CADRUL GEOGRAFIC, ISTORIC si CULTURAL In Sfantul Munte Athos

Dintre marile peninsule mediteraneene, Grecia pare a fi cea mai săracă. Solul ei sterp, capriciile climei, nu sunt prielnice pentru agricultură. Dar chiar în acest aspect nefavorabil vieţii, în această nenorocire funciară, grecii au reuşit de-a lungul istoriei să găsească o salvare, căci ea nu le îngăduie să dormiteze într-o viaţă plină de înlesniri. Aşezaţi de istorie pe un sol ingrat, ei au muncit din greu pentru a pune în valoare fiecare palmă de pământ fertil, defrişând pădurea, acoperind cu terase coastele deluroase şi cele stâncoase ale munţilor3. Aceasta este şi caracteristica fundamentală a vieţuitorilor din mănăstirile athonite. Sfântul Munte al Athosului este o peninsulă legată de acest pă-mânt al Greciei în partea dinspre miazăzi, având în celelalte trei părţi ieşire la Marea Egee. Lungimea Sfântului Munte este de aproximativ 60 de km, în timp ce lăţimea variază între 12 şi 18 km. Altitudinea vârfului Athosului este de 2033 m. Suprafaţa peninsulei este de cca. 365 km pătraţi. Trăsătura cea mai caracteristică a acestei extreme înaintări a Balca-nilor în Marea Egee şi Mediterană este predominanţa munţilor, care acoperă 85% din suprafaţa solului. Marea este prezentă pretutindeni, pătrunzând adânc în uscat, care se termină cel mai adesea prin faleze, ce adăpostesc nenumărate porturi. Ea constituie adevărata cale de comunicaţie, deoarece compartimentarea solului face ca legăturile terestre să fie anevoioase. Pe de altă parte, întreaga Eladă e înconju-rată de insule ale căror creste sunt veritabile repere pentru navigaţie, iar micile porturi adăpostesc pitoreşti locuri ospitaliere pentru navi-gatori. Trebuie menţionat şi faptul că, în această zonă, marea este plină de primejdii, brăzdată de valuri năprasnice în anotimpurile reci, 30 măturată de vânturi de la miazănoapte în timpul verii, descumpănind mereu marinarii prin subitele ei accese de mânie. Clima Greciei este, în general, mediteraneană, iar în unele regiuni, precum Muntele Athos, clima este temperat-continentală, datorită structurii muntoase a solului. Acolo iernile sunt aspre şi verile deo-sebit de călduroase. Astfel, dacă la Atena temperatura variază în timpul anului, în medie, între 12 şi 38 de grade, în Athos putem întâlni temperaturi între –2 şi +42 de grade, dar căldura este mai su-portabilă, din pricina vânturilor eleosiene şi prezenţei mării, cu briza ei binefăcătoare. Versantul ionian al Greciei continentale este acoperit de întinse păduri de stejar până la 1200 m altitudine, iar mai sus, de păduri de fagi, pini şi brazi. Pe înălţimile Peloponezului occidental cad ploi abundente, de unde şi bogăţia cursurilor de apă. La est de Munţii Pindului, numai munţii cei înalţi se bucură de precipitaţii în luna mai, destul de bogate de altfel, iar Muntele Olimp este acoperit de brazi şi castani. În schimb, coamele Athosului sunt înzăpezite până în luna mai, la fel ca şi cele ale Parnasului. Regiunile cele mai joase ale Greciei cunosc în sezonul cald o lungă şi neîndurătoare perioadă de secetă, ca şi cea mai mare parte a peninsulei Athos. Practic, în anotimpul cald, nu plouă niciodată. Vânturile contribuie şi ele la asprimea climei. Vara, presiunea scăzută a Mediteranei aspiră aerul Peninsulei Balcanice, făcând loc vânturilor de nord, care devastează zonele de câmpie şi mătură Marea Egee, alternând adesea cu răbufnirile arzătoare a vânturilor sirocco de provenienţă africană. Iarna se manifestă prin violente rafale de vânt, care răcesc brusc atmosfera. Câmpiile Greciei sunt înguste, iar caracterul excesiv al climei nu este prielnic agriculturii. În peninsula Athos, această îndeletnicire este practicată foarte puţin, din cauza solurilor pietroase, aşa că se găsesc doar culturi de viţă-de-vie şi măslini, dispuse pe terase, sporadice datorită puţinătăţii locurilor mai drepte. Pentru aceasta, s-a procedat de-a lungul sutelor de ani la terasarea muntelui sau a locurilor mai aşezate din zona litorală. Athosul se identifică cu toţi „Munţii lui Dumnezeu” în care Cel Preaînalt s-a descoperit oamenilor: Muntele Sion, Muntele Sinai, Carmelul, Muntele Măslinilor şi Golgota. El este asemenea tuturor acestor munţi unde „Domnul s-a odihnit întru Sfinţii Lui” (ps. 150,1) în „adunare de Dumnezei” (ps. 81,1). 