BISERICA DIN MOLDOVA SUB REGIMUL FANARIOT

BISERICA DIN MOLDOVA SUB REGIMUL FANARIOT. ITROPOLIA MOLDOVEI ÎN PRIMELE ŞASE DECENII ALE SECOLULUI AL XVIII-LEA In timpul regimului fanariot în Moldova (1711—1821), se ob-i — ca şi în Ţara Românească — aceleaşi schimbări dese de ii (în total 36), care duceau la creşterea tributului către Poartă, •urilor şi peşcheşurilor către feluriţi potentaţi, precum şi a obliga- în natură. Toate acestea contribuiau la sărăcirea ţării şi la o ne-isă exploatare a locuitorilor ei. Spre deosebire de Ţara Româ-:ă, în Moldova se înregistrează şi însemnate pierderi teritoriale care a dus la scoaterea lor de sub jurisdicţia Mitropoliei Mol-i şi la crearea de noi eparhii, fără nici o legătură cu Biserica din s-au desprins. Pe pămîntul Moldovei s-au purtat dese războaie turci şi ruşi. La acestea se adăugau şi desele jafuri şi pustiiri itarilor. Se înţelege ca ţărănimea era supusă unei exploatări ne-ise din pricina regimului fiscal excesiv, dar şi din partea marilor ietari de pămînt, la care se adăugau şi desele bejenii şf nenoro-lin timpul războaielor. Elementul grec se întăreşte, mai ales în de stat. De aceea, pe bună dreptate scria Ion Neculce în Leto-îl său : «Oh ! oh ! oh ! şi vai! vai de ţară ! Ce vremi cumplite ns şi la ce cumpănă a căzut. Săracă 'ţară a Moldovei, ce norocire ăpîni ca aceştia ai avut! Ce sorţi de viaţă ţi-a căzut! Cum a ămas om trăitor în tine ?». a ce priveşte Biserica, remarcăm un fapt îmbucurător şi anume i a fost singura instituţie în care n-a putut pătrunde elementul se. Spre deosebire de Mitropolia Ungrovlahiei, unde au păstorit vlădici greci şi şase români, din cei nouă mitropoliţi care au. rit la Iaşi, numai unul a fost grec, impus, în împrejurări excep-e, de domnul fanariot de atunci. Iar la cele trei eparhii sufra- de la Roman, Rădăuţi şi Huşi, înregistrăm un singur episcop

MITROPOLIA MUL.LHJV&1 (^KliVIA J UiViiVIATiU A SKU. JS.V1UU 341 crrec, la Roman, doar pentru cîteva luni, de asemenea impus de dom¬nul fanariot de atunci, peste voia ţării. în astfel de împrejurări favorabile pentru Biserica Moldovei, s-a menţinut şi relativa independenţă sau autocefalie faţă de Patriarhia Ecumenică. Mitropolitul Moldovei înştiinţa pe patriarh de alegerea sa, dar fără să-i ceară gramata de întărire, nu-i trimitea nici o sumă de bani, nu-1 înştiinţa de cele ce făcea în Biserica sa, ci îl pomenea nu¬mai la slujbe şi îi cerea Sfîntul Mir. Alegerea ierarhilor se făcea de către divanul domnesc la care luau parte şi egumenii mînăstirilor mari, iar la urmă, sinodul ierarhilor îi făcea ipopsifierea, adică îl mai alegea o dată, de formă. Toţi cei patru vlădici ai ţării făceau parte din divanul domnesc, mitropolitul fiind preşedinte de drept, în ab¬senţa domnitorului. Şi-au păstrat şi în această perioadă diferite atri¬buţii în treburile politice, judecătoreşti, economice şi şcolare, pe care ]e-au avut şi în secolele anterioare. Cei mai mulţi vlădici s-au amestecat în viaţa politică a ţării, de regulă avînd o atitudine de simpatie faţă de Rusia, pe care o credeau eliberatoarea ţărilor creştine de sub jugul otoman. Primii mitropolit!. Şirul lor se deschide cu Ghedeon. Avea me¬tania la Agapia, de unde a fost ridicat pe scaunul vlădicesc de la Ră¬dăuţi (c. 1702). In a doua jumătate a anului 1708 a urmat lui Misail în scaunul mitropolitan de la Iaşi. Dintre faptele mai de seamă pe¬trecute