Atributele lui Dumnezeu

Atributele lui Dumnezeu Cine poate tălmăci legătura dragostei lui Dumnezeu? Cine poate spune indeajuns măreţia frumuseţii Lui?” (Sf. Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), cap. 49, in PSB, voi. 1, p. 81) „Cei mai mulţi dintre oameni, imbrăcaţi in trupul cel muritor, ca melcii in casa lor, şi infăşuraţi de jur imprejur de desfătările lor, ca aricii de ţepi, au despre fericitul şi nestricăciosul Dumnezeu aceleaşi păreri ca şi despre ei inşişi. Deşi aceştia se găsesc alăturea de noi, nu vor să ştie că Dumnezeu ne-a dăruit atatea şi atatea daruri de care El n-are nevoie; ne-a dăruit naşterea, El fiind nenăscut; ne-a dăruit hrana, de care El n-are trebuinţă; ne-a dăruit creşterea, El, Care-i totdeauna egal; ne-a dăruit o bătraneţe şi o moarte fericită, El, Care-i nemuritor şi fară bătraneţe. De aceea să nu gandească cineva că Dumnezeu are pasiuni, dacă se vorbeşte la evrei de mainile, picioarele, gura şi ochii lui Dumnezeu, de ieşirile şi intrările Lui, de maniile şi ameninţările Lui! Să nu gandească absolut deloc aşa ceva, ci trebuie să gandească intr-un chip mai sfant despre Dumnezeu, anume că unele din aceste cuvinte au insemnare alegorică.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, V, cap. 11, 68.1-683, in PSB, voi. 5, p. 350) „Desigur, insuşirile lui Dumnezeu sunt infinit superioare faţă de tot ceea ce cunoaşte nu numai firea omenească, ci şi fiinţele cele peste fire.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vl-a, cap. 62, in PSB, voi. 9, p. 424) „(...) Cel Atotputernic (Care este nenăscut, mai presus şi dincolo de toate, negrăit, insesizabil, neajuns, sălăşluind in inima neapropiatei lumini - cum grăiesc dumnezeieştile Scripturi).” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, Cuvantare, Despre Sfantul Mormant, 12, in PSB, voi. 14, p. 220) 663. Minunate şi antologice sunt şi următoarele cuvinte ale Sfantului Isaac Şirul referitoare la aducerea aminte de Dumnezeu: Adu-ţi aminte de Dumnezeu in toată vremea şi işi va aduce şi El aminte cand vei cădea in cele rele (...) Pomeneşte pe Dumnezeu ca şi El să te pomenească totdeauna. Şi pomenindu-te şi izbăvindu-te, vei lua de la El toată fericirea. Nu uita de El, imprăştiindu-te in cele deşarte, ca să nu uite nici El de tine in vremea războaielor tale. in vremea cind iţi merge bine, fii ascultător Lui, ca să ai in necazuri indrăzneală faţă de El prin rugăciunea neincetată către El, făcută din inimă. (Sf. Isaac Şirul, "Cuvinte despre sfintele nevoinţe", Cuv. V, Filocalia X) - n. n.. 664. Talcuirea Pr. I. Rămureanu: Sf. Ioan Damaschin, Sacra Parallela, Lit. D, Tit. XXI, Despre lauda lui Dumnezeu, PG, XCVI, col. 520 B. (n. 15, p. 342). 665. Aceste atribute pe care I le dăm lui Dumnezeu sunt imprumutate de la lucrarea lui Dumnezeu in Univers, de la Providenţa generală şi particulară şi de la descoperirile dumnezeieşti săvarşite in templele sfinte şi prin profeţi şi Apostoli. „Eu sunt Cel ce sunt” (leş. 3, 14), viaţă, lumină, Dumnezeu, adevăr. Cand Dumnezeu e preamărit drept cauză a tuturor lucrurilor este numit bun, inţelept, iubitor, Dumnezeul ddumnezeilor, Domnul domnilor, Sfantul Sfinţilor, Cel veşnic, Cel ce există, pricinuitorul veacurilor, cunoscător, Cel ce are din belşug toate comorile cunoştinţei, putere, carmuitor, impărat al celor ce impărăţesc, Cel vechi de zile, Cel ce nu imbătraneşte şi nu se schimbă, mantuirea, dreptatea, sfinţenia, răscumpărarea, Cel ce pe toate le intrece in măreţie. Unii spun că El există şi in sufletele noastre şi in trupuri, in cer şi pe pămant. Alţii II numesc soare, astru, foc, apă, duh, rouă, nor, piatră, stancă. (Pseudo-Dionisie Areopagitul, Despre numele divine, PG, III, col. 596ABC). - apud Pr. Magistrand Mircea Nişcoveanu, Teologia lui Pseudo-Dionisie Areopagitul in opera „Despre numele divine”, in Ortodoxia, XVI (1964), nr. 2, pp. 255-256. Atributul existenţă acordat lui Dumnezeu se referă la tot ce există şi este mai presus de tot ce există. Atributul viaţă se referă la toate cele ce trăiesc şi este peste cele ce au viaţă. Atributul inţelepciune se raportează la fiinţele inteligibile, raţionale şi sensibile şi stă mai presus de acestea. Dumnezeu e cunoaşterea a toate. E stăpanirea şi puterea şi se revarsă in tot ce există. Ceea ce este cauza tuturor nu e unul dintr-o mulţime de unul, ci este inainte de orice unul şi de orice mulţime şi determină orice unul şi orice mulţime. - Ibidem, cap. 13, 2, PG, III, col. 977 - apud Pr. Magistrand Mircea Nişcoveanu, Teologia lui Pseudo-Dionisie Areopagitul..., pp. 255-256. - n.a. 176 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Preainaltule, Preabunule, Preamilostive, Preadreptule, Preaascunsule, Preapre- zentule, Preafrumosule şi Preaputemice, statornic şi de necuprins, neschimbabil, dar schimband toate, niciodată nou, niciodată vechi, preainnoindu-le pe toate, căci duci pe cei mandri la smerenie şi ei nu ştiu cine creează, hrăneşte şi infăptuieşte, deşi nimic nu-Ţi lipseşte. Iubeşti şi nu Te aprinzi, eşti gelos şi eşti in siguranţă, iţi pare rău şi nu suferi, Te manii şi eşti liniştit, iţi schimbi lucrurile, dar nu-Ţi schimbi planul; primeşti ceea ce descoperi şi nu ai pierdut niciodată, niciodată lipsit şi Te bucuri de caştiguri, niciodată avar, şi ceri dobanzi. Ţi se dă pe deasupra, ca să fii datornic, şi cine are ceva să nu fie al Tău? Dai inapoi datorii, fără să fii dator cuiva, dai datoriile inapoi, nepierzand nimic. Şi ce am zis, Dumnezeul meu, viaţa mea, sfanta mea dulceaţă, sau ce zice cineva cand vorbeşte despre Tine? Şi vai celor care tac privitor la Tine, căci locvaci fiind, ei sunt muţi.” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea intai, IV, (4), in PSB, voi. 64, pp. 64-65) „Aşadar Tu, Doamne, le-ai creat, Tu Care eşti frumos, căci ele sunt frumoase, Care eşti bun, căci ele sunt bune, Care exişti, căci ele există. Dar nu sunt atat de frumoase, nici atat de bune, nici nu sunt aşa cum eşti Tu, Făcătorul lor, cu Care comparate nu sunt nici frumoase, nici bune, nici nu există. Ştim acestea şi mulţumim Ţie, ştim că cunoştinţa noastră comparată cu cunoaşterea Ta este nepricepere.” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea a Xl-a, IV, (6), in PSB, voi. 64, p. 245) /\ „(...) insuşirile lui Dumnezeu sunt unite şi nedespărţite.” (Boethius, Articole teologice, I, 1, cap. 4, in PSB, voi. 72, p. 21) „in Dumnezeu nu trebuie să căutăm nici aşezarea şi pasivitatea, căci nu sunt.” (Boethius, Articole teologice, I, 1, cap. IV, in PSB, voi. 72, p. 22) „Vrei Să-L vezi conducător? Iată, indreaptă pe cele prezente şi le oranduieşte pe cele viitoare. Vrei să-L vezi judecător sever? Iată, pedepseşte pe cei vinovaţi. Vrei Să-l vezi drept şi milos? Iată, cruţă pe cei nevinovaţi. Vrei să-L vezi in toate judecător? Iată, pretutindeni există judecata Lui. Căci ca judecător cercetează, ca judecător conduce; judecător dă hotărarea, judecător nimiceşte pe cei vinovaţi, judecător răsplăteşte pe cei nevinovaţi.” (Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, Cartea intai, XII, 60, in PSB, voi. 72, p. 207) „(...) Toate cele ce le spunem cu privire la noi ca avandu-le, la Dumnezeu se cuvine să le inţelegem ca indicand o privaţiune in sensul supraabundenţei Lui in ele.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 179, in PSB, voi. 80, p. 347) „Mintea preainţeleaptă, trecandu-şi prin cele ce se săvarşesc potrivit ordinei universului puterile sale la puritatea nematerială a inţelesurilor, deosebeşte de cele mişcate pe Cel ce mişcă ca pe Unul şi singur şi simplu existand insuşi de Sine şi inţe- legandu-L ca fiind la fel şi cauza făcătoare şi unică in identitate, il cunoaşte ca inaccesibil după fire celorlalţi, neschimbat pentru că e nemişcat (căci nu are spre ce să se mişte Cel ce face şi implineşte cele ce sunt şi le cuprinde ca Creator666 şi cu666. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu e nemişcat, dar le face şi le umple pe toate. Aristotel spusese şi el că e nemişcat, dar le mişcă pe toate. El nu spusese insă clar că Dumnezeu e Creator. Aceasta punea sub indoială putinţa ca Dumnezeu să le mişte singur pe toate, sau ca mişcarea tuturor să depindă de Dumnezeu. Iar ca Cel ce nu le mişcă in mod absolut, nu e nici nemişcat in mod absolut de altă putere. O nemişcare absolută şi calitatea de a le mişca pe toate implică pe de o parte libertatea personală a lui Dumnezeu, pe de alta, capacitatea de Creator. Şi iarăşi pc de altă parte Sf. Maxim DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 177 noaşte toate inainte de facerea lor prin infinitatea puterii).” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea intai, ep. 6, in PSB, voi. 81, p. 50) „(...) Atotsfinţenia, atotputernicia, atotdesăvarşirea, supradesăvarşirea, desăvarşirea de sine, stăpanirea prin sine, inţelepciunea de sine, şi orice altceva natural şi dumnezeiesc, se mai spune că este o calitate naturală667.1 se cuvine numai lui Dumnezeu ca Celui mai presus de fiinţă668.