31 „Să nu mor până ce nu văd Athosul” îşi doresc toţi călugării ortodocşi. Inspirat este cuvântul unui monah aghiorit, care spune că Muntele Athos este locul unde mulţi oameni se pocăiesc şi prin aceasta ei fac mereu: „bucurii în cer după cuvântul Scripturii” (Luca 15,7). Alături de nume precum „Sfântul Munte” şi „Grădina Maicii Domnului”, acest munte poartă şi apelativul de „Muntele Pocăinţei”. Uitându-se la Athos, care se înalţă falnic spre cer, lucrătorii acestei virtuţi sunt îndemnaţi, în chip firesc, să se străduiască a se ridica tot mai sus pe calea desăvârşirii, adică să atingă idealul pocăinţei depline. Athosul este însă şi Muntele „Schimbării la Faţă”, sărbătoarea cea mai caracteristică a acestui loc binecuvântat. I.2. Scurt istoric al Sfântului Munte După relatările lui Tucidide, Plutarh, Homer, Apolloniu şi ale altor autori antici, din timpurile cele mai vechi şi până la începutul secolului al III-lea î.Hr., au existat în zona Athosului dife-rite orăşele precum Sani, Thysson, Kleinai, Dion ş.a.. Treptat, aceste aşezări au dispărut, fără să putem şti ce s-a întâmplat cu ele4. După spusele lui Plutarh, arhitectul Stasikrate5 i-a propus lui Alexandru cel Mare, care avea de gând să construiască un oraş în care să-şi imortalizeze faima, să transforme Athosul în monument al lui Alexandru, spre slava măreţiei macedonene: „ţinând în mâna stângă un oraş: mulţimi de oameni, iar în cea dreaptă un râu ce duce la mare”. Dar Alexandru cel Mare n-a acceptat planul, spunându-i acestuia: „Lasă Muntele cum este. E de ajuns că împăratul şi-a eternizat semeţia săpând canal printr-însul”. El se referea, fără îndoială, la canalul pe care, în anul 481 î.Hr., Xerxes l-a poruncit inginerului său, Vouvaris, în expediţia pe care a pornit-o împotriva Eladei, cu 1200 de corăbii mari6, canal care există şi astăzi, fără a fi fost vreodată umplut cu apă şi folosit, delimitând simbolic peninsula de continent. Nu se ştie sigur când au venit primii monahi în Sfântul Munte Athos, dar se crede că ar fi venit odată cu Sfântul Apostol Ioan, care o însoţise pe Maica Domnului în călătoria sa spre Athos. Această versiune a legendei locului sugerează că încă de la începuturile erei creştine, au debarcat aici sihaştrii din Asia Mică, poate şi din Efes, unde propovăduia Sfântul Apostol Ioan, şi unde o formă a vieţii monahale, contemplative, începuse să se manifeste de timpuriu7. N-am putea preciza când apar primele elemente ale acestei vieţi monahale în Sfântul Munte, dar se pare că ele datează încă din timpul 32 împăratului Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) şi al împăratului Teodosie cel Mic (408-450 d.Hr.)8. Faptul pare a fi verosimil, cu atât mai mult cu cât, în ciuda izolării lui, Athosul nu putea să rămână neinfluenţat de puterea cuceritoare a Creştinismului. În acest sens, este semnificativă imaginea simbolică a povestirii Sfântului Grigorie Palama, că la sosirea în Athos a Maicii Domnului, toţi idolii s-au prăbuşit cu putere în valurile mării. Cu toată apropierea lui de vechile centre creştine cu origine apos-tolică, de exemplu Filippi, Tesalonic, Bereea, Troia etc., Athosul nu ne-a păstrat, până la sfârşitul secolului al VIII-lea sau începutul seco-lului al IX–lea, atestări clare ale vieţii monahale. Este posibil însă ca ele să se fi pierdut din cauza multelor invazii barbare care s-au succedat prin aceste ţinuturi: slavi, avari, bulgari, arabi, ca să nu mai pomenim de piraţi, care, începând din