original, de origine vădit supra-pămîntească. El trebuie învăţat în şcoli de către viitorii teologi şi tbeologhisit de preoţi; ceilalţi (ba şi specialiştii de mai sus) trebuie mai ales să-l trăiască, să-l pună în698 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
practică. Creştinismul este dintre substanţele care in vitro se veştejesc, care propăşesc şi proliferează numai in vivo.
Fraţilor monahi îndeosebi le-aş spune; partea grea în mînăstire nu-s posturile, metaniile, ajunările, privegherile. Astea-s floare la ureche. Greu, cu adevărat greu este, ca în orice obşte închisă, să trăieşti în pace şi armonie cu ceilalţi vieţuitori, să le înduri felul particular de a fi, a se purta, a trăi; să le rabzi inevitabilele ticuri, manii, reacţii instinctuale, să te insensibilizezi cît priveşte propriile-ţi reacţii nervoase la mediul încon¬ jurător. Relaţiile interumane, iată piatra de încercare ! Dragostea fr㬠ţească ori măcar bimăvoinţa, răbdarea, îngăduinţa şi voinţa (iar dăm de ea !) de a păstra prietenia între fraţi: acestea dovedesc autenticitatea unei trăiri creştine, unei vocaţii monahale. Numai ele omologhează folo¬ sirea denumirii de « mînăstire». De nu, totul nu-i decît paradă şi pano¬ ramă. Şi sunt, însuşirile menţionate, doar ascultare a cuvintelor Domnului: «Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenteii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii», (loan 13, 34—35). Nimic, nici o însuşire oricît de înaltă, nici o asceză, nici o ştiinţă teologică, nici o nevoinţă, nici o mucenicie nu pot înlocui această poruncă absolută.
Şi aş adăuga: dacă nu puteţi, dacă dragostea nu vă este accesibilă, măcar stăpîniţi-vă nervii şi mînia, măcar purîaţi-vă ca şi cum aţi iubi — ca şi cum, als ob zic filozofii germani — e şi aceasta o modalitate accepta¬ bilă, de ordin inferior fireşte, însă cu sorţi de a fi pregătitoare a formei superioare şi a se preface cu vremea în iubire, fiind un caz al procesului — calificat de Constantin Noica; devenire întru fiinţă.
Şi acum să trec la cîteva din cele care mă dor, să fac sal¬ tul de care am pomenit mai sus, notîndu-mi observaţiile (dezi¬ deratele) cu bterele alfabetului:
a) în predici (mai cu seamă), în articole teologice (de asemenea) să nu săvirşim grava eroare de a confunda platitudinea stilistică cu orto¬ doxia. Demonul lozincăriei şi al steriotipiei ecleziastice este la fel de real şi de A-irulent ca geamănul său din literatură; pîndeşte pe toţi arhiereii, preoţii şi monahii, umblind fără odihnă şi că'utînd pe cine să înghită, să compromită, să sterilizeze. Cele mai bune şi mai firumoase simţăminte ori mai folositoare învăţături sunt anihilate de tipizarea verbală, care-i simptom de lene, frică şi uscăciune a inimii. Tot atît de duşmănoase sînt stilul pilduitor-edificator-onctuos, stilul emfatic, stilul grandilocvent sau deprinderea comodă de a reduce predica la repetarea pericopei evanghe¬ lice. Cazania e frumoasă, dulce şi îmbietoare, totuşi nu poate înlocui cuvîntul viu. Să nu ne fie teamă a găsi metafore originale, a folosi o vor-CD PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 699
bire pitorească, pe şleau, pc înţelesul tuturor, a înlocui cenuşiul tern al atîtor predici morocăhoase cu vioiciunea culorilor puternice. K iţei fauvism n-ar strica, cutez să afirm făcînd o fulgerătoare incursiune in domeniul artelor plastice.
b) Strîns legată de năpasta platitudinii şi a vorbirii standardizate aflăm urgia rămînerii în urmă, a zăbovirii în trecute vremi, adică a pre¬ dicilor care uită că se adresează unor contemporani iar nu unor credin¬ cioşi de acum cîteva decenii ori veacuri, de nu şi milenii. Pildele, exor- taţiile, sfaturile, mustrările se cuvine să fie mereu actualizate. Acesta-i adevărul, aggiornamento ! Dogma este cea neclintită, nu imagistica, nu captarea, după cum în viaţa profană morala nu se schimba dar sensibi¬ litatea poetică ia mereu alte înfăţişări şi dialoghează cu alte regiuni ale şinei. Nu trebuie trecut cu vederea că fiecare epocă istorică îşi are păca¬ tele ei predominante; acestea se cade a fi combătute, nu altele vechi, căzute în desuetudine, atenuate de mersul înainte al istoriei. Actualizarea pUdelor şi a temelor poate singură feri cuvîntul de învăţătură de căderea în monotonie şi plictis şi de transformarea sa în osîndă pentru enorie. Cel care vorbeşte în penultimul deceniu al veacului 20-lea nu se poate referi la aceleaşi păcate, năravuri şi situaţii ca Sfîntul loan Gură de Aur, Veniamin Costachi ori Antim Ivireanuî. Sunt, acum, alte boli, alte racile, alte primejdii, alte ispite ! Pe acestea trebuie să le avem în vedere dacă vrem să fim ascultaţi cu adevărat (iar nu din obligaţie şi politeţe şi cu mîini discret duse la gură spre a tăinui căscatul), urmăriţi cu atenţie şi, după ieşirea din biserică, socotiţi drept dascăli utib, nu drept roboţi şi portocale mecanice. Nu mai are rost, bunăoară, a se lovi cu asprime şi cu stăruinţă în setea de avuţie ori în neplata la timp a slugilor ori în am㬠nunte ale vieţii sociale şi economice de mult dispărute. Monahii şi preoţii de mir sunt deopotrivă datori să cunoască nevoile, greutăţile şi necazu¬ rile zilelor noastre, să le vorbească ascultătorilor ca un contemporan al lor, nu ca o mumie, ca o fantoma, ca un patefon. Călugărilor nu li se cere să fie la curent cu filiriele, comediile şi meciurile radiodifuzate ori televi¬ zate, dar le revine datoria de a fi perfect mformaţi despre durerile şi sufe¬ rinţele celor « din lume». Problema pîinu pentru mine, a spus Nicolae Berdiaev, e o problemă materială, dar problema pîinii pentru aproapele meu e o datorie spirituală.
Modul de vorbire al monahului sa nu fie distant, mindru, <c oficialii, adică sleit, sterp. Nu aşa a vorbit Domnul, ci mereu prietenos, apropiat, cu imagini clare şi mai toate extrase din viaţa de zi cu zi a pastorului, a plugarului, a pescarului, vierului şi omului de rînd.
c) în predica la praznicul din anul 1987 al Sfîntului Antonie cel Mare am afirmat — si cer voie să mă autocitez;« Adevăratul monah ori auten-700 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
ticul mirean creştin nu poate fi niciodată supărat, acru, încruntat. Bosum¬ flat, mahmur, îmbufnat, botos. Vieţile Sfinţilor ne spun despre acel pe care cu admiraţie şi veneraţie îl prăznuim astăzi că « nu era ca un crescut in miriite şi imbătrînit acolo, avind obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi pobticos».
Vesel, blînd şi politicos: acestea sunt însuşirile ce se cade să le dove¬ dească monahul creştin, cîtuşi de puţin încruntarea, posomoreala ori cerbicia. Bădăranul, mojicul, merteu grăbitul şi repezitul, posacul, crînce- nul călugăr creştin nu e nici creştin nici monah. E marfă de contrabandă, contrafacere, monedă calpă. Sfîntul Serafim din Sarov, monah exemplar şi creştin dintr-o bucată, cum ni se relatează că era ? Neîncetat vesel, liniştit, plin de omenitate şi curtenie. îşi primea oaspeţii cu bunăvoinţă, îi saluta prietenos, îi numea «bucuria mea». Nimic aspru, îndîrjit ori respingător în relaţiile sale cu semenii. Numai faţă de el însuşi, în singur㬠tatea şi intimitatea vieţii sale de sihastru, se arăta necruţător cu sine însuşi, niciodată cu ceilalţi I
Monahul cată a se supraveghea şi în vorbirea lui, luînd pildă tot de la Sfîntul Antonie. Ni se mai aduce la cunoştinţă că « avea cuvântul îndulcit cu sarea dumnezeiască». Oare ce deducem de aici? Că dacă vedem un om, fie el ascet straşnic şi mare nevoitor, şi-l aflăm grosolan, burzuluit, înciudat nevoie mare, să ştim cu siguranţă că nu-i un nevoitor cinstit, că-i un făţarnic şi un actor nepotrivit în rolul pe care se încumetă şi se străduieşte să-l joace.
Călugărul îmbufnat, oricît i-ar fi barba de lungă şi de sălbatică iar reverenda şi rasa de mânjite, nu-i nici el călugăr decît de ochii lumii.
d) Pe chipul călugămlui e bine să se poată citi, deopotrivă, blândeţea, bucuria, smerenia şi nobleţea.
Iar cît priveşte purtarea sa şi atitudinea faţă de cele ce se petrec în juru-i (în unediata-i apropiere sau mai departe), se cade să nu uite că a fi creştin nu înseamnă a da dovadă numai de blîndeţe, ci şi de fermitate şi curaj. Curajul e o virtute creştină esenţială. Apar, pînă şi în viaţa cea mai retrasă şi mai desprinsă de cele ale lumii, momente cînd devine obliga* tor să te pronunţi: să arăţi de ce parte eşti şi ce «hram» porţi. Atunci (iar pilde aflăm din belşug în perioada prigoanei politeiste ori a împăra¬ ţilor iconoclaşti) calităţi dominante ajung acestea: curajul, demnitatea, neşovăiala; modelul în asemenea împrejurări va să fie blîndul lisus mer- gînd netemător şi dîrz către Golgota. Trupul, da, se prăbuşeşte sub povara crucii; dar forţa morală (omenească) nu se lasă învinsă. Astfel, arta de a fi călugăr se confundă cu (deloc uşoara) îmbinare a dulceţii cu asprimea, a molcomelii cu tăria, a supunerii cu neclintirea.cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 701
e) Călugăria e ostaşie (o spune şi Balzac), deci ţinută, deoî-niţatft. Să nu uităm că suntem slujitorii, «prietenii» unui mare Domn, unui Cavaler care ne-a lăsat drept moştenire discreţia (cînd postim, cînd ne rugăm, cind facem milostenie), iertarea, puterea de a uita răul ce ni s-a făcut, nobila putere de a ne ruga pentru cei ce ne urăsc, dărnicia, sila de contabilitate şi socoteli, de grija pentru bănuţi şi părăluţe. Care, cînd Iuda şi apostolii toţi s-au indignat că se risipeşte bunătate de mir în valoare de 300 dinari, i-a dojenit şi învăţat a deosebi risipa de jertfă; Care lui Iuda i s-a adresat cu apelativul« prietene »j; Care nu a tremurat şi nu a bolborosit vorbe de scuză în faţa sinedriului ori a dregătorului. Care mereu a dăruit şi răsplătit boiereşte, clătinat şi îndesat« bar peste har», însutit, înmiit, a înmulţit pîinile, peştii şi vinul, a binecuvîntat şi a iubit belşugul. Călugărul nu poate, prin definiţie, să fie zgîrcit, meschin, îngri¬ jorat, alarmat. Degajarea şi detaşarea sunt două mari virtuţi monahale, cărora li se adaugă — precum ştiu şi pot oamenii-monahi — contradic¬ toriu şi paradoxal —, dragostea de viaţă (adică de Dumnezeu) şi nete- merea de moarte (adică de despărţirea sufletului de trup). Celor din tagma aceasta nu le este îngăduit a se văita, a geme, a regreta bunurile pierdute, lor se cade să ie fie mereu la îndemînă fraza lui Eugen lonescu (acum împăcat cu Dumnezeu): « Să fim oricînd în stare sa pierdem totul de la o clipă la alta». Călugărul, desigur, e şi el boier în felul său, căftănit ca atare prin dragostea şi harul lui Hristos. Şi nu-i strică să-şi repete cuvin¬ tele rostite de Al. O. Teodoreanu fostului cleric Damian Stănoiu (care se indignase că-n vitrina unei librării cărţile sale fuseseră aşezate mai la margine decît ale lui Păstorel): Arta, să ştii domnia-ta, Părinţele, că e boierie. Aşa şi monahismul: boierie este !
f) încă o definiţie a monahului: e omul care nu e niciodată mulţu¬ mit cu sine.
Altă definiţie; călugărul c omul îndeosebi ştiutor şi realist.
Din pricina păcatului strămoşesc, el ştie că in tot insul există nu numai o fârîmă de suflu divin ci şi un cert impuls demonic. Cunoaşterea aceasta îi asigură o superioritate mintală asupra multor artişti, savanţi şi gînditori naivi şi neştiutori, care plutesc în ceea ce am putea numi irealitatea imediată.
g) Comunicativitate. La catolici altarul e deschis. La noi, închis. Sensibilitatea noastră mistică s-a obişnuit cu iconostasul despărţitor dintre naos şi altar şi gîndim că e mai bine să fie aşa.
Odată însă ce Sfînta Liturghie a fost săvîrşită în taină, zidul despăr¬ ţitor dintre clerici şi mireni nu mai are nici o noimă. Intre ei relaţiile cată acum a fi botezate pe comunicativitate, ceea ce in multe cazuri nu are loc. La Robia, din fericire, se practică o caldă şi continuă comunicativi-
1 702 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
tate între personalul preoţesc şi mireni: nu numai la spovedanie, ci şi la primirea pomelnicelor, în conversaţii, în lungi convorbiri duhovniceşti. . . E o formă de activitate misionară, legată de ideea binecuvîntată a parti¬ cipării slujitorilor altarului la viaţa de toate zilele a credincioşilor. Doar şi unii şi alţii fac parte din Trupul mistic al lui Hristos.
în jfinal doresc să repet o remarcă mai veche făcută cu privire la Mircea Eliade, pe care din pricina hărniciei lui fără pereche şi a progra¬ mului de lucru ce-şi impunea fără cruţare reducîndu-şi asemenea unui călugăr ascet somnul la cel mult trei, patru ore din ciclul diurn-nocturn, l-am denumit« monahul mirean». Am enunţat atunci că adevărata trăs㬠tură cu totul proprie călugărului nu este — cum gîndesc mai toţi oamenii— credinţa. Pe aceasta o au şi mulţi mireni. Ci un amestec de voinţă (de fier), de răbdare fără margini, de rezistenţă (neobosită) la frecuşul de zi cu zi al vieţii de mînăstire (monotonă şi extenuantă). Anii mei de călugărie mi-au confirmat pe deplin părerea. Călugărul aceasta chiar e: un om cu voinţă oţelită, răbdare de neînvins, hotărîre de nezdruncinat. Cel mai judicios el poate fi asemuit nu unui înger în trup ci unui sportiv în perioadă de cantonament sau unui ostaş în perioadă de instrucţie. Aptitudinile lui de bază, de aceea, sunt: sănătatea, puterea de îndurare, renunţarea la susceptibilităţi, capacitatea de călite a caracterului. Am scris (v, tex" tul anexă) că monahismul este echivalentul (moral) al temperaturii de 300.000.000 grade. N-am minţit. Dar şi mai bine, mai plastic, mai uşor de realizat este a zice: monahul e o tijă de oţel fierbinte, acum scoasă din cuptor, o pară de foc (de fapt) brusc scufundată în apă îngheţată. Cre¬ dinţa — ca şi postul, metaniile etc. etc. — e lucru de la sine înţeles, ferice şi uşor. Dar viaţa mînăstirească concretă, cotidiană e luptă, canto¬ nament, călire, strunite. {Bulldog training, zic englezii: educaţie de cîine mops care, minune, va trebui la sfîrşitul dresurii să se dovedească porumbel.
(Dar atunci cu isihia cum rămîne? Ei, neînţelegerea provine din fap¬ tul că fericirea noi o socotim ca pe rezultanta unor anumite situaţii şi bunuri, în vreme ce ea, rod al harului^ e dăruită fără de îndeplinirea anu¬ mitor condiţii, e o stare acauzală, o surpriză, nu dar ceresc, o izbucnire, o rază picată de sus. Cu tendinţa, îndată, de a coborî de preferinţă în peri¬ metrul locurilor de strădanie numite mînăstiri deşi mai ştiinţific ar fi eîmpuri magnetice atrăgătoare de euforitoni).
Şi mai vreau, în sfîrşit, să fac referire la convorbirea dintre Sf. Anto¬ nie cel Mare şi diavol, odată după ce, constatînd satana că nu-1 poate spăimînta şi birui pe vajnicul schimnic, a stat la taifas cu el. Sfîntul îl întreabă pe Scaraoţchi: dacă-s mulţi călugări în iad. — Călugări? ! face interlocutorul Sfîntului; nu sunt! Cum aşa, se miră Antonie, doar au fost şi sunt monahi nevrednici. — Nu-i nici un călugăr, afirmă din nou cela-
cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA
703
lalt. — Poate că sunt şi nu-i ştii tu, stăruie Antonie. — Pe toţi îi ştiu, nu poate fi vreunul despre care să nu fiu informat! Iar Sfîntul se tot miră şi se minunează. -- Aha ! strigă deodată vrăjmaşul, ştiu la ce te gîndeşti: la oamenii aceia îmbrăcaţi în negru de sus pînă jos, purtînd un soi de tichie pe cap şi un văl deasupră-i. Da, din ăia, da, avem o mul¬ ţime, de oameni în negru nu ducem lipsă, dar călugări, să ştii, călugări nu avem măcar unul ! ,
Purtători de haine negre, de camdafcă şi culioh ce ne aflăm, să ne străduim a fi călugări. Severi cu noi înşine, buni şi îngăduitori cu ceilalţi, discreţi cît priveşte strădaniile şi nevoinţele noastre,, veseli, blinzi, poli- ticoşi, smeriţi mai ales. Dar nu şi proşti, înţelegînd că viaţa e lucru gin¬ gaş, iar călugăria şi mai şi; făcîndu-ne din dreapta socoteală şi din rela¬ tivismul celor lumeşti o lege; fericiţi, dar nu siropoşi; neclintiţi în credinţă, nu şi intoleranţi şi cîinoşi cu cei care nutresc alte convingeri; senini, dar nu socotind zîmbetul mieros şi nerod a fi dovadă de cucernicie; evlavioşi, interiorizaţi, însă conştienţi de importanţa şi dificultăţile menţinerii unor relaţii cordiale cu ceilalţi frlaţi. Apreciem disciplina, muştrtduiala de sine, sila de autocompătimire, poate şi oarecare doză de tămăduitor cinism; noi ştim că de bună voia noastră ne-am legat la cap fără să ne doară capul şi că sub reverendă şi rasă purtăm zale şi armură de buni ostaşi ai neîn¬ fricatului Hristos, Care şi El S-a urcat vitejeşte şi nesilit pe cruce spre a birui răutatea, prostia, iadul, bezna şi moartea: principalele ipostaze şi unele ale slutei-groteşti demonii. *
CE-I DATOREZ EU LUI HRISTOS .
Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile 5-au acoperit păcatele, ,
, . , . (Ps. 31, 1)
Şi Ie poruncea ca să nu spună nimănui. Dar, cu cît le poruncea, cu [a(t< mai vîrtos ei dădeau in vileag [minunile făcute. . ,
.j ^ .. ■; ^
(Marcu 7, 37)
Există în ritualul iudaic o rugăciune alcătuită dinti-un şh^g mulţumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile hărăzite poporu¬ lui Său Israil. Ca refren ori stih intercalat după fiecare dar pomenit figu-
• Această «convorbire» a fost realizată cu cîţeva luni înainte de obştescul sfîrşit al părintelui Nicolae Delaroliia de la 30 martie 1989.704 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
rează vorbele dai lanu, ce se tălmăcesc de ajuns nouă. De n-ar fi. decît că Domnul ne-a scos din pămîntul Egiptului, destul ar fi spre a-L bine- cuvînta şi a-I aduce slavă. De n-ar fi decît că a prefăcut marea în uscat destul e spre a-L blagoslovi şi a nu înceta să-I mulţumim. De n-ar fi decît că ne-a hrănit în pustie ... Şi aşa mai departe. Fiecare faptă a divi¬ nităţii, fiecare minune ajunge spre a stîrni recunoştinţa norodului şi a-i provoca exclamaţia: dai lanu !
Tot astfel, gîndesc, orice evreu trecut prin Sfînta Taină a Botezului, căruia Domnul i S-a revelat şi care, acum, se numără printre «iudeii care au crezut în El» poate de asemenea striga; de ajuns făcut-ai, Hris- toase. Dumnezeule, pentru mine !
Pentru a fi desprins solzii care-mi acopereau ochii, îţi mulţumesc din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi toată virtutea mea. Doar atît de ai fi făcut după ce ai luat aminte la mine, cu vrednicie şi cu dreptate este să strig cu lacrimi: dai li !
Pentru a-mi fi dat putinţa-să-mi cunosc propria păcătoşenie, nimic¬ nicie şi ticăloşie, îţi aduc laude şi mulţumiri, şi de s-ar mărgini doar la atîta darul făcut mie, tot prea destul e ca să repet: dai li !
Pentru a-mi fi îngăduit să Te pot ruga, să Te iubesc şi să mă închin Ţie, de ajuns, prea de ajuns ca să binecuvîntez Sfînt Numele Tău.
Pentru a fi sădit în mine nădejdea iertării şi a fi început să între¬ zăresc putinţa mîntuirii — fii. Doamne, preamărit !
Pentru a-mi fi dat îndrăzneala să concep stabilirea unor reiaţii de tip eu-tu cu Tine, Domnul şi Dumnezeul meu, mă minunez şi nepricepîn- du-mă a spune altceva, strig; dai li !
Şi tot aşa fiindcă de acum mă pot închipui printre cei cărora le-ai grăit: «Dacă veţi rămîne în cuvtntul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi» (loan 8, 31—32).
Recunoscător peste orice posibilitate de exprimare în slabele şi banalele noastre vorbe omeneşti îţi sunt, Hristoase al meu, şi pentru a fi dobîndit calitatea de « prieten» al Tău, pentru a fi fost, altfel spus, înnobilat, căftănit prin credinţă şi apa Botezului şi focul Duhului Sfînt.
Pentru a fi ieşit din tristeţe, mohoreală, jale, descumpănire, acedie (există o acedie a laicului, a necredinciosului), deznădejde şi a mă fi apro¬ piat de starea fericirii.
Şi fiindcă, îndeosebi, m-ai socotit în măsură a înţelege şi a fi cu desăvîrşire convins că Tu eşti A devărul, Calea si Viaţa.
De nu-mi va fi dat a mă mîntui, şi încă această absolută convin¬ gere îmi este cu totul suficientă spre a cunoaşte liniştea şi a gusta neîn- grijorarea.cu PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA 705
Mi-ai dăruit, Doamne, în nespusa Ta mărinimie, să aflu tot adevărul atroce despre mine însumi; m'ai slobozit din robia păcatului, care slujitor mai ferecat decît mine nu cred să fi avut.
Mai mult decît atît (căci nu dăruieşti niciodată puţin, cu parcimo¬ nie, după dreptate, ci numai clătinat şi îndesat, har peste bar, nu împărţi bacşişuri, ci pofteşti la cina împărătească), datorită bunătăţii şi milosti¬ virii Tale mi-am putut însuşi spusa lui Dostoievski: de mi s-ar dovedi în modul cel mai indiscutabil, pe patul de moarte fiind, că nu Hristos este adevărul, că adevărul e altul — dacă demonstraţia ar fi inatacabilă şi covîrşitoare — n-aş sta nici o clipă Ia îndoială: aş alege să rămîn cu Hris- tor, nu cu adevărul. ,
Dai Uf >
Din rob şi schilod m-ai făcut liber şi senior; din fricos şi mişel, om îndrăzneţ; din fiinţă a întunecimii, un ahtiat după lumină; şi slobod a încerca senzaţia că nu-mi este interzis a năzui să mă port efectiv potrivit cu învăţătura şi vrerea Ta.
" Pentru că nu numai că m-a descoperit pe mine însumi întru toată mizeria şi josnicia şi nimicnicia mea, ci mi-a dezvăluit mie însumi laten¬ ţele bune şi priincioase din lăuntrul meu; mi-a arătat că nu sunt definitiv şi iremediabil pierdut; m-a scos din cloacă, îngustime şi beznă; mi-a tra¬ dus existenţial şi pe a mea seamă cutremurătoarea (şi mîngîietoarea) frază: Qui Mariam absolvisti mihi quoque spem dedisti; şi nu mi-a cerut să mă anih ilez, să mor, ci — dimpotrivă — să mor păcatului şi zădărniciilor şi să viez întru El — cu dragoste şi cu bucurie — adică întru Libertate, voie bună şi calm. (Căci El, «preţuind pe om, nu vrea» — zice Părintele Dumitru Stăniloae —«confruntarea lui cu Sine, ci menţinerea şi ridi¬ carea lui într-un dialog etern al iubirii»).
Mi-a descoperit şi o altă mare (şi vreme îndelungată cu totul nepre- supusă) taină, anume ineluctabila universală lege a paradoxului, înles- nindu-mi să înţeleg că nevinovăţia nu se poate obţine decît pe calea aceasta paradoxală a recunoaşterii propriei culpabilităţi.
Mi-a dat, de asemenea, voie să mă împărtăşesc cu prea curatul Său Trup şi .sciiTnp Sîngele Lui şi să-mi pot da seama că orice faptă josnică îmi este numai izvor de amărăciune şi tulburare, iar actele de mărunmie, curaj şi detaşare—«faptele bune şi frumoase» — ale atît de hulitei morale practice — sunt singurele creatoare de pace şi mulţumire.
îl chemi pe Hristos la telefon? ironiza Andre Gide. Nici nu e nevoie de o chemare, e mereu prezent, gata să intre pe uşa (deschisă) a inimii şi capabil numai de actele caracteristice nobleţei lăuntrice, pe care şi nouă ni le propune, propovăduindu-ne că ne sunt mereu accesibile: dis¬ creţia, iertarea, uitarea, degajarea dintre meschinării şi mărunţişuri.706 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
alungarea ţinerii de minte a răului, sila de răzbunare, ură, irascibilitate, ţîfnă şi multe alte stupidităţi a căror jalnică inferioritate şi acută noci¬ vitate ne-a destăinuit-o o dată pentru totdeauna şi ne-o destăinuie de fiecare dată mai dureros.
în cele din urmă m-am putut convinge că libertatea se cucereşte numai prin omorîrea păcatului şi m-am trezit în stare să descifrez formula « fac ce vreau»: ea nu înseamnă că dau ascultare necondiţionată viscerelor şi tropismelor mele, pornirilor şi instinctelor mele dobitoceşti, consti- tuindu-mă prizonier al egoismului, turpitudinilor şi plăgilor firii mele, ci supunîndu-le pe acestea voinţei, raţiunii şi conştiinţei mele, părţii bune (curăţite) a eului meu, supra-eului meu. Fac ce vreau eu, credineiosul şi smeritul ucenic al lui lisus Hristos, iar nu ce i-ar plăcea demonului, sălăşluind în lăuntrul meu sau tîrcoUnd în juru-mi să fac în numele aşa- zisei libertăţi instinctuale, în temeiul căreia mă ispiteşte spre a mă îndemna să mă dau rob lui şi duhurilor sale celor rele.
Nefiind botezat în pruncie şi în deplină maturitate, am putut expe¬ rimenta botezul totodată ca Sfîntă Taină, ca moarte şi înviere, ca izvor nesecat de apă vie şi de senzaţională fericire. Covîrşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător; dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e o formă, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului Celui viu. « Ca şi la Botezul Domnului, în botezul oricărui creştin se deschide cerul, se deschide cîmpul înţelegerii duhovniceşti a sensurilor existenţei» (Preot Constantin Galeriu, Jertfă răscumpărare).
îi mai datorez Domnului şi nepreţuita, nesperata putere de a îndura şi suferi, de a mă supune, răbdător şi următor Lui, pildei ce ne-a dat, ştiind că « El participă împreună cu noi la suferirea necazurilor şi tot în acest sens Se smereşte împreună cu noi, îngropîndu-Se într-o chenoză, într-o noapte pe care o repetă în viaţa fiecăruia din noi» (Dumitru Stăni- loae). Oricum, spunea Simone "Weil, şi ea evreică rourată de harul credinţei în Hristos: creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemînă miraculosul mijloc de a o îndura.
Ceea ce deloc nu vrea să însemne identificarea creştinismului cu suferinţa. Prin suferinţă se poate ajunge la adevăr şi lepădarea de sinCi însă Albert Camus arată că desprinderea de cele lumeşti inima vrednica o poate afla şi prin fericire. Mai ales prin fericire ne putem înălţa pe trep¬ tele cele mai de sus ale Scării. Durerea, de fapt, e « faţa mai puţin nobilă a strădaniei». Ţinta rămine fericirea, pe care se cuvine să ne-o însuşim» dincolo de nenorociri, necazuri şi încercări. Esenţa învăţăturii creştine e această deprindere, această descoperire a fericirii.cu părinţi din transilvania 707
Aşa încît, mai presus de orice, îi datorez lui Hristos simţămintul libe¬ rator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii — ascuţit ca o sabie cu două tăişuri — şi luarea la cunoştinţă a faptului că «El poale face din tine o făptură nouă» nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constat obiectiv, o realitate brută.
Iată de ce, dintre toate versetele Psaltirei, pe acestea (din psalmii 65 şi 72) îmi place a mi le repeta, ca mai apropiate mie, ca mai grăitoare ale bucuriei în care neîncetat mă desfăt din binecuvîntata zf cînd am primit euforicul dar al Sfîntului Botez:
« TrecuUam prin joc şi prin apă şi ne-ai scos Ia odihnă h>
« Veniţi de auziţi toţi cei ce vă temeţi de Dumnezeu şi vă voi povesti cite a făcut El sufletului meu».
«. Nedreptate de am avut in inima mea să nu mă audă Domnuh>.
«. Pentru aceasta m-a auzit Dumnezeu; hiat-a aminte la glasul rug㬠ciunii mele ti.
« Binecuvintat este Dumnezeu Care n-a depărtat rugăciunea mea fi mila Lui de la mine».
« Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta»,
«Apucatu-m-ai de mina cea dreaptă. Cu sfatul Tău m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai primit».
De la aceste inspirate cuvinte la simţămintul de împăcare generală ce mă cuprinde nu-i departe. Care împăcare? Cu Dumnezeu, fu o? enii, eu şi, în cele din urmă, pină .u cu mine însumi. <
MABAMUREŞUL
. Bucureştean ce mă aflu, am fost repede fermecat şi cucerit de Mara¬ mureş. Am izbutit să-l cunosc destul dc bine. Am urcat şi coborît de multe ori muntele Gutîiul,. cel cu izvoare de apă preacurată şi aspre serpentine. Am umblat pe Valea Izei, a Vişeului, a Marei, a Cavnicului, a Lăpuşului. Văzute de aproape şi nu’ca poze în cărţi sau ca «vederi», bisericile de lemn cu turle înalte mi-au tăiat şi mie răsuflarea, ca atîtor altora. Prima în care am intrat a fost aceea de la Surdeşti, înti-o duminică. Am păşit pe o cărare dc-a lungul unui pîrîu, pe lingă nişte zaplazuri. Pietriş mult şi cîteva băltoace. Apoi, deodată, luminişul şi svelta construcţie de lemn, care irumpe asemenea unu'i personaj de basm, graţioasă, puternică, pro- porţionată dar nu mai puţin avîntată spre înălţimi decît o catedrală gotică, adevărat «mîngîie-nori». Iar în zare, nu departe, se profilează surata de la Plopiş, geamănă aş zice. E duminică, oamenii în straiele lor de sărbătoare umplu bisericuţa, rînduiţi, cred, potrivit unui tipic708 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Străvechi. Ştergare în juVul afumatelor icoane, totul e numai lemn solid şi bîrne solemne, neforfoteală, linişte, cuviinţă, voioşie bine stăpînită, seriozitate pe figuri şi-n gesturi: acestea domoalc, nezorite, mai curînd hieratice şi atemporale. Veniţi la Mine şi vă voi da odihnă. Numeroşi bătrîni, numeroşi tineri. Toţi deopotrivă de înălbiţi, tineretul şi copiii astîmpăraţi, deferenţi. Slujba de o simplicitate absolută, gravitatea iz- vorînd dintr-un duh care ştie unde să se oprească, plutind neostentativ.
Dar m-au înfiorat şi copleşit de uimire nu numai vestitele turle (la Şurdeşti e cea mai înaltă), ci şi — din primele clipe — masivele porţi maramureşene. Par a da fiecărei case un caracter de autonomie, a face din fiecare un soi de surprinzător castel în perimetrul căruia se exercită un imperium. Casele sunt în general modeste, porţile falnice spre a marca teritoriile, a multipbca spaţiile. Da, şi aici în Maramureşul acesta pretu¬ tindeni voievodal, ca şi pentru englezi, casa îi este omului un« loc întărit».
Putere, convinsă de legitimitatea şi vechimea ei, dar şi nobleţe şi evlavie. Se ţin cu toţii foarte demn şi se vede că — voit ori ba — iau aminte la-«ţinută». Sărbătorile, fără greş, îi atrag la biserică. Străbat drumuri lungi, la nevoie, nu le pasă. Merg cu dreaptă socotită şi-n pas măsurat, să se închine Crucii. O evlavie devenită reflexă exprimată prin gestică asimilată pînă în zone psihice în adîncul cărora îndoiala nu pătrun¬ de.« Nobleţea» e generală, creează o aură proprie regiunii maramureşene. Să fie ea o moştenire a dacdor liberi, o desăvîrşire a echilibrului propriu «fenomenului» românesc (aici purificat şi dăruit cu un plus energetic), o armonie rară între spirit şi materia între sobrietate şi impulsul vital, între rîvna spre basm şi un spirit practic indubitabil, meşteşugăresc? E greu de spus. Sigur este doar că ansamblul — rourat cu lumină de Sus — e profund original şi, aş spune, irezistibil. Cum oare nu l-ai îndrăgit tu, omule, oricare ţi-ar fi obîrşia, educaţia, viziunea individuală sau colec¬ tivă a lumii? Eu unul nu mi-am dorit decît să mă contopesc în« magma» aceasta, în «continuumul» acesta unde e atît de mică distanţa dintre cotidian şi fastuos, unde realitatea şi duhul sunt fraţi buni, fraţi dulci, fraţi de cruce. '
CONVORBIRI
cu
PĂRINŢI ROMÂNI ATONITI
9 9
PROTOSINGHELUL PETRONIU TĂNASE ♦ EgTimenxU Schitului Prodromul — Muntele Athos
După cum se ştie, Sfîntul Munte Athos din nordul Greciei este un ţinut al tuturor monahilor ortodocşi, existent de peste un mileniu. Prin¬ tre numeroasele generaţii de călugări nevoitori în Athos s-au nevoit aici mii şi mii de monahi români, de-a lungul a peste şapte secole, de eînd sînt amintiţi primii monahi« vlahi» atoniţi. Din a doua jumătate a se- coltilui XIV începe marele exod al monahilor români spre Muntele Athos, care durează pînă astăzi. Unii mergeau în pelerinaj pentru cîteva luni sau un an de zile. Alţii rămîneau aici <ece-douăzcci de ani, pentru a se forma duhovniceste în această mare si unică scoală a monahismului orto-
f > )
dox, fără egal în lumea creştină ^ apoi se reîntorceau în patrie, întemeiau mici schittiri, organizau mînăstiri şi reînnoiau duhul evlaviei monahale în ţările române. Iar alţii, poate cei mai numeroşi, plecau şi se stabileau definitiv în Muntele Athos, închinîndu-şi sufletul şi viaţa lui Hristos, Mântuitorul nostru. Au fost etape cînd numărul monahilor români atoniţi urca la peste cinci-şase sute. Au fost şi etape de criză, datorită ocupaţiei otomane, cînd numărul românilor scădea la două-trei sute.
După marea criză duhovnicească atonită de la jumătatea secolului • nostru, în prezent numărul monahilor atoniţi români începe să se ridice uşor, ajungînd astăzi la peste 45 de monahi, stabiliţi în schiturile roma¬ neşti: Prodromul — cel mai reprezentativ — şi Lacu, precum şi în peste zece chilii. în toate aceste aşezăminte monahale atonite se slujeşte în limba română şi se laudă numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului ziua şi noaptea.
Prea Cuviosul Protosingbel Petronîu Tânase, cu metania din Mînăs- tirea Neamţ, egumenul Schitului românesc Prodromul, conduce cu multă smerenie şi înţelepciune duhovnicească acest aşezămînt, de patru am de zile. Obştea schitului numără 18 părinţi nevoitori care menţin sfintele slujbe, tradiţia şi evlavia milenară atonită. într-o armonie duhovnicească
- Născut în anul 1916 în comuna Fârcaşa — Neamţ, a intrat în viaţa mona¬ hală la Mînăstirea Nfiamţ în anul 1930. După terminarea Seminarului Monahal din Mînăstirea Cernica, face Facultatea de Teologie Ia Bucureşti şi apoi este stareţ la Mînăstirea Slatina. După zece ani de nevoinţâ la Mmastirea Sihăstria, in anul 1978 se retrage în Sfîntul Munte Athos, la Schitul Prodromul. Din anul 1985 este egumen al acestui sfînt aşezămînt românesc. '712 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
deosebită, părinţii noştri atoniţi se roagă împreună, se cheamă unul pe altul la biserică, la ascultare, la masă, şi îşi împart egal bucuriile şi ispitele acestei vieţi trecătoare. Zilnic săvîrşesc Sfînta Liturghie şi cele şapte Laude, cîntă acatistul Maicii Domnului, patroana Sfîn- tului Munte, şi stau în aşteptarea Mirelui Hristos.
Sufletul obştii Schitului roma¬ nesc Prodromul şi al tuturor mo¬ nahilor români atoniţi este cu ade¬ vărat Părintele Petrbniu Tănase. Călugăr iubitor de linişte şi rug㬠ciune, blînd, smerit şi tăcut. P㬠rintele Petroniu poartă grijă de toţi, ascultă pe fiecare, dă sfaturi, mîngîie, mustră, îndeamnă la cele sfinte şi este întîi la toate. Şi la biserică, şi la post, şi la priveghere, şi la ascultare. Cu lisus Hristos în inimă, cu privirea în jos, cu cugetul la cele dumnezeieşti, îmbrăcat smerit şi înţelept, îşi lucrează mîntuirea sa- Aşa se nevoieşte Părintele Petroniu,
0 .actmtate deosebită a Prea Cuvioşiei Sale este organizarea lucra- rilbr de restaurare generală a Schitului Prodromul. După mai bine de un secol de cînd nu s-au făcut nici un fel de restaurări aici, astăzi schitul românesc atonit se înnoieşte din zi în zi, numătîndu-se în rîndul marilor mînă'stiri şi schituri atonite, dintre care cea mai mare parte au fost înnoite şi înzestrate cu danii de domndi ţărilor române.
0 altă activitate duhovnicească la Prodromul, pe care o duce Părin¬ tele Petroniu, este organizarea frumoasei bibhoteci a obştii româneşti de la Athos, care numără circa 7 000 de volume, dintre care cîteva sute de manuscrise. Şi aici Prea Cuvioşia Sa se dovedeşte un iscusit organi" zator şi un iubitor de carte,
A treia remarcabilă activitate duhovnicească a Părintelui Petroniu şi a obştii părinţilor români atoniţi este menţinerea unei atmosfere cie dragoste evanghebeă între toţi şi a unui înalt nivel de viaţă monahală. Tăcerea, rugăciunea neîncetată, cugetarea şi citirea cărţUor sfinte, zenţa regulată Ia slujbele Bisericii, grija faţă de toţi şi de toate, nun** armonie între fraţi, toate formează un adevărat buchet duhovnicesc al
părinţilor romani atoniţi. Ca o cunună a nevoinţelor sînt spovedania şi împărtăşirea săptămînaJă a întregii obşti de la Prodromul.
A patra activitate diibovnicească a părinţilor de la Prodromul, în fninte cu Părintele egumen Petroniu, este cea cărturărească şi misionară. Ca teolog de prestigiu, vestit şi apreciat în Muntele Athos şi în Grecia, Părintele Petroniu publică frumoase articole teologice şi de spiritualitate monahală în mai multe reviste şi periodice ortodoxe greceşti şi atonite. Iar în calitate de duhovnic şi sfetnic iscusit, este preferat ca părinte duhov¬ nicesc de mulţi monahi români şi greci atoniţi.
La invitaţia noastră de a colabora cu cîteva sfaturi duhovniceşti la lucrarea de faţă, Părintele Petroniu ne prezintă, din scrierile Prea Cuvioşiei Sale, două meditaţii la Postul Mare şi un scurt articol, în tradu¬ cere, pe care Ie publicăm în paginile următoare.
MEDITAŢIE LA DUMINICA VAMEŞULUI ŞI FARISEULUI
Cea dintîi Duminică, a Vameşului şi Fariseului, care ne preg㬠teşte pentru Postul Mare, Sfinţii Părinţi au mai numit-o «vestitoare» a luptelor celor duhovniceşti, pentru că prin ea, ca o trîmbiţă, ni se ves¬ teşte pregătirea de război împotriva diavolilor, în postul care vine.
Primul semnal a] acestei pregătiri de luptă ni-1 dau cele trei stiEiri, care se cîntă îndată după Evanghelia Utreniei: «Uşile pocăinţei...» «Cărările mintuirii . . .» şi «La mulţimea faptelor mele celor rele...», stibiri care ne umplu de umilinţă şi ne răscolesc inimile. în lumina lor ne vedem cu sufletul şi cu trupul întinate de mulţimea faptelor celor rele pe care le-am făcut; cu viaţa de pînă acum irosită în lenevire, iar ziua înfricoşatei judecăţi apropiindu-se înspăimîntătoare. Ce vom face? Adîncă mîhnire şi cutremurare ne cuprinde şi ne umbreşte sufletul. Dar în acelaşi timp se iveşte şi o rază de nădejde: milostivirea cea nemăsurata a lui Dumnezeu, puternicele rugăciuni ale Maicii Domnului şi lucrarea curăţitoare şi înnoitoare a Pocăinţei, ale cărei uşi se deschid acum. Nădej¬ dea ne întăreşte şi ne dă îndrăzneală să strigăm cu zdrobire de inimă ca şi Proorocul David: «Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta!»
Cele trei stibiri ne pleacă spre pocăinţă şi totodată ne învaţă cum să o facem: Întorcîndu-ne la noi înşine şi cugetînd la viaţa noastră păc㬠toasă; cu cutremur şi cu teamă de înfricoşata judecată; cu nădejde şi încredere în dumnezeiasca milostivire. Simţămintele de teamă şi nădejde, care ni le trezesc aceste stibiri, trebuie să ne însoţească nelipsit de-a lun¬ gul întregului Post; de aceea le vom auzi de acum înainte la Utrema fiecărei Duminici pînă la Duminica a cincea.714 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Al doilea semnal de pregătire ni-1 dă pilda evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Lc. 18, 10—14), la care cîntă'rile şi citirile Vecerniei şi Utre¬ niei mereu ne vor îndemna să cugetăm;« Să nu ne rugăm ca fariseul, fra¬ ţilor, că tot cel ce se înalţă pe sine, se va smeri. Ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vameşul strigînd: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi, păcătoşii !» San: « Fariseul, biruindu-se de slava deşartă, s-a lipsit de bunătăţi; iar vameşul, prin pocăinţă s-a învrednicit de daruri . . .».
Precum ne tîlcuieşte sinaxarul duminicii, pilda ne pune înainte două aşezări sufleteşti: aceea a vameşului, pe care trebuie să tindem s-o ago¬ nisim şi cealaltă a fariseului, de care se •cuvine să ne ferim şi să fugim, pentru că smerenia şi pocăinţa vameşului sînt puternică într-armare împotriva diavolilor, iar mîndria şi înălţarea fariseului, început şi izvor a tot păcatul. Căci prin mîndrie a căzut diavolul şi tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toată tămăduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob şi a răbdat moarte de ocară pe Cruce.
Pilda ne arată pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar Vameşul om păcătos.. Acesta însă, prin smerenie, s-a întors mai îndreptat decît acela la casa sa. Recunoseîndu-şi păcatul. Vameşul a dobîndit dreptatea fără osteneală şi degrab; şi ca el toţi cei ce s-au smerit, precum ne arata şi minunata cîntare de la Vecernia Duminicii: «Atotţiitorule, Doamne, ştiu cit pot lacrimile ! Că pe Ezechia l-au scos din porţile morţii, pa aea păcătoasă au mîntuit-o din păcatele cele de mulţi ani, iar pe Vameşul mai presus decît pe Fariseul l-au îndreptat». Iată, dar, că smerenia curăţă degrab şi uşurează povara păcatului, precum însuşi Domnul o spune: « Tot cel ce se smereşte se va înălţa» (Luca 18, 14).
Dar înălţarea prin smerenie este mai mult decît curăţire de păcate, îndată ce omul se curăţă de păcat începe să lucreze harul, care săl㺬 luieşte întru el şi pe care păcatul nu-1 lasă să lucreze. De aceea Apostolul spune că: «Domnul, celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrător harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtuţilor. Aşa cum mîndria este izvor a toată răutatea, smerenia este izvorul a toată virtutea; pe de o parte ea usucă răul de la izvor, ca ceea ce este potrivnică mîndriei; iar pe de altă parte este prielnică creş¬ terii tuturor virtuţilor.
Lucrarea smereniei însă nu se opreşte aici. întocmai ca şi bogaţia pămîntească, bogăţia cea duhovnicească a virtuţilor este primejduita^ de tîlharii cei nevăzuţi, diavolii. Cum ne fură ei rodul faptelor bune, nc-o spune Sfîntul Maxim Mărturisitorul: « Cînd omul se străduieşte cu vir¬ tutea şi conştiinţa duhovnicească, se apropie de el diavolul mîndriei, al slavei deşarte, al dorinţei de a plăcea oamenilor şi al făţărniciei, care nu numaicu PĂRINŢI ROMÂNI ATONIŢI 715
că nu-l împiedică de la virtute, ci îl şi ajută cu prefăcut vicleşug, pentru ca apoi să-l tragă spre cele de-a stînga» (Răsp. Thalasie 56, Filoc. III). Se apropie viclenii de lucrătorul virtuţii şi-i şoptesc:« Mari lucruri faci! Posteşti, tc rogi, te nevoieşti, faci milostenie, eşti mai presus decît cei¬ lalţi oameni». Dacă omul ia aminte şi începe să se încreadă în sine, să se înalţe, cade ca fariseul cel drept dar lăudăros, îşi pierde rodul ostene¬ lilor, fiindcă « tot cel ce se înalţă se va smeri» (Luca 18, 14).
Este adevărat ceea ce spun necuraţii cu vicleşug, că mare lucru face cel ce săvîrşeşte binele, pentru că toate faptele bune sînt mari şi vrednice de cinste. Dar sînt aşa nu pentru că le face omul, ci pentru că sînt roade ale Duhului Sfînt, fără de care nu putem face nimic. De aceea ne învaţă Domnul: « Chiar dacă aţi face toate faptele bune, să ziceţi: slugi netrebnice sîntem, căci am făcut ceea ce eram datori să facem» (Luca 17, 10).
« Lucrează şi păzeşte» ne învaţă Sfinţii Părinţi. Lucrează toate fap¬ tele bune, dar nu fii fără de grijă de rodul lor, ci păzeşte-1 de tîlharii cei nevăzuţi. Iar puterea nebiruită împotriva lor şi cămara cea mai sigură pentru comorile cele duhovniceşti, de care nu se pot apropia tîlharii- diavoli, este smerenia. Odată Cuviosul Antonie a văzut toate cursele vrăj¬ maşului ca o mreajă întinse pe pămînt şi suspinînd, a zis:«Oare cine poate scăpa de ele ?». Şi a auzit un glas zicînd:« Smerenia !». Altădată, diavolul îi spune Cuviosului Macarie cel Mare: « Multă silă îmi faci, Macarie, şi n-om nici o putere asupra ta. Căci iată, orice faci tu, fac şi eu; posteşti tu, dar eu nu măninc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru mă biruieşti tu». Şi l-a întrebat Awa Macarie:« Care este acel lucru?» A răspuns diavolul: «Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta !».
Iată dar, cît de minunate daruri are smerenia: curăţă cu lesnire tot păcatul; este prielnică creşterii vdrtuţilor; este cămară nefurată a faptelor bune şi armă nebiruită împotriva mîndrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivită pregătirea pentru sfinţita patruzecime dccit îndemnul la smerenie. Căci ce facem noi în vremea postului? Ne curăţăm de păcate prin pocăinţă şi smerenie, ne străduim la săvîrşirea faptelor bune, ne silim să păzim nefurat rodul duhovniceştilor nevoinţe şi să ne războim cu duhurile răutăţii. Or, pe toate acestea le împlineşte smerenia cu multă lesnire.