în timpul păstoririi sale, putem reţine cîte\ra vizite ale unor personalităţi politice şi bisericeşti de peste hotare. De pildă, în 1711, a ieşit întru întîmpinarea ţarului Petru cel Mare al Rusiei, la Prut, alături de Dimitrie Cantemir şi marii dregători ai ţării. în 1714—1715, a primit la Iaşi vizita patriarhului Hrisant al Ierusalimului, iar în 1715 vizita lui Samuil al Alexandriei. Sub mitropolitul Ghedeon s-a reluat şi activitatea tipografică, deşi cu slabe rezultate. Astfel, în 1714, a apărut cartea intitulată Sinopsis (acatistul, paraclisul şi alte slujbe), iar în 1715 un Liturghier, ambele cu rugăciunile în slavoneşte, dar cu tipicul şi cîteva rugăciuni în ro¬mâneşte, precum şi Arătarea credinţei ortodoxe a lui Ioan Damaschi-nul, în greceşte. De notat că toate aceste trei cărţi au apărut în «ti¬pografia Sf. Mormînt» instalată în mînăstirea Sfîntul Sava din Iaşi. Mitropolitul Ghedeon este pomenit şi în numeroase acte ale vre¬mii, fie ca martor în acte de vînzare-cumpărare, fie ca membru în di¬vanul domnesc. A murit prin noiembrie-decembrie 1722, lasînd Mi¬tropolia cu o datorie de şapte pungi; în schimb, i-a lăsat prin testa¬ment trei moşii.

Urmaşul său a fost mitropolitul Gheorghe, cu metania la mînăsti-Neamţ. A fost o vreme preot-slujitor la catedrala episcopală din an. Din 1718 pînă la alegerea ca mitropolit a păstorit la Roman, 14 ani egumen la Bistriţa. De numele său se leagă o «povestire» relatare — datată în februarie 1723 — despre originea icoanelor ;oare de minuni de la Neamţ şi Bistriţa şi despre începutul ra-jrilor Bisericii Moldovei cu Patriarhia ecumenică şi statutul de cefalie al Bisericii moldovene încă din secolul al XV-lea. A iz- să reînvie activitatea tipografică. Se pare că sub el s-a refăcut ea tiparniţă a Mitropoliei, căci în foaia de titlu a Antologhionului 1726 se menţiona că «s-au tipărit în Sfînta Mitropolie din Iaşi...». :elaşi an a apărut şi un Octoih. Amîndouă au cîntările în slavo-i, iar tipicul şi lecturile biblice în româneşte. Mitropolitul Gheor-n-a neglijat nici problemele gospodăreşti, căci a plătit datoriile ttaşului său şi a înzestrat Mitropolia cu felurite bunuri. A murit 24 decembrie 1729. La începutul anului 1730, a fost trecut în scaunul mitropolitan >nie de la Rădăuţi. Acesta era originar din Cernăuţi, călugărit la a, petrecînd un timp şi în mînăstirea Horecea. Prin iunie 1728, a ales episcop la Rădăuţi, unde a păstorit abia un an şi cîteva luni. îitropolit, este amintit în mai multe acte interne, legate de obiş-le preocupări gospodăreşti ale ierarhilor în acele timpuri. De a cumpărat mai multe proprietăţi pe seama Mitropoliei. A ridi-> biserică de lemn şi chilii la mînăstirea Horecea de lîngă Cer-, în amintirea timpului petrecut aici înainte de-a ajunge episcop, du-i apoi şi unele danii. Sub el s-a tipărit la Iaşi, în 1731, o Psaltire în limba slavonă, iar ml următor broşura învăţături preoţeşti despre şapte taine, după i de la Rîmnic din 1724. n anul 1734, domnitorul Constantin Mavrocordat, în prima sa iie în Moldova (1733—1735), a scutit Mitropolia de toate dările u averile ei mişcătoare, dîndu-i şi o însemnată subvenţie lă, dar cu îndatorirea de a reface biserica Mitropoliei şi de-a grijă de şcoala grecească şi de şcoala slavonească din Iaşi, acor- burse şi alte ajutoare elevilor săraci şi merituoşi, tăzboiul ruso-austro-turc din 1735-1739 a avut urmări neplăcute u mitropolitul Antonie. La 16 septembrie 1739, s-a încheiat o înţie între comandantul armatei ruse Miinnich şi reprezentanţii ovei, între care şi mitropolitul, prin care se recunoştea indepen-L Moldovei. Dar peste două zile, s-a încheiat pacea de la Belgrad, Rusia, Austria şi Turcia, încît trupele ruseşti au fost nevoite să