secolul al VI-lea şi până în secolul al XIV-lea, roiau în jurul Athosului. Pe vremea împăratului Teodosie şi a soţiei sale, Pulheria (adică în jurul anului 395 d.Hr.), este foarte probabil să fi existat deja câteva aşezări monahale, care însă au fost pustiite de barbari9. Mai pe urmă, s-au construit multe aşezăminte, schituri, chilii şi colibe. Totuşi, arhimandritul Porfirie Uspenski, cel care a scris o monu-mentală istorie a Sfântului Munte, crede că în urma invaziei arabe asupra Macedoniei, dintre anii 670-676 d.Hr., împăratul bizantin Constantin Pogonatul ar fi dat Athosul în seama unor călugări. Iar aceasta ar fi prima dată certă când apar monahi în Muntele Athos10. Începând cu primele decenii ale secolului al IX-lea, monahismul aghiorit a intrat într-o nouă fază. Athosul îşi dobândeşte caracterul său de ţinut exclusiv monahal, cu graniţe bine determinate, cu organizare administrativă proprie şi cu capitala la Kareias11. Deja, în acest secol, din Sfântul Munte se profilează o serie de personalităţi duhovniceşti consemnate în izvoare documentare din arhive. Primul călugăr vestit care a atras în jurul său mulţi adepţi în Athos a fost Sfântul Petru Atonitul, despre care unii cred că ar fi trăit la finele secolului al VII-lea (681-734), iar alţii cred că a vieţuit în secolul al IX-lea. Mai sigură e ultima variantă, căci se pare că el a fost genera-lul bizantin de sub împăratul Teofil (827-842), care, după ce scapă din închisoarea Samara, unde-l aruncase ultimul împărat iconoclast, se retrage în Athos, într-o peşteră de lângă mănăstirea Ivirilor de azi, unde trăieşte 53 de ani în viaţă aspră, pustnicească şi bogată în minuni. Rătăcindu-se în munte, un vânător oarecare îi descoperă moaştele, pe care le pune în mănăstirea Sfântului Climent de Ivir, întemeiată 33 de acesta. Aşadar, este sigur faptul că pe la jumătatea secolului al IX-lea existau călugări în Athos. Scriitorul bizantin Genesios din secolul al X-lea, iar după el şi Teofan Continuatus, cel care scria cro-nica timpului din porunca lui Constantin Porfirogenetul − relatează că, la restabilirea cultului icoanelor, în 842, erau în Constantinopol o mulţime de călugări purtând pe străzi icoane sfinte; înclinăm a crede că unul dintre conducătorii călugărilor în procesiunea din Bizanţ a fost Sfântul Petru Atonitul. Pe la anul 869, cuviosul Eftimie din Tesalonic vine la Athos şi în-tâlneşte, în jurul istmului Akantic şi în Megali Vigla, pe doi monahi, Petru Atonitul şi Ioan Colovul (Ciuntul)12, stabilit în Athos în anul 867, vestit şi el pentru sfinţenia vieţii sale. Pilda Colovului a fost urmată şi de alţi pustnici, astfel că, în scurt timp, înălţimile munţilor au fost populate cu sihaştrii şi monahi, râvnitori de viaţă îngerească, prin post, priveghere şi rugăciune, în liniştea profundă a Sfântului Munte13. În viaţa Sfântului Eftimie, scrisă de ucenicul său Vasile, se spune că la venirea Sfântului Eftimie în Athos, acesta a întâlnit destui călugări pe la istmul Akantic. Unii scriitori îl şi socotesc pe cuviosul Eftimie al doilea întemeietor al monahismului athonit, după Sfântul Petru Atonitul. În anul 885, împăratul Vasile Macedoneanul dă un hrisov prin care Ioan Colovul şi ucenicii lui sunt opriţi de a-şi trece vitele în sud de Ierissos, Athosul rămânând ca locuinţă a călugărilor. Hărţuielile dintre coloviţi şi athoniţi au continuat în întreg secolul al X-lea. Pentru a se curma aceste certuri şi pentru a se unifica într-o instituţie monahală puternică, a trebuit să vină aici o personalitate importantă ca Sfântul Atanasie, adevăratul întemeietor a monahismului athonit. Sfântul Atanasie, după numele său din copilărie Avram, s-a născut la începutul secolului al X-lea, în Trebizonda. Rămas orfan de mic, el a fost crescut de o rudă a sa, un ofiţer. În Constantinopol, acesta a cunoscut pe vestitul călugăr Mihail Maleinos, şi pe nepoţii lui: generalul Nichifor