Dar lucrurile acestea nu le facem numai în Postul Mare. Toata viaţa pămîntească este lupta cu duhurile răutăţii, curăţire de păcate şi împo¬ dobite cu virtuţi. De aceea întotdeauna şi nu numai în post avem^ tre¬ buinţa de .smerenie- Domnul nostru lisus Hristos ne-a dat multe înv㬠ţături mîntuitoare, arătîndu-ne El însuşi cu pildă cum să le facem. Ne-a iubit mai presus de orice şi ne-a învăţat să ne iubim şi noi la fel:«j4şa716 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
să vă iubiţi unii pe alţii, precum v-am iubit Euy> (loaa 13, 14); apoi s-a dat pildă de smerenie, zicînd:« învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima» (Matei 11, 19).
Toată viaţa Domnului este o neîntreruptă şi negrăită smerenie. S-a născut smerit în grajd de vite, a trăit smerit, a murit mai mult decît smerit.« S-a smerit Ivind chip de rob, pînă la moarte de Cruce» (JFibp. 2, 8). De aceea, Sfîntul Isaac Şirul a numit smerenia « veşmint al Dumnezeirii», ca una cu care Domnul a fost îmbrăcat în toată viaţa sa pămîntească. Dar nu numai că a fost îmbrăcat cu ea, ci El însuşi a fost întruparea smereniei, ^ îneît putem spune că El este «Smerenie», precum este « Dragoste».
Îndemnîndu-ne sa învăţăm de la El smerenia, Mîntuitorul ne-a arătat în toată viaţa Sa ce este smerenia şi ne-a lăsat-o drept cale, pe care să călătorim toată vremea vieţii noastre. Despre această cale a sme¬ reniei auzim la otpustul din Joia Mare: « Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru. Cela ce din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat nouă calea cea mai bună, adică smerenia, cînd a spălat picioarele ucenicilor şi s-a smerit pentru noi pînă la Cruce şi la îngropare...». Ne-a lăsat deci smerenia drept cea mai bună calp, pe care să călătorim toată vremea vieţii noastre. Cu adcA'ărat, cea mai bună cale, pentru că am văzut de cîte daruri ne învredniceşte smerenia. De aceea şi Părinţii Patericului spuneau: «-Fard smerenie nu-i nădejde de mintuire» sau « Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului». Iar Awa Dorotei zice:« Mai mult decît orice, avem trebuinţă de smerenie».
Dar prin bogăţia de daruri arătată mai sus, smerenia mai are încă unul şi mai mare. Ni-1 arată Mîntuitorul cînd zice:« învăţaţi de la Mine că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 19). Viaţa aceasta pămîntească este plină de durere şi suspin. « în lume necazuri veţi avea», ne spune Domnul (loan 16, 33), iar Apos¬ tolul adaugă: «Cu multe sărbe ni se cade să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu» (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfîrşitul ei, nădăjduim să mergein « unde nu este durere nici întristare nici suspin», să dobîndim odiEna şi pacea mult dorită şi negăsită pe pămînt. Domnul însă ne-a încredinţat că şi aici, pe pămînt, putem avea odihna sufletelor noastre şi anume prin smerenie şi blîndeţe.
Oare nu este semn al vremii noastre această zbuciumarc, frămîntare, istovire, căutare şi neurastenizare a omului? Doctorii prescriu tutiuor
bolnavilor odihnă si linişte. S-au făcut «case de odihnă» si « staţiuni
I f *
de odihnă» pentru oameni neurastenizaţi; s-au inventat metode de odih¬ niră, de relaxare îneît parafrazind cuvîntul Awei Dorotei, «omul decu PARINŢI ROMAPfl ATONIŢI 717
azi, mai mult decît orice, are nevoie de odihnă !». De ce nu o găseşte ? « învăţaţi-o de la Mine cel smerit, ne îndeamnă Domnul, fi veţi avea odihnă sufletelor voastre /». Prea încrezător în puterile sale, prea lăudăros cu isprăvile sale, omul a uitat, a pierdut calea cea mai bună a smereniei, s-a înstrăinat de izvorul a tot binele şi nu mai are odihnă. Dar sufletul omenesc nu-şi poate găsi odihnă, fără numai în Dumnezeu (Fer. Augustin).
Smerenia însă ne aşază dintr-odată în starea firească a existenţei noastre. Ea nu este o virtute printre celelalte, care să se adauge la viaţa noastră duhovnicească, ci este o aşezare fundamentală a omului, care se vede în prezenţa lui Dumnezeu, îi recunoaşte atotputernicia, se uimeşte în faţa măreţiei Lui, apoi îşi vede micimea şi nemernicia sa şi recunoaşte smerit că tot ceea ce are şi însăşi existenţa lui este un dar al negrăitei iubiri şi milostiviri dumnezeieşti, fără de care nu poate face nimic.
începutul înnoirii noastre nu se poate deci face altfel decît prin intrarea în rînduială, prin smerenie. De aceea pregătirea pentru sfîntul şi marele Post o începem cu smerenia, ca să trăim în această vreme şi apoi cu ea să călătorim de-a lungul întregii vieţii acesteia, ştiind că numai călătorind pe cea mai bună cale vom avea odihnă sufletelor noastre, în veacul de acum şi în vecii vecilor.
MEDITAŢIE LA DUMINICA FIULUI RISIPITOR *
De unde vine puterea aşa de mare a smereniei? Priveşte la Vameş, ce face el? Se bate în piept, abia îndrăznind să se uite la cer şi zice; «.Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!». Două lucruri face: se căieşte pentru păcatele sale şi cere milă de la Dumnezeu. Două lucruri foarte simple: se vede omul aşa cum este şi aleargă la Dumnezeu şi din ele izvorăşte un noian de daruri.
De obicei omul fuge de sine, se fereşte să se uite în sufletul său, ca să nu vadă cum este. Se teme chiar să o facă, presimte că această privire este primejdioasă ca o prăpastie, în care, de te uiţi prea mult, ameţeşti şi te prăbuşeşti. Acest simţămînt nu este mincinos. Omttl nepăsător de mîntuire duce easă bună cu păcatul şi cu patimile; se obişnuieşte cu ele, i se par fireşti, « că aşa este el», fără să-şi dea seama de fiara pe care o hrăneşte. De abia atunci cînd se trezeşte şi vrea să scape de ele, face o amară experienţă. De unde păcatul i se părea plăfcut, se făcea cu înlesnire, acum însă a devenit o fiară ucigătoare, cu anevoie de biruit. Patima se încuibează adine în firea omidui, cu atît mai adînc, cu cît este săvârşită
- Ambele meditaţii fac parte dintr-un volum de cugetări la Postai Mare, iutitulat «Triod», al Protosiughelului Petrouiu Tănase, scris la Mîulstirea Si hăstria, în curs de apariţie.
)718 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
de mai multe ori. întreaga alcătuire: trup şi suflet, minte, simţire şi voie se păcătoşesc; însăşi lumea înconjurătoare apare stricată şi îndeamnă la păcat.« După ce diavolul pustieşte sufletul omului, zice Sf. Maxim Mărtu¬ risitorul, se îndepărtează şi lasă în suflet idolul păcatuluiy>. Acest idol nu-i altceva decît flrea omenească modelată după chipul păcatului, fire care nu mai funcţionează după legile rînduite de Făcător, ci după mincinoasele legi ale patimii.
Cînd omul vrea să scape de patimă, însăşi firea sa i se împotriveşte şi-l sileşte la păcat. Omul se luptă din răsputeri cu sine însuşi, dar puterea cu care el trebuia să se împotrivească răului şi ea este pervertită şi-l tîrăşte la rău, acesta este aproape întotdeauna biruit. N-aţi văzut oameni împ㬠timiţi: beţivi, fumători, desfrînaţi ş.a., care voiesc să scape de pati¬ mă, dar nu mai pot? De zeci de ori se hotărăsc s-o curme cu răul şi de zeci de ori cad.« Patima învechindu-se şi rana obrintindu-se, spune o vorbă veche, a se tămădui cu anevoie este». Iar Cuviosrd Dorotei ne îndeamnă: « Să tăiem patimile degrab, pînă nu ne obişnuim cu ele. Pentru că dacă le vom lăsa să se întărească cu totul şi ne vor cuprinde, atunci singuri nu le vom mai putea dezrădăcina oricît de mult ne-am osteni». Pentru că la început sînt slabe şi neputincioase ca o furnică, dar.mai pe urmă cresc şi se înt㬠resc ca nişte lei şi nu mai pot fi biruite. Aceasta este robia păcatului, moartea sufletului înainte de moarte şi arvună a iadului.
în această stare de neputinţă, omul renunţă să se mai lupte cu păca- tiJ, se deznădăjduieşte.« Nu mă mai pot mîntui, sînt pierdut!» Atunci apare din nou vrăjmaşul şi şopteşte: « Vezi ? Ai păcătuit peste măsură; nu mai poţi face nimic. Dumnezeu te-a părăsit!». Omul se găseşte în pragul deznădejdii pe marginea prăpastiei iadului. Aceasta este prăpastia pe care o sapă păcatul în sufletul omului şi de care el se teme cînd fuge de sine. Dacă omul nu se eliberează din puterea tiranică a răului, căderea este sigură; dar omul singur, cu puterile sale numai, nu se poate smulge din robia în care se află. Ce să facă ? Să ne uităm la Vameş. El priveşte în prăpastia sufletului său; se spăimîntă şi se cutremură, dar se umileşte şi strigă degrab: «Dum/iezeu/e, milostiv fii mie, păcătosul!». Dar dacă omul nici nu vrea să-şi recunoască starea decăzută şi nici nu vrea să alerge la Dumnezeu, lucru care se întîmplă de fapt cel mai adesea, ce trebuie să facă atunci?
Duminica a Il-a a Triodului ne pune înainte pilda Fiului Risipitor, a tînărului care şi-a cheltuit în desfirînări toată moştenirea părintească şi a ajuns argat şi porcar, adică rob patimilor celor ruşinoase. Ce l-a făcut să se gîndească la tatăl său? Lipsa, foamea, mizeria vieţii. Dacă omul nu se smereşte de bună voie. Dumnezeu tot nu-1 lasă; îi trimite necazuri, încercări, boale, suferinţe, ca să-l trezească. Pentru că smereniacu pArinţi români atoniţi 719
trupească mai uşor aduce şi smerenia sufletească şi omul se trezeşte, «îşi vine'în sine». Nevoinţcle pustnicilor, posturile aspre, privegherile de toată noaptea, ostenelile trupeşti au şi acestea rost, să smerească trupul şi prin aceasta mai uşor să smerească sufletul. Chiar dacă nu o face de bună voie, omul ajunge astfel să-şi dea seama de starea decăzută în care se află, de robia şi neputinţa sa şi aleargă la Dumnezeu, singurul Care poate să-l mîntuiască.’Aceste două atitudini sînt strîns legate împre¬ ună şi amîndouă absolut trebuitoare pentru izbă'vire. Tîiharul pe cruce şi-a recunoscut fărădelegile şi tot atunci a şi strigat: « Pomeneşte-mă, Doamne !», de aceea a auzit: «Astăzi vei fi cu Mine în Rai» (Luca 23, 42—43). Iuda, însă, deşi s-a căit de fărădelegea sa,'în loc să alerge la înv㬠ţătorul, a mers Ia templu, a aruncat arginţii şi ducîndu-se s-a spînzurat (Matei 27, 5).
Pilda Fiului Risipitor tocmai acest rost 'are: să ne îndemne a alerga degrab la Tatăl, îndată ce ne-am văzut cum sîntem, ca să nu cădem în deznădejde. Şi pentru ca să alunge de la noi îndoiala, teama, ruşinea, ne pune înainte cea mai desăvîrşită icoană a milostivirii şi bunătăţii dumne¬ zeieşti. Oricît de multe păcate am fi făcut, să nu ne îndoim de iertare; nicio¬ dată nu este biruită milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care « aşa de mult a iubit lumea, că pe însuşi Fiul Său L-a dat pentru dinsa» (loan 3, 16). « Milostivirea lui Dumnezeu este foc arzător, zice Sfîntul loan Gură de Aur. O, de am avea noi atîta ardoare pentru El, cită duioşie părintească are El pentru noi /».
