COMUNIUNEA SOCIALĂ ŞI MONAHISMUL

Învăţăturile cu caracter social ale Sfântului Grigorie sunt o consecinţă a vieţii sale monahale şi eclesiastice, întrucât el a trăit în Constantinopol şi în Sfântul Munte. Vom analiza aceste lucruri în capitolul ce urmează, deoarece doar în cadrul mănăstirilor ortodoxe aflăm adevărata comuniune socială, datorită curăţeniei inimii şi prin participarea Sfântului Duh. Putem spune că a nu avea nimic care să-ţi aparţină şi a împărţi totul în comun cu ceilalţi dincolo de participarea Sfântului Duh este o utopie, întrucât această situaţie de viaţă a existat înaintea căderii lui Adam din Rai. în mănăstirile ortodoxe monahii sunt vindecaţi prin întreaga viaţă pe care o cunoaşte Biserica Ortodoxă, şi abia după aceea ei devin milostivi, cu adevărat iubitori de oameni şi comportându-se cu adevărat omeneşte. Vom analiza elementele care modelează viaţa monahală şi aghioritică, aşa cum le-a experiat Sfântul Grigorie Palama şi pe care le observăm şi astăzi. a) Milostenia este strâns legată de dragostea de Dumnezeu. Acestea două sunt o consecinţă a lepădării de sine. Cu cât suntem mai individualişti şi egoişti, cu atât suntem mai incapabili de a avea relaţii sociale adevărate. Fiecare monah ortodox luptă pentru mântuire prin viaţa sa strâns legată de Biserică şi nu pentru a salva Biserica, aşa cum se observă în monahismul apusean. Aşadar, mănăstirile funcţionează mai mult ca spitale care-1 vindecă pe om şi îl îndreaptă spre viaţa de dinainte de cădere. Ştim bine că viaţa monahală începe cu renunţarea la lume şi cu ascultarea. La început monahii renunţă la bunurile materiale, la orice lucru personal şi la relaţiile sociale, nu din ură sau din dispreţ, ci pentru a putea deveni ascultători şi supuşi cu scopul de a-şi vindeca sufletele. Aşa precum cineva care este bolnav fizic abandonează plăcerile lumii pentru a intra în spital, nu din dispreţ pentru lume, ci pentru a se tămădui şi a 223 se bucura de lume şi de bunătăţile lui Dumnezeu, în consecinţă, acelaşi lucru este valabil şi pentru monahi. De aceea, monahul ortodox renunţă la toate bunurile sale pământeşti, cu scopul de a se curaţi de patimi şi de a ajunge la iluminarea minţii. Cu ajutorul părintelui său duhovnicesc el îşi curăţă inima de patimi, care reprezintă izvorul tuturor vicisitudinilor societăţii. El îşi vindecă boala prin dobândirea iubirii lipsită de egoism. Când ajunge la iluminarea minţii, de fapt, el ajunge să trăiască viaţa lui Adam în Rai înainte de cădere, iar apoi, cu voia lui Dumnezeu, el ajunge şi la contemplarea lui Dumnezeu. Aşadar, el dobândeşte dragoste de Dumnezeu şi de oameni, iubeşte ceea ce iubeşte Dumnezeu, şi atunci atitudinea sa faţă de bunurile materiale şi faţă de lume este matură şi plină de sens. în întreaga creaţie el vede principiile creaţiei tuturor fiinţelor, adică energia necreată a lui Dumnezeu. Astfel i se dă lumii un alt sens şi un alt ţel. Sfântul Isaac Şirul spunea că într-o atare situaţie omul capătă alţi ochi. Aceasta este calea urmată de Sfântul Grigorie Palama. Aşa cum am văzut, s-a dus în Sfântul Munte şi s-a rugat ca întunecimea sufletului să-i fie luminată. A trăit în sărăcie deplină, împărţind totul în comun cu ceilalţi monahi, şi a cunoscut dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele până la profunzimi sufleteşti inegalabile. El mereu iubea ceea ce Domnul iubea. De aceea, în toate aspectele vieţii, atitudinea sa era una isihastă. A trăit în lume, s-a confruntat cu