Modificări

Semnul crucii a fost folosit încă din vremea Bisericii primare, atât în cult cât și, din când în când, ca semn de recunoaștere, de apartenență la comunitatea creștină, ca un semn de prietenie într-un anumit sens, din cauza [[Persecuţii împotriva creştinilor|persecuțiilor]] împotriva creștinilor. Prima referință cunoscută la semnul Crucii apare în scrierile lui [[Tertullian]] (cca. 160-225 d.Hr.), care afirmă despre creștini că "la fiecare pas și la orice mișcare, când intră sau ies, când ne punem hainele și încălțămintea, când mergem la baie, când stăm la masă... în toate lucrările noastre zilnice ne însemnăm pe frunte cu semnul" (''De Corona'', 3). Regăsim la [[Sfinţii Părinţi]] o mulțime de referiri la semnul crucii și de îndemnuri de a-l folosi oricând este posibil.

Pare totuși relativ evident că modul cel mai răspândit de a face semnul crucii era de a se însemna doar pe frunte mai degrabă decât pe toată partea de sus a corpului. Prima atestare scrisă a acestei forme extinse apare în viața Sfintei [[Nina din Capadocia|Nina]], evanghelizatoarea Georgiei, în secolul al IV-lea sau al V-lea: "Sfânta Nina a început să se roage îndelung lui Dumnezeu . Apoi a luat crucea (de lemn) și a atins cu ea capul, apoi picioarele și umerii reginei, făcând semnul crucii (asupra ei) și de îndată a fost vindecată" (''Studia Biblica'', V, 32).

O altă explicație a folosirii formei extinse a semnului crucii este legată de erezia [[monofizitism|monofizită]], condamnată de [[Sinodul al IV-lea Ecumenic|Sinodul de la Calcedon]], ale cărui dogme nu sunt acceptate de către ortodocșii orientali. Conform acestei teorii, interpretarea ar fi următoare: "Folosirea doar a degetului mare sau doar a indexului, care erau aproape inevitabile atâta timp cât se trasa doar un mic semn pe frunte par să fi lăsat loc, pentru motive simbolice, utilizării a două degete (degetul mare și indexul sau indexul și degetul mijlociu), pentru a simboliza cele două naturi și două voințe unite în persoana lui Iisus Hristos. Dar dacă aveau să fie folosite cele două degete, semnul mai mare, cu atingerea frunții, pieptului etc se impunea ca gest firesc. La o dată ceva mai târzie, în cea mai mare parte a Răsăritului, au început să fie folosite trei degete, ori mai degrabă degetul mare plus două degete, în timp ce inelarul și degetul mic erau ținute închise în palmă" (cf. ''Catholic Encyclopedia''). În Armenia și în Rusia timpurie, de exemