CANONUL APOSTOLIC AL PRIMELOR SECOLE

Geneza şi etapele formării proiectului al cărui prim volum este cel de faţă fiind expuse pe larg în studiul introductiv care-1 prefaţează, realizatorului său îi rămâne aici doar plăcuta îndatorire de a-şi exprima recunoştinţa faţă de cei care în diverse moduri au contribuit la închegarea şi definitivarea lui. Dat fiind însă ineditul demersului asumat, câteva scurte precizări îşi au poate locul acum. Gândul iniţial de la care a plecat prima lui formă în anii 1984-1988 a fost necesitatea completării unui gol din literatura şi cultura teologică ortodoxă română: la capătul dramatic al celui de-al doilea mileniu creştin, Ortodoxia românească nu dispunea încă de corpusul textelor normative pentru identitatea ei dogmatică şi eclezială. în româneşte disponibile erau doar texte cu caracter practic: cărţile liturgice, diverse colecţii de canoane şi variate traduceri ale Scripturii. în 1978 demarase un program de traducere a operelor Sfinţilor Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB). Dar izvoarele dogmatice ale Ortodoxiei — simboluri de credinţă, hotărâri sinodale, mărturisiri de credinţă — continuau să lipsească deşi semnificaţia lor fondatoare pentru teologie era şi este unanim recunoscută de teologi. Pregătind tocmai în acei ani ultima sa carte despre Modelul cultural european, Constantin Noica repeta mereu ca acesta s-a alcătuit în 325 la primul Sinod Ecumenic de la Niceea şi regreta că nu există în cultura contemporană o înţelegere exactă asupra performanţei speculative de excepţie înfăptuite în Răsărit de toate marile Sinoade ale Bisericii vechi. în acei ani şi în acel climat s-a conturat aşadar, şi parţial s-a şi realizat, gândul unei integrale a hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice şi ale sinoadelor bizantine până în secolul XIV. Intitulată Sinodiconul Ortodoxiei, această antologie comentată îşi propunea să integreze şi să depăşească prin amploare cele două colecţii ortodoxe anterioare publicate în secolul XX: atât succintul dar vizionarul Tezaur al Ortodoxiei 6 Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic din 1904 al profesorului, apoi mitropolitului, Ioan Irineu Mihălcescu, cât şi cuprinzătorul corpus editat în anii ’50-’60 ai secolului trecut de profesorul atenian Ioannis Karmiris sub titlul Monumentele dogmatice şi simbolice ale Bisericii Catholice Ortodoxe. Excurs terminologic: „calholic", „ortodox", „ecumenic" Atestat prima dată ca adjectiv al Bisericii în Epistola către Smyrneni (VIII.2, recenziunea medie) a Sfântului Ignatie Teoforul ( t cea 107) — unde e episcopul, acolo să fie şi comunitatea, aşa cum unde e Hristos, acolo este şi „Biserica catholică” (katholike ekklesia) — adjectivul „catholic” pune o problemă atât de traducere, cât şi de interpretare. Alături de „episcop”, „prezbiter”sau „diacon”, el face parte din familia termenilor greceşti antici încetăţeniţi în creştinism cu semnificaţii speciale şi care nu au fost traduşi, ci asimilaţi ca atare şi explicaţi. Orice fel de echivalare ar fi în cazul lor o sărăcire inacceptabilă. Exemplul clasic în acest sens îl oferă limba latină, care i-a preluat fără să-i latinizeze. Adjectivul grec „catholic” nu poate fi redat în mod adecvat nici prin latinul „universal/ă”, nici, cu atât mai puţin, prin slavonescul „sobornicesc" derivai dintr-un radical care înseamnă „a aduna”. „Catholic” înseamnă „potrivit întregului” (kalh'holon în limba greacă, secundam totum. spune Isidor din Sevilla în Etimologiile sale VIII.l.l). Acest „întreg” are însă două sensuri simultane şi complementare: intensiv, calitativ şi extensiv, cantitativ, geografic. Potrivit primului sens, Biserica e „catholică” pentru că deţine în ea totalitatea revelaţiei şi mântuirii, deplinătatea harului şi adevărului, şi în acest sens Biserica „catholică" e Biserica adevărată. ortodoxă, opusă comunităţilor heterodoxe, eretice, care se constituie pe selecţii (haireseis) parţiale ale adevărului şi totalităţii lui. Potrivit celui de-al doilea sens. Biserica „catholică" e fie Biserica din toată lumea, fie o Biserică locală în comuniune cu această Biserică. Coexistenţa ambelor sensuri e atestată încă din 155 în Martiriul Sfântului Policarp (XIX.2 şi XIII. 1, sensul de universală; XVI.2, sensul de adevărată) şi este afirmată foarte clar de slântul episcop Chirii al Ierusalimului (t 387) în Cateheza XVIII, 23: Biserica „se numeşte catholică pentru că este a toată lumea locuită [kata pases Ies oikoumenes], de la o margine la alta a pământului, şi pentru că învaţă integral [katholikos] şi neştirbit [anelleipos] toate dogmele care trebuie să vină la cunoştinţa oamenilor, atât despre lucrurile văzute, cât şi despre cele nevăzute, atât despre cele cereşti, cât şi despre cele pământeşti; pentru că supune drepteislăviri/ bunei-cinstiri [eis eusebeian] tot neamul oamenilor, şi al celor stăpânitori şi al celor stăpâniţi, şi al celor învăţaţi şi al celor fără carte; şi pentru că vindecă şi tratează orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi prin trup, şi are în ea orice formă de virtute numită în fapte şi cuvinte şi în orice fel de harisme duhovniceşti”. Pentru Biserica creştină a primului mileniu „catholicitatea” şi „orthodoxia” sunt identice şi egal definitorii; ca atare ele nu trebuie nici ipostaziate şi substantivizate (în ortodoxism sau catolicism), nici opuse confesionalist, cum s-a întâmplat în mileniul al doilea când s-a vrut ca ortodoxie să existe doar în Răsărit, iar catolicitate numai în Apus. Adevăraţii creştini „ortodocşi” sunt şi „catholici”, iar adevăraţii „catholici” sunt obligatoriu şi „ortodocşi”, fiindcă Biserica este una, sfântă, catholică/ortodoxă şi apostolică. Grafia cu „th” adoptată aici are rolul de a atrage atenţia că e vorba de sensul originar al termenului, nu de cel confesional pentru care e menţinută aici forma „catolic/ă”. In Biserica primară „catholicitatea” este un atribut definitoriu al Bisericii apostolice. „Ecumenicitatea” era în schimb un atribut al Imperiului Roman, care, ca imperiu universal, ambiţiona să cuprindă „întreaga lume locuită”. „Sinoadele ecumenice” au fost astfel în sens strict sinoade generale ale imperiului ecumenic, sinoade generale imperiale. Cuvânt-înainte 7 Motive ţinând de condiţiile precare de documentare şi de scrupul ştiinţific, dar şi de necesităţile resincronizării şi racordării discursului teologic la condiţiile şi provocările imense puse în faţă de rapidele transformări sociale şi de mentalitate prin care a trecut România după decembrie 1989, au amânat timp de un deceniu realizarea şi publicarea proiectatului Sinodicon. întârzierea s-a dovedit benefică, întrucât a permis realizatorului conştientizarea limitelor şi insuficienţelor abordării iniţiale. Riscurile doctrinarismului abstract fiind evitate prin recursul la istorie, exista însă, pe de o parte, capcana arhivismului şi documentarismului, iar, pe de altă parte, insatisfacţia interioară permanentă generată atât de izolarea artificială a dogmaticului de liturgic, etic şi canonic, cât — mai ales — de imposibilitatea de principiu a unui demaraj al proiectului plecând de la Niceea 325, cu escamotarea tocmai a epocii de plămădire a identităţii creştine ortodoxe cuprinse în primele trei secole. Extinderea investigaţiilor asupra acestui interval formator decisiv pentru Biserica creştină a fost făcută cu putinţă în primul rând de asumarea entuziastă şi generoasă a întregului proiect de părintele şi vechiul meu prieten Iustin Marchiş şi de minunata parohie Stavropoleos din Bucureşti, de comunitatea duhovnicesc-culturală ce gravitează în jurul acestui nucleu viu şi plin de cuviinţă al Ortodoxiei româneşti. Susţinerea efectivă şi acompanierea plină de încredere şi răbdare de care a beneficiat în anii 2005-2007 i-au permis realizatorului nu doar întregirea documentaţiei, ci şi regândirea proiectului din temelii. Un set întreg de documente martirice, liturgice şi disciplinare relevă existenţa înainte de anul 325 a unui creştinism apostolic, integral — catholic şi ortodox — nesegmentat în compartimente artificiale, viu, dar în acelaşi timp riguros, care îşi exprima şi motiva rigoarea în termenii noţiunii fundamentale de kanon. înainte de a promulga decrete, dogme, definiţii sau tomosuri (ca în epoca imperială bizantină), Biserica una, sfântă, catholică/ortodoxă şi apostolică a primelor trei secole îşi formulase Normativul identităţii sale în canonul scripturii, în canonul adevărului credinţei, în canonul etic al vieţii şi în canonul liturgic. Actualitatea permanentă a acestor documente şi mărturii de o forţă şi simplitate unice se dovedeşte acută în zilele noastre. Locul acerbelor polemici interconfesionale al celui de-al doilea mileniu creştin a fost luat în pragul acestui nou mileniu de insidioase războaie culturale. Purtate cu mijloacele sofisticate ale unei civilizaţii multimediatice şi vehiculând deconstrucţii radicale şi deconcertante schimbări ale paradigmelor clasice ale antichităţii sau modernităţii, ele se întâlnesc în efortul concertat de subminare a identităţii creştine în însuşi nucleul ei canonic: relatarea despre Iisus Hristos a Bisericii apostolice. în condiţiile îngrijorătoarei amnezii şi ratări a esenţialului de care suferă lumea postmodemă globală actuală, reme8 Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic morarea şi interpretarea reperelor esenţiale ale constituirii identităţii creştine se impune de la sine drept imperativul momentului. în noua lui variantă, regândit şi intitulat Canonul Ortodoxiei (s-ar fi putut numi la fel de bine Canonul Catholicităţii) este conceput în următoarele volume: I. Canonul apostolic al primelor trei secole (volumul de faţă); II. Canonul dogmaticodisciplinar al Sinoadelor Ecumenice; III. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii bizantine; IV. Canonul hagiografic (Sinaxarul) al Bisericii bizantine; V. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii răsăritene postbizantine. Ansamblul încearcă să ofere elementele principale care să permită oricui interesat să dea un răspuns avizat la întrebarea: Ce este Ortodoxia creştină şi creştinismul ortodox în forma lor canonică? Din capul locului trebuie reţinut că nu e vorba nici de un manual sau de un ghid practic, nici de un tratat istoric sau ştiinţific abstract, ci în esenţă de un exerciţiu de memorie şi de receptare/ asimilare reflexivă a tradiţiei ortodoxe ca proces viu — cu lumini şi umbre, cu câştiguri, dar şi cu pierderi — de identificare şi realizare a unei forme vii. Fiind forma interioară de revelare a misterului inepuizabil al unei Persoane unice— Iisus Hristos răstignit şi preaslăvit, Fiul veşnic al Tatălui şi Capul Bisericii, Trupul Său — Canonul se refractă în tradiţia Bisericii într-o suită de forme canonice: scripturi, instituţii, rituri, persoane sfinte ctc. Riscul cel mai mare la care sunt expuse aceste forme este acela al formalizării lor (epistemizarea, juridizarea, ritualizarea, clericalizarca, etc.) şi reducerii lor la simple formule. Este diferenţa evidenţiată mereu între Tradiţie, tradiţii şi tradiţionalism. Formalismul şi tradiţionalismul sunt vehiculări exterioare ale unor segmente de tradiţie cu ratarea miezului lor spiritual, ba chiar cu reducerea acestuia prin rutină la simple autoconfirmări ale limitelor şi obsesiilor noastre. Asemenea lui Iisus care, cum inspirat spunea monahul Nicolae Delarohia, a venit să ne scandalizeze şi să ne mântuiască, adevărata tradiţie şi formă canonică nu doar ne confirmă, ci ne contrariază şi ne provoacă transformarea. Victima inevitabilă a abordării tentate aici sunt aşadar vulgata pseudocanonică şi pseudotradiţionalistă a schemelor şi şabloanelor osificate, în care tradiţia şi formele ei sunt nivelate prin abstractizare şi decontextualizare. Prea mult timp s-a crezut că Ortodoxie = Tipicon + Pidalion — formulă saducheic-fariseică, de reducere a prezenţei