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea a Il-a, Scrieri, 20, in PSB, voi. 81, p. 309) Aseitatea „Dar eu socotesc că ei nu trebuie să ajungă pană la atata nebunie, incat să indrăznească să cugete că Dumnezeu nici nu este Cel ce este. Căci El este cu adevărat Cel ce este. Numele acesta nu I se cuvine decat Lui singur in mod propriu şi special, chiar dacă prin abuz acest nume se dă şi altora669.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul I, in PSB, voi. 40, p. 18) „Dumnezeirea este o existenţă bună, in mod nefacut şi fiinţial670.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul I, in PSB, voi. 40, p. 20) Atotprezenta „Dumnezeu nu este cuprins, ci El este locul tuturor.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea a Il-a, III, in PSB, voi. 2, p. 390) „Pretutindeni este Dumnezeu cu bunătatea Lui.” (Tertulian, Despre mărturia sufletului, VI, in PSB, voi. 3, p. 125) „(...) Moisi, fiind convins că nu va putea cunoaşte pe Dumnezeu cu inţelepciunea omenească, a zis: Arată-tepe Tine insuţi mie (leş. 33, 13); şi s-a silit să intre vede calitatea de nemişcat a lui Dumnezeu in faptul de a nu avea unde se mişca, dată fiind infinitatea şi desăvarşirea Lui, pe cand Aristotel nu dăduse aceste motive" (n. 90, p. 50). 667. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "insuşirile lui Dumnezeu nu sunt deosebite de firea sau de natura dumnezeiască, ci sunt una cu ea" (n. 650, p. 309). 668. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Toate au caracterul suprafiinţial, ca şi fiinţa divină. Şi ca atare nu se disting de fiinţa divină cum se disting insuşirile existenţelor create, fiind determinate in parte de relaţia fiecăreia din ele cu altele. Kant a făcut distincţia intre judecăţile analitice, care spun doar ceva despre lucrul in care acel ceva se găseşte (omul - fiinţă cuvantătoare), şi judecăţile sintetice, care adaugă ceva nou unei existenţe (omul - fiinţă care se imbracă). in realitate despre nici o fiinţă creată nu se poate face o judecată pur analitică, pentru că fiecare e ceea ce e şi printr-o relaţie cu altele: omul e fiinţă cuvantătoare pentru că are cui vorbi; omul are nevoie de atatea lucruri deosebite de sine pentm a trăi. Dumnezeu insă nu depinde de nici o relaţie. El e in Sine desăvarşit etc. Şi trebuie să existe un varf al existenţei care are in sine totul. Fiecare insuşire ce I-o atribuim ţine de firea Lui. El e mai presus de orice fel de judecată sintetică (şi chiar analitică, in sensul celor aplicate nouă). Acest fel de a fi al Lui rămane pentm noi o inchipuire vagă. Totuşi intrand de bună voie in relaţie cu noi, ca fiinţe mărginite, firea Lui se arată activă potrivit trebuinţei noastre de a ne dezvolta ca fiinţe mărginite. Faptul că toate din lume sunt dependente unele de altele arată nu numai pe fiecare insuficientă sieşi şi neavand existenţa prin ea, ci şi pe toate. Aceasta se arată şi in faptul că nici una şi nici toate la un loc nu au o deplină mulţumire in relaţia aceasta universală şi că toate nu numai se susţin, ci se şi rod intre ele, cand nu stămie in unirea cu Dumnezeu. Numai relaţia cu un Factor absolut suficient Luişi le poate da şi lor existenţa fermă, netrecătoare şi deplin mulţumitoare" (n. 651, p. 309). 669. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Numai lui Dumnezeu I se poate spune in sens propriu Cel ce este. Căci numai El este prin Sine. Toate celelalte pot primi acest nume numai prin abuz, căci ele primesc pe este de la altcineva şi pană la urmă de la Dumnezeu insuşi, care nu primeşte existenţa de la nimeni" (n. 7, p. 18). 670. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Existenţa prin sine ca existenţă plenară prin sine, este prin sine una cu bunătatea. Numai răul impuţinează şi sărăceşte existenţa. Iar noi fiind creaţi după chipul Lui, avem şi noi putinţa să ne imprimăm tot mai mult de bunătatea Lui. Dar prin aceasta nu vom ajunge egali in mod fiinţial cu Dumnezeu, cum afirmau cei ce socoteau că Hristos şi oamenii, deşi sunt creaţi, pot ajunge pană la o egalitate cu Dumnezeu, adică la o fiinţă asemănătoare in mod neschimbat cu fiinţa lui. Se afirma prin aceasta un fel de identitate posibilă intre Dumnezeu şi creaturile care nu sunt din fiinţa Lui, ci sunt de o fiinţă asemănătoare. Se afirma aici un panteism virtual. Toate inaintează in mod sigur spre identitatea in fiinţă cu Dumnezeu. Acest panteism al acelora e afirmat chiar in randurile următoare ale Sf. Chirii" (n. 12, p. 20). 23-Părinţii Bisericii 178 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI in negură (leş. 20, 21), unde era glasul lui Dumnezeu, adică in gandurile cele nepătrunse şi insesizabile ale existenţei lui Dumnezeu; că Dumnezeu nu este in negură sau intr-un loc, ci mai presus şi de spaţiu şi de timp şi de toate insuşirile celor create. De aceea nici nu se găseşte in vreo parte, nici nu conţine, nici nu este conţinut, ca să fie limitat sau tăiat. Că spune Domnul: Ce casă imi veţi zidi Mie? (Is. 66, 1); şi nici nu şi-a zidit Luişi casă, penfru că este infinit. Se spune, e drept, că cerul este scaunul Lui (Is. 66, 1), dar asta nu inseamnă că este mărginit, ci că se odihneşte pe el, bucurandu-se de creaţia Lui.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, II, cap. 2, 6.1-6.3, in PSB, voi. 5, pp. 116-117) „(...) Nimeni nu va cugeta că acest Fiu al lui Dumnezeu, in calitatea Lui de Dumnezeu-Cuvantul care "era la inceput la Dumnezeu" (In. 1, 2), ar putea fi mărginit intr-un spaţiu oarecare chiar dacă-L cugetăm sub aspectul de inţelepciune, sau sub cel de Adevăr, de Viaţă, de Dreptate, de Sfinţire, de Răscumpărare, căci toate aceste numiri date Fiului nu au nevoie de spaţiu pentru ca să săvarşească ori să implinească o acţiune oarecare, ci fiecare din acestea trebuie inţelese după măsura in care participă la puterea ori la lucrarea Lui. Dacă ar zice cineva că, prin cei ce se impărtăşesc din Cuvantul lui Dumnezeu, din inţelepciunea Lui, din Adevărul ori din Viaţa Lui, la un moment dat insuşi Cuvantul sau inţelepciunea Sa Se manifestă intr-un anumit loc, va trebui să le răspundem că, fară indoială in calitatea Lui de Cuvant, de inţelepciune sau in orice altă calitate, El Se afla şi in Pavel, pentru că iată ce zicea acesta: voi căutaţi dovadă că Hristos grăieşte intru mine? (II Cor. 13, 3). Precum şi in alt loc: nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte intru mine (Gal. 2, 20). Dar atunci, dacă Hristos Se afla in Pavel, s-ar putea indoi cineva că tot aşa de sigur Se afla şi in Petru, in Ioan sau in oricare dintre sfinţi, ba nu numai in cei de pe pămant, ci şi in cei din ceruri? intr-adevăr, ar fi absurd să spui că Hristos sălăşluia in Petru şi in Pavel, dar nu şi in arhanghelii Mihail şi Gavriil. De aici reiese limpede, aşadar, că dumnezeirea Fiului nu era inchisă numai intr-un anumit spaţiu, căci atunci ar fi sălăşluit numai intr-unul, iar nu şi in altul; ci, potrivit slavei de care se bucură firile netrupeşti, trebuie să inţelegem că El nu lipsea din nici unul671.” (Origen, Despre principii, Cartea a IV-a, I-II, 4, in PSB, voi. 8, pp. 299-300) „Chiar dacă Dumnezeul Cel ce peste toate coboară prin puterea Sa cu Iisus in viaţa oamenilor şi chiar dacă Cuvantul era la inceput la Dumnezeu (In. 1, 1), ca unul Care era El insuşi Dumnezeu şi vine spre noi, (totuşi) El nu rămane in afara tronului Său, pe care nici nu-1 părăseşte, ca şi cum ar exista un anumit spaţiu gol, iar apoi altul plin de El, spaţiu pe care anterior nu-1 cuprinsese. Dimpotrivă puterea şi sfinţenia lui Dumnezeu işi găseşte locaş prin cine voieşte şi in cine işi află loc, fară să-şi schimbe locul sau să şi-l părăsească şi să ocupe un altul gol. Cand spunem că El părăseşte un loc şi umple un altul, nu afirmăm asemenea lucruri cu privire la spaţiu, ci vom spune că sufletul celui rău şi copleşit de răutate este părăsit de Dumnezeu, iar că sufletul celui ce doreşte să trăiască in virtute, sau al celui care progresează in ea sau deja trăieşte in virtute, spunem că este plin de Duh dumnezeiesc sau că se impărtăşeşte din El. Nu trebuie să inţelegem că atunci cand Hristos a coborat sau cand Dumnezeu S-a intors spre oameni a lăsat un tron mai inalt şi l-a schimbat cu 671. Notă Pr. T. Bodogae: "Atat Logosul, cat şi Duhul Sfant sunt pretutindeni de fată şi pe toate flintele le pot atrage spre El", (n. 1554, p. 300). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 179 starea de aici, de pe pămant.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IV-a, cap. 5, in PSB, voi. 9, pp. 233-234) „Căci unde m-aş putea duce, Doamne, ca să pot trăi departe de Tine, să nu trăiesc cu Tine şi să nu-ţi slujesc Ţie?” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, 150, II, in PSB, voi. 12, p. 336) /V „(...) Cuvantul lui Dumnezeu, impăratul suprem, Care pe toate le străbate, in toate sălăşluieşte şi este prezent pretutindeni, atat in cer cat şi pe pămant, Se face călăuza tuturor celor nevăzute precum şi a celor văzute, manand cu negrăitele-I puteri soarele, cerul şi intregul univers. Cu puterea Sa dătătoare de putere, El Se face prezent in toate, pretutindeni purtandu-Se rourand pană şi peste soare, peste lună şi stele lumină izvorată din veşnicu-I izvor de lumină...” (Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, 15, Cuvantare, Despre Sfantul Mormant, in PSB, voi. 14, p. 227) „Căci nu a fost inchis in trup; nici fiind in trup, lipsea din altă parte. Nici nu mişca trupul spre ceva, lăsand toate celelalte goale de lucrarea şi de purtarea Lui de grijă. Ci, minune covarşitoare fiind, Cuvantul nu era cuprins de ceva in chip deosebit; ci mai degrabă le cuprindea El insuşi pe toate. Şi precum, deşi este in toată zidirea, este in afară de toate după fiinţă, dar este in toate prin puterile Lui, oran- duindu-le pe toate, intinzand in toate purtarea Lui de grijă şi dăruind viaţă fiecăreia şi tuturor deodată, tot aşa, cuprinzand toate, este necuprins, fiind intreg numai in Tatăl in toate privinţele. Astfel fiind şi in trupul omenesc şi facandu-1 viu El insuşi, le facea de asemenea vii pe toate şi era in toate şi in acelaşi timp in afară de toate. Şi facandu-Se cunoscut din trup prin fapte, nu era mai puţin văzut prin lucrarea Sa in toate. E propriu sufletului să vadă prin cugetări şi cele din afară de trupul său, dar nu să şi lucreze in afară de trupul său, sau să mişte cele departe de acesta prin prezenţa sa. Căci niciodată cugetand omul la cele de departe, nu le şi mişcă şi nu le mută. Nu mişcă soarele şi nu face cerul să se invartească, şezand in casa sa. Ci le vede pe acestea mişcandu-se şi săvarşindu-se, dar nu are şi puterea să facă el acestea. Nu aşa era insă Cuvantul lui Dumnezeu in trup. Căci nu era legat de trup, ci mai degrabă El il stăpanea pe acesta. incat era şi in el şi in toate, ba şi in afară de cele ce sunt. Şi totuşi nu Se odihnea decat in Tatăl. Şi lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi ca om, dar dădea in calitate de Cuvant viaţă tuturor şi era in calitate de Fiu impreună cu Tatăl. Astfel cand Fecioara il năştea, El nu pătimea672, nici nu Se intina de trup, ci mai degrabă sfinţea şi trupul. Şi fiind in toate, nu Se impărtăşeşte de toate, ci mai degrabă tuturor le dă viaţă şi le hrăneşte. Căci dacă soarele făcut de El şi văzut de noi se invarteşte pe cer fară să se intunece de corpurile de pe pămant pe care le atinge, nici nu e intunecat de intuneric, ci mai degrabă el le luminează şi le curăţeşte pe acestea, cu mult mai vartos Prea Sfantul Cuvant al lui Dumnezeu, Care e şi Făcătorul şi Domnul soarelui, facandu-Se cunoscut in trup, nu Se intina, ci mai degrabă nestricăcios fiind şi trupul Lui muritor aflandu-se il facea viu şi-l curăţa şi pe acesta.” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Intruparea Cuvantului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. 4, XVII, in PSB, voi. 15, pp. 110-111) 672. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu suporta pasiv naşterea, ci El insuşi Şi-o lucra", (n. 59b, p. 111). 180 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „(...) Prin puterile Lui (Cuvantul lui Dumnezeu -n.n.) Se află intreg in fiecare şi in toate şi pe toate le oranduieşte după ştiinţă...” (Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre intruparea Cuvantului şi despre arătarea Lui nouă prin trup, cap. 6, XLII, in PSB, voi. 15, p. 137) „Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla in rai după amiază; şi s-au ascuns. Ce spui? Oare Dumnezeu umblă? Să-I atribuim, oare, lui Dumnezeu picioare? Să nu inţelegem, oare, din aceste cuvinte nimic inalt? Dumnezeu nu umblă! Doamne fereşte! Cum ar umbla El, Care este pretutindeni şi umple totul? Este cuprins, oare, intr-o grădină, El, al Cărui tron e cerul şi al Cărui aşternut al picioarelor e pămantul? (Is. 66, 1).” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia XVII, I, in PSB, voi. 21, p. 189) „Dumnezeirea e doar una şi aceeaşi peste tot şi cuprinde toată făptură fară să mai rămană vreun petic de loc unde să nu fie El imbrăţişand deopotrivă toate vietăţile, susţinand şi stăpanind cu puterea Lui atotcuprinzătoare tot ce există, cum ne invaţă şi proorocul cand zice că şi de m-aş duce in cer cu gandul ori aş pătrunde şi aş scruta cu mintea toate adancurile pămantului sau de-aş intinde puterea de inţelegere a judecăţii pană la marginea ultimă a lucrurilor, pe toate le văd ţinute cu dreapta Lui. Cuvant cu cuvant, Scriptura spune aşa: De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti; de mă voi cobori la iad, Tu de faţă eşti; de ... mă voi sălăşlui la marginile mării, şi de acolo mana Ta mă vapovăţui şi mă va ţine dreapta Ta (Ps. 138, 7-9.).” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre inţelesul numelui de creştin, in PSB, voi. 30, p. 441) „Dumnezeu, Care este in toate, chiar şi in puii din pantecele animalelor.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XII, 10, in PSB, voi. 34, p. 145) „Dacă II cauţi pe Domnul in adancuri, acolo il afli pe El făcand semne minunate. Dacă il cauţi in groapă, acolo il afli pe El in mijlocul celor doi lei, păzind pe dreptul Daniel. Dacă il cauţi pe El in foc, acolo il afli, ajutand pe robii Săi. Dacă il cauţi pe El in munte, acolo il afli impreună cu Moise şi Ilie. Deci, pretutindeni este: sub pămant, deasupra cerurilor şi in noi.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XII, 12, in PSB, voi. 34, p. 146) „Dumnezeu este nemărginit şi necuprins (cu mintea) şi pretutindeni Se arată: in munţi, pe mare şi sub pămant. (Pretutindeni) există, nu prin schimbarea locului, in felul in care se coboară ingerii pe pămant, ci El este (in acelaşi timp) şi aici (pe pămant). Dacă mă intrebi: Cum poate să fie Dumnezeu in iad, in intuneric, in satan şi in locuri rău mirositoare?; eu iţi răspund: (Da, este), pentru că El este nepătimi- tor, (nu este de nimic influenţabil), este nemărginit şi pe toate le cuprinde; pe cand satan, fiind creatura Lui, este inlănţuit (şi mărginit). Bunătatea nu se intinează, nici nu se umbreşte (de ceva). Dacă nu accepţi că (Dumnezeu) pe toate le cuprinde, (inclusiv) iadul şi pe satan, il limitezi pană la locul in care se află cel viclean. (in acest caz se cuvine) să căutăm pe altul, superior Lui. Prin urmare, in mod necesar, Dumnezeu (trebuie) să fie pretutindeni şi să fie superior (tuturor), insă in virtutea unei taine divine şi (dată fiind) subtilitatea (fiinţei Sale), intunericul străbătut de El nu-L cuprinde; (de altfel acesta) nici nu poate să se impărtăşească de curăţia Lui. Deci, la Dumnezeu nici un rău n-are existenţă in sine DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 181 şi pe El nimic nu-L poate vătăma (şi limita).” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XVI, 5, in PSB, voi. 34, pp. 173-174) „Şi, după cum vantul suflă peste toată creaţia, iar soarele^ străluceşte in tot universul, tot aşa şi Dumnezeu este pretutindeni şi pretutindeni il afli. Dacă il cauţi in ceruri il vei afla in cugetele ingerilor, iar dacă il cauţi pe pămant il vei afla in inimile oamenilor.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XXXII, 11, in PSB, voi. 34, p. 240) „(...) Divinitatea, cuprinde toate creaturile pe cele ce sunt in ceruri şi pe cele ce sunt in adancurile abisului. Ea este pretutindeni in creaţie, dar este şi in afara creaturilor, pentru că este nemăsurată şi fară margini.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, Omilia XL, 3, in PSB, voi. 34, pp. 252-253) „Dumnezeu umple toate şi Se odihneşte in cer, dar ajunge şi pe pămant. Căci Dumnezeirea nu stă in cantitate, ci precum este cu totul depărtat de infăţişarea trupească, aşa şi de loc şi de părerea că e cantitate.” (Sf. Chirii al Alexandriei, inchinare in duh şi adevăr, Cartea a Vl-a, in PSB, voi. 38, p. 218) „(...) Cantă şi dumnezeiescul David lui Dumnezeu: Unde voi merge de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi pleca? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De voi cobori la iad, Tu de faţă eşti (Ps. 138, 7-8).673 Deci dacă nu e loc unde este Duhul şi um- plandu-le toate Duhul, Dumnezeu este Cel ce le umple. De aceea bine s-a zis că Duhul Domnului a umplut lumea şi El care susţine toate ştie orice şoaptă (Inţel. Sol. 1, 7).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul al VH-lea, in PSB, voi. 40, p. 294) „Căci Tatăl este prin Fiul in Duhul totul in toate.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea intai, 7, in PSB, voi. 41, p. 73) „(...) Unul-Născut, Care toate le umple cu puterea negrăită a Dumnezeirii şi este impreună de faţă cu ingerii in cer şi e impreună cu cei de pe pămant, nelăsand gol de Dumnezeirea Lui nici iadul şi, fiind pretutindeni prezent tuturor, nu Se desparte de nici una. De aceea, in mod cu totul cuvenit spune Psalmistul, minunandu-se: Unde voi pleca de la Duhul Tău şi unde voi fugi de la faţa Ta? De mă voi sui la cer, Tu acolo eşti. De mă voi cobori la iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi mă voi aşeza la marginile mării, şi acolo mana Ta mă va călăuzi şi mă va ţine dreapta Ta (Ps. 138, 7-10). Căci mana dumnezeiască cuprinde tot locul şi toată zidirea, susţinand in existenţă toate făpturile, ţinand in viaţă pe cele ce au nevoie de viaţă şi semănand lumina spirituală celor capabile de inţelegere. Dar nu este in spaţiu, precum am spus inainte, nici nu rabdă mişcarea de mutare - căci aceasta este proprie corpurilor -, ci, mai degrabă, pe toate le umple ca Dumnezeu.