Focas, mai pe urmă împărat (963-969), şi Leon, mare demnitar imperial, cei care, mai târziu, îl vor ajuta la refacerea monahismului athonit. Atras de viaţa cuvioasă pe care o ducea Mihail, Atanasie vine şi rămâne în Muntele Chimina, lângă părintele său duhovnicesc, unde se împrieteneşte cu credinciosul general Nichifor Focas, al cărui duhovnic devine în curând. Iniţiindu-se îndeajuns în viaţa monahală, pe care-o lăţise în jurul Constantinopolului, marele iconodul Teodor Studitul, Atanasie − care va fi auzit sigur că în Athos mai sunt monahi − a plecat cu un culion (scufie călugărească) a lui 34 Mihail ca binecuvântare şi cu două manuscrise, acesta fiind şi un caligraf distins. El se aşează în chilia pe care i-o rândui-se, la cere-rea lui Nichifor Focas, protosul Ştefan, conducătorul de atunci al Sfântului Munte, cum menţionează Atanasie însuşi în primul tipicon14. Atanasie din Trapezunt s-a stabilit la Athos în anul 963, înconjurat de coprovinciali, cărora li s-au adăugat apoi şi alţi reprezentanţi ai evlaviei din zona asiatică15. Generalul Nichifor Focas, trimis în expediţie contra arabilor din Creta (960-961), îl roagă printr-o scrisoare pe Sfântul Atanasie să-i vină în ajutor prin rugăciune, promiţându-i danii pentru a clădi o mănăstire, ca unul ce vrea şi el viaţa monahală, scârbit fiind de lume. Chiliile mănăstirii au fost gata până la 1 mai 963, când trimisul lui Focas îi aduce Sfântului Atanasie ajutoare bogate, precum şi vestea că generalul Nichifor a ajuns împărat şi s-a căsătorit, urmând ca pe 16 august să fie întronat. Atunci, Atanasie pleacă supărat la Con-stantinopol şi-l mustră că nu şi-a ţinut cuvântul de a deveni monah. Cu ajutoare şi mai mari, de la Nichifor şi de la fratele lui Leon, Atanasie clădi Katholiconul (biserica principală), apoi celelalte dependinţe. El mai primeşte şi o cutie cu moaşte sfinte şi o bucată din Lemnul Sfânt16. Numărul monahilor atraşi de personalitatea puternică a Sfântului Atanasie era la început de 80. Sfântul a fost pârât la împărat de către o delegaţie a celorlalţi monahi athoniţi, care se aflau acolo înaintea acestuia şi duceau o viaţă de aspră schimnicie, că le strică orânduielile şi schimbă duhul călugăresc. Atanasie a primit şi de la urmaşul lui Focas, Ion Tzimiskes, multe daruri în moşii, bani, sfinte moaşte, iar numărul monahilor a crescut la 120. Respectul pentru Sfântul Atanasie a crescut şi prin faptul că acesta a fost învrednicit de Dumnezeu să săvârşească multe minuni, cum a fost şi aceea a găsirii apei din locul numit azi „Agheasma”. Atraşi de faima lui Atanasie, vin în Athos o mulţime de monahi. Între ei se distinge boierul georgian Ioane de la curtea regelui David, împreună cu fiul său Eftimie. Mai târziu vine aici şi un văr de-al lui Ioane, Ion Tornikios, un mare general. Pentru că nu mai încăpeau în Lavră, Ion Eftimie şi Ion Tornikios se retrag la o oarecare depărtare spre nord de Marea Lavră17. Ca intim urmaş al Sfântului Atanasie era desemnat Ioan Ivirul. Printre cele dintâi mănăstiri care se adaugă Lavrei, se înscrie cea a Ivirilor, care îl pomeneşte ca întemeietor şi pe Ioan Tornikos, ivir şi el, şi pe Barasbatze, al cărui nume îi arată obârşia18. Despre Sfântul Atanasie mai găsim consemnată şi întâmplarea privind moartea sa, survenită cândva între 997 şi 1011. La această din 35 urmă dată este atestat urmaşul său Eustatie. Sfântul Atanasie voia să ridice la cupolă o piatră de boltă a zidurilor, când deodată se prăbuşi cu alţi 6 meşteri sub dărâmături. În secolul al XVIII-lea, el este aşezat în rândurile sfinţilor, iar Marea Lavră adoptă ca hram ziua de 5 iulie, când se prăznuieşte pomenirea Sfântului Atanasie. După cum am văzut, mai înainte de a veni Atanasie în Athos, exis-tase o viaţă călugărească, ce avea un pronunţat caracter anahoret. Dar, între zidurile groase ale mănăstirii, cu daniile crescânde ale împăraţilor şi numărul mare