numeroase situaţii dificile, fără ca să-şi tulbure sufletul, mereu aţintit la Cele de Sus. S-a confruntat cu ereziile, războiul civil, cu zeloţii. I-a păstorit pe credincioşii din Tesalonic, iar în tot acest timp mintea sa era aţintiă către Dumnezeu. Observăm acest lucru limpede din întregul său comportament şi din întreaga sa activitate. Acelaşi lucru poate fi observat şi în cazul adevăraţilor părinţi aghioriţi contemporani. Ei sunt oameni reali, confruntaţi cu toate problemele reale ale vieţii. Lângă ei aflăm odihna şi mângâierea. Personal, pot spune că în Sfântul Munte, şi mai ales în locurile mai puţin accesibile, în pustia Sfântului Munte, am aflat mai multă comuniune socială şi mai multă dragoste decât în societatea noastră obişnuită. Ei trăiesc departe de lume, dar au adevărata compasiune şi dragoste. 224 b) Construcţia sfintelor mănăstiri din Sfântul Munte reprezintă expresia etosului monahului aghiorit. în centrul sfintei mănăstiri se află Biserica principală, iar în centrul schitului se află Biserica. Acolo se adună monahii la slujbe, privegheri şi pentru Sfânta Liturghie. în jurul Bisericii sunt construite chiliile simple şi umile ale monahilor, aşa precum şi în schituri unde locuiesc monahii izolaţi, pustnicii. Sensul teologic al acestei ordini monahale îl reprezintă dorinţa lor de a avea permanent Cuvântul lui Dumnezeu în centrul vieţii lor. Orice altceva îşi capătă sensul şi valoarea prin iradierea luminii provenind de aici. ' împărtăşirea în comun a tuturor bunurilor mănăstirii de către toţi monahii reprezintă un aspect al legăturii lor cu Dumnezeu, Cel ce este centrul vieţii. Acest lucru se poate observa şi în schiturile din Sfântul Munte. Felul în care sunt organizate acestea seamănă mai mult cu organizarea ortodoxă a societăţii noastre. Societatea noastră avea menirea de a urma această viaţă ca pe un prototip. Centrul ar fi trebuit să-1 reprezinte Biserica, iar casele să fie legate de ea din punct de vedere liturgic, pastoral ş.a.m.d. Abia atunci viaţa noastră ar fi căpătat un sens adevărat. În vremurile de demult, satele şi comunităţile mici erau oarecum organizate în acest fel. în astfel de comunităţi oamenii îşi află sensul propriei lor vieţi, dezvoltă relaţii sociale sănătoase, dragostea este experiată ca o trăire personală, există o împărtăşire în deplină comuniune în bucurii şi necazuri. Sfântul Grigorie a trăit în acest fel foarte mult timp în Sfântul Munte. Atât în pustie, cât şi în cadrul mănăstirilor el a experiat adevărata comuniune duhovnicească, iar apoi a transformat-o în învăţături. Dacă citim cu atenţie omiliile rostite dinaintea credincioşilor săi din Tesalonic, vom descoperi că ei erau orientaţi conform felului de viaţă din Sfântul Munte. Atunci când vorbea de dragoste, de legătura omului cu Dumnezeu, de milostenie, de împărţirea în comun a tuturor bunurilor, de rugăciunea în timpul lucrului ş.a.m.d., cu siguranţă că avea în vedere felul de viaţă al monahilor, care poate fi trăit şi de cei căsătoriţi. c) Legătura cu Biserica şi cu Trapeza sau sufrageria mănăstirii, exprimă solemnitatea şi sfânta ordine a bunurilor materiale. Trapeza din Sfânta Mănăstire se află în partea opusă Sfintei Biserici, a Bisericii principale. Pe 225 lângă nevoile sale liturgice, Sfânta Mănăstire e fondată şi pe un serios temei de ordin teologic. Omul nu e format doar din suflet, ci şi din trup, care trebuie hrănit. Hrana este necesară pentru organismul omenesc. Mai întâi are loc Sfânta