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea intai, cap. 9, in PSB, voi. 41, p. 92) „(...) Dumnezeu, Care nu e circumscris in locuri, nu e măsurabil prin distanţe, nu e supus cantităţii, nu e cuprins in general de ceva, nu trebuie să se mute din loc in loc, 673. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu este totul in toate, nu in sensul că este identic cu ele, ci că El este puterea prin care există toate. in sensul acesta este şi in iad. El este temelia nesupusă legilor, a celor supuse legilor. Şi cei mai total supuşi legilor sunt cei din iad. Căci numai iubirea scapă dc sub legi. Ama et fac quod vis, a spus Fer. Augustin" (n.s. 419, p. 294). 182 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI ci e prezent in toate şi nu lipseşte din nimic.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea intai, cap. 9, in PSB, voi. 41, p. 92) „Dumnezeu le cuprinde pe toate şi nu se poate cugeta circumscris de vreun loc, căci in firea Lui este cu desăvarşire neincăput de cele create.674” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IV-a, 5, in PSB, voi. 41, p. 463) „(...) Unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni. Fiind Dumnezeu adevărat, nu Mă pot depărta de nimeni, ci, umpland toate şi fiind cu toţi, locuiesc totuşi mai ales in cer, convieţuind cu deosebită plăcere cu sfintele duhuri.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a V-a, 3, in PSB, voi. 41, p. 566) „Căci precum, fiind incă impreună cu oamenii şi fiind pe pămant cu trupul, umplea cerurile şi era impreună cu ingerii, nelipsind din cele de sus, aşa şi acum, fiind cu sfantul trup in ceruri, umple pămantul şi este impreună cu cunoscuţii Săi.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, Introducere, in PSB, voi. 41, p. 818) „Căci e o lucrare şi putere dumnezeiască de a fi pretutindeni, de a umple in mod negrăit cerul şi pămantul şi de a incăpea in toate, dar a nu fi incăput de nimic. Dumnezeu nu e cuprins de vreun loc sau mărginit in spaţii, nici nu e circumscris de ceva, pentru că firea lipsită de cantitate, de mărime şi netrupească nu suportă să pătimească ceva de felul acesta. Deci, deoarece Hristos era deodată şi Dumnezeu şi om, ucenicii trebuia să ştie că, deşi va avea să lipsească trupeşte, nu va fi deloc absent, ci va fi impreună cu ei după raţiunea negrăită a puterii Lui dumnezeieşti.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Xl-a, 9, in PSB, voi. 41, p. 1035) „Deşi Dumnezeu nu e vizibil in spaţiu, nu lipseşte nici uneia dintre făpturi, fiindcă umple toate şi vine prin toate, fiind in afară de toate şi in toate.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Xl-a, 9, in PSB, voi. 41, p. 1038) „Şi cand Se află aici, Se află şi dincolo, fară să-Şi fi schimbat locul, ci umplan- du-1 pretutindeni cu prezenţa Sa; căci Se găseşte pretutindeni Cel ce este pretutindeni şi in toate, fară să lase nici un loc lipsit de Sine; şi unde este prezent, era şi inainte; şi unde era inainte, Se găseşte de faţă.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Talcuiri la Sfanta Scriptură. Despre Cain şiAbel, Cartea intai, 32, in PSB, voi. 52, p. 138) „(...) Oricat de mari şi de negrăite sunt cele care s-au făcut, totuşi nici unele nu sunt atat de intinse şi de nemăsurate, incat să poată cuprinde pe Făcătorul lor.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, „Despre intruparea Domnului”, Cartea a V-a, cap. 4, 6, in PSB, voi. 57, p. 821) „(...) Preainaltule şi Preaapropiatule, Preaascunsule şi Preaprezentule, (...) peste tot eşti intreg şi Care nu eşti in nici un loc.” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea a Vl-a, III, (4), in PSB, voi. 64, p. 134) 674. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu e mai presus de existenţă. Cele ce sunt sunt in atamare de El. De aceea pot să fie. Dar El nu depinde de altceva. El este prin El insuşi. E altfel de cum trăim noi existenţa" (n. 866, p. 463). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 183 „Se spune că este pretutindeni nu pentru că El există in orice loc (fiindcă nu poate să fie intr-un loc), ci pentru că poate cuprinde orice loc, chiar dacă El insuşi nu e cuprins intr-un loc şi de aceea se spune că nu este intr-un loc, pentru că este pretutindeni şi nu intr-un loc.” (Boethius, Articole teologice, I, 1, cap. 4, in PSB, voi. 72, p. 21) „Dacă deci fiecare lucrare dumnezeiască, după raţiunea ei adevărată, indică prin ea in fiecare lucru, după raţiunea prin care există in mod propriu acel lucru, pe Dumnezeu in chip neimpărţit intreg, cine ar putea inţelege şi spune exact cum e Dumnezeu intreg in toate in chip comun şi in fiecare dintre cele ce există in parte, in chip neimpărţit şi nedivizat, fară să Se multiplice in chip variat, cu deosebirile nesfarşite ale lucrurilor in care este ca Cel cu adevărat existent, şi fară să Se contragă cu existenţa particulară a unuia, precum şi fară să contragă intr-o intregime unică toate lucrurile deosebite, ci e totul in toate, cu adevărat, Cel ce niciodată nu iese din simplitatea proprie neimpărţită?675” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Partea a Il-a, 84, in PSB, voi. 80, p. 227) „(...) Mişcandu-Se (Hristos - n.a.) cu adevărat spre noi, in jos, prin arătarea in chipul nostru, S-a făcut om desăvarşit, nemişcandu-Se totuşi nicidecum din Sine şi neprimind catuşi de puţin experienţa circumscrierii in spaţiu.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, II, 95, in PSB, voi. 80, p. 242) Atotputernicia „Dumnezeu Tatăl e atotputernic intrucat stăpaneşte tot, cerul şi pămantul, soarele, luna şi stelele, precum şi peste tot ce se află pe ele. Stăpanirea Şi-o exercită insă prin Cuvantul Său, intrucat intru numele lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cereşti, al celor pămanteşti şi al celor de dedesubt. Or, dacă tot genunchiul se pleacă in faţa lui Iisus, fară nici o indoială că lui Iisus ii este supus totul, El este Cel care işi exercită stăpanirea peste tot, şi prin El toate sunt supuse Tatălui: toate se supun prin mijlocirea inţelepciunii, adică prin Cuvant şi prin judecată, iar nu prin silă şi constrangere. De aceea, şi slava Lui constă in faptul că in mana Lui ţine toate.” (Origen, Despre principii, Cartea intai, X, 2, in PSB, voi. 8, pp. 66-67) Preştiinta „(...) Dumnezeu se preface că nu ştie ce va veni peste tine ca să-ţi păstreze liberul arbitru, prin părerea că El nici n-a bănuit, nici n-a prevăzut dacă te vei pocăi sau nu. De aceea, zice proorocul: " Vorbeşte-le, poate se vor pocăi.” (Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia”, Omilia XVIII, cap. 6, in PSB, voi. 6, p. 446) „După cum atunci cand cineva vede o altă persoană că merge impleticindu-se pe drum alunecos şi dacă, fară să ştie, se intamplă ca persoana aceea să alunece şi să cadă, cel ce a văzut-o alunecand nu este vinovat de alunecarea aceea, tot aşa trebuie 675. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dar deosebirea raţiunilor şi energiilor sau lucrărilor dumnezeieşti nu imparte pc Dumnezeu cel ce Se face cunoscut şi lucrează prin ele ca unul şi acelaşi subiect. El este şi lucrează intreg in fiecare şi in toate; nu Se multiplică cu cele multe, dar nici nu Se contrage pe măsura fiecăruia. Nu Se reduce in Sine la singura lucrare şi raţiune ce o manifestă in unul şi lucrand unitar in tot universul creat; lucrările Lui şi raţiunile Lui nu se confundă intr-una singură. El nu e existent ca cele create, ci mai presus de existenţă, fiind existenţa proprie a tuturor. El nu Se imparte cu ele şi de aceea nici ele nu se despart intre ele in mod deplin, dar nici nu-Şi concentrează energiile intr-una singură, ci acestea işi arată mulţimea lor in varietatea multiplă a celor create", (n.s. 297, p. 227). 