al monahilor, anahoreţii nu vedea decât un semn de „îmburghezire” şi de călcare a predaniilor. Biograful lui Eftimie Ivirul spunea despre Atanasie că „zideşte case luxoase, strică vechile tradiţii de înfrânare şi parcă schimbă Athosul într-un ţinut lumesc, încât a izbucnit o mare ceartă între monahi”. Se cerea intervenţia împăratului pentru a se reveni la vechea rânduială. Astfel, Ion Tzimiskes trimite în Athos pe călugărul studit Eftimie, care formulează normele după care se va conduce de acum comunitatea călugărilor. Hotărârile luate de acesta însemnează consacrarea oficială şi extinderea peste întreg Athosul a concepţiei lui Atanasie. Ele au fost scrise pe piele de ţap în anul 970 şi se păstrează încă în arhiva Sfântului Munte, din Karies. Se poate spune că acestea formează primul tipicon al Athosului, codificând modul de vieţuire monahală. Potrivit acestui tipicon, călugării sunt de două feluri: cu viaţă de obşte şi pustnici19. Epoca de aur a monahismului athonit a avut loc între anii 963 şi 1453, când viaţa monahală de aici se desfăşura sub directa suprave-ghere şi întreţinere a împăraţilor bizantini20. Am văzut cum mulţi boieri georgieni au întemeiat, încă de pe vremea Lavrei, strălucitoarea „mănăstire a Ivirilor”, în anul 972. În ordine cronologică, înainte de anul 1000, a treia mănăstire înfiinţată este Vatopedu, întemeiată, cu permisiunea Sfântului Atanasie, de către doi fraţi din Adrianopol. Tot în acea vreme ia fiinţă şi mănăstirea Filoteu, menţionată în anul 992, într-un document al Marii Lavre. De la începutul secolului al XI-lea datează mănăstirea de lângă istmul Akantic, Esfigmenu. Contemporane mai sunt şi mănăstirile: Dochiariu, Xenofon şi Xiropotam. Ceva mai târziu (dar înainte de 1100), apar mănăstirile Karakalu şi Costamonitu. Pentru a întări autoritatea protosului în Sfântul Munte, împăratul Constantin Monomahul a dat, în anul 1046, un al II-lea tipicon. În secolul al XII-lea s-au mai înfiinţat o serie de mănăstiri, de această dată de origine slavă: Zografu (1100), Rusikon sau Sfântul Pantelimon (1143) şi Hilandar (1197)21. 36 În urma cuceririi Bizanţului de către latini (1204) , aceştia se aşează în Constantinopol, dar peninsula Chalcidică nu depindea, de acum înainte, de noul împărat, ci de regele italian din Salonic, ce a îngăduit baronilor şi episcopilor săi să îşi clădească castele în faţa zidurilor mănăstirilor, care trebuiau să plătească dajdii neobişnuite până atunci. Pe când episcopul catolic de Samaria (Sebastia) exercita drepturi epis-copale la Athos, călugării intransigenţi aveau să sufere prigoniri şi închisoare din partea comandantului garnizoanei france, precum călugărul Macarie din „Muntele cel Bun”. În sfârşit, la 1210, după o nouă hotărâre pontificală, o garnizoană latină fu aşezată de împă-ratul Henric în castelul feudal din Morfono, sub un şef care depindea de Salonic. În cele din urmă, Athosul a scăpat însă şi de acesta, cum scăpă de uzurpaţia catalanului Berenguer d’Entenca. Apoi, după ce în aceste regiuni au fost înfrânţi „imperialii” greci din Epir, puterea trecu asupra ţarului din Târnovo, Ioan Asan. El încercă să impună supremaţia mitropolitului bulgar din Salonic, dar se izbi de opoziţia călugărilor athoniţi22. În arhivele Sfântului Munte se păstrează o serie de rapoarte în care monahii aghioriţi arată cum au fost supuşi la chinuri şi silnicii din partea împăratului Mihail al VIII-lea Paleologul şi a partidei unioniste, în frunte cu patriarhul Ion Bekkos. „Călugării din Sfântul Munte n-au vrut să primească Unirea cu Biserica Romano-Catolică, pe care partida unionistă o săvârşise în anul 1274, la Lyon. Drept pedeapsă, armata, condusă de împărat şi împreună cu patriarhul, au debarcat în Athos şi, afară de mănăstirile Lavra şi Xiropotam, care îi primiră cu fast deosebit şi cu celebrarea liturghiei cu azimă, celelalte mănăstiri au fost pustiite, iar călugării au