Liturghie, iar apoi urmează masa la trapeză, în acest fel, nevoile ierarhice de bază ale vieţii omeneşti sunt satisfăcute. Slujba de la trapeză arată respectul pentru întreaga viaţă umană. Monahii intră la trapeză, la fel ca şi în Biserică. Poartă aceleaşi veşminte şi, mai ales, în zilele de sărbătoare sau Duminica, ei intră în procesiune, cu sfânta icoană, tămâie, candele aprinse, cântând troparul sfântului prăznuit sau al praznicului respectiv. în timpul servirii mesei se citeşte din cărţi sfinte, aşa încât chiar şi atunci mintea e aţintită către Dumnezeu şi nu către mâncare. Trupul şi sufletul sunt împreună hrănite. La sfârşitul mesei, stareţul îi binecuvântează pe monahii şi mirenii prezenţi. Toţi cei ce participă în mod activ la treburile trapezei, bucătarul şi citeţul cer iertare de la toţi cei prezenţi pentru orice greşeală comisă. Apoi procesiunea se îndreaptă spre Sfânta Biserică, unde se fac rugăciuni şi numai atunci praznicul sau sărbătoarea este completă. Sfântul Grigorie a experiat toate aceste lucruri în Sfântul Munte şi astfel a înţeles din practica vieţii monahale, ierarhiile constituite în cadrul ei, precum şi modul lor de funcţionare. Şi astăzi acest fel de vieţuire ne uneşte şi ne îndeamnă să-l urmăm. Observăm relaţia dintre bunurile materiale şi viaţa noastră. d) Ministerele sunt esenţiale în cadrul unei societăţi organizate, în cadrul mănăstirii există toate ascultările, pentru că mănăstirea este societate organizată. Există ascultarea la Biserică, secretarul, iconomul, trapezarul, grădinarul, îngrijitorul de asini, cizmarul, croitorul, responsabilul cu casa de oaspeţi, bucătarul ş.a.m.d. Totul este făcut cu binecuvântarea stareţului şi cu rugăciune. înainte de a-şi începe ascultarea, monahul ia binecuvântare şi o împlineşte cu o minte curată, rugându-se lui Dumnezeu. Ascultările se schimbă la anumite intervale de timp. De fiecare dată, doar stareţul este cel ce îi dă fratelui de mănăstire o nouă ascultare sau i-o lasă pe cea veche. în unele mănăstiri există obiceiul ca toţi fraţii să treacă prin cât mai multe ascultări cu putinţă pentru a dobândi, dimpreună cu toţi ceilalţi, sensul 226 comuniunii în Sfânta Mănăstire. Se poate ca ascultările să fie strâns legate de cunoştinţele profesionale ale monahului, sau nu. Este posibil ca şi teologul să facă ascultare de grădinar. Totul se petrece după Voia lui Dumnezeu şi în concordanţă cu nevoile mănăstirii şi cu discernământul stareţului, care este preot şi duhovnic. Felul în care sunt organizate ascultările ne arată şi modul în care societatea poate funcţiona. în acest cadru se pot înţelege şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama cu privire la muncă şi ocupaţii. În unele cazuri, acolo unde un monah nu este suficient pentru a duce la bun sfârşit toate treburile legate de ascultarea respectivă există aşa numita "pangenia", adică toţi monahii dau o mână de ajutor. Se spune că odinioară când trebuiau să descarce o corabie, primul sac trebuia cărat de către stareţ. Deci, munca nu este o corvoadă, ci un serviciu, o ascultare faţă de Dumnezeu. Ea se face cu ascultare, dragoste şi libertate. Toate aceste lucruri formează sensul real al muncii. e)Pentru administrarea mănăstirii există o anumită ierarhie. Fiecare monah nu poate face nici ceea ce vrea şi nici să fie excesiv de ascet.Trebuie să existe o administraţie, dar trebuie să-şi îndeplinească atribuţiile cu dragoste şi înţelegere. Există consiliul bătrânilor, adunarea consilierilor