184 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI să inţelegem că şi Dumnezeu, Care ştie dinainte pe fiecare cum se va comporta, vede şi cunoaşte şi cauzele pentru care va fi intr-un fel sau altul, ştiind dinainte că va comite un păcat sau că va săvarşi cutare faptă bună. Dar trebuie să spunem că nu preştiinţa lui Dumnezeu este pricina celor viitoare. Căci Dumnezeu nu are nici un amestec cu păcatul, cand păcatul va fi săvarşit. Este paradoxal, intr-adevăr, să spunem că viitorul ar fi cauza felului in care Dumnezeu il prevede. Căci un fapt se intamplă nu fiindcă Dumnezeu il ştie, ci tocmai fiindcă urma să se intample il ştie Dumnezeu că aşa va fi.” (Origen, Filocalia, XXII, 8, in PSB, voi. 7, p. 456) „Cat despre faptul că preştiinţa lui Dumnezeu nu determină evenimentele in legătură cu care e pusă, pe langă cele zise mai inainte, vom mai adăuga cateva. in multe locuri din Scriptură Dumnezeu porunceşte proorocilor să predice pocăinţa, fară să dea să se inţeleagă dinainte că ascultătorii se vor intoarce de la păcatele lor sau vor rămane in ele. Astfel, la Ieremia se spune: "Poate vor asculta şi se vor pocăi" (Ier. 26, 3). Dumnezeu nu zice acest lucru fiindcă nu ştie dacă evreii se vor pocăi sau nu, ci exprimă prin aceste cuvinte egalitatea ambelor posibilităţi, pentru ca nu cumva, anunţandu-şi preştiinţa, să facă pe ascultători să se descurajeze, prezentandu-le slova Sa ca pe ceva care vine in chip forţat. Ca şi cum intoarcerea de la păcate nu ar fi depins de ei, ci ca şi cum tocmai preştiinţa divină ar fi pricina păcatelor. Şi iarăşi, dacă unii, fară să cunoască binele pe care Dumnezeu il ştia dinainte, ar fi fost in stare să se impotrivească şi să se lupte cu răutatea pentru a trăi in virtute, acestora preştiinţa lui Dumnezeu le-ar fi devenit pricină de izbăvire. Ei nu s-ar mai fi impotrivit cu tărie păcatelor, dacă, oricum, ce s-a prezis tot s-ar fi intamplat. Şi astfel, binele prevăzut de Dumnezeu le-ar fi fost o piedică in calea binelui. Aşadar Dumnezeu, ca un bun purtător de grijă al tuturor celor din lume, pe bună dreptate ne-a privat de darul de a putea cunoaşte viitorul. Căci cunoaşterea celor viitoare presupune formarea unor păreri proprii care ne obligă să luptăm impotriva răutăţii, fară să cedăm păcatului, căci altfel am deveni foarte curand robii lui. Dar oricată trudă s-ar cere cuiva la săvarşirea unor fapte bune şi frumoase, preştiinţa totuşi i-ar vesti că, oricum, binele acela se va implini. Dar spre realizarea binelui avem nevoie de putere şi de deosebită incordare. insă faptul că ştim dinainte că binele există, acceptăm orice nevoinţă in vederea lui. Căci altfel, nu vom avea interes să facem nici bine, nici rău.” (Origen, Filocalia, [Din tomurile I şi III ale cărţii Contra lui Celsus], XXIII, 10, in PSB, voi. 7, pp. 457-458) „Dacă El şi-a dat seama că unul din apostoli se va lepăda de El, insemnează că tocmai fiindcă a cunoscut slăbiciunea din care izvora lepădarea sa a prezis Iisus pe cel care se va lepăda de El, iar această slăbiciune nu urma să fie cu nimic influenţată de preştiinta Lui.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Il-a, cap. 18, in PSB, voi. 9, p. 116) „Spunem că nu cel care prezice e cauza faptului care să se intample, din motivul că a fost prezis, ci evenimentul viitor (care s-ar fi intamplat şi fară să fi fost prezis) este cel care oferă văzătorului pricina de a-1 prezice676.”(Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Il-a, cap. 20, in PSB, voi. 9, pp. 117-118) 676. Notă Pr. T. Bodogae: "Preştiinţa nu predestinează, iată o temă favorită pentru Origen şi pe care el a tratat-o pe larg in Filocalia XXIV-XXV (trad. rom. Origen, Scrieri alese, II, p. 469 ş. u.)". (n. 86, p. 118). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 185 „(...) Nu spune (Mantuitorul -n.n.) limpede cine il va vinde. Ci, punand această povară a necredinţei in mod simplu şi neprecis pe seama unuia, cheamă pe toţi la luptă şi la o veghere mai atentă, făcand pe fiecare să se teamă de păgubirea sufletului său. Iar o dată cu aceasta a făcut şi alt lucru folositor credinţei lor. Căci, arătand celor ce au mărturisit constant şi credeau că El este Fiul lui Dumnezeu, că ştie de mai inainte cele viitoare, le intăreşte şi prin aceasta mărturisirea in El677. Căci işi dau seama că nici una dintre făpturi nu cunoaşte cele viitoare, ci numai Unul şi singur Dumnezeu prin fire, despre Care s-a scris: Cel ce ştie toate inainte de facerea lor (Dan. 13, 42).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IV-a, 4, in PSB, voi. 41, p. 447) „(...) Să nu socotească cineva, conform neinţelepciunii unora, că faptele prezise prin Sfinţii prooroci au fost duse la capăt ca să se implinească Scripturile. Căci, dacă este adevărat acest lucru, nu va impiedica nimic pe cei ce s-au supus celor scrise să nu fie vinovaţi de păcat, sau, mai bine-zis, să se considere că nici n-ar fi păcătuit. Căci dacă trebuia să se implinească cele ce s-au implinit prin aceştia, cei prin care s-au implinit sunt liberi de toată răspunderea. Pe langă aceea, dumnezeiasca Scriptură ar apărea slujitoare a păcatului, ducand cu sila pe unii la cele ce s-au grăit prin ea, ca să ajungă la implinire ceea ce s-a spus odinioară. Dar socotesc că acesta este un cuvant de mare defăimare. Şi cine ar fi atat de lipsit de cugetarea cuvenită, incat să socotească pricină a păcatului unora cuvantul Sfantului Duh? Deci nu din această cauză credem că s-au săvarşit de unii anumite lucruri, ca să se implinească Scripturile. Dar cunoaştem in mod sigur că cele ce se vor intampla le-a spus Duhul, preştiindu-le, ca, atunci cand se vor intampla, să avem un temei al credinţei in prezicerea că se vor intampla acestea.678” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, Introducere, in PSB, voi. 41, pp. 801-802) „Socotesc că (Dumnezeu-n.n.) nici nu vrea să treacă cu vederea cele ce se vor face, spunand mai dinainte cand se va face aceasta sau aceea; căci toate cele pe care va voi cineva să le facă, El trebuie să le ştie, precum a spus preainţeleptul ucenic: 677. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Hristos spune ucenicilor cu mult inainte că unul dintre ei il va vinde, dar nu-i dă numele, pe de o parte ca, văzand ei că ştie viitorul, să le intărească credinţa in dumnezeirea Lui, pe de alta, ca fiecare să se teamă ca nu cumva să fie ispitit să facă aceasta, deci să lupte cu o asemenea ispită", (n. 827, p. 447). 678. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu pentru că s-au prezis unele fapte rele de către Dumnezeu, prin preştiinţa Lui, se săvarşesc acestea, ci, invers: Dumnezeu le-a preştiut pentm că ele se vor săvarşi din libertatea făpturilor. Totuşi, rămane un mare mister de ce Dumnezeu, deşi preştie că unele făpturi vor face răul, le creează totuşi. Se ascunde aici marea taină a libertăţii făpturilor. Dumnezeu o respectă atat de mult, incat, chiar preştiind că va fi rău folosită de unele, totuşi le creează. Oare nu se ascunde in acest mister marea valoare a libertăţii acordate de Dumnezeu făpturilor Sale, de vreme ce, chiar preştiind că o vor folosi rău, totuşi le creează ca făpturi libere? Nu e aici un semn uluitor al marii preţuiri pe care o dă Dumnezeu făpturilor Sale? Şi nu e totuşi, chiar in faptul că le creează, deşi preştie că vor fi contrare Lui, o mare dovadă a preţuirii importanţei existenţei lor, pe care le-o acordă Dumnezeu, chiar cand ea e păstrată pur şi simplu, fără a fi folosită spre fericirea lor prin supunerea faţă de El? Dumnezeu socoteşte că e mai bine să existe şi aceste făpturi, decat să nu fie. El preţuieşte existenţa ca pe un bun mai presus de calităţile pe care ea tinde să şi le caştige. E şi acesta un fel dc dialog cu care le cinsteşte. Răspunsul poate fi insă şi mai aprofundat. Dacă Dumnezeu, preştiind că unele făpturi vor face răul, nu le-ar crea, aceasta ar insemna că nu vrea să le creeze cu adevărat libere. Sau, dacă le-ar impune, din momentul creării, să nu facă răul, le-ar predestina spre bine. Dar binele predestinat nu mai este un bine adevărat. La fel ar fi şi dacă Dumnezeu ar crea numai fiinţe care vor face binele. Din aceasta s-ar deduce că ele sunt predestinate să facă un bine care nu mai este un bine adevărat. Iar necreand decat fiinţe predestinate să facă binele, ar insemna că nici Dumnezeu nu mai este deplin liber in actul Său creator, ci c silit El insuşi să facă numai fiinţe care fac binele. Atunci, n-ar fi mărginit in puterea Sa creatoare? Mai trebuie luat in considerare faptul că răul nu e ceva care are un izvor propriu. El e atitudinea liberă, contrară lui Dumnezeu, a unor făpturi ale Sale. Făpturile au această putinţă pentm că au o existenţă care e de la Dumnezeu. Dacă ar avea-o clin altă parte, de ce ar fi socotit un rău faptul că I se opun? Deci, chiar opunandu-se Lui, ele işi menţin tot prin voia lui Dumnezeu existenţa, care in sine nu e un rău. Ele depind mai departe de Dumnezeu. Răul e numai un martor al existenţei lui Dumnezeu, Care a dat acelor făpturi existenţa: el nu există prin sine, ci e numai voinţa de a nu-L recunoaşte, cand de fapt El există. I )umnezeu le permite şi aceasta din marele respect faţă dc libertatea pe care le-a dat-o. Aceasta arată o mai marc putere a Lui, prin faptul că nu Se teme de aceste făpturi, chiar de vor fi contrare Lui. Făpturile sunt ele dovezi ale puterii Lui, atat prin exis- Icnţa ce o au de la El - şi nu din altă parte - cat şi prin nefericirea care le vine din nerecunoaşterea Lui. S-ar putea spune că, preştiind nefericirea lor de a nu-L recunoaşte, ar fi fost mai conform cu bunătatea lui Dumnezeu să nu le fi făcut. .’4-Pîlrinţii Bisericii 186 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI Dacă Domnul le va vrea, le vom trăi679.