fost martirizaţi”23. Aceste fapte grave, pe care le recunosc chiar publicaţiile oficiale romano-catolice, ridicară un val de indignare în întreaga peninsulă a Sfântului Munte Athos. Toate revocările papale nu mai ajută la nimic şi încercările de unire şi supremaţie ale Vaticanului eşuează. Unirea devine astfel atât de odioasă, iar Vaticanul şi emisarii săi se dovedesc a fi atât de mari duşmani ai călugărilor athoniţi, încât papa Honorius al III-lea califică, în 1223, pe aceşti călugări ca „neascultători scaunului Apostolic şi rebeli”. Totuşi, Papa va încerca mereu să pună stăpânire pe Sfântul Munte, ştiind că prin el pune mâna pe una din redutele tari ale Ortodoxiei24. Istoricii catolici neagă veridicitatea acestor fapte, încercând să sugereze că rapoartele din Sfântul Munte confundă fap-tele întâmplate cu invazia celor 6000 de catalani catolici care au prădat Athosul, între anii 1307-130925. 37 Paleologii aduseseră cu ei nu numai trecătoare încercări de unire cu Roma, ci şi legătura cea mai strânsă cu Patriarhia Ecumenică, care, într-adevăr, timp de aproape 200 de ani, supusese Athosul necontenit pentru folosul şi prestigiul imperiului. De la început, după prada aventurierilor catalani, Athosul a fost sacrificat. Actul de la 1312 îl supune autorităţii „Bisericii celei Mari”26, în această înţelegere dintre împăratul Andronic al II-lea Paleologul şi Patriarhul Nifon I hotă-rându-se ca, de acum încolo, protosul să fie supus numai puterii Patriarhului. Din acest moment, treptat se va instaura în Sfântul Munte rânduiala idioritmică. În a doua jumătate al secolului al XV-lea, nou înfiinţatele mănăs-tiri Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonopetra şi Dionisiu, ca şi Stavronichita − care va apărea doar pe la 1540 − vor completa colegiul celor 20 de mănăstiri care stăpânesc acum întreg Athosul. Prin idioritmie (stil propriu de viaţă), treptat, începe să se dimi-nueze importanţa a două din voturile călugăreşti, cel al sărăciei şi al ascultării. S-a susţinut că idioritmia s-a introdus din cauza vitregiilor vremii (piraţi, cruciaţi). În plus, putem adăuga şi dominaţia turcească, ce a despuiat mănăstirile de orice venit. În acest context, starea de lucruri ivită provoacă îngrijorări, de aceea protosul Dometie şi cu Grigorie, egumenul Lavrei, se plâng patriarhului ecumenic Antonie. Acesta dă, în luna mai, un tomos, pe care istoria îl consideră ca al III-lea tipicon al Sfântului Munte. El prevede că toţi egumenii mănăstirilor sunt datori a-l cinsti pe protos, plătindu-i, după posibilităţile fiecărei mănăstiri, un tribut anual, acesta urmând a fi folosit în interesele comunităţii athonite. Ca o întărire a acestui tipicon, împăratul Manuil Paleologul publică, în 1406, un hrisov prin care consfinţeşte starea de fapt a idioritmiei. Acesta este socotit ca al IV-lea tipicon, iar prin el călugării sunt învoiţi să moşte-nească, să câştige şi să transmită şi altora averea personală câştigată în viaţa de mănăstire27. Astfel, tipiconul prevedea: „întrucât la monahi se găsesc unele proprietăţi, o parte din rentă poate fi înstrăinată, să le folosească în viaţă, iar la moarte să fie ale mănăstirii”. Cu accentuarea „individualismului” material, idioritmia se încetăţeneşte la Sfântul Munte şi în tot Orientul28. Chiar înainte de căderea Constantinopolului (1453), Sfântul Munte Athos se supune de bunăvoie turcilor. Sultanul Murad al II-lea (1421- 1451) îi acordă unele privilegii: să nu se stabilească mahomedani acolo, să nu aibă acces femeile ş.a.29. După căderea Constantinopolului (1453), 38 Sfântul Munte Athos a stat, mai bine de 500 de ani, sub stăpânire otomană. În urma unei convenţii încheiate între conducerea Athosu-lui şi sultan, fiecare mănăstire plătea un bir anual către Poartă şi astfel Sfântul Munte rămânea liber şi practic neocupat de turci. Mai mult, turcii păzeau Athosul şi dădeau voie călugărilor din