Biserica Catholica Ortodoxa

Atestat prima dată ca adjectiv al Bisericii în Epistola către Smyrneni (VIII.2, recenziunea medie) a Sfântului Ignatie Teoforul ( t cea 107) — unde e episcopul, acolo să fie şi comunitatea, aşa cum unde e Hristos, acolo este şi „Biserica catholică” (katholike ekklesia) — adjectivul „catholic” pune o problemă atât de traducere, cât şi de interpretare. Alături de „episcop”, „prezbiter”sau „diacon”, el face parte din familia termenilor greceşti antici încetăţeniţi în creştinism cu semnificaţii speciale şi care nu au fost traduşi, ci asimilaţi ca atare şi explicaţi. Orice fel de echivalare ar fi în cazul lor o sărăcire inacceptabilă. Exemplul clasic în acest sens îl oferă limba latină, care i-a preluat fără să-i latinizeze. Adjectivul grec „catholic” nu poate fi redat în mod adecvat nici prin latinul „universal/ă”, nici, cu atât mai puţin, prin slavonescul „sobornicesc" derivai dintr-un radical care înseamnă „a aduna”. „Catholic” înseamnă „potrivit întregului” (kalh'holon în limba greacă, secundam totum. spune Isidor din Sevilla în Etimologiile sale VIII.l.l). Acest „întreg” are însă două sensuri simultane şi complementare: intensiv, calitativ şi extensiv, cantitativ, geografic. Potrivit primului sens, Biserica e „catholică” pentru că deţine în ea totalitatea revelaţiei şi mântuirii, deplinătatea harului şi adevărului, şi în acest sens Biserica „catholică" e Biserica adevărată. ortodoxă, opusă comunităţilor heterodoxe, eretice, care se constituie pe selecţii (haireseis) parţiale ale adevărului şi totalităţii lui. Potrivit celui de-al doilea sens. Biserica „catholică" e fie Biserica din toată lumea, fie o Biserică locală în comuniune cu această Biserică. Coexistenţa ambelor sensuri e atestată încă din 155 în Martiriul Sfântului Policarp (XIX.2 şi XIII. 1, sensul de universală; XVI.2, sensul de adevărată) şi este afirmată foarte clar de slântul episcop Chirii al Ierusalimului (t 387) în Cateheza XVIII, 23: Biserica „se numeşte catholică pentru că este a toată lumea locuită [kata pases Ies oikoumenes], de la o margine la alta a pământului, şi pentru că învaţă integral [katholikos] şi neştirbit [anelleipos] toate dogmele care trebuie să vină la cunoştinţa oamenilor, atât despre lucrurile văzute, cât şi despre cele nevăzute, atât despre cele cereşti, cât şi despre cele pământeşti; pentru că supune drepteislăviri/ bunei-cinstiri [eis eusebeian] tot neamul oamenilor, şi al celor stăpânitori şi al celor stăpâniţi, şi al celor învăţaţi şi al celor fără carte; şi pentru că vindecă şi tratează orice fel de păcate săvârşite prin suflet şi prin trup, şi are în ea orice formă de virtute numită în fapte şi cuvinte şi în orice fel de harisme duhovniceşti”. Pentru Biserica creştină a primului mileniu „catholicitatea” şi „orthodoxia” sunt identice şi egal definitorii; ca atare ele nu trebuie nici ipostaziate şi substantivizate (în ortodoxism sau catolicism), nici opuse confesionalist, cum s-a întâmplat în mileniul al doilea când s-a vrut ca ortodoxie să existe doar în Răsărit, iar catolicitate numai în Apus. Adevăraţii creştini „ortodocşi” sunt şi „catholici”, iar adevăraţii „catholici” sunt obligatoriu şi „ortodocşi”, fiindcă Biserica este una, sfântă, catholică/ortodoxă şi apostolică. Grafia cu „th” adoptată aici are rolul de a atrage atenţia că e vorba de sensul originar al termenului, nu de cel confesional pentru care e menţinută aici forma „catolic/ă”. In Biserica primară „catholicitatea” este un atribut definitoriu al Bisericii apostolice. „Ecumenicitatea” era în schimb un atribut al Imperiului Roman, care, ca imperiu universal, ambiţiona să cuprindă „întreaga lume locuită”. „Sinoadele ecumenice” au fost astfel în sens strict sinoade generale ale imperiului ecumenic, sinoade generale imperiale. Un set întreg de documente martirice, liturgice şi disciplinare relevă existenţa înainte de anul 325 a unui creştinism apostolic, integral — catholic şi ortodox — nesegmentat în compartimente artificiale, viu, dar în acelaşi timp riguros, care îşi exprima şi motiva rigoarea în termenii noţiunii fundamentale de kanon. înainte de a promulga decrete, dogme, definiţii sau tomosuri (ca în epoca imperială bizantină), Biserica una, sfântă, catholică/ortodoxă şi apostolică a primelor trei secole îşi formulase Normativul identităţii sale în canonul scripturii, în canonul adevărului credinţei, în canonul etic al vieţii şi în canonul liturgic. Actualitatea permanentă a acestor documente şi mărturii de o forţă şi simplitate unice se dovedeşte acută în zilele noastre. Locul acerbelor polemici interconfesionale al celui de-al doilea mileniu creştin a fost luat în pragul acestui nou mileniu de insidioase războaie culturale. Purtate cu mijloacele sofisticate ale unei civilizaţii multimediatice şi vehiculând deconstrucţii radicale şi deconcertante schimbări ale paradigmelor clasice ale antichităţii sau modernităţii, ele se întâlnesc în efortul concertat de subminare a identităţii creştine în însuşi nucleul ei canonic: relatarea despre Iisus Hristos a Bisericii apostolice. în condiţiile îngrijorătoarei amnezii şi ratări a esenţialului de care suferă lumea postmodemă globală actuală, reme8 Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic morarea şi interpretarea reperelor esenţiale ale constituirii identităţii creştine se impune de la sine drept imperativul momentului. în noua lui variantă, regândit şi intitulat Canonul Ortodoxiei (s-ar fi putut numi la fel de bine Canonul Catholicităţii) este conceput în următoarele volume: I. Canonul apostolic al primelor trei secole (volumul de faţă); II. Canonul dogmaticodisciplinar al Sinoadelor Ecumenice; III. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii bizantine; IV. Canonul hagiografic (Sinaxarul) al Bisericii bizantine; V. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii răsăritene postbizantine.