5.288 de modificări
Modificări
ortografie
[[Image:Clopotnita1.JPG|thumb|right|200px|Clopotniţa bisericii din Căpuşneni, cu toaca mare]]
'''Toaca''' (gr. σήμαντρον, ''simandron'' sau σημαντήριον, ''semanterion''; ru: било, ''bilo'';bg., mk., sr. клепало, ''klepalo'') este un instrument muzical de percuție din clasa idiofonelor folosit în liturghia ortodoxă. Toaca și clopotele sunt singurele instrumente muzicale acceptate de [[Biserica Ortodoxă]].
Toaca este constituită cel mai adesea dintr-o scândură de lemn sau, uneori, dintr-o placă groasă de fier încovoiată, în care se bate cu unul sau două ciocănașe, la începutul slujbelor bisericeşti. Percuția se face în mod ritmic și, în funcție de locul în care placa de lemn sau metal este lovită, se pot obține sunete cu înălțimi diferite. Se crează creează astfel o linie melodică simplă. ==Istoric== Toaca îşi are originile în Orient, probabil îl Egipt. După ce creştinismul a devenit o religie recunoscută în Imperiul Roman, în secolul al IV-lea, începutul slujbelor bisericeşti a început să fie anunţat cu ajutorul trâmbiţelor sau al unor clopoţei. În mănăstiri, un monah sau monahie anume desemnat bătea în uşa fiecărui călugăr sau călugăriţă cu un ciocănel de lemn pentru a-i trezi şi/sau pentru a-i chema la rugăciune. Toaca a apărut undeva prin secolul al VI-lea sau mai devreme, clopotele fiind introduse mai târziu, înlocuind bătaia în uşă. Folosirea toacei s-a răspândit în întreaga Biserică Ortodoxă: în Grecia şi la [[Muntele Athos]], apoi în Bulgaria, Ţările Române, Serbia, Muntenegru, Bosnia-Herţegovina, Macedonia şi pe tot teritoriul fostului [[Imperiul bizantin|Imperiului Bizantin]]. Practica folosirii toacei nu s-a extins şi în [[Biserica Romano-Catolică|Biserica din Apus]]; s-a păstrat în schimb în Bisericile Greco-Catolice, care urmează ritul bizantin.
==Rolul liturgic==
Toaca și clopotul au rolul de a anunta anunța începutul slujbei și de a chema credincioșii. În liturgia ortodoxă toaca are un rol de delimitare temporală (trecerea de la timpul profan la cel liturgic) și spațială (delimitarea spațiului liturgic de cel cotidian prin înconjurarea bisericii cu toaca),<ref> Violina Galaicu-Păun, „Însemnele identitare ale limbajului muzical bizantin”, în ''[http://books.google.fr/books?id=7FzdpyZz9W8C&pg=PA188&dq=Toacă&hl=fr&ei=faQ1TvKIKs3vsgbLwe24Ag&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=2&ved=0CC8Q6AEwATge#v=onepage&q=Toacă&f=false La francopolyphonie: langues et identités]'', vol. 2, Pierre Morel (editor), Universitatea Liberă Internațională din Moldova. Institutul de Cercetări Filologice și Interculturale, 2007, ISBN 9789975934374, pp. 188-189</ref> ritmând astfel viaţa Bisericii.
==Tipuri de toacă==
În [[Săptămâna luminată]] se bate toaca şi se trag clopotele simultan la toate slujbele religioase.
==Toaca în cultura populară românească==
În cultura populară românească, răspândirea folosirii toacei nu doar în mănăstiri, ci şi în bisericile de parohie s-a păstrat într-o serie de expresii populare, unele cu o dimensiune practică, altele mai glumeţe.
Astfel, toaca este considerată a fi unul din instrumentele care alungă duhurile rele (alături de [[tămâie]] şi de [[semnul crucii]]) ba chiar le poate ucide: „ucigă-l toaca” este una dintre denumirile populare date [[diavol]]ului.
Amintirea folosirii toacei pentru marcarea timpului liturgic s-a păstrat în expresia „pe la toacă”, care desemnează aproximativ perioada de după răsăritul soarelui şi orele 16, respectiv timpul care precedă începutul [[utrenie]]i sau [[Sfânta Liturghie|Liturghiei]] şi al [[vecernie]]i.
Dar, întrucât cel mai frecvent chemarea la slujbe se face o singură dată (toaca mică, sau toaca mică + toaca mare + clopotul), chemarea ei cere atenţie şi pregătire: „popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă”, îi avertizează glumeţ înţelepciunea populară pe neatenţi. Sensul expresiei, departe de a-i viza doar pe fidelii participanţi la slujbele bisericeşti, s-a extins, vizându-i pe cei ce sunt neatenţi în orice situaţie.
Totuşi, a bate toaca nu este apanajul oricui, ci presupune o anumită apropiere de Biserică şi de tainele dumnezeieşti. Cel care „ştie şi toaca-n cer” este un om foarte învăţat, sau măcar unul care face pe atotştiutorul.
Melodia repetitivă, dar percutantă şi persuasivă a toacei a asociat-o în imaginarul popular cu o fiinţă vorbăreaţă şi insistentă: a toca (bate) pe cineva la cap echivala cu a-i spune de multe ori, cu insistenţă acelaşi lucru.
Pe de altă parte, absenţa sunetului ei familiar dă un sentiment de înstrăinare. Un ţinut îndepărtat este locul „unde popa nu toacă”.
==Note==