MITROPOLIA MUl^lJUVţii Se retragă din Moldova. Din pricina atitudinii sale filoruse, mitropo¬litul Antonie a trebuit să-şi părăsească scaunul, retrăgîndu-se cu tru¬pele ţariste în Rusia (tot atunci a fost dus în Rusia şi episcopul Mi-sail al Buzăului). Refuzînd poftirea lui Grigorie II Ghica de a se re¬întoarce în ţară, a ajuns mitropolit de Cernigov şi în urmă de Bielgo-rod (de unde trimitea daruri mînăstirii sale de metanie, Putna). A mu¬rit la eparhia sa din Bielgorod, în ianuarie 1748. Mitropolitul Nichifor. Plecarea mitropolitului Antonie în Rusia a fost un fericit prilej pentru domnitorul fanariot Grigorie II Ghica {1735—1741) de-a impune divanului alegerea grecului Nichiîor, mitro¬polit titular de Sidis (probabil la începutul lui 1740). Divanul s-a învoit cu mare greutate, cu condiţia ca «după dînsul altul străin să nu mai fie». Nichifor era originar din Moreea, a fost dascălul lui Grigorie II Ghica, iar o fiică a lui era căsătorită cu un boier moldovean. A fost călugărit la Neamţ, apoi a fost ridicat la treapta de mitropolit titular de Sidis. Trăind între români, s-a arătat ca un ierarh cu dragoste faţă de păstoriţii săi din Moldova. Era un om cu învăţătură, fapt pentru care a sprijinit activitatea tipografică, precum şi cunoscutele reforme ale domnitorului Constantin Mavrocordat. Trebuie subliniat faptul că în timpul păstoririi sale au funcţionat trei tipografii : a Mitropoliei, o tipografie particulară la Iaşi şi o nouă ti¬pografie pe lîngă Episcopia din Rădăuţi, înfiinţată în 1744. Ne vom ocupa aici numai de primele două. Astfel, în tipografia mitropolitană — care a desfăşurat în general o slabă activitate — s-a tipărit Evan¬gheliarul (1741), Evhologhionul sau Molitvelnicul (1741 şi alte ediţii), Paraclitichi sau Octoihul (1742) şi altele despre care nu avem date sigure. Din 1743 pînă în 1752, a funcţionat la Iaşi o nouă tipografie, a gre¬cului Duca Sotiriovici din Thasos, adus şi încurajat în munca sa de domnitorul Constantin Mavrocordat, care i-a acordat şi unele privi¬legii, în tipografia acestuia s-au imprimat mai ales cărţi de slujbă în româneşte: Psaltirea cu tîlc (1743), Liturghierul (1747), Triodul (1747), Psaltirea (1748), Octoihul (1749), Rînduiala osfeştaniei mici (1749), Ceaslovul (1750), Canonul Siîntului Spiridon (1750), Sinopsis, adică adunare a celor şapte taine (1751), Adunare de rugăciuni (1751), Thnosania (1752). Rezultă că pe la jumătatea secolului al XVIII-lea activitatea editorială la Iaşi a fost foarte bogată. Trebuie amintit şi faptul că în această perioadă s-au tipărit la Iaşi şi cîteva cărţi în limba arabă — de care ne vom ocupa în alt loc — datorită strădaniilor patriarhului Silvestru al Antiohiei. Acesta