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, Introducere, in PSB, voi. 41, p. 830) „Deci, preştiind toate şi privind la cele viitoare ca şi cum ar fi prezente, pe langă toate celelalte pe care le-a spus despre Hristos, cuvantul dumnezeiesc a prevestit de mai inainte şi că se va pierde cel pus intre ucenici. in orice caz, preştiinţa nu a fost o voinţă şi o poruncă a lui Dumnezeu; nici prezicerea n-a avut in ea necesitatea lucrării răului, care fusese prevăzută, şi a uneltirii impotriva Mantuitorului, ci a fost mai degrabă un indemn de abţinere de la ea. Pentru cel ce o ştia, dacă voia, era mai degrabă un indemn ca să se păzească de a o pătimi, avand putinţa pornirii spre ceea ce voia680. Dar poate vei zice: Cum ii mai păzeşte Hristos, dacă, urmand pornirile şi mişcările libere ale propriilor voiri, unii se află in afara plasei diavoleşti, iar dintre toţi a rătăcit singur netrebnicul Iuda? Ce folos a avut el din aşa-zisa pază? Dar, o, viteazule, iţi vom spune iarăşi că sunt bune şi foarte folositoare trezvia, tăria minţii, voinţa neclintită, facerea de bine şi dobandirea virtuţii. in felul acesta lucrăm mantuirea noastră. Dar nu ajunge numai aceasta sufletului omului, deoarece are nevoie şi de conlucrarea cu harul de sus, care uşurează sufletului cele greu de implinit şi face lesne de străbătut calea obositoare şi aspră a dreptăţii. Iar că cele numai de la noi nu sunt nimic, dacă nu se adaugă cele ale harului dumnezeiesc, ascultă-1 spunand pe Psalmist: De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cel ce o păzeşte (Ps. 126, 1). Deci trebuie să aducem de la noi infranarea, deprinzandu-ne in iubirea de Dumnezeu, ca să ne arătăm tari in dorinţa noastră de mantuire, şi aşa să cerem cele de la Dumnezeu şi ajutorul de sus, dorind să se intărească bărbăţia prin inarmarea neinfranată in toate. O dată ce ne-a dăruit harul Său şi ne-a intărit spre aceasta Dumnezeu, putem combate puterea ce luptă impotriva noastră şi putem birui mana diavolului, dacă nu voim să ascultăm de cel ce ne cheamă spre plăceri, sau la vreun alt mod de păcate. Dacă ii predăm voinţa şi ne lăsăm prinşi in cursa lui spre răutate, cum vom invinovăţi pe altul pentru aceasta şi nu vom atribui mai degrabă lipsei noastre de voinţă pătimirea acestora? Oare, nu aceasta este ceea ce a spus Solomon: Nebunia omului dăramă calea lui şi inima lui se manie impotriva lui Dumnezeu (Pilde 19, 3)? Acest fapt e neindoielnic. Dacă vanzătorul nu s-ar fi bucurat de ajutorul lui Dumnezeu in mod egal cu ceilalţi ucenici, să ni se arate, şi ne vom socoti biruiţi. Iar dacă, avand acelaşi ajutor al harului dumnezeiesc, s-a rostogolit din pricina propriilor ganduri in prăpastia pierzaniei, cum se poate spune că nu l-a păzit Hristos, avand cele ale bunătăţii Sale, incat orice om s-ar fi putut salva, dacă acesta n-ar fi ales să păţească ceea ce i s-a intamplat din propria voinţă? Alţii s-au supus Fericirea şi binele real al făpturilor depind de recunoaşterea lui Dumnezeu de către ele şi de iubirea faţă de alte făpturi, pentru că făpturile nu au in ele infinitatea după care aspiră, ci trebuie să se intregească cu Dumnezeu, in Care e viaţa infinită, şi cu alte făpturi. Fiind mărginite, au nevoie de comuniune. Dar comuniunea cu alte făpturi, sau cu toate făpturile, nu o pot avea decat dacă ele se intalnesc in Dumnezeu. Numai in El pot fi toate una. Există făpturi care se pot amăgi uneori cu ideea că sunt in sine virtual infinite şi că pot ajunge la ţinta trăirii lor actuale doar prin faptul că trăiesc aspiraţia spre infinit şi sunt făcute in aşa fel. Amăgirea constă in faptul că nu văd că numai dăruindu-se altor persoane, şi cu deosebire lui Dumnezeu, o făptură se infăptuieşte real pe sine, intrucat prin aceasta le face şi pe acelea să i se dăruiască" (n. 1518, pp. 802-803). 679. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu vom face cele ale noastre pentru că le vrea Dumnezeu, ci Dumnezeu le vrea pentru că noi le vom face. Dumnezeu ar putea să le oprească dacă nu ar vrea să se intample, dar nu vrea să intervină in libertatea omului cu o predeterminare" (n. 1571, p. 830). 680. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Iisus, mustrand pe iudei, le-a spus că, dacă ar fi ascultat cuvintele Lui, nu ar mai veni asupra lor toate nenorocirile pe care El le prevedea. Dumnezeu, prevăzand, nu sileşte să se facă cele prevăzute de El, ci lasă libertăţii umane putinţa de a evita relele prevăzute. Ameninţarea prevederii e mai mult un avertisment. E o mare taină in a impăca prevederea lui Dumnezeu cu putinţa lăsată oamenilor de a evita răul prevăzut" (n. 1952, p. 1037). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 187 harului, incat acesta a salvat voia lor, facandu-i conlucrători. Căci in acest fel se realizează mantuirea fiecăruia dintre noi.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Xl-a, 9, in PSB, voi. 41, pp. 1037-1038) Atotştiinta „Nimic nu-i ascuns Domnului, ci chiar cele ascunse ale noastre sunt aproape de EL” (Sf. Ignatie Teoforul, Epistole (Către Efeseni), cap. 15, 2, in PSB, voi. 1, p. 194) „(...) Cunoaşte deplin inima şi cercetează mişcările minţii şi nu ignoră nici una din voile sufletelor.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IV-a, 1, in PSB, voi. 41, p. 388) „El ştie şi cunoaşte numărul valurilor şi al părticelelor din care e compus nisipul mărilor, cand contemplăm inmărmuriţi cum are in socoteala minţii Sale picăturile ploilor şi zilele şi ceasurile timpului şi toate cele trecute şi viitoare.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea intai, „intaia convorbire cu Părintele Moise”, XV, 1-2, in PSB, voi. 57, p. 319) Atotştiinta şi atotprezenţa „Spui că Dumnezeu nu poate şti faptele oamenilor, pentru că, stand in cer, nu poate veni la toţi şi nu poate cunoaşte pe fiecare? Dar, omule, cat greşeşti! Cat te inşeli! De ce crezi tu că Dumnezeu e departe, cand toate din cer, de pe pămant şi dinafară de pămant sunt pline de Duhul Lui? Nu numai că, pretutindeni fiind, e veşnic langă noi, dar e chiar răspandit in noi. Priveşte din nou la soare: e aşezat intr-un loc pe cer, dar imprăştie lumină peste tot pămantul. E acelaşi peste tot, luand parte la toate şi amestecandu-se in toate; nicăieri strălucirea lui nu se intunecă. Cu atat mai mult Dumnezeu, atotfacătorul şi văzătorul a toate, faţă de care nu poate fi nimic ascuns in sufletul nostru. El stă in gandurile noastre, se află in intunericul neinţeles de noi, ca un al doilea neinţeles. Făptuim sub povaţa Lui şi, mai mult incă, trăim cu El.” (Minucius Felix, Dialogul Octavius, XXXII, 7-9, in PSB, voi. 3, p. 387) Bunătatea „Nimic nu-i mai bun decat Dumnezeu.” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea intai, cap. 8, 63.2, in PSB, voi. 4, p. 203) „Este bun (Dumnezeu -n.n.) aşa cum este in firea focului să incălzească.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, VII, VII, 42.4, in PSB, voi. 5, p. 502) „Concepţia comună a sufletelor omeneşti admite că Dumnezeu, inceputul tuturor lucrurilor, este bun; intr-adevăr, de indată ce nu se poate cugeta nimic mai bun decat Dumnezeu, cine s-ar indoi că nu e bun Cel decat Care nu există nimic mai bun? Astfel, raţiunea demonstrează că Dumnezeu este bun, convingandu-ne prin aceasta că şi binele suprem e tot in El. Dacă n-ar fi aşa, n-ar putea fi principiul tuturor lucrurilor; ar exista in adevăr ceva mai presus de el, care să posede binele perfect 188 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI şi care să pară anterior şi mai vechi decat El; căci toate cele desăvarşite s-a văzut limpede că există inaintea celor mai puţin desăvarşite. De aceea, ca să nu ducem argumentarea la infinit, trebuie să mărturisim că Dumnezeul suprem are in sine singur şi binele suprem şi perfect...” (Boethius, Mangaierile filozofiei, Cartea a IlI-a, II, X, in PSB, voi. 72, p. 117) Bunătatea şi dreptatea „Dumnezeu este bun in El insuşi, dar este drept din pricina noastră; iar aceasta, pentru că este bun.” (Clement Alexandrinul, Pedagogul, Cartea intai, cap. 9, 88.2, in PSB, voi. 4, p. 217) „Bună este dreptatea lui Dumnezeu şi dreaptă este bunătatea Lui.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, VI, cap. 14, 109.5, in PSB, voi. 5, p. 446) „El nu-i bun fară să fie şi drept, după cum nu-i nici iute fară să fie bun. Căci dacă ar fi să fie numai bun fară să fie drept, n-am face decat să-L dispreţuim pentru bunătatea Lui, iar dacă ar fi numai drept fară să fie bun, desigur că ne-am deznădăjdui pentru păcatele noastre. Dar in realitate, in calitatea lui de Dumnezeu (căci prin convertire noi alegem bunătatea Lui, iar cand stăruim in păcat asprimea Lui e categorică), El e in acelaşi timp şi bun şi aspru681.” (Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, Omilia IV, cap. 4, in PSB, voi. 6, p. 371) „(...) Dumnezeu, Care săvarşeşte binele cu dreptate, dar pedepseşte cu bunătate, pentru că nici bunătatea fară dreptate şi nici dreptatea fară bunătate nu pot indica vrednicia firii dumnezeieşti.” (Origen, Despre principii, Cartea a Il-a, III, 5, in PSB, voi. 8, p. 138) Dreptatea „Noi, insă, vom spune că după cum nu poate să devină amar ceea ce este prin natura sa dulce, impotriva propriei sale cauze, esenţa fiindu-i dulcele, după cum nu poate să producă intuneric ceea ce prin firea sa este destinat să lumineze, esenţa fiindu-i lumina, tot aşa nici Dumnezeu nu poate săvarşi nedreptatea: puterea aceasta de a nu face ceea ce e nedrept este contrară divinităţii Lui şi intregii Lui puteri in ea insăşi.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a IlI-a, cap. 70, in PSB, voi. 9, p. 220) Iubirea „Căci Dumnezeu, fiind iubire682, după cuvantul lui Ioan (I In. 4, 8) - şi nu doar bun -, sau mai degrabă Binele insuşi...” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Vl-a, in PSB, voi. 41, p. 721) „Căci deoarece, după spusa lui Ioan, Dumnezeu este Iubire (I In. 4, 16), S-a arătat şi El ca Iubire, fiind Fiul Iubirii, adică al lui Dumnezeu cel prin fire şi singur şi 681. Notă Pr. T. Bodogae: "impotriva marcioniţilor, care vedeau in Dumnezeul Vechiului Testament pe Dumnezeu dreptăţii, iar in Dumnezeul Noului Testament pe Dumnezeul cel bun, Origen subliniază că nu din răutate a pedepsit Dumnezeu pe evrei, după cum nici din bunătate nu va cruţa pe creştini" (n. 170, p. 371). 682. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Nu există o iubire impersonală, cum nu există bunătate şi cugetare impersonale, ci există persoane iubitoare, bune sau cugetătoare, sau cuvantătoare. Toate sunt ipostatice. De aceea, insăşi Persoana supremă este Iubire, sau Bunătate, sau Cugetare, sau Cuvant. Şi e toate acestea in relaţie cu altă Persoană. De aceea sunt şi oamenii creaţi de Dumnezeu, ca chipuri ale Lui, in oarecare măsură iubitori, cuvantători..." (n. 1338, p. 721). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 189 adevărat. Este Iubire, nu pentru că e deprins să Se numească aşa prin cuvinte pompoase, ci pentru că are această insuşire strălucitoare prin fapte şi lucruri, arătandu-Se pe Sine ca fiind rodul fiinţei Celui ce L-a născut. Căci nu vom socoti nicidecum că fiinţa supremă nu e capabilă de toate bunătăţile683, nici nu vom spune că a dobandit de undeva forma acestor bunătăţi, ca noi, nici nu e inţeleasă iubirea Lui ca fiind ceva in altceva, cum ar spune cineva despre om că are in sine ştiinţa. Căci omul nu e prin sine ştiinţa, ci, mai degrabă, e primitor de ştiinţă684.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, in PSB, voi. 41, p. 824) înţelepciunea „Căci, precum focul nu incetează lucrarea lui arzătoare, aşa socotesc că este cu totul cu neputinţă ca inţelepciunea tuturor să nu implinească ceea ce e potrivit inţelepciunii685.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Il-a, 4, in PSB, voi. 41, p. 206) Mila „(...) Milostivirea lui Dumnezeu este remediu impotriva greşelilor şi a morţii, ajutor al omenirii şi hrană pentru lumina inimii.” (Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, Discursul X (al Domninei), II, in PSB, voi. 10, p. 109) „Una este speranţa, una este increderea, una este făgăduinţă, anume mila Ta.” (Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea a X-a, XXXII, (48), in PSB, voi. 64, p. 229) Neschimbabilitatea „Cu iubire de oameni, spune in Evanghelie: "Am flămanzit şi Mi-aţi dat să mănanc; am insetat şi Mi-aţi dat să beau" (Mt. 25, 35); "ceea ce aţi făcut unuia din aceştia foarte mici, Mie Mi-aţi făcut" (Mt. 25, 40). După cum Domnul este hrănit fară să fie hrănit, pentru că a fost hrănit acela pe care il vrea El hrănit, tot aşa s-a bucurat, fară ca El să sufere vreo schimbare.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, II, XVI, 73.1-73.2, in PSB, voi. 5, p. 150) „Dumnezeirea nu are nevoie de nimic şi este impasibilă; de aceea nici nu se poate vorbi in mod propriu de infranare cu privire la Dumnezeire, că niciodată nu este supusă pasiunii, ca să-şi infraneze pasiunea; firea noastră, insă, fiind pătimaşă, are nevoie de infranare.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, II, XVIII, 81.1, in PSB, voi. 5, p. 154) „Dumnezeu este lipsit de pasiune, lipsit de teamă, lipsit de poftă. Dumnezeu nu-i lipsit de teamă in sensul că nu se fereşte de primejdii, nici cumpătat, in sensul că-şi 683. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Firea dumnezeiască nu e numai capabilă să ajungă sau să primească toate bunătăţile, ci este ca insăşi acestea" (n. 1555, p. 824). 684. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Deci există o deosebire intre Dumnezeu şi om. Dumnezeu este prin Sine ştiinţa şi iubirea, dar nu in sensul că e o ştiinţă şi o iubire impersonale, ci in sensul că nu primeşte de la altcineva superior ştiinţa şi iubirea, ci El insuşi este izvorul suprem al acestora. Omul nu le are de la sine, dar le poate primi de la Dumnezeu. Deci e făcut pentru o legătură cu Dumnezeu, e făcut pentru a le primi de la Dumnezeu" (n. 1556, p. 824). 685. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "inţelepciunea dumnezeiască nu săvarşeşte decat fapte inţelepte. Dar le face cuge- tandu-le ca bune, nu silită de nişte legi lipsite de conştiinţă. De aceea nu poate fi decat Persoana cea carc alege să facă cele bune şi cu urmări bune. De aceea ştie dinainte pe cele bune pe care le vor face El şi oamenii. Dar ştie dinainte şi pe cele contrare lor, care vor fi făcute de cei ce nu vor să se supună voii lui Dumnezeu, ca să deducă binele sau răul lor veşnic din cele bune sau din cele rele făcute de ei" (n. 358, p. 206). 190 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI stăpaneşte poftele; firea lui Dumnezeu nu poate cădea in nici o primejdie; Dumnezeu nu fuge de laşitate, după cum nici nu va dori să-şi stăpanească poftele.” (Clement Alexandrinul, Stromatele, IV, XXIII, 151.2, in PSB, voi. 5, p. 301) „Toţi aceşti termeni in care Dumnezeu plange sau se bucură, urgiseşte sau veseleşte un suflet, se pot lua in modul figurat prin care Scriptura se acomodează uzului omenesc de vorbire. Căci firea dumnezeiască nesocoteşte orice pasiune şi orice schimbare, care ar afecta-o. In ea trunchiul fericirii rămane totdeauna nemişcat şi neclătinat.” (Origen, Omilii la Cartea Numerii, Omilia XXIII, cap. 2, in PSB, voi. 6, p. 198) „Ni se cere să explicăm puţin căinţa lui Dumnezeu. Căci a se căi este nepotrivit şi nedemn nu numai pentru Dumnezeu, ci şi pentru orice om inţelept. Nu inţeleg să se căiască nici inţeleptul, deoarece a te căi insemnează că-ţi pare rău de o hotărare luată fară rost. Or, Dumnezeu nu poate să ia decat hotărari bune, căci El cunoaşte dinainte cele ce vor fi, şi nu se căieşte. Deci, de ce zice Scriptura că se căieştel Nu vă voi spune incă de ce. In cartea Regilor este scris: imi pare rău că am uns rege pe Saul (1 Regi 15, 1-2). Şi in general se zice despre Dumnezeu: Şi căindu-Se de răutăţile... (Ioil 2, 13). Dar, oare, ce aflăm noi din Scriptură, despre Dumnezeu in general? Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca Fiul Omului, ca să-Ipară rău (Num. 23, 19). Din această frază inţelegem că Dumnezeu nu-i ca omul. Dar din alt loc aflăm că Dumnezeu este totuşi şi ca omul, căci zice: Că Domnul Dumnezeul tău te-a pedepsit, precum orice om işi pedepseşte fiul (Deut. 8, 5). Şi mai zice: S-a purtat cu voi cum se poartă un om cu fiul său (Deut. 1, 31). Aşadar, cand Scriptura vorbeşte despre Dumnezeu in sine, in inţeles teologic, fară a se referi la Pronia Sa in legătură cu oamenii, zice că Dumnezeu nu este ca un om, căci măreţia Lui nu are sfarşit (Ps. 144, 3). Şi e infricoşător şi mai presus de toţi dumnezeii (Ps. 95, 4) şi iarăşi Lăudaţi-L pe El toţi ingerii lui Dumnezeu, lăudaţi-Lpe El toate stelele şi lumina (Ps. 148, 3-5). Şi s-ar mai putea găsi multe alte locuri in Sfintele Scripturi, din care să reiasă că Dumnezeu nu este ca omul (Num. 23, 19). Dar, cand Pronia dumnezeiască se impleteşte cu lucrurile omeneşti, atunci foloseşte şi inţelegere şi purtări şi graiuri ca de om. Căci, după cum noi cand vorbim cu un copil de doi ani stalcim vorbele pentru copil, căci dacă ne păstrăm seriozitatea varstei noastre mature şi nu facem pogo- rămant la limbajul copilăresc, copiii mici nu ne inţeleg, tot aşa ceva să inţelegem şi despre raporturile lui Dumnezeu cu oamenii, adică, atunci cand El lucrează prin Pronie ceva pentru neamul omenesc. Aceasta mai cu seamă cand oamenii sunt incă prunci (1 Cor. 3, 1). Mai mult, să observăm şi cum schimbăm noi, cei maturi, numele lucrurilor pentru cei micuţi. Numim painea intr-un fel propriu limbajului lor, iar cand bem ne exprimăm iarăşi altfel, printr-un cuvant copilăresc pe care nu-1 mai intrebuinţăm cand vorbim cu un adult. Şi obiectele de imbrăcăminte, cand le numim pentru copilaşi, le dăm alte numiri şi anume numiri copilăreşti. Oare in clipele acelea noi nu mai suntem maturi? Şi dacă cineva ne-ar auzi stand de vorbă cu copiii, ar zice că bătranul acela a dat in mintea copiilor sau ar zice că acest bărbat a uitat că este om in toată firea? Or, n-ar pune faptul că nu folosim un limbaj de bătran sau de adult, pe seama imprejurării că vorbim cu un copil mic? Şi totuşi Dumnezeu ne vorbeşte ca unor copii! Zice Mantuitorul: Iată eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu (Is. 8, 18). Iţi vine să spui de un bătran care DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 191 vorbeşte copilăreşte cu un copil sau, ca să exagerez puţin, cu un sugaci, că s-a potrivit fiului sau nepotului său, şi-a insuşit modul de comportare şi toată situaţia copilului mic. Aşa să-mi inţelegi şi Scriptura, cand zice: S-a potrivit ţie Domnul Dumnezeul tău, după cum tot omul se potriveşte după fiul său (Deut. 1, 31). Mi se pare că cei ce au tradus din evreieşte, neafland alt termen in limba greacă, au creat cuvantul tropofored, adică a luat modul de comportare al cuiva, a se potrivi cuiva şi au zis că Dumnezeu s-a potrivit omului. Aşadar, fiindcă noi