Modificări

{{Articol de calitate}}[[Image:All saints.jpg|right|frame|Icoana Tuturor SfinţilorSfinților]]'''SfinţiiSfinții''' sunt persoane care au rămas în conştiinţa conștiința [[BisericaBiserică|Bisericii]] ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harul lui [[Sfânta Treime|Dumnezeu]], "fiu „fiu al Tatălui" şi "prieten Tatălui” și „prieten al Mirelui Hristos"Hristos”, şi și care astfel se roagă / mijloceşte mijlocește pentru creştinii creștinii care-i cer ajutorul.

==Cetele sfinţilorsfinților==În timp, s-a produs în liturghia şi și spiritualitatea ortodoxă o împărţire împărțire a sfinţilor sfinților în mai multe grupe, sau "cete"„cete”:

*[[Cuvios|cuvioşiicuvioșii]] (uneori cu subgrupe, ca: [[stâlpnic]]ii, [[păscător]]ii, preacuvioșii, întemeietorii monahismului , [[Călugăr|sihaștrii]] etc.)

*sfinţii sfinții [[ierarh]]i / [[episcop]]i*[[prorocprooroc]]ii şi drepţii (din [[Vechiul Testament]])*sfinţii doctorii fără de arginți*sfinții [[imnografImnografie|imnografi]]i*sfinţii sfinții [[iconografIconografie|iconografi]]i

==Cultul sfinţilor==Studiile [[aghiografie|aghiografice]] din secolul XX{{Ref|1}} Pentru că au arătat că punctul de plecare al cultului sfinţilor făcut minuni în primele secole ale creştinismului a fost cultul mucenicilortimpul vieții lor și fac și după moarte, care erau cinstiţi de adunarea locală a credincioşilor adunaţi în jurul mormântului mucenicului (unde adesea mulți sfinți se găseau şi moaştele lui), în ziua pomenirii numesc cu apelativul [[moartea|morţiifăcător de minuni]] sale, adică naşterea la [[viaţa veşnică]]fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte.

Mucenicii erau "eroii credinţei", şi, după înţelegerea creştină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului Unii sfinți din Occident sunt numiți de [[sinaxar]]ele ortodoxe cu numirea de „fericitul N.” (ca: Fericitul [[Augustin de Hipona|Augustin]] - de aceea creştinii ia cărui pomenire se face pe [[15 iunie]] -au cinstit ca sfinţi imediat din momentul morţii lor, Fericitul [[Ieronim]] etc.).

Odată Sfinții din [[Vechiul Testament]] sunt adesea numiți de sinaxare cu pacea Bisericii numirea de „dreptul N.” (oprirea ca: Dreptul [[Finees]] - [[persecuţie|persecuţiilor12 martie]]-, pe vremea împăratului Dreptul [[Iezechia]] - [[Constantin cel Mare28 august]]), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizează: "În paralel ori cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă numirea de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încet-încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial„sfântul și dreptul N. La început fiecare Biserică îşi cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalţi; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV” (ca: Sfântul și Dreptul [[Iov]] -lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine" {{Ref|2}} În consecinţă, [[martirologiu|martirologiile6 mai]] locale se îmbogăţesc mai întâi de mucenici străini-, şi„Sfântul și Dreptul [[Simeon, din acest punct primitorul de vedere, mucenicii a căror cult se intruduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi {{RefDumnezeu|Simeon]]” - [[3}}februarie]]).

Dar această evoluţie nu se va opri aici. "Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături Sfinții împărați și regi sunt adesea numiți de mucenici, şi pe sinaxare „binecredincioși” sau „dreptcredincioși” (ca [[episcopIustinian I]]i" {{Ref|4}}. Mai apoi, alte şi alte nume au început să îngoaşe listele, peste tot. "Astfel, unii din cei mai mari sfinţi din și [[Noul TestamentTeodora Împărăteasa|Teodora]] sunt prăznuiţi în săptămâna [[Crăciunul]]ui: Sf. Ştefan, Sfinţii Iacov şi Ioan, Sfinţii Petru şi Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului IV. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în [[Vechiul Testament]] cât şi în [[Noul Testament14 noiembrie]], şi-au găsit locul în pomenirea plină de recunoştinţă a Bisericii (...). Vine apoi şi vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilaţi mucenicilor marii asceţi şi alte personale cunoscute pentru sfinţenia vieţii lor". {{Ref|5}}

Această nouă evoluţie era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creştine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiţi "==Titlurile sfinților==''A se vedea articolul complet: '''[[mărturisitorTitlurile sfinților]]i ai credinţiei", iar mai apoi asupra asceţilor'''.''