Mit două călătorii în ţările româneşti în 1729—1730, apoi în 1744— , cînd a stat aproximativ cinci ani pe lîngă domnitorii Ioan şi ;tantin Mavrocordat, fie la Iaşi, fie la Bucureşti, punînd bazele tipografii arabe la mînăstirea Sfîntul Sava din Iaşi. in 1743 a vizitat Moldova patriarhul Partenie al Ierusalimului. D atenţie deosebită trebuie să acordăm reformelor fiscale şi ad-strative ale lui Constantin Mavrocordat făcute succesiv în a doua treia domnie în Moldova (1741—1743 şi 1748—1749) şi în a patra îie din Ţara Românească (1744—1748). Aceste reforme au dus, în din urmă, la desfiinţarea rumâniei, în Ţara Românească, la 5 st 1746 şi a veciniei în Moldova, la 6 aprilie 1749. Dar refor- lui Constantin Mavrocordat au urmărit — între altele — şi ridi-i nivelului de pregătire şi a stării materiale a clerului de mir şi ihal. Astfel, prin aşa-numitul «aşezămînt» sau «constituţie» din 1741 din Moldova, marii boieri, mînăstirile şi preoţii de mir erau ţi de dări. în schimbul acestor scutiri, toţi slujitorii Bisericii erau ;oraţi sa înveţe carte, ca apoi să înveţe şi ei pe alţii. Cronica uită lui Enache Kogalniceanu spune că «s-a ocupat de capul preo- să-i înveţe carte, frămîntîndu-i în tot chipul». Toţi preoţii erau [aţi să stea 40 de zile «la vlădicie», adică la reşedinţa fiecărei iii, pentru ca să înveţe şi să facă practică liturgică. La sfîrşit examinaţi, urmînd ca aceia care nu vor corespunde să fie ca-siţi. A poruncit ispravnicilor ca acolo unde vor găsi preoţi sau >ni neştiutori de carte, sa fie puşi la bir în rînd cu ţăranii. !n cea de-a treia domnie, a continuat lucrarea de luminare a lui moldovean. Din aceeaşi Cronică aflăm că toţi preoţii şi dia-din Iaşi erau obligaţi să se prezinte zilnic la biserica Curţii ieşti, unde le erau .predate rînduielile slujbelor bisericeşti de «un preot ce-1 avea Măria sa, învăţat la carte grecească şi ro-;asca» încît «foarte se spăriese preoţii şi care nu prea ştia carte, Duca de învăţa de-al doilea...». în Acelaşi timp,- ierarhii ţării au it dispoziţii să nu mai hirotonească nici un preot sau diacon utor de carte. De temeiul acestor dispoziţii, mitropolitul Nichifor a dispus, la ue 1749, ca în şcolile de pe lîngă bisericile din Iaşi, tinerii care egăteau pentru preoţie să înveţe mai mult decît alţii, spre a de-e bine toate rînduielile slujbelor bisericeşti. ^-au fost trecute cu vederea nici şcolile din Moldova. Astfel, la îcembrie 1747, domnitorul Grigorie II Ghica, împreună cu divanul iese — din care făceau parte şi vlădicii ţării —, au hotărît ca ngă şcoala de la Mitropolie sa se înfiinţeze alte şcoli, la cele trei

Episcopii, aşa cum se prevăzuse, de. altfel, chiar din «aşezămîntul» lui Constantin Mavrocordat, din 1741. Hrisovul rînduia ca dascălii şcoli¬lor să fie plătiţi dintr-o dare specială a preoţilor pentru şcoli, ei fiind scutiţi şi de bir. Chiriarhii locului erau îndatoraţi «să facă necon¬tenită cercetare şcoalelor». în 1749 s-au înfiinţat şcoli la bisericile Sfîntul Nicolae, Sfînta Vineri şi Sfîntul Sava din Iaşi, la care au fost aduşi copiii «prostimei» (celor de jos, n.n.) şi puşi să înveţe Ca¬tehismul. în acelaşi timp, a luat felurite măsuri pentru ridicarea vieţii mo¬nahale : îndepărtarea din mînăstiri a celor cu viaţă necorespunză¬toare, interzicerea de a mai locui călugării în alte părţi decît în mî¬năstiri, interzicerea primirii la călugărie fără aprobarea chiriarhului, îndatorirea, pentru egumeni, de a răspunde de buna administrare a averilor mînăstireşti. Fără îndoială că toate aceste măsuri, progresiste pentru acel timp, ar fi dus la înviorarea vieţii duhovniceşti din Moldova, la ridicarea prestigiului şi a pregătirii clerului de mir şi monahal. Dar, în condi¬ţiile de atunci, n-au putut fi