A.tt» văzut undeva o mişcătoare icoană a acestei milostiviri dumne¬ zeieşti; O casă în mijlocul cîmpiei şi drumul care trecea prin faţa ei pier- zîndu-se la nesfîrşit. Sus pe terasa casei, un bătrîn cu barbă albă, spriji¬ nit în toiag, se apleacă înainte, cu mina streaşină la ochi, uitîndu-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghefică despre Fiul Risipitor care se întorcea acasă; « încă departe fiul fiind, l-a văzut tatăl său si i s-a făcut milă şi alergind, a căzut pe grumazii lui şi l-a sărutat» (Luca'lS, 20). Dar cum a aflat tatăl de întoarcerea fiului? Aici este tîlcul bătrîn'ului ce se uită în zare. Aşa de mult îşi iubea el fiul, că nu-şi putea închipui să-l piardă pe totdeauna. De aceea mereu îl aştepta, mereu se uita în zare, mereu cu mîna streaşină Ia ochi: «Oare nu cumva vine ?». De aceea l-a şi văzut de departe. Aşa-i mila cea nesfîrşită a lui Dumnezeu. Nu oboseşte, nu se împuţinează, mereu se uită după fiecare dintre noi, păcătoşii, mereu ne aşteaptă: « Nu se poate să nu vină! Am făcut atîta pentru dînsul, mi-am dat însăşi viaţa pentru el, trebuie să se întoarcă !». Nu este păcat care să biruiască milostivirea Iui Dumne¬ zeu. De aceea, oricît de grozavă ar fi păcătoşenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim.726 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
Dumnezeu ne aşteaptă ca să ne ierte, ca să ne cuprindă în braţele părin¬ teşti. Şi nu numai că ne îmbrăţişează — semnul iertării, ci ne îmbracă cu haina cea dinţii, cu haina curăţeniei; ne pune inel în deget — semnul eliberării de păcat şi al înfierii; ne pune încălţăminte în picioare, adică ne întăreşte pe calea virtuţii, ca să nu ne mai înţepăm de ghimpii păca¬ tului şi — tăind viţelul cel hrănit — adică pe Fiul Său Euharistie, se face bucurie mare; se bucură puterile cereşti şi însuşi Tatăl ceresc pentru păcătosul care se pocăieşte {Luca 15, 10).
La Utrenia acestei Duminici se adaugă şi se cîntă psalmul 136: «Lo jiul Vavilonului am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte de Sion». Cîntaţi-ne şi nouă din cîntările Sionului, ne îndemnau cei ce ne robiseră pe noi. Dar cum să cîntăm cîntaiea Domnului în pămînt străin? «De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea. Să mi se lipească limba de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine. Fiică a B ibilonului, ticăloasă ! Fericit este cel ce va lovi de piatră pruncii tăi !».
Psalmul acesta este o mişcătoare icoană a omului căzut în robia păca¬ tului şi a izbăvirii lui. Cel robit de patimi este înstrăinat de cetatea bucu¬ riei, Sionul este dus departe, ca şi Fiul Risipitor, în Vavilonul cel întu¬ necat şi în robie.« Cîntă şi aici din cîntările Sionului», porunceşte diavo¬ lul. « Bucură-te şi în păcat, slăveşte-mă şi pe mine cum slăveai pe Dumne¬ zeu». Dar cum să cîntăm cîntarea Domnului în pămînt străin? Cîntarea Domnului răsună numai împreună cu El şi în casa Lui; numai cînd sîntem cu El şi împlinim poruncile Lui. în robia păcatului însă nu mai putem face voia Lui, eîntem sub stăpînirea tiranului, care ne robeşte. Cum să te bucuri săvîrşind păcatul? Adevărata bucurie numai în casa părintească se află! Numai în Sion putem cîntă «cîntarea Domnului».
Jurămîntul grozav al evreilor:« So-mi înţepenească mîna cea dreaptă şi să mi se lipească limba de cerul gurii»; să devin, adică neputincios cu mîinile şi să-mi amuţească limba dacă te voi uita, Ierusalime, daca te voi uita pe Tine, Doamne. Acest jurămînt ne îndeamnă şă nu uităm niciodată, de Domnul, oricit de cumplită ar fi robia noastră şi înstrăinarea în care ne-a adus păcatul; numai Ierusalimul să fie începutul bucuriei noastre; numai în Domnul să se bucure inima noastră !
«Fericit este cel ce loveşte de piatră pruncii fiicei Vavilonului!» Căci dacă sînt omorîţi din faşă, pruncii babiloneşti nu mai ajung mari, ca să te robească. Aceasta, tîlcuiesc Părinţii, înseamnă să omorîm patimile din faşă, de la început, să nu le lăsăm să crească; să le lovim de Piatra lui Hristos, prin necontenită rugăciune şi nu vom mai fi luaţi astfel în robia babilonească a patinulor.cu PĂRINŢI ROMANI ATONIŢI 721
Cît de mult se oglindeşte lumea de astăzi în pilda Fiului Risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în ţara cea străină a păcatu¬ lui şi-şi cheltuieşte toată avuţia părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrînări. Omul vrea să fie fericit, lipsit de necazuri şi de dureri, să se bucure şi să trăiască ani mulţi, dar departe de Casa părintească- Şi a ajuns robul patimilor ruşinoase, hămesit de foame sufletească, gol şi ruşinat. Va putea oare să-şi revină în sine? Să-şi dea seama că «şi argaţii Tatălui sînt îndestulaţi» şi să se hotărască:« Scuîa-md-«oi şi mă voi duce la Tatăl meu ...?'»
Aceasta-i singura cale care duce la Casa părintească! Cum cîntă la călugărie:« Braţele părinteşti, sîrguieşte a mi le deschide mie, că în desfrînări mi-am petrecut toată viaţa. Acum, privind spre bogăţia cea nedieltuită a indu¬ rărilor Tale, Mîntuitorule, inima mea cea săracă nu o trece cu vederea. Căci către Tine, Doamne, cu umilinţă strig: Am greşit, Părinte, la cer şi înaintea Ta /» Este calea cea bună a smereniei, pe carfc ne-a arătat-o Vameşul şi care ne învredniceşte de atîtea daruri, dobîndirea iertării, recîştigarea stării celei dintîi, înfierea, întărirea împotriva răului şi tăria pe calea virtuţii.
Dar să nu uităm cu nici un chip cele două feţe ale smereniei; Expe¬ rienţa nevredniciei şi a neputinţei noastre să fie strîns umtă cu recunoaş¬ terea dependenţei noastre de Dumnezeu, cu alergarea către El. Numai aşa ne putem ridica, după cuvîntul Domnului, fiindcă numai cine se smereşte se va înălţa; cine rămîne în Mine aduce roadă multă; iar cine se desprinde de mine, se usucă şi se aruncă în foc (loan 15, 5). Păcatul ne desprinde de Viţa vieţii, care este Hristos; smerenia ne altoieşte din nou.
Duminica Vameşului, arătîndu-ne smerenia ca un izvor de bine¬ faceri cereşti, a subliniat îndeosebi prima faţă a ei: recunoaşterea păcatelor proprii, a neputinţei şi nevredniciei noastre în faţa lui Dumnezeu. Dumi¬ nica Fiului Risipitor ne înfăţişează cealaltă faţă, trebuinţa de a alerga la Dumnezeu, scăparea şi puterea noastră. Numai întors la casa părintească fiul şi-a recăpătat iertarea şi starea cea dintîi. Tatăl îl aştepta mereu, dar nu 8-a dus după el. Cu Dumnezeu nu ne putem întîlm în ţara păcatului ci numai la El acasă. Acolo-i haina cea nouă, acolo inelul, acolo încălţ㬠minte nouă, acolo viţelul cel îngrăşat. Şi bucuria celor cereşti şi prăznuire cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfînt, în vecii vecilor.
« Ca fiul cel desfrînat am greşit şi eu îndurate!... Primeşte-mă pe mine cel ce mă pocăiesc. Dumnezeule, şi mă miluieşte !»
învredniceşte-mă. Doamne, să Te bucur şi eu cu întoarcerea meai722 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
METAMORFOSIS - SCHIMBAREA LA FAŢĂ*
Inspirat este cuvîntul unui monali aghiorit că « Muntele Athos este locul unde mulţi oameni se pocăiesc şi prin aceasta ei fac mereu bucurie în cer, după cuvîntul Scripturii (Luca 15, 7). Pocăinţa, după Sfîntul Isaac Şirul, este necesară totdeauna şi tuturor celor ce se mîntuiesc; este corabia care ne trece peste marea vieţii către limanul dumnezeiesc (Cuv. 72); este nevoinţa zilnică a monahului care se străduieşte neîntre¬ rupt să se pocăiască cît mai adine şi cit mai plăcut lui Dumnezeu» (Arhim. Gheorghe Capsani, Mărturia teologică a Sfintului Munte, p. 8).
în acest sens, monahul, pe lingă «kalogheros» şi «înger în trupy>, este şi «omul pocăinţei», iar muntele pe care toţi locuitorii săi îşi au pocăinţa drept îndeletnicire principală a vieţii, este firesc ca, pe lingă «Sfîntul Munte» şi «Grădină a Maicii Domnului», să se numească şi « Muntele Pocăinţei». Acest lucru îl supune însuşi Muntele cu înfăţişarea lui materială. Uitîndu-se la muntele care se înalţă falnic spre cer, lucrătorii pocăinţei sînt îndemnaţi în chip firesc să se străduiască să se înalţe tot mai sus pe calea desăvîrşirii, adică să se pocăiască tot mai deplin, căci aceasta este şi lucrarea pocăinţei: o neîntreruptă ridicare, depăşire a sa, a omului, care, pe măsură ce se curăţă de păcate prin pocăinţă, este atras tot mai sus de mîna lui Dumnezeu (Pr. D. Stăniloae, Curs de Morală, voi. III, p. 108).
Dar Athosul este şi Muntele Schimbării la Faţă. ca unul care este pus sub patronajul luminatei sărbători a Schimbării la Faţă a Domnului, sărbătoarea cea mai caracteristică a înaltei vieţi duhovniceşti a Ortodo¬ xiei. Căci aşa cum Domnul lisus Hristos S-a urcat pe Tabor cu trei dintre ucenicii Săi şi în timpul rugăciunii le-a arătat dumnezeiasca Sa slavă, pe cît puteau ei s-o cuprindă, tot aşa şi isihastul, care se urcă pe muntele pocăinţei şi al rugăciunii, se schimbă la faţă şi se umple de lumină; iar dacă ajunge la culme, se învredniceşte să vadă, pe cît poate el să cuprindă, lumina cea necreată, slava Dumnezeirii, pe care au văzut-o Apostolii pe Tabor, ca o arvună a slavei de care se vor învrednici de-a pururi cei mîntu- iţi în viaţa veşnică.
Sfînta Ortodoxie dă o atenţie deosebită acestei sărbători. în România, de pildă, pe lîngă multe minăstiri şi biserici închinate Schimbării la Faţă a Domnului, se află şi un munte. Ceahlăul, măreţ ca şi Athosul, care are ca hram Schimbarea la Faţă a Domnului şi, la 6 August, ca şi la Athos, mulţime de monahi şi credincioşi se urcă şi fac priveghere şi Sfînta Litur¬ ghie pe vîrful lui. .
- S-a publicat în revista trimestrială a Sfintei Mînăstiri Grigoriu — Athos, ni. 8/1983.cu PĂRINŢI romani ATONIŢI 723
Athosul, Muntele Pocăinţei şi al Schimbării la Faţă ! Şi numai cu prezenţa sa propovăduieşte înalta chemare a îndumnezeirii omului, ară- tind dintrodată şi calea de urmat şi rezultatul suişului. Minunată sinteză a celor două stări fundamentale ale vieţii duhovniceşti: pocăinţa şi schim¬ barea la faţă, prin care trebuie să treacă omul în străduinţa sa, ajutat de dumnezeiescul Har, pentru a deveni din omul cel vechi omul cel duhov¬ nicesc. Dar metamorfoza nu este un element izolat, ci un har, o iluminare tainică, care umple şi dă viaţă tuturor, căci toate sînt supuse schimbării tainice a metamorfozei (Arhim. Vasile, Isodicon).
Omul are strînse legături cu toată creaţia şi schimbarea lui aduce după sine schimbări in întregid cosmos. Omul pătimaş şi stăpînit de păcat îşi degradează mai întîi cosmosul din sine şi apoi şi pe cel din afară de sine. Poluarea naturii, de care se plînge atît de mult lumea de azi, este o urmare firească a poluării păcătoase a omului. Şi invers, sfinţirea cosmosului din sine a omului duhovnicesc, a sfîntidui, duce la sfinţirea şi a lumii înconjurătoare lui. Aceasta este, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, şi marea chemare a omului: prin sfinţenia vieţii lui să transfigureze întreaga făptură. La cerul şi pamîntul cel nou de la sfîrşitul veacurilor contribuie şi omul.