Mulţi ==Canonizarea sfinților==''A se vedea articolul complet: '''[[Proslăvire]]'''.'' ==Cultul sfinților==Studiile [[Hagiografie|hagiografice]] din secolul al XX-lea <ref>În special două, de referință, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; și: ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.</ref> au arătat că punctul de plecare al cultului sfinților în primele secole ale creștinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiți de adunarea locală a credincioșilor adunați în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau și moaștele lui), în ziua pomenirii [[moartea|morții]] sale, adică nașterea la [[viața veșnică]]. Mucenicii erau „eroii credinței”, și, după înțelegerea creștină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creștinii i-au cinstit ca sfinți imediat din momentul morții lor. Odată cu pacea Bisericii (oprirea [[Persecuții împotriva creștinilor|persecuțiilor]], pe vremea împăratului [[Constantin cel Mare]]), cultul mucenicilor se dezvoltă și se delocalizează: „În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune așa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depășește încet-încet limitele inițial reduse în care se făcea ea inițial. La început fiecare Biserică își cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalți; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 91.</ref>. În consecință, [[martirologiu|martirologiile]] locale se îmbogățesc mai întâi de mucenici străini, și, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se introduce pe cale excepțională primesc aceeași cinste ca și cei vechi <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 93.</ref>. Dar această evoluție nu se va opri aici. „Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, și pe [[episcop]]i” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 94.</ref>. Mai apoi, alte și alte nume au început să îngroașe listele, peste tot. „Astfel, unii din cei mai mari sfinți din [[Noul Testament]] sunt prăznuiți în săptămâna [[Crăciun]]ului: Sf. Ștefan, Sfinții Iacov și Ioan, Sfinții Petru și Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului al IV-lea. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în [[Vechiul Testament]] cât și în [[Noul Testament]], și-au găsit locul în pomenirea plină de recunoștință a Bisericii (...). Vine apoi și vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilați mucenicilor marii asceți și alte personale cunoscute pentru sfințenia vieții lor.” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', pp. 95-96.</ref> Această nouă evoluție era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creștine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiți „[[mărturisitor]]i ai credinței”, iar mai apoi asupra asceților. Mulți scriitori bisericeşti bisericești dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credinţăcredință, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conştiinţeiconștiinței, mucenicia voinţeivoinței, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge. {{Ref|6}}<ref>H. Delehaye prezintă această dezvoltare cu un număr important și variat de exemple din scriitorii bisericești în: ''Sanctus...'', cap.3 : «Du martyr au confesseur», p. 109-121. A se vedea și: Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.</ref> ==Citate==*„Sfinții s-au întrupat în Hristos și s-au hristificat, încât au izbutit să înfăptuiască ceea ce Dumnezeu a lăsat ca țel existenței omenești: ei au devenit „dumnezei după har” și „hristoși după har”, așa cum ne-a vestit într-un mod atât de expresiv Sfântul [[Simeon Noul Teolog]].” (Părintele [[Iustin Popovici]])

*Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.

{{Notă|1}} În special două, de referinţă, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; şi: ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.<br>{{Notă|2}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 91.<br>{{Notă|3}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 93.<br>{{Notă|4}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 94.<br>{{Notă|5}} H. Delehaye, ''Les origines...'', pp. 95-96.<br>{{Notă|6}} H. Delehaye prezintă această dezvoltare cu un număr important şi variat de exemple din scriitorii bisericeşti în: ''Sanctus...'', cap.3 : « Du martyr au confesseur », p. 109-121. A se vedea şi: Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.<brreferences/>

*[http://www.nistea.com/antonie-matta_ro.htm Pogorârea Duhului Sfânt şi viaţa și viața monastică] - fragment din volumul: Père Matta el-Maskin, ''Saint Antoine, ascète selon l'Evangile, suivi de Les vingt Lettres de Saint Antoine d'après la tradition arabe'', Spiritualité Orientale (SO 57), Abbaye de Bellefontaine, 1993.

 [[Categorie:SfinţiSfinți|*]]