puse în întregime şi permanent în apli¬care, mai ales după ce Constantin Mavrocordat a pierdut scaunul domnesc. Mitropolitul Nichifor a păstorit pînă către sfîrşitul lunii octom-brie 1750. îmbătrînit şi bolnav, n-a mai putut să poarte grijă de tre¬burile bisericeşti, încît Mitropolia a ajuns «la mare pagubă şi da¬torie şi cu totul lipsită, rămînînd numai piatra». Un grec a încercat să-1 ademenească să-i cedeze scaunul mitropolitan, în schimbul unei sume de bani. Dar împotriva acestei încercări s-a format p adevă¬rată coaliţie a episcopilor, egumenilor mînăstirilor neînchinate şi a boierilor de neam român, care au izbutit să impună demisia (pareti-sisul) mitropolitului Nichifor şi alegerea, în scaunul vacant, la 13 no¬iembrie 1750, a lui Iacob Putneanul, episcopul de Rădăuţi. Retragerea lui Nichifor din scaunul mitropolitan a fost un act cu urmări binefăcătoare pentru Biserica Moldovei, căci s-a înlăturat pri¬mejdia pătrunderii grecilor în fruntea eparhiilor noastre, Biserica ră¬mînînd şi pe mai departe singurul aşezamînt care şi-a păstrat nealterat caracterul românesc. Mitropolitul Iacob Putneanul. în plină epocă fanariotă, cînd jaful şi exploatarea păturilor ţărăneşti ajunseseră la culme, iar limba şi cultura grecească se infiltraseră adînc în rîndurile boierimii, căutînd chiar să înlăture limba română din cult, scaunul de mitropolit al Moldovei a fost ocupat de vrednicul de pomenire Iacob Putneanul.

v —A v ui; După anumite înseninări păstrate la mînăstirea Putna, mitropolitul ib era originar din Rădăuţi, născut la 20 ianuarie 1719 (data este mbil greşită, căci ar însemna să fi fost călugărit la 12 ani şi să fi LS episcop la 26 de ani). în 1762, cînd îşi făcea diata scria că era vîrsta bătrîneţelor», dovadă că era născut înainte de 1719. A fost gărit la mînăsţirea Putna, fiind hirotonit apoi preot-ieromonah. astă mînăstire a rămas şi In epoca fanariotă un însemnat centru rultură bisericească. Aici funcţionau : o şcoală elementară, o lă pentru pregătirea preoţilor şi «o şcoală latinească» pentru cei doreau să adînceasca studiile teologice şi umaniste. Nu ne îndoim că şi tînărul monah Iacob a urmat cursurile acestor . Pregătirea dobîndită aici, ca şi viaţa sa aleasă şi spiritul de or- sator, au făcut pe vieţuitorii ctitoriei lui Ştefan cel Mare să-i îdinţeze cîrmuirea mînăstirii, în 1744. Iar la 11 august 1745, egu- il Iacob era ales episcop al Rădăuţilor. în cei cinci ani de păs- 2, a tipărit un Liturghiei- (1745) şi a înfiinţat o şcoală pe lîngă

opie (1747).

M 13 noiembrie 1750 a fost aleţs în scaunul de mitropolit al Mol-i, în locul grecului Nichifor. Deşi a păstorit numai 10 ani, a des-at o rodnică activitate culturală, socială şi patriotică, la care se jă fireşte şi activitatea administrativ-gospodărească (plata dato-înaintaşului său, înfrumuseţarea clădirilor din incinta Mitropo-tc). Activitatea culturală. Pentru a stăvili influenţa grecească şi a da ia orientare vieţii culturale din ţara sa, mitropolitul Iacob a în-o acţiune susţinută de tipărire de cărţi — de cult, teologice şi re — în limba română. în primii ani de păstorire, a imprimat i cărţi în tipografia lui Duca Sotiriovici, instalată la Iaşi. Prima tipărită de Iacob se intitula Sinopsis, adică adunare a celor şup-ne şi a celor şapte laude a sfintei Biserici şi canoane din sllnia 'ă ce smt trebuincioase la taina duhbvniciei, carte hărăzită