toate ţările ortodoxe să vină şi să se organizeze după propriile canoane. Acest lucru a permis monahismului athonit să reziste sub ocupaţia otomană şi să prospere, iar în perioada postbizantină, în secolele XV-XIX, grija întreţinerii Sfântului Munte şi a plătirii birurilor către Poartă a fost preluată de către cele două ţări româneşti, Moldova şi Tara Româ-nească. Fără importantul ajutor material şi moral al ţărilor noastre, marile mănăstiri athonite, − care nu mai aveau fonduri să-şi plătească marele bir anual către turci şi nici alte venituri pentru întreţinere şi reparaţii − ar fi dispărut şi, odată cu ele, şi imensul tezaur spiritual şi cultural care se păstrează în Sfântul Munte. Dar grija Proniei Divine a intervenit la timp prin mila Ţărilor Române şi a salvat de la pustiire Athosul30. În urma introducerii idioritmiei, în mănăstiri au început să apară certuri pentru averi şi metoace. Văzând această stare de lucruri, o seamă de egumeni se plâng patriarhului ecumenic Ieremia al II-lea. Acesta trimite pe Silvestru în Athos să îndrepte lucrurile. Astfel, în 1574 apare şi sighilionul dat de către aceştia pentru revenirea la viaţa de obşte, care formează tipiconul al V-lea. Rezultatul a fost totuşi efemer: încă din anul 1660, conducerea din Karies era încredinţată unei comisii de proistameni, care luase în mână administrarea generală a Sfântului Munte în locul vechii instituţii a protosului. Importante pentru viaţa Sfântului Munte au fost hotărârile aduse în anul 1783 de patriarhul ecumenic Gavriil, hotărâri care formea-ză tipiconul al VI-lea. Acesta, văzând multele peripeţii prin care au trecut lăcaşurile athonite, fixează o epitropie din patru membri aleşi dintre delegaţii celor 20 de mănăstiri. Mănăstirile sunt împărţite în cinci tetrade. Durata Epistasiei e de un an. Ea e organul executiv al comunităţii, compusă din cei 20 de delegaţi ai mănăstirilor. Tipiconul mai prevedea oprirea călugărilor de a părăsi Sfântul Munte fără a se justifica în faţa Epistasei. Ca rezultat al tipiconului din 1783, unspre-zece mănăstiri revin, în decurs de un secol, la viaţa de obşte. Celelalte rămân pe mai departe idioritmice31. „O dispoziţie nouă – ivită în urma conflictelor greco-ruse de la finele veacului al XIX-lea − este aceea că nu se mai poate înfiinţa pe viitor nici o mănăstire nouă. În acest sens, 39 regulamentul din 1924, azi în vigoare, este doar o compilaţie după cele dinainte”32. În anii 1821-1832, Aghion Oros a avut o participare importantă în revoluţia naţională, „întărind-o economic prin vânzarea şi valorifica-rea preţioaselor comori ce erau păstrate până atunci în mănăstiri”33. După unirea Principatelor Române (1859) şi după secularizarea ave-rilor mănăstireşti (1863), ajutoarele româneşti în afara hotarelor ţării încetează. „În anul 1912, Muntele Athos intră sub tutela şi administra-ţia Greciei, eliberându-se astfel de sub protectoratul Turciei, după cinci secole de ocupaţie; în anul 1923 protectoratul Greciei este recunos-cut de Marile Puteri prin Tratatul de la Londra”34. Foarte interesantă este declaraţia guvernatorului turc al Athosului care, adresându-se unui ziarist francez, în ajunul eliberării Athosului de către Grecia, în 1912 afirma că: „Sub guvernarea noastră ei s-au bucurat de aceeaşi libertate, chiar de mai multă libertate decât sub împăraţii bizantini…Cu siguranţă ne vor regreta, Monsieur!”