vârstnici din mănăstire, al cărei întâistătător este stareţul mănăstirii şi mai există şi adunarea tuturor fraţilor de mănăstire. Administraţia se identifică cu supravegherea şi îndrumarea duhovnicească a mănăstirii şi a monahilor. Stareţul este cel ce se ocupă cu toate problemele mănăstirii, dar în acelaşi timp el este şi duhovnicul monahilor pe care-i călăuzeşte în viaţa duhovnicească, aşa încât să se cureţe de patimile sufleteşti şi să ajungă la îndumnezeirea prin har. Astfel, administraţia nu este despărţită de duhovnicie. în această lumină Sfântul Grigorie înţelegea organizarea comunităţii, precum şi relaţiile cetăţenilor cu conducătorii lor şi invers. Cârmuitorii trebuie să-şi exercite atribuţiile într-un mod jertfelnic, cu pogorământ faţă de supuşii lor, după exemplul lui Hristos, care şi-a iubit turma duhovnicească şi S-a jertfit pentru ea. Iar oamenii nu trebuie să se împotrivească, ci să se supună cârmuitorilor lor când aceştia nu se împotrivesc voii lui Dumnezeu. 227 Aceste relaţii dintre conducători şi supuşi trebuie să se afle sub semnul dragostei, al dragostei de Dumnezeu şi de oameni. f) în mănăstiri, virtutea ospitalităţii este practicată cu sfinţenie. Nu este cu putinţă să existe vreo mănăstire în Sfântul Munte care să nu fie ospitalieră. Acelaşi lucru este valabil în cazul tuturor mănăstirilor ortodoxe. Ospitalitatea este un lucru sfânt şi este oferită gratuit, închinătorul este primit cu multă dragoste. Oamenii mănăstirii fac tot posibilul ca şederea acestuia în mănăstire să fie cât mai confortabilă. El este întâmpinat ca un frate în Hristos şi ca mlădiţă a Trupului Său. Ei îl primesc cu dragoste, împart hrana cu el, totul este în comun, îl mângâie prin milostenii şi cuvinte pline de dragoste, iar mai apoi îl slobozesc în calea sa cu dragoste şi rugăciune. Oaspetele este sfânt, un frate al lui Hristos. Nu îi oferă învăţături, ci sunt alături de el în orice necaz şi îi oferă atât mângâiere omenească, cât şi dumnezeiască. Iată adevărata ospitalitate valabilă pentru societatea umană. Acolo unde există virtutea ospitalităţii, se manifestă prezenţa milosteniei şi a dragostei de Dumnezeu şi, de aceea, acolo există şi binecuvântarea Domnului. Concluzia pe care o putem trage este aceea că învăţăturile cu caracter social ale Sfântului Grigorie Palama reprezintă o dimensiune a vieţii aghioritice, a vieţii pe care el a experiat-o în cadrul mănăstirilor din Sfântul Munte, care, în realitate, reprezintă dragostea şi modul de viaţă evanghelic, viaţa eclesiastă. El a dobândit un anume etos, etosul monahului aghiorit şi, în acest fel, a fost plin de adevăr în tot ce a spus şi a dat un răspuns plin de realism şi tărie duhovnicească tuturor problemelor omeneşti, în cadrul Bisericii Ortodoxe, există o mare comoară. Aceasta este alcătuită din mănăstirile ortodoxe de pretutindeni şi din Sfântul Munte "Grădina Maicii Domnului". Acolo modul de viaţă cenobitic şi chinovial este încă viu şi sănătos. Existenţa mănăstirilor ne arată faptul că Tradiţia vie greco -ortodoxă din vremea noastră nu s-a pierdut. Mănăstirile din Sfântul Munte reprezintă oglinda Tradiţiei Ortodoxe cu tot caracterul ei plin de forţă.

În cadrul mănăstirilor ortodoxe noi putem experia adevărata teologie şi adevărata viaţă socială în curăţia inimii. Acolo înţelegem ce înseamnă organizarea societăţii umane. Mănăstirea noastră ortodoxă ne oferă şi un "model" de viaţă adevărată, prototipul organizării societăţii şi al familiilor noastre.