preo-1751). Cheltuielile de tipar — cum se arăta în foaia de titlu — ;t suportate de mitropolit. Tot în 1751 se imprimase —■ în aceeaşi afie, cu cheltuiala unui boier — cartea numită Adunare de ru-ii (în faţa textului, cartea avea titlul: Sinopsis de molitve din ■e, adunate de prea înţeleptul Ghenadie Scolarie, patriarhul Ţa-ului). în anul următor s-a imprimat, tot în tipografia lui Duca >vici, o Tîrnosanie «scoasă de pre elinie... cu toată osîrdia şi iala» mitropolitului. obabil în cursul aceluiaşi an, mitropolitul Iacob a mutat la Iaşi afia din Rădăuţi, socotind că va fi mai de folos Bisericii şi ţării

MITROPOLIA MOLDOVEI (FH1MA JUMĂTATE A SB;. XVIII) 347 să lucreze aici, sub directa sa îndrumare. Avînd acum propria sa ti¬pografie, mitropolitul Iacob a putut să-şi continue lucrarea de tipă¬rire de cărţi româneşti într-un ritm şi mai susţinut. Prima carte ieşită de sub teascurile noii tipografii a fost un Penticostal (1753), avînd o frumoasă prefaţă, semnată de mitropolit. Meşter tipograf a fost dia¬conul Ioan Simeonovici, venit din Ardeal, iar diortositor ieromona¬hul Cosma Vlahul (probabil un «vlah» din sudul Dunării). Acelaşi ti¬pograf a scos la lumină un Evhologhion (1754). în anul următor s-a tipărit un Antologhion, de către meşterii Grigorie Stan Braşoveanul şi Sandu din Iaşi (fiu de tipograf), care lucraseră şi la Rădăuţi. După această dată, Grigorie Braşoveanul a lucrat singur. între cărţile de cult publicate în anii următori pot fi amintite: Apostolul (1756), Psal¬tirea (1757), Liturghierul (1759). Prin toate aceste cărţi de slujbă, mi¬tropolitul Iacob a sprijinit triumful definitiv al limbii române în bise¬ricile din Moldova. Pe lîngă acestea, a tipărit şi cîteva cărţi de învăţătură pentru preoţi. Aşa au fost Altavita sufletească (1755), o carte cu conţinut moralizator (desigur o traducere, fiind acum tipărită pentru prima oară în româneşte), Sinopsis adică adunare de multe învăţături (1757, nu¬mită în prefaţă «Cereasca Floare»), o carte pentru preoţi, cu îndrumări privitoare la săvîrşirea Sfintei Liturghii şi la combaterea supersti¬ţiilor. Mitropolitul Iacob a fost preocupat şi de educarea copiilor prin şcoală. In urma hrisovului din 1747, pentru şcoli, a înfiinţat o şcoală pe lîngă Episcopia din Rădăuţi. După ce a ajuns mitropolit, a purtat grijă de şcolile din Iaşi şi de dascălii lor. Dată fiind lipsa manualelor şcolare, în anul 1755, s-a tipărit, din «porunca» sa, un Abecedar, cu titlul: «Bucvar sau începere de învă¬ţătură celor ce vor să înveţe cartea cu slove slavoneşti...». în prefaţa Bucvarului, mitropolitul se adresa părinţilor, stăruind să-şi dea copiii la învăţătură, care este «începerea înţelepciunii», spre a nu-i lipsi de «hrana cea sufletească» şi de «povăţuirea cea bună». Abecedarul lui îacob Putneanul a umplut un gol de mult simţit în literatura didac¬tică românească. El s-a bucurat de o largă răspîndire, chiar şi în Transilvania, fiind apoi reeditat, cu unele completări, la Viena, în 1771, fapt ce dovedeşte superioritatea sa faţă de alte Bucoavne. Mitropolitul Iacob a îndemnat şi în alte împrejurări pe părinţi ca să-şi dea copiii la şcoală. De pildă, în cartea Sinopsis din 1757, avea şi o «învăţătură pentru ca să-şi dea fieştecare om feciorii lui la carte», o minunată pledoarie în acest scop, în care arăta că învă¬ţătura este «lumina trupului», care duce la «înălţarea firii omeneşti».

