Modificări

{{În cursArticol de calitate}}[[Image:All saints.jpg|right|frame|Icoana Tuturor SfinţilorSfinților]]'''SfinţiiSfinții''' sunt persoane care au rămas în conştiinţa conștiința [[BisericaBiserică|Bisericii]] ca unii care s-au făcut, prin împreună-lucrarea cu harului harul lui [[Sfânta Treime|Dumnezeu]], "fiu „fiu al Tatălui" şi "prieten Tatălui” și „prieten al Mirelui Hristos"Hristos”, şi și care astfel se roagă / mijloceşte mijlocește pentru creştinii creștinii care-i cer ajutorul.

==Cetele sfinţilorsfinților==În timp, s-a produs în liturghia şi și spiritualitatea ortodoxă o împărţire împărțire a sfinţilor sfinților în mai multe grupe, sau "cete"„cete”:

*[[Cuvios|cuvioşiicuvioșii]] (uneori cu subgrupe, ca: [[stâlpnic]]ii, [[păscător]]ii, preacuvioșii, întemeietorii monahismului , [[Călugăr|sihaștrii]] etc.)

*sfinţii sfinții [[ierarh]]i / [[episcop]]i*[[prorocprooroc]]ii şi drepţii (din [[Vechiul Testament]])*sfinţii doctorii fără de arginți*sfinții [[imnografImnografie|imnografi]]i*sfinţii sfinții [[iconografIconografie|iconografi]]i

==Cultul sfinţilor==Studiile aghiografice din secolul XX{{Ref|1}} Pentru că au arătat că punctul de plecare al cultului sfinţilor făcut minuni în primele secole ale creştinismului a fost cultul mucenicilortimpul vieții lor și fac și după moarte, care erau cinstiţi mulți sfinți se numesc cu apelativul [[făcător de adunarea locală a credincioşilor adunaţi în jurul mormântului mucenicului (unde adesea minuni]], fără ca aceasta se găseau şi moaştele lui), în ziua pomenirii morţii sale, adică naşterea la viaţa veşnicăreprezinte o ceată aparte.

Mucenicii erau "eroii credinţei", şi, după înţelegerea creştină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului Unii sfinți din Occident sunt numiți de [[sinaxar]]ele ortodoxe cu numirea de „fericitul N.” (ca: Fericitul [[Augustin de Hipona|Augustin]] - de aceea creştinii ia cărui pomenire se face pe [[15 iunie]] -au cinstit ca sfinţi imediat din momentul morţii lor, Fericitul [[Ieronim]] etc.).

Odată Sfinții din [[Vechiul Testament]] sunt adesea numiți de sinaxare cu pacea Bisericii numirea de „dreptul N.” (oprirea persecuţiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul mucenicilor se dezvoltă şi se delocalizeazăca: "În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune aşa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depăşeşte încetDreptul [[Finees]] - [[12 martie]] -încet limitele iniţial reduse în care se făcea ea iniţial. La început fiecare Biserică îşi sinstea proprii mucenici, excluzânduDreptul [[Iezechia]] -i pe ceilalţi; era un soi [[28 august]]) ori cu numirea de aniversare de familie, în fiecare comunitate„sfântul și dreptul N. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV” (ca: Sfântul și Dreptul [[Iov]] -lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine" {{Ref|2}} În consecinţă, martirologiile locale se îmbogăţesc [[6 mai întâi de mucenici străini]] -, şi„Sfântul și Dreptul [[Simeon, din acest punct primitorul de vedere, mucenicii a căror cult se intruduce pe cale excepţională primesc aceeaşi cinste ca şi cei vechi {{RefDumnezeu|Simeon]]” - [[3}}februarie]]).

Sfinții împărați și regi sunt adesea numiți de sinaxare „binecredincioși” sau „dreptcredincioși” (ca [[Iustinian I]] și [[Teodora Împărăteasa|Teodora]] - [[14 noiembrie]]). ==Titlurile sfinților==''A se vedea articolul complet: '''[[Titlurile sfinților]]'''.'' ==Canonizarea sfinților==''A se vedea articolul complet: '''[[Proslăvire]]'''.'' ==Cultul sfinților==Studiile [[Hagiografie|hagiografice]] din secolul al XX-lea <ref>În special două, de referință, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; și: ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.</ref> au arătat că punctul de plecare al cultului sfinților în primele secole ale creștinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiți de adunarea locală a credincioșilor adunați în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau și moaștele lui), în ziua pomenirii [[moartea|morții]] sale, adică nașterea la [[viața veșnică]]. Mucenicii erau „eroii credinței”, și, după înțelegerea creștină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la moarte fără ajutorul harului - de aceea creștinii i-au cinstit ca sfinți imediat din momentul morții lor. Odată cu pacea Bisericii (oprirea [[Persecuții împotriva creștinilor|persecuțiilor]], pe vremea împăratului [[Constantin cel Mare]]), cultul mucenicilor se dezvoltă și se delocalizează: „În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică, dacă se poate spune așa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui depășește încet-încet limitele inițial reduse în care se făcea ea inițial. La început fiecare Biserică își cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalți; era un soi de aniversare de familie, în fiecare comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici străine” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 91.</ref>. În consecință, [[martirologiu|martirologiile]] locale se îmbogățesc mai întâi de mucenici străini, și, din acest punct de vedere, mucenicii a căror cult se introduce pe cale excepțională primesc aceeași cinste ca și cei vechi <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 93.</ref>. Dar această evoluţie evoluție nu se va opri aici. "Un „Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui, alături de mucenici, şi și pe episcopi" {{Ref|4}}[[episcop]]i” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 94.</ref>. Mai apoi, alte şi și alte nume au început să îngoaşe îngroașe listele, peste tot. "Astfel„Astfel, unii din cei mai mari sfinţi sfinți din [[Noul Testament ]] sunt prăznuiţi prăznuiți în săptămâna [[CrăciunulCrăciun]]ului: Sf. ŞtefanȘtefan, Sfinţii Sfinții Iacov şi și Ioan, Sfinţii Sfinții Petru şi și Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în Capadocia, în ultimul sfert al secolului al IV-lea. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în [[Vechiul Testament ]] cât şi și în [[Noul Testament]], şiși-au găsit locul în pomenirea plină de recunoştinţă recunoștință a Bisericii (...). Vine apoi şi și vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilaţi asimilați mucenicilor marii asceţi şi asceți și alte personale cunoscute pentru sfinţenia vieţii sfințenia vieții lor.” <ref>H. Delehaye, ''Les origines...'', pp. 95-96.</ref> Această nouă evoluție era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii creștine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiți „[[mărturisitor]]i ai credinței”, iar mai apoi asupra asceților. Mulți scriitori bisericești dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru credință, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conștiinței, mucenicia voinței, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge. <ref>H. Delehaye prezintă această dezvoltare cu un număr important și variat de exemple din scriitorii bisericești în: ''Sanctus...'', cap.3 : «Du martyr au confesseur», p. 109-121. A se vedea și: Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956 : studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228.</ref> ==Citate==*„Sfinții s-au întrupat în Hristos și s-au hristificat, încât au izbutit să înfăptuiască ceea ce Dumnezeu a lăsat ca țel existenței omenești: ei au devenit „dumnezei după har” și „hristoși după har”, așa cum ne-a vestit într-un mod atât de expresiv Sfântul [[Simeon Noul Teolog]].” (Părintele [[Iustin Popovici]]) ==Surse==*[[Hippolyte Delehaye]], ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. *Hippolyte Delehaye, ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.*Edward E. Malone, "The monk and the Martyr", în: ''Antonius Magnus Eremita 356-1956: studia ad antiquum monachismum spectantia'' (=Studia Anselmiana, 38), Pontificium Institutum S. Anselmi, Romae, 1956, pp. 201-228. {{Ref|5}}

{{Notă|1}} În special două, de referinţă, ale bollandistului Hippolyte Delehaye: ''Les origines du culte des martyrs'' (= SH, 20), 2ème édition, 1933 (réimprimé en 2004), VII-443 pp. ; şi: ''Sanctus. Essai sur le culte des saints dans l'Antiquité'' (= SH, 17), 1927 (réimprimé en 1970), VIII-326 pp.<brreferences/>{{Notă|2}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 91.<br>{{Notă|3}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 93.<br>{{Notă|4}} H. Delehaye, ''Les origines...'', p. 94.<br>{{Notă|5}} H. Delehaye, ''Les origines...'', pp. 95-96.<br> 

[[Categorie:SfinţiSfinți|*]]