unei Persoane la o colecţie de rituri, ceremonii şi prescripţii juridice. La care se adaugă iluzia autoflatantă şi autosecurizantă că toate acestea n-ar fi simple „ghiduri”, ci chiar „teritoriul” spiritual, dacă nu însăşi „busola” Ortodoxiei. Formula canonică sugerată aici este însă: Ortodoxie = Evanghelie + discernământ. Fiindcă Ortodoxia nu este doar un conţinut ideal, o substanţă spirituală; ortodoxia este şi un mod de a fi, de a gândi şi a aborda realitatea, iar aici, aşa cum ne-o spun Părinţii, virtutea cea mai importantă a creştinului este discernământul. Artă de a nu Cuvânt-înainte 9 confunda accesoriul cu esenţialul, detaliul cu forma, şi de a înţelege întotdeauna pe lângă ceea ce câştigăm atunci când pierdem, şi ceea ce se pierde atunci când ceva se câştigă, discernământul este exerciţiul şi darul sesizării perspectivei distincte şi al complementarităţilor, perceperea naturii muzicale profunde a formelor canonice. în definitiv, canonul e şi un gen muzical. Canonul ne vine însă întotdeauna dintr-o tradiţie, iar tradiţie înseamnă istorie cu sens a formelor canonice, deci adevărate, care nasc libertate faţă de idoli şi iluzii prin supunerea filială faţă de esenţialul, adevărul şi simfonia lui (cf. In 8, 33-36; In 17). Caracterul personalist al Revelaţiei creştine şi natura dialogică a Tradiţiei Bisericii fac ca acestea să fie în permanenţă supuse unui proces de propunere (nu impunere) şi transmitere autorizată al cărei scop este o receptare continuă. Biserica lui Hristos e spaţiul în care răsună mereu „Da”-ul lui Dumnezeu faţă de noi şi „Amin”-ul nostru faţă de Dumnezeu şi economiile Lui. Aşa cum acel „Fie mie!” (Lc 1, 38) spus unui înger de o Copilă de doisprezece ani şi reprezentând „Amin”-ul ei a fost condiţia sine qua non a „Amin”-ului lui Dumnezeu faţă de noi prin întruparea Fiului Său veşnic, tot aşa nici unul din actele sacramentale şi de autoritate ale ierarhiei bisericeşti nu sunt valabile fără „Amin"-ul umil, dar indispensabil al fiecărui credincios. „Amin”-ul credinciosului ortodox este inserat în permanenţă în „Amin”-ul unei Biserici locale, iar „Amin”-ul Bisericii locale orthodoxe este inserat mereu în „Amin”-ul comuniunii întregii Biserici calholicc şi apostolice. „Amin”-ul repetat mereu este semnul receptării şi re-reccptării sau asimilării permanente a „Da”-ului suprem spus oamenilor de Dumnezeu Treime în Evanghelia lui Hristos şi Tainele Bisericii. Există însă şi o receptare permanentă a întregului mister inepuizabil al Revelaţiei de către Biserică de-a lungul timpului prin oamenii Duhului şi teologii ci. Ca răspuns la diverse solicitări şi provocări, sfinţii Bisericii, martiri şi filozofi, monahi, ierarhi şi teologi, fie în sinoade, fie în predici, în convorbiri duhovniceşti, în tratate, artă, poezie sau muzică formulează, dezvoltă sau accentuează câte un aspect sau aspecte decisive în contextul sau situaţiile care le suscită. Accentuarea polemică a acestor aspecte hotărâtoare se face însă cu împingerea în plan secund, în latenţă sau chiar uitare, a altor aspecte importante, care rămân nedezvoltate sau chiar reprimate în memoria generală a Bisericii care e Tradiţia ei. Uitarea şi pierderea definitivă a acestor latenţe ar însemna o pierdere de substanţă, pe care Biserica adevărată, deci integrală, „potrivit Totului” divin, nu şi-o poate îngăduie. E mereu de meditat la principul ideal pe care l-au stabilit rabinii de la Iabne, când după căderea Ierusalimului au purces la fixarea în scris a tradiţiei în Talmud, pentru a evita pierderea ei. S-a hotărât să se consemneze toate discuţiile şi opiniile formulate, urmând ca hotărârile să se facă plecând de la opinia autorizată 10 Canonul Ortodoxiei 1. Canonul apostolic care e cea a majorităţii. în discuţii s-a ivit însă întrebarea: de ce să se reţină şi opiniile contrare minoritare, ba chiar şi cele izolate ale câte unui singur rabin? Unii au răspuns că ele trebuie reţinute tocmai pentru ca respingerea lor să