XIV—X.V111)

ştim cine a tradus sau a alcătuit aceste cărţi. Probabil monahul ie, «diortositorul» unora din tipăriturile amintite aici. Acest ie «dascălul slovenesc» a tradus în româneşte «Vieţile sfinţi¬ţi porunca şi cu cheltuiala mitropolitului (se păstrează Vieţile r pe lunile septembrie, octombrie, martie, mai şi aprilie, copiate lui Evloghie, Gheorghe). 'tor la Putna. Mitropolitul Iacob şi-a legat numele şi de restau-:titoriei lui Ştefan cel Mare, distrusă de un cutremur în anul )e aceea, între anii 1756—1760 a pornit la restaurarea întregii ri. A refăcut mai întîi biserica — adăugîndu-i şi pridvorul care rează şi azi, — apoi zidul înconjurător cu turnurile (inclusiv i nou deasupra porţii de intrare) şi chiliile. După retragerea unul mitropolitan (1760), a continuat lucrările de reconstrucţie, jutat şi de episcopii săi sufragani, de domnitorul Constantin [ă şi de unii credincioşi. t în perioada de refacere a mînăstirii, mitropolitul a hotărît, ior de arhierei şi egumeni şi cu bisericesc sfat de obşte», ca ea fie închinată nicăieri», ci să rămînă «tot slobodă şi singură pe rînduiala celor vechi ctitori». Cu alt prilej, a hotărît ca iul Putnei să fie ridicat la rangul de arhimandrit, cu dreptul de mitră la slujbe. rugămintea sa, domnii ţării au întărit Putnei vechile privile- i-au acordat unele danii şi scutiri. De pildă, s-a întărit egu- i vechiul drept de judecată asupra locuitorilor din satele ei, cu a criminalilor şi a tîlharilor. Mitropolitul însuşi a făcut Putnei lânii. tivitatea social-politică. Mitropolitul Iacob s-a dovedit şi un r energic al poporului împotriva exploatării turco-fanariote. lă, în toamna anului 1758, tătarii au jefuit şi au ars satele ene, încît din 18 ţinuturi ale ţării lj au fost complet distruse, fanarioţii aflaţi în fruntea ţării să fi luat vreo măsură. în estor nenorociri, mitropolitul Iacob în fruntea unor egumeni ri aHaţi în Iaşi, a înaintat o plîngere .«sultanilor» tătari, ce-î să înceteze distrugerea ţării şi uciderea locuitorilor. Acesta un act de mare curaj şi de demnitate patriotică, purces din ea adîncă a mitropolitului faţă de păstoriţii săi. tudinea sa de apărător al poporului obidit s-a manifestat şi larie 1759, cînd în fruntea cîtorva mii de ţărani şi orăşeni să-n Iaşi (cu prilejul tîrgului ţinut atunci), s-a îndreptat spre domnească, cerînd alungarea grecilor jefuitori, îndeosebi pe a

lui Iordache Stavrache, favoritul domnitorului Ioan Teodor Calli-machi (1758—1761). în curînd, mitropolitul a ajuns la alte neînţelegeri cu acest dom¬nitor, din cauza reintroducerii văcăritului, darea pentru vitele mari, introdusă în Moldova de Constantin Duca, una din sarcinile cele mai urîte de ţărani. Nemulţumirile provocate de această dare au făcut ca ea să fie desfiinţată de un sobor de vlădici şi mari dregători întrunit la Iaşi, în 1698, sub domnitorul Antioh Cantemir, aruncîndu-se bles¬tem asupra celui ce-ar îndrăzni să o reintroducă. Cu toate acestea, unii domni fanarioţi n-au ţinut seama de blestemul arhieresc, ci au introdus darea din nou. Cronicarul Ion Cânta scria că în anul 1757, domnitorul Constantin Racoviţă, după «duhovnicescul sfat al preasfin-ţitului Iacob mitropolitul Moldovei» a desfiinţat văcăritul, dîndu-şi seama că «toată ticăloşia şi stricăciunea ţării» erau aduse cu «acea dajde stricătoare şi urîtă». Desfiinţarea văcăritului s-a făcut cu mare solemnitate, la Liturghia săvîrşită în catedrala mitropolitană din Iaşi în ziua de 1 martie 1757, în prezenţa domnitorului, a înaltului cler, s dregătorilor şi a unor delegaţi ai ţinuturilor. Desigur, desfiinţarea acestei dări, la care mitropolitul şi-a avut contribuţia sa preţioasă, însemna o mare uşurare pentru ţărănime, dar, în