2.311 modificări
Modificări
fără descrierea modificării
{{Sfinti|nume=Sf. Siluan<br>de la Muntele Athos|Imagine=[[Imagine:silouanicon.jpg|250 px|center|Sf. Siluan de la Muntele Athos]]|nastere=1866, Rusia|adormire=[[24 septembrie]] 1938,<br>Muntele Athos|localizare= [[Muntele Athos]]|etnie= rusă|tip=cuvios|canonizare= 1987, de către<br>[[Patriarhia Ecumenică]]|calendar= [[24 septembrie]]|recunoastere= pan-ortodoxă|biserici=|site=}}Sfântul [[cuvios]] '''Cuviosul SiluanAthonitul''' (Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de ţărani ruşi, alcătuită - pe lângă părinţi - din cinci băieţi şi două fete. Tatăl lui Simeon, este un om plin [[sfânt]] de adâncă credinţă, blândeţe şi origine rusă de multă înţelepciunela [[Muntele Athos]], îi este primul model a cărui [[Praznic|pomenire]] se săvârșește în viaţa sa lăuntricăziua de [[24 septembrie]].
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufletul ("nu puteți înțelege durerea mea" spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăieşte trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, acelaşi același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puţină puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simţită simțită a început să slăbească; pacea şi și bucuria lăsau loc unei chinuitoare nelinişti şi neliniști și temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-şi și "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de vieţuitoriviețuitori, se cufundă şi și mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice. După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Şi atunci aude glasul Domnului: "Cei [[mândria|mândri]] suferă pururea din pricina demonilor". "Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit". Şi din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu: "Ţine mintea ta în iad și nu deznădăjdui." Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în [[mândria|mândrie]] - acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; [[mândria]] - această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, "și nu deznădăjduiește". Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ți așterne în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă [[Arhimandrit]]ul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
"DoamneFost-a un om pe pământ mistuit de dorința lui Dumnezeu. Numele său era Simeon. El s-a rugat îndelung, zice atunci Siluanvărsând lacrimi nestăvilite și zicând: "Miluiește-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni și luni de zile a rămas în această rugăciune și puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde și a strigat: "Ești neînduplecat!" Şi când, o dată cu aceste cuvinte, învaţăîncă un lucru s-mă ce să fac ca a rupt în sufletul meu său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima și trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să ajungă smerit-i supraviețuiască. Şi de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândețe, nesfârșit iubitoare, plină de pace și bucurie. Şi în toți anii îndelungatei sale vieți ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârșită, nepătrunsă...".
[[Categorie:Monahism]]
[[Categorie:SfinţiSfinți]][[Categorie:Sfinți ruși]][[Categorie:Sfinți athoniți]][[Categorie:Sfinți moderni]] [[en:Silouan the Athonite]][[pt:Silouan do Monte Athos]]