confirme adevărul opiniei majoritare. Rabi Iehudi însă a replicat: „Nu! Ele trebuie păstrate pentru a ne putea sprijini pe ele, atunci când va veni poate vremea lor!” Chiar şi noi românii trebuie să reînvăţăm statornic nu numai lecţia aceasta, dar şi faptul că nici Ortodoxia, nici Iisus Hristos nu s-au născut în Carpaţi. De aceea într-un sens larg, procedural, aprigul patriarh Dositei al Ierusalimului avea dreptate să-i scrie sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu — iritat de intervenţiile sale şi ale sfântului mitropolit Antim în polemicile teologilor greci ai timpului — că „dogmele şi legile nu s-au stabilit pe munţii Valahiei, nici de domnii Valahiei, ci în Constantinopol şi de împăraţi şi de sinoade”. Nu avea însă dreptate până la capăt, pentru că orgoliosului grec i s-ar fi putut replica uşor că — aşa cum arată volumul de faţă — nici Iisus, nici creştinismul nu s-au născut la Constantinopol. Canonul creştinismului apostolic din primele trei secole s-a fixat la Ierusalim, Roma şi Antiohia, şi fără recursul la acest canon nu înţelegem nici dogmele sinoadelor, nici legile împăraţilor Bizanţului. La capătul acestei prime străji canonice de vrabie solitară veghind noaptea pe acoperişul (Ps 101, 8) tradiţiei Bisericii vechi, bucuria canonistului este aceea de a-şi exprima întreaga gratitudine tuturor celor care au stăruit, îndemnat, aşteptat şi sprijinit efectiv realizarea lui de-a lungul ultimilor ani. Apariţia lui datorează totul Mariei-Comelia şi Părintelui Iustin. Recunoştinţă pentru preţiosul ajutor bibliografic se cuvine prietenilor: Florin Cătălin Ghiţ (Tesalonic, Cluj), Octavian Mihoc (Sibiu, Gottingen), Radu Preda (Cluj, Hanovra), părintelui Nicolae Florea (Paris), părintelui Ioan Moga (Munchen), părintelui Ioan Marin Mălinaş (Austria), părintelui Cătălin Pălimaru (Cluj), lui Mihai Neamţu (Anglia, Bucureşti), Alin Tat şi bibliotecii Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Cluj, lui Daniel Lemeni şi bibliotecii Centrului „Areopagus” din Timişoara, lui Adrian Lemeni, Ionuţ Alexandru Tudorie şi Bogdan Dedu din Bucureşti, lui Nicu Brote (Sibiu), părintelui Vasile Neacşu (Sibiu, Tesalonic), părintelui Doru Costache (Sidney), lui Roman Adrian (Fribourg) şi Dragoş Mârşanu (Louvain), Ancăi Herciu (Bochum), lui Andrei şi Virginei Gâlea (New York), Măriei Campatelli şi Michellinei Tenace de la Centrul „Aletti” din Roma, părintelui Elia Citterio (Capriata d’Orba), părintelui Antoine Lambrechts (Chevetogne), părintelui Calinic Berger (Pennsylvania), colegilor mei de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu: Sebastian Moldovan, Daniel Buda, Irimie Marga, Ciprian Streza şi Nicolae Moşoiu, lui Alexandru Ioniţă, Marius Tofan şi altor masteranzi din Cuvânt-înainte 11 Sibiu pentru stimulantele discuţii, şi nu în ultimul rând părintelui asistent ieromonah Vasile Bârzu pentru suplinirea din lunile de finalizare. îndoită recunoştinţă se cuvine delicatului părinte Adrian Deteşan (Braşov). Un gând devotat de recunoştinţă perpetuă datorez înaintaşilor mei în ale teologiei, tatălui meu, părintelui profesor Ioan Ică sn, de la care a plecat îndemnul şi primul gând al acestui volum, incomparabilului exeget al Tradiţiei ortodoxe care a fost preotul profesor Dumitru Stăniloae, monahului Nicolae Delarohia care m-a învăţat curajul şi neuitatului Constantin Noica de la care am deprins pe viu câte ceva din cele ale filo-sofiei. Dedic acest volum Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, patronii numelui meu, a căror ocrotire şi călăuzire le-am simţit însoţindu-mă în permanenţă. Apariţia acestui volum se datorează şi generoasei sponsorizări a „Băncii Comerciale Române”, personal domnului Daniel Dăianu, care şi-a adus probabil aminte de faptul că la originile economiei pământeşti stau economia şi admirabilul comerţ între cer şi pământ al marelui Econom al creaţiei şi mântuirii noastre. diacon Io a n I. Ică j r 3 1 decembrie 2007 Sfânta Mănăstire Hurezi