acelaşi timp, era o lovitură pentru domnii fanarioţi şi oamenii lor, dornici de. îmbogăţire. Din această pricină, abia după două săp-tămîni, noul domnitor fanariot Scarlat Ghica, numit în martie 1757, a stăruit pe lîngă mitropolit să dezlege blestemul de la 1 martie, pentru a reintroduce darea, lucru pe care 1-a respins cu multă dem¬nitate. în august 1758, a fost numit domn Ioan Teodor Callimachi încon¬jurat de numeroşi fanarioţi. Pentru a-şi plăti datoriile făcute la ocu¬parea scaunului, a stăruit şi el pe lîngă mitropolit să dezlege bles¬temul, în faţa refuzului său categoric, domnitorul şi marii boieri au început să facă presiuni asupra lui, pentru a-1 determina să renunţe ia scaunul mitropolitan. Aşa se face că în primele luni ale anului 1760, mitropolitul Iacob a demisionat, retrăgîndu-se la Putna, mînăs-tirea sa de metanie. Prin retragerea sa, Biserica Moldovei, şi tot poporul, de altfel, au pierdut un cîrmuitor şi un apărător dîrz şi energic, un ierarh cu conştiinţă curată şi cu dragoste adîncă faţă de păstoriţii săi asupriţi fără milă de fanarioţi şi de marii boieri. La 20 februarie 1760, domnul a dat mitropolitului paretisit un hrisov, prin care-i acorda anumite drepturi şi scutiri. Aşezat la mînăstirea Putna, fostul mitropolit Iacob, încă în plină putere de muncă, a continuat şi aici strădaniile cărturăreşti şi gos-

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) şti. între altele, a reluat acţiunea de refacere a mînăstirii, în-încă din timpul arhipăstoririi sale. De asemenea, a încurajat iţile culturale desfăşurate în mînăstire (şcoala de aici, copie-manuscrise etc). In colaborare cu arhimandritul Vartolomei ;anu, a înfiinţat — prin 1774 — «o şcoală duhovnicească», cu gram de studii asemănător celui de la şcoala lui Petru Movilă 3V, care a dăinuit pînă după 1782. Astfel, prin strădaniile mi¬tului Iacob, s-a trezit interesul pentru învăţămîntul în limba ro-în plină epocă fanariotă. tropolitul Iacob a trecut la cele veşnice la 15 mai 1778. Cu ile înainte de moarte, îmbrăcase marea schimă monahală, sub i de Eutimie (Eftimie). A fost îngropat în pridvorul bisericii, de părinţii săi, călugăriţi la bătrîneţe, ieroschimonahul Adrian ahia Măria. Prin testament rînduia ca din bunurile sale mişcă¬ri nemişcătoare o parte să rămînă mînăstirii, iar restul să se ă la călugări, la săraci sau la cei care îl slujiseră, in faptele sale, mitropolitul Iacob Putneanul s-a dovedit un cu o aleasă viaţă duhovnicească şi cu un caracter integru, 3 rîvnă pentru binele Bisericii şi al ţării sale. In plină epocă ită, a avut curajul să se ridice împotriva abuzurilor şi a ex-ii nemiloase la care erau supuşi credincioşii moldoveni de lomnii fanarioţi şi marii boieri. în acelaşi timp, a dus o luptă ită împotriva influenţei greceşti în viaţa noastră bisericească, socupat de tipărirea de cărţi teologice, de slujbă şi de învăţă-î limba română, de educarea copiilor, sprijinind şcolile de la i, Iaşi şi mînăstirea Putna, fapte care au dus la înviorarea iţii cărturăreşti în limba română din Moldova. Toate aceste 1 aşază pe Iacob Putneanul în rîndul marilor ierarhi care au t în scaunul mitropolitan de la Iaşi. Concluzii. Privind Întreaga desiăşurare a vieţii bisericeşti Moldova, Intre anii 1708—1760, constatăm că toţi mitropoliţii fost vrednici chmuitori ai credincioşilor moldoveni. Dacă pri-ierarhi au fost preocupaţi mai mult de probleme gospodăreşti, din urmă s-au ocupat mai intens de activitatea tipografică, iară )oată atinge nivelul la care a ajuns această activitate in Ţara mnească, adică la Bucureşti şi la Rîmnic. Fără îndoială, figura mai luminoasă a ierarhiei moldovene In această perioadă a mitropolitul Iacob Putneanul.