. Demnitarul turc avea, în general, multă dreptate. În afara câtorva perioade mai grele, de după războiul grec de independenţă din 1821, sultanii „au respectat întot-deauna drepturile sfinţilor din Athos”35. După Primul Război Mondial, mănăstirilor athonite li s-a recu-noscut autonomia în cadrul statului suveran grec, prin Tratatul de la Sevres, din 1920 (ratificat la Lausanne în 1923). Din punct de vedere spiritual Athosul a rămas sub conducerea Patriarhului ecumenic. Reglementarea administrării Sfântului Munte Athos a fost precizată prin Charta constituţională aprobată de adunarea călugărilor la 10 mai 1924 şi completată prin Decretul guvernului grec din 10 septembrie 1926, care acordau guvernatorului Muntelui Athos puteri administrative. Guvernul grec a promulgat, la 20 februarie 1969, o nouă legisla-ţie cu privire la Muntele Athos, prin care se acorda guvernatorului dreptul de a putea efectua percheziţii şi controale înăuntrul mănăs-tirilor, pentru a putea asigura astfel protecţia comorilor mănăstirilor, a operelor de artă şi a manuscriselor pe care le deţin mănăstirile36. Constituţia greacă prevedea, cu privire la administrarea Muntelui Athos (art. 122), că Peninsula Athos formează teritoriul Muntelui Athos şi se constituie în conformitate cu vechiul său statut privilegiat, ca parte descentralizată a statului grec a cărui suveranitate asupra acestui teritoriu rămâne intactă. Toţi cei ce duc viaţă monastică în Muntele Athos dobândesc, îndată ce sunt admişi ca novici sau monahi, naţionalitate greacă, fără nici un fel de formalitate în plus. 40 Muntele Athos este administrat, în conformitate cu statutul său, de cele 20 de Mănăstiri, între care este împărţită întreaga peninsulă Athos, al cărei sol este inalienabil. Administraţia este exercitată prin reprezentanţii mănăstirilor care formează Sfânta Comunitate. Este cu desăvârşire interzisă orice modificare a sistemului administrativ sau a numărului de mănăstiri din Muntele Athos. Stabilirea neortodocşi-lor sau a schismaticilor în Muntele Athos este interzisă cu desăvârşire. Precizarea în detaliu a regimului Muntelui Athos se face prin Charta Constituţională a Muntelui, care este redactată şi votată de cele 20 de mănăstiri, cu colaborarea reprezentantului statului şi ratificată de Patriarhia Ecumenică şi de Camera Deputaţilor a Statului Grec. Comunitatea monahală de la Munte Athos este aşezată sub supra-vegherea Patriarhiei Ecumenice din punct de vedere spiritual, iar din punct de vedere administrativ sub supravegherea Statului Grec, căruia îi revine în chip executiv menţinerea ordinii şi a securităţii publice. Puterile menţionate ale statului sunt exercitate în limitele Chartei Constituţionale a Muntelui printr-un guvernator, ale cărui drepturi şi datorii sunt precizate prin lege. De asemenea, sunt precizate prin lege puterea judiciară, ca şi prerogativele vamale şi fiscale pentru Athos, exercitate de către autorităţile mănăstireşti şi de către Sfânta Comunitate37. În urma celui de-al II-lea Război Mondial, dificultăţile economice prin care trec mănăstirile din Sfântul Munte se fac din ce în ce mai simţite. Aceasta se întâmplă de pe urma faptului că aproape toate proprietăţile mănăstireşti din afara peninsulei athonite au fost expro-priate38. Numărul monahilor a variat de-a lungul secolelor. Astfel la sfâr-şitul secolului al X-lea era de 1000, iar în anul 1020 era de 3000. După 30 de ani, numărul călugărilor era de 6000, numărul aşezămintelor monahale fiind de 180. După căderea Constantinopolului (1453) nu-mărul călugărilor a scăzut la 1500. În anul 1920, numărul călugărilor aflaţi în evidenţe era următorul: ruşi 4800; greci 3900; români 500; bulgari 500; sârbi 150; georgieni 50. Din 1920 până în 1970 numărul călugărilor a scăzut de la 10000 la 1146. În anul 2004 erau 2500 de călugări. Numărul actual al mănăstirilor este de 20, iar schituri sunt 12. Numărul chiliilor nu se ştie exact deoarece au fost foarte multe părăsite şi s-au dărâmat, fiind estimat la circa 20039. 41 Mănăstirea Iviron (ţărmul lui Kliment) şi icoana făcătoare de minuni „Portarissa” Peninsula Athos văzută de pe Vârful Athon, la 2033 m 42 Frescă în pridvorul Schitului Prodromu, reprezentând cele 20 de mănăstiri din Athos 43 Luptele Eteriei împotriva turcilor (Bucureşti, 1821) Cetatea Dâmboviţei - Bucureşti, imagine din epoca medievală 44 Călugăr în rugăciune Călugăr citind Canoanele