suntem cei care ne căim, Dumnezeu, cand vorbeşte cu noi, cărora ne pare rău, zice: Mă căiesc. Şi cand ne ameninţă, se face că nu cunoaşte viitorul, ci ne ameninţă vorbind cu noi ca şi cu sugacii, şi se face că Nu cunoaşte toate inainte de a fi ele. Ci, ca şi cum ar incerca să inşele pe un prunc, se preface şi El că nu cunoaşte viitorul. Dumnezeu ameninţă, deci, un popor, pentru păcatele lui şi zice: dacă poporul se va căi, Mă voi căi şi Eu. O, Dumnezeule mare! Cand ameninţai oare nu ştiai dacă poporul se va pocăi sau nu se va pocăi? Şi cand fagăduiai bunătăţile Tale nu ştiai dacă omul sau poporul acela va rămane vrednic de făgăduinţe sau nu va rămane? Desigur că ştiai, dar Tu te prefaci că nu ştii. Ai găsit multe astfel de locuri in Scriptură, care-L arată pe Dumnezeu vorbind ca un om, de pildă: vorbeşte fiilor lui Israel, poate vor auzi şi se vor căi (Ier. 33, 2, 3). Dumnezeu nu zice: Poate vor asculta indoindu-se parcă de viitor, căci Dumnezeu nu se indoieşte niciodată şi niciodată nu poate zice precum zicem noi oamenii: poate vor asculta şi se vor pocăi, ci zice aşa ca să apară mai limpede libertatea voinţei tale, liberul tău arbitru. Ca tu să nu poţi zice niciodată: dacă El a prevăzut că voi fi pierdut, trebuie să fiu pierdut; dacă a prevăzut Dumnezeu că voi fi mantuit, trebuie, oricum, să fiu mantuit.” (Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, Omilia XVIII, cap. 6, in PSB, voi. 6, pp. 444-446) „Cand auzi despre urgia şi mania lui Dumnezeu să nu care cumva să crezi că urgia şi mania sunt patimi ale lui Dumnezeu. Scriptura intrebuinţează aceste expresii din economie, ca să intoarcă şi să desăvarşească un prunc, după cum facem şi noi o mustrare inspăimantătoare in faţa unui copil nu doar că vrem cu tot dinadinsul să-l speriem, ci numai ca să-l invăţăm minte. Dacă arătăm pe trăsăturile feţei noastre mila şi duioşia din sufletul nostru, dand la iveală dragostea noastră pentru copil şi nu ne prefacem, nici nu ne schimbăm, oarecum, pentru a-1 intoarce de la rele, noi il dăm pierzării şi-l inrăim. Tot aşa zice Scriptura şi despre Dumnezeu că: El se manie şi urgiseşte ca tu să te intorci spre bine (Deut. 29, 13). Dumnezeu de fapt nici nu se manie, nici nu urgiseşte, dar tu vei avea de suferit urmările maniei şi ale urgiei Sale, cand vei cădea in dureri şi suferinţe, din cauza răutăţii tale, fiind pedepsit de aşa- zisa manie a lui Dumnezeu.” (Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, Omilia XVIII, cap. 6, in PSB, voi. 6, p. 446) „Printre noi nimeni nu susţine că ar exista vreo schimbare la Dumnezeu, nici in lucrarea şi nici in gandirea Lui. Pentru că David zice: Tu acelaşi eşti, iar Maleahi: Şi nu M-am schimbat (Mal. 3, 6). Căci pentru că rămane acelaşi, Dumnezeu iconomiseşte cele ce din fire sunt schimbătoare in felul in care insăşi raţiunea cere să fie iconomi- site.” (Origen, Contra lui Celsus, Cartea a Vl-a, cap. 62, in PSB, voi. 9, p. 424) 192 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „(...) Tot păcatul se produce din abatere de la ceea ce e bun la ceea ce nu e astfel şi se naşte in cei ce se pot transforma şi sunt capabili să se schimbe in cele ce nu se cuvin686. Cum deci s-ar cugeta că poate păcătui Cel ce nu ştie de transformare, nici nu e capabil de schimbare in cele ce nu se cuvin, ci mai degrabă stă neclintit in bunătăţile proprii firii şi nu le are de la altul, ci de la Sine insuşi?” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Vl-a, in PSB, voi. 41, p. 630) „Este neschimbător şi bun numai Dumnezeu, care, avand bunătatea nu prin darul ostenelii, ci din fire, nu poate fi altfel decat bun.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea I, "Convorbire cu Părintele Teodor", cap. 16, 3, in PSB, voi. 57, p. 411) Unitatea „(...) Dumnezeu Cel Unul şi prin fire şi adevărat687.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a Vl-a, 2, in PSB, voi. 39, p. 209) „(...) Dumnezeului celui după fire, adevărat şi singur688.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la a doua Lege, 2, in PSB, voi. 39, p. 445-446) „Deci nu s-a proclamat foarte clar şi eficient glasul Sfinţilor (autori ai Scripturii), că Unul Născut este Dumnezeul cel unic şi adevărat?689” (Sf. Chirii al Alexandriei, Despre Sfanta Treime, Cuvantul III, in PSB, voi. 40, p. 98) Veşnicia „(Dumnezeu) este fară de inceput, pentm că este nefacut690; este neschimbat, pentru că este nemuritor.” (Teofil al Antiohiei, Trei cărţi către Autolic, Cartea intai, IV, in PSB, voi. 2, pp. 375-376) 686. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu nu Se poate schimba nici in mai bun, nici in rău, căci El este existenţa nemărginită, ca atare atotbună. El nu poate deveni mai puţin bun, pentru că mai puţin bun inseamnă mai puţin existent. Iar El este existenţa prin Sine, deci toată existenţa posibilă. Şi nu se poate să nu fie o astfel de existenţă. ingerul şi omul indumnezeit nu mai pot nici ei păcătui, pentru că sunt cu totul fixaţi in Cel ce nu Se poate schimba, prin comuniunea atotcuceritoare cu Cel atotbun" (n. 1194, p. 630). 687. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeul Cel adevărat prin fire, adică mai presus şi deosebit de toate prin fire, nu poate fi decat Unul. Dacă sunt mai mulţi, se mărginesc unul pe altul" (n. 362, p. 209). 688. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Dumnezeu Cel adevărat nu poate fi decat Cel ce e Dumnezeu prin fire, adică liber prin Sine de toate şi Stăpan peste toate. Căci un Dumnezeu care e inălţat la acest nivel de libertate şi de stăpanire peste toate de cugetarea şi de vorbele omului, fără să fie cu adevărat, nu e Dumnezeu. Iar acest Dumnezeu adevărat, adică liber de toate şi Stăpan peste toate prin El insuşi, nu poate fi decat Unul singur. Pentru că altfel, fiind mărginit de alţii aşa-zişi dumnezei şi dependent de ei, n-ar mai fi Dumnezeu adevărat. Acestea sunt deci cele trei insuşiri ale Dumnezeului adevărat: a) că e prin fire, sau prin Sine, nedependent in existenţa Sa de nimic; b) că prin aceasta e Unul singur; c) că numai aşa e Dumnezeu adevărat. Fiind astfel Dumnezeu, nu poate fi decat Spirit, pentru că tot ce e material este dependent. Materia e compusă şi ca atare părţile ei se află intr-o dependenţă reciprocă. Iar un intreg al cărui componente sunt dependente una de alta, nu poate fi nici independent. in general, nici lumea, nici omul nu sunt nici de la ele - dată fiind dependenţa lor - nici din fiinţa lui Dumnezeu, căci aceasta ar arăta-o şi pe ea dependentă. Dependenţa lor de Dumnezeu nu poate indica decat că sunt create. Numai aşa pot exista şi ele ca dependente, şi El ca absolut independent sau prin Sine. Aceasta arată că poate şi trebuie să existe din veci Dumnezeu ca Spirit, neavand nevoie de o lume in parte spirituală, in parte materială. Acestea nu pot veni la existenţă decat prin actul Lui absolut liber, deci creator", (n. 772, p. 446). 689. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Spunandu-I-se lui Hristos Dumnezeul Unic, S-a arătat că nu e despărţit in dumnezeire de Tatăl. Că sunt impreună un unic Dumnezeu. Hristos il are in Sine pe Tatăl in mod nedespărţit. Nu vorbea fără să simtă grăind in Sine pe Tatăl şi nu săvarşea nici o faptă, fară să fie impreună săvarşitor al ei, Tatăl" (n. 129, p. 98). 690. Sfantul Ilarie, vorbind despre veşnicia lui Dumnezeu, ne invaţă: Dumnezeu este inainte de timp, pentru că timpul este de la El. insuşirea Lui veşnică e că El este veşnic. (Despre Sfanta Treime, 2, 6). - n.a. DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 193 ,JDoamne, Tu, cel ce impărăteşti in veac şi in veacul veacului şi dincolo de veacuri şi incă... (leş. 15, 18). Ori de cate ori spune: in veacul veacului, prin care se indică un lung interval de timp, dar şi un sfarşit, in acelaşi timp, adăugandu-se un alt veac, se prelungeşte perioada de timp, dar fară a indepărta timpul. Şi chiar dacă se vorbeşte de vecii vecilor, se indică un alt termen, care poate este necunoscut de noi, este hotărat ca termen, de Dumnezeu. Insă prin (expresia) şi dincolo de veacuri, care intregeşte fraza, nu se fixează termenul, nici sfarşitul. Cu toate că ai putea crede că ea implică ideea sfarşitului, cuvantul profetic işi spune totdeauna: şi incă mai mult, ca şi cand s-ar indrepta spre tine pentru a-ţi spune: Tu crezi că Dumnezeu va domni in vecii vecilor? El va stăpani şi mai mult. in vecii vecilor? Şi incă. Şi orice vei zice despre trăinicia acestei domnii, profetul iţi va spune şi incă.” (Origen, Omilii la Cartea Ieşirii, Omilia VI, XII, in PSB, voi. 6, p. 106) „Ştim că este etern şi cunoaştem şi credem că nu este mărginit in timp, nici temporal ca noi691.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Vl-a, Introducere, in PSB, voi. 41, p. 646) „intotdeauna există in El prezentul, fiind prezent in cele ale noastre şi in cele divine, fiindcă face timpul nostru ca şi cum ar curge veşnic, iar pe cel divin, ţinan- du-1 in permanentă nemişcare, il face eternitate. Acestui nume, dacă-i adaugi cuvantul totdeauna, vei obţine ceea ce este al Său, adică timpul in neintreruptă şi nesfarşită curgere, care este vesnicia.