Pc Athos această metamorfoză a cosmosului este mai vizibilă ca în altă parte. Sfînta Liturghie, care de veacuri se sâvîrşeşte neîntrerupt pe Athos; apoi ţărîna trupurilor a nenumăraţi sfinţi agbioriţi, care 8-a amestecat cu ţărîna Muntelui; apoi Harul Sfîntului Duh care necontenit se revarsă peste mulţimea celor ce se pocăiesc, — toate acestea au dus şi la o transformare a însăşi firii materiale a Athosului. Mărturiseşte acest lucru mireasma simţită adeseori de pelerini pe cărările Muntelui; dorul după Athos, care urmăreşte pe cei ce l-au văzut odată, dar mai ales chipu¬ rile frumoase, transfigurate de lacrimile pocăinţei, ale multor nevoitori aghioriţi. Pelerinii care vin cu evlavie la Sfîntul Miinte întrezăresc uneori această minunată metamorfoză ca pe ceva din altă lume care te umple de pace şi bucurie.
Nu pot să nu pomenesc simţirile alese pe care m-am învrednicit şi eu nevrednicul să le trăiesc la prima sărbătoare a Athosului, la care luam parte. Era în ajunul Schimbării la Faţă a Domnului, zi frumoasă, senină şi liniştită. Ajunsesem în vîrful muntelui către seară. Soarele se afla ca de o suliţă deasupra orizontului, proiectînd pînă departe pe mare umbra Muntelui, care părea un stîlp uriaş înfipt în mare. în curînd apoi s-a afundat în mare, tivind o jumătate de orizont cu o linie strălucitoare de lumină. în partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară şi-şi vestea sosirea, completînd cealaltă jumătate dc orizont cu brîul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul
c
•M _ rr)724 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
întregului orizont. Sfîntul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna din spatele orizontidui ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schim¬ bării la Faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjuraţi de revărsarea de lumină din Lumina cea neînserată, din Lumina de la Schimbarea Domnului la Faţă. Athosul se preschimbase în Tabor,
A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică; în faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început prive¬ gherea. Bisericuţa era aproape pHnă de monahi şi pelerini, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi cîţiva dintre cântăreţii buni ai Atho- sului. « Veniţi să ne suim în Muntele Domnului şi să vedem schimbarea Lui la Faţă... şi din lumină să luăm lumină. . .». Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea nespusă a Schimbării la Faţă a Domnului.
M-am aşezat jos şi, obosit de cale cum eram, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită. Ce se întîmplase? La strană, cîntăreţii cîntau cu multă însufleţire, dar cîntarea nu se auzea ca venind dintr-un loc, de la ei, ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cîntarea parcă se materia¬ lizase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cîntau; eu însumi, trupul tot, mîini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cîntare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfîrşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transfor¬ masem cu totul, era acea nemaiauzită cîntare. Nu visam, eram cu totul treaz, şi conştient de sine, mă vedeam plutind pe undele cîntării ca pe o mare, şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele Apostolului de pe Tabor: «Doamne, bine este să fm aicea», şi aş fi vrut ca melodia să nu se mai oprească niciodată . . . între tiiu]) cîntăreţii de la strană au încetat, dar cîntarea aceea minunată continuam să o aud nu pe dinafară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtîndu-se mereu ca pe o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul.
Privegherea nu ştiu cînd a trecut şi afară a început să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Athosului. Ceţuri fugare se strecurau de prin văi spre vîrful Muntelui, învăIuindu-1 cu nori auriţi din razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină dc pc Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am cohorît spre Panaghia, plini de bucurie tainică a prăznuirii. Dar acordurile dumnezeieştii cîntări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea dc taină a altui veac.
Dc atunci Muntele s-a schimbat. De cîte ori îi văd vîrful luminos, îmi aduc aminte cu dor de agripnia (privegherea) de la Schimbarea lacu PĂRINŢI romani ATONIŢI 725
Faţă a Domnului, iar părinţii psalţi de atunci, cînd îi întilnesc, îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate.
MENIREA CĂLUGĂRULUI ÎN VREMEA NOASTRĂ *
Călugărul nu trebuie eă-şi Închipuie că, într-o vreme de haos, cum este a noastră, singurul său rost este să păstreze nişte practici vechi. Desigur, aceste practici şi obiceiuri sint necesare, ele işi au valoarea lor, intrueft ne ajută să trăim taina lui Hristos cu o conştiinţă mai liberă. Trecutul trebuie să supravie¬ ţuiască şi călugărul este paznicul trecutului. Dar minăstirea trebuie să fie altceva declt un muzeu. Dacă monahul nu face decit să menţină in picioare nişte monu¬ mente de artă sau să păstreze nişte documente de literatură sau de gindire, care fără de el ar pieri, apoi el nu este ceea ce trebuie să fie. El va pieri cu cele CC pier in jarul lui.
Călugărul nu trăieşte pentru a păstra ceva, nici chiar religia sau contem¬ plaţia. Rolul lui nu-i să menţină vie in lume aducerea aminte de Dumnezeu. Ca să vieze şi să lucreze în lume. Dumnezeu nu depinde de nimeni. Nici chiar de monahi ! Dimpotrivă, rolul călugărului în vremea noastră este să se păstreze pe sine însuşi, prin unirea sa cu Dumnezeu.
In veacul nostru, prima datorie a monahului este să fie monah, un om al lui Dumnezeu, un om care trăieşte din Dumnezeu şi numai pentru £1. în felul acesta, el va păstra cu adevărat ceea ce este de preţ şi vrednic să trăiască in tradiţia sa călugărească şi in creştinism.
THOMAS MERTON,
Colectanea Cisterciencia, tom. 31, 1969/1, p. 2,
MONAHUL lOAN ŞOVA** Chilia Sfîntul Gheorghe — Athos
între aşezările monahale din Muntele Athos, chiliile călugăreşti independente, în număr de cîteva sute, ocupă un Ioc principal, după mînăstiri şi schituri. Din cei aproape 50 de monahi români, nevoitori astăzi în Sfîntul Munte Athos, părintele loan Şova, de la Chilia Sfîntnl Gheorghe-Colciu, este considerat printre cei mai lîvnitori. Originar din • Această meditaţie este tradusă de Protos. Petroniu Tănase din limba franceză. •• S-a născut în anul 1915, în satul Grigoreni — Bacău. Termină Politehnica şi intră în viaţa de familie la Cluj-Napoca. Apoi urmează Institutul Teologic — Sibiu şi în anul 1968 intră în obştea Mînăstirii Sihăstria. în anul 1975 pleacă defi¬ nitiv în Muntele Athos cu încă zece monahi români.
J726 CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI
judeţiil Bacău, absolvent a două facultăţi în ţară — Politehnica şi Teo¬ logia — la vîrsta deplinei maturităţi, intră în viaţa monahală la Mînăs- tirea Sihăstria. După 8 ani de formare duhovnicească, se retrage definitiv în Muntele Athos, împreună cu alţi monahi şi se stabileşte la Chilia rom⬠nească Sfîntul Gheorghe-Colciu, dependentă de Mînăstirea Vatopedu, ca ucenic al unui mare duhovnic moldovean, levoschimonahul Dionisie Ignat.
în acest colţ de rai pămîntesc se nevoieşte Părintele loan în adîncă linişte, rugăciune şi smerenie, dorind să urmeze marilor sihastri atoniţi. L-am vizitat de două ori la Athos, ne-am rUgat împreună, am vorbit cu Sfinţia Sa cuvinte de folos sufletesc şi am apreciat mult jertfa pe care a făcut-o de a renunţa la toate cele pămînteşti şi a urma lui Hristos pînă la moarte.
Chipul blînd şi smerit al Părintelui loan, care radiază bunătate şi pace sufletească, chilia sa simplă, cu cîteva icoane şi cărţi sfinte la căpă- tîi, ca şi poziţia îneîntătoare a acestei aşezări monahale româneşti între peretele abrupt al muntelui de piatră şi Marea Egee, mi-au rămas neui¬ tate în memorie. Cinci sihaştri români tăinuiţi de lume se roagă aici lui Dumnezeu ziua şi noaptea, pentru ei, pentru ţară şi pentru lume.
Cîteva cuvinte din convorbirile noastre le binecuvîntăm să vadă lumina tiparului în paginile de mai jos.
1. Părinte loan, ce v-a determinat să faceţi Facultatea de Teologie?
— Dorinţa sufletului meu de a cunoaşte mai profund învăţătura de credinţă ortodoxă, de a cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. într-adevăr, numai studiul profund al Teologiei, al Sfintei Scripturi şi al operelor patristice îţi dă adevărata călăuză creştină a vieţii în Hristos. Fără cunoaş¬ tere creştinul nu poate fi tare şi statornic în credinţă.
2. Ce v-a determinat să intraţi în viaţa monahală?
— Dragostea mea pentru Dumnezeu. Mi-am dat seama că simpla cunoaştere, adică studiul teologiei şi citirea fără fapte bune, fără trăire vie în Hristos, nu mîntuieşte sufletul, ci mai degrabă îl osîndeşte, după cuvîntul Domnului care zice; « Celui care i s-a dat mult, mai mult i se va cere» la judecată. Am iubit viaţa monahală din copilărie şi am intrat în călugărie din dragoste, ca un îndemn al conştiinţei mele.
3. Cum v-aţi simţit în obştea Mînăstirii Sihăstria?
— Ca într-o adevărată familie duhovnicească. Sihăstria este o mînăs- tire bună, frumoasă, cu rînduială duhovnicească aleasă, renumită încu pArinţi homAni atoniţi 727
ţară şi peste hotare, mai aJes datorită marilor ei părinţi duhovniceşti, Arhimandritul Cleopa Ilie, Protosinghelul loil Gheorghiu şi leroschimo' nahul Paisie Olaru. Aceşti trei duhovnici au umplut mîrăetirca de fraţi noi, au format mii de ucenici şi au creat un adevărat curent înnoitor în monahismul actual din Moldova.
4. De CC v-a atras atît de mult Muntele Athos?
— Sufletul meu a fost dintotdeauna iubitor de linişte, de tăcere şi rugăciune. M-am gîndit că la hătrîneţe nimic nu-mi este mai de folos, decît să-mi închin restul vieţii total rugăciunii şi iubirii lui Hristos. Am venit la Athos din dragoste, ca să laud neîncetat, după putere, pe Dum¬ nezeul dragostei. Apoi, doream să ajut duhovniceşte la reînnoirea aşez㬠mintelor monahale româneşti din Sfîntul Munte Athos. Ştiţi cum arătau acum 10—15 ani. Majoritatea, în frunte cu schitul nostru Prodromul, erau în paragină, cu călugări puţini şi bătrîni şi fără speranţă de refacere duhov¬ nicească şi materială proprie. Călugării noştri atoniţi şi aşezămintele noastre de aici trebuiau ajutate numai din ţară.
Mai întîi de toate aveau nevoie de călugări tineri, cu rîvnă pentru Hristos şi plini de curaj şi spirit de jertfă ca să înceapă dubla înnoire, spi¬ rituală şi materială, a monahilor români atoniţi. Această iniţiativă care a dus la venirea a circa 15 monahi români în Athos, între anii 1974—1980, este a mea cu darul lui Dumnezeu şi mulţumesc Maicii Domnului, ocroti¬ toarea Sfîntului Munte, că ne-a ajutat şi nu ne-a părăsit.
Venirea noastră în Athos a fost un act de jertfă şi curaj cu adevărat. Ştiţi cît am stăruit eu, cît am alergat pentru forme, cît m-am ocupat de fiecare călugăr din ţară care venea definitiv în Sfîntul Munte. Acum dăm laudă lui Dumnezeu pentru toate. Prodromul, suh stăreţia părinţilor Ilarion şi Petroniu, a înflorit mult, obştea a întinerit, iar chiliile în mare parte s-au restaurat. Mai rău se află schitul Lacu şi chiliile noastre izolate. Avem nevoie de ucenici, că sîntem aici numai doi bătrîni. Avem de toate, numai ucenici tineri nu avem, şi ca mîine se pustieşte şi această chilie, aşa cum s-a întîmplat cu cele mai multe chilii româneşti din Athos.
5. Cu>n vă nevoiţi aici în Sfîntul Mimte şi ce bucurii duhovniceşti aveţi?
— Ne rugăm ziua şi noaptea în deplină linişte şi singurătate. La biserică facem toată pravila după rînduială, de la miezul nopţii pînă la ziuă, iar sărbătoarea facem Sfînta Liturghie cînd se adună mai mulţi sihaştri greci şi români din împrejurimi. Atunci vin şi părinţii Gamaliil Boboc şi loan Guţu din apropiere. Altădată mergem noi la ei, noaptea,
728 CONVOHBIRI DUHOVNICEŞTI
cu felinarele aprinse pe cărarea muntelui. Facem cu rîndul Sfînta Litur¬ ghie şi aşa ne ducem viaţa. Noaptea ne rugăm în biserică şi ziua lucrăm în grădină sau în chilie, rostind rugăciunea lui lisus. Mai citim Psaltirea şi tot felul de cărţi sfinte şi cugetăm permanent la ceasul morţii şi la viaţa veşnică. Mincăm odată în zi după amiaza, mai mult legume, vizităm pe monahii bolnavi din apropiere, iar la marile sărbători şi la hramuri ne ducem la biserică, pe la mînăstiri. Un hram este o adevărată sărbătoare în Muntele Athos, la care iau parte sute de călugări lavrioţi şi sihaştri de pe Ia chilii. Atunci se adună cei mai buni protopsalţi atoniţi şi cîntă la privegherea de toată noaptea. Dimineaţa hramul se sfîrşeşte cu o masă comună pentru toţi. Iată cîteva din bucuriile noastre în Hristos,
Nevoinţa obişnuită a monahilor atoniţi o formează tăcerea, însingu¬ rarea, privegherea de noapte, neîncetata rugăciune, ascultarea, smerenia şi citirea cărţilor sfinte. Călugării atoniţi au şi o altă nevoinţă de taină pe care o cunoaşte numai Dumnezeu. Despre aceasta însă nu putem vorbi.
6. Ce părere aveţi despre viitorul Muntelui Athos?
— în general monahismul atonit este în înflorire duhovnicească. Vin tineri noi în mînăstiri, se fac slujbe frumoase, mulţi trăiesc o viaţă înaltă de linişte şi asceză, lavrele sînt conduse de egumeni buni, se restau¬ rează toate mînăstirUe. Deci, avem bună speranţă pentru viitor. Sfîntul Munte este « Grădina Maicii Domnului», unic în felul lui în toată lumea creştină si avem credinţa că el va dăinui şi va înflori tot mai mult. Dacă vor face monahii atoniţi voia lui Dumnezeu, El nu ne va părăsi niciodată. Iar dacă va pătrunde şi aici turismul, influenţa vieţii secula¬ rizate, uitarea datoriilor noastre sfinte, atunci viitorul Muntelui Athos va fi sumbru.
Avem toată speranţa că Dumnezeu nu ne va lăsa, iar Maica Domnu¬ lui ne va acoperi cu sfîntul ei Omofor de toate primejdiile.
7. Ce sfaturi duhovniceşti transmiteţi fraţilor monahi din România?
- 1 >
— Să nu uităm datoriile noastre călugăreşti făgăduite de fiecare în faţa Sfîntului Altar şi să ducem cu toţii o viaţă curată, sfîntă, cît mai sfîntă. Rugăciunea şi smerenia, ascultarea şi milostenia, înfrînarea de la cele rele şi, mai ales, iubirea creştină, formează cununa tuturor monahilor. Călugării trebuie să fie făchi aprinse pentru toţi. Să vorbească de Dumne¬ zeu în lume mai întîi prin viaţa şi prin faptele lor. Apoi să apere dreaptacu pArinţi români atoniţi 729
credinţă şi să mărturisească pe Hristos şi Evanghelia Lui prin cuvînt, prin predică,' prin sfaturi şi prin cărţi hune. După darul pe care l-am primit fiecare, să ne sfinţim viaţa şi să-L lăudăm pe Dumnezeu în veci.
8. Ce sfaturi daţi credincioşilor din tară?
> » »
— Să păstreze credinţa curată în Dumnezeu, mergînd pe urmele înaintaşilor; să nu se lepede de credinţă din nici un motiv, chiar dacă i-ar ucide cineva şi să-şi crească copiii în frica şi dragostea de Dumnezeu; să fie legaţi de Bisei-ică şi să iubească rugăciunea, smerenia, cărţile sfinte şi pe oameni. Am toată speranţa că dacă poporul nostru va rămîne şi pe viitor profund legat de Hristos şi de Biserică, Dumnezeu îl va bine- cuvînta şi va dăinui pînă la sfîrşitul veacurilor.
Acestea sînt gîndurile melc pe care vă rog să le spuneţi fraţilor mei călugări şi mireni din România.
IND1C£ ALFABETIC
3
Agata Ciuciu, monahie, Minăsti-
rea Sihastru .
j4rsenie Papacioc, protosinghel, Minăstirea Sfinta Maria-
Techirghiol.
Barlolomeu Anania, arhimandrit, Arhiepiscopia Bucureştilor Calinic Prisecaru, protosinghel, Minăstirea Văratec .... Chiriachia Rotam, monahie, egu¬ menă, Minăstirea Agapia
Veche.
Cleopa Ilie, arhimandrit, Miuă-
stirca Sihăstria .
Constantin Galeria, preot profe¬ sor, Institutul Teologic—
Bucureşti .
Damian Bogdan, protosinghel, stareţ. Schitu Sitaru Damian Guiea, monah, Minăstirea
Cernica.
Daniil Băicuş, protosinghel,
Minăstirea Cozia .
Daniel Cioboiea, protosinghel, con¬ ferenţiar, Institutul Teolo¬
gic — Bucureşti. 202
Dosoftei Murariu, arhimandrit,
Minăstirea Slatina .... 409
Dumitru Stăniloae, preot profesor. Institutul Teologic—Bucu¬ reşti.13
Epifania Gîdioi, monahie, Mînă-
stirca Văratec. 532
Eustochia Ciucanu, monahie sta¬ reţă Minăstirea Agapia.. 510
Grigore Haiduc, arhimandrit, stareţ, Minăstirea Sf. loan-Suceava. 394
lachint Vneiuleac, arhimandrit,
stareţ, Minăstirea Putna 385 Ieronim Gogea, protosinghel.
Schitul Bucium-Iaşi _ 501
553
609
559
505
520
436
123
606
594
640
Ierusalima Gligor, monahie, sta- ■
reţă, Minăstirea Tismana 648 loachim Popa, ieromonah, Mî-
năstirea Rimeţ . 688
loan Mihălţan, preot profesor. In¬ stitutul Teologic-Sibiu .. 166
loan Mircea, preot paroh, Bucu¬ reşti.282
loan Negrufiu, preot profesor,
Minăstirea Timişeni .... 217
loan Şova, monah. Chilia Sfîntul
Gheorghe, Muntele Athos 725 Ion Bunea, preot profesor, Arhie¬
piscopia Clujului . 246
lustinian Crefu, arhimandrit,
Minăstirea Răteşti. 633
Marchian Ciubotaru, protosin¬ ghel, Minăstirea Bistriţa .. 535
Mina Dobzeu, arhimandrit, Minăs-
tirea Sfinţii Apostoli Huşi 538 Nicolae Delarohia, monah, Mînâs-
tirea Rohia.693
Nifon Corduneanu, protosinghel,
Minăstirea Neamţ. .... 422
Paisie Olaru, icroschimonah,
Minăstirea Sihăstria .... 481
Pavelina Aciubotărifei, monahie,
Minăstirea Agapia .
Petroniu Tănase, protosinghel, stareţ. Schitul românesc Prodromul — Muntele
Athos .
Sava Parascan, protosinghel,
Minăstirea Dragomirna. . Scarlat Porcescu, preot. Arhiepis¬ copia laşilor .
Sojian Boghiu, arhimandrit, sta¬ reţ, Minăstirea Antim-
Bucureşti.
Sofronie Ungureanu, protosin¬ ghel, Minăstirea Secu ..
Teofil Părăian, arhimandrit,
Minăstirea Brincoveanu..
526
711
406
371
575
429
659
CUPRINS
Prefaţă de P. S. Episcop Eftimie al Romanului şi Huşilor .... S I nlToducere, Frotosingliel loanichie Bălan. 7
I
CONVORBIRI CU DASCĂLI DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
Preotul Profesor Dumitru Slăniloae (Institutul Teologic — Bucureşti).. 13
Preotul Profesor Constantin Galeriu (Institutul Teologic-Bucureşti). 123
Preotul Profesor Ion Mihălţan (Institutul Teologic-Sibiu)... 166
Protosinghelul Profesor Daniel Ciobotea (Institutul Teologic-Bucureşti) 202
Preotul Profesor loan Negruţiu (Mitropolia Banatului).... 217
Preotul Profesor Ion Bunea (Arhiepiscopia Clujului). 246
Preotul Dr. loan Mircea (Arhiepiscopia Bucureştilor)... 282
Preotul Scarlat Porcescu (Arhiepiscopia Iaşilor). 371
II
CONVORBIRI CU PĂRINŢI DIN MOLDOVA
Arhimandritul lachint Unciuleac, stareţ (Mînăstirea Putna).' 385
Arhimandritul Grigore Haiduc, stareţ (Mînăstirea Sf. loan-Suceava). 394
Protosinghelul Sava Parascan (Mînăstirea Dragomima)... 406
Arhimandritul Dosoftei Murariu (Mînăstirea Slatina). 409
Protosinghelul Nifon Corduneanu (Mînăstirea Neamţ). 422
Protosinghelul Sofronie Ungureanu (Mînăstirea Secu). 429
Arhimandritul Cleopa Ilie (Mînăstirea Sihăstria). 436
Ieroschimonahul Paisie Olaru (Mînăstirea Sihăstria)... 481
Protosinghelul Ieronim Gogea (Schitul Bucium-Iaşi). 501
Protosinghelul Calinic Prisecaru (Mînăstirea Văratec). 505
Monahia Eustockia Ciucanu, stareţă (Mînăstirea Agapia). 510
Monahia Ckiriachia Rotaru (Mînăstirea AgapiaVeche). 520
Monahia Pavelina Aciubotăriţei (Mînăstirea Agapia). 526
Monahia Epifania Gidioi (Mînăstirea Văratec)... 532
Protosinghelul Marchian Ciubolaru (Mînăstirea Bistriţa). 535
Arhimandritul Mina Dobzeu (Mînăstirea Sfinţii Apostoli-Huşi) ...... 538
Monahia Agata Ciuciu (Mînăstirea Sihastru). 553
CONVORBIRI CU PĂRINŢI DIN MUNTENIA ŞI OLTENIA
Arhimandritul Bartolomeu Anania (Arhiepiscopia Bucureştilor).
Arhimandritul Sojian Boghiu (Mînăstirea Antim-Bucnreşti).
559
5757S2 CUPRINS
Monahul Damian Guţea (Mînăstirea Gernica).
ProtoBinghelul Damian Bogdan (Schitul Sitaru). ProtoBÎnghelul Araenie Papacioc (Schitul Sf. Maria-Techirghiol)... Arhimandritul lustinian Creţu (Mînăstirea Răteşti). Protosinghelul Daniil Băicuţ (Mînăstirea Cozia).. Monahia leruaalima Gligor, stareţă (Mînăstirea Tismana). IV CONVORBIRI CU PĂRINŢI DIN TRANSILVANIA Arhimandritul Teojil Părăian (Mînăstirea Brîncoveanu). Ieromonahul loachim Popa (Mînăstirea Rîmeţ). Monahul Nicolae Delarohia (Mînăstirea Rohia). 594 606 609 633 640 648
659 688 693 V CONVORBIRI CU PĂRINŢI ROMĂNI ATONIŢI Protosinghelul Petroniu Tănase, stareţ (Schitul românesc Pro- dromul — Muntele Athos) ..... 711 Monahul loan Şova (Chilia Sfîntul Gheorghe-Colciu). 725 Indice alfabetic.730 Cuprins.731 Tehnoredactor; lerom, VARTOLOMEU BOGDAN Corector; A. Popeecn Dat la ciJeB 20 X 1989. Bun de tipar 20 VI 1990. Format 16/70 x 100 Coli de tipar 45,75 Comanda nr. 1315 întreprinderea poligrafică Arta Grafică, Calea Şerhan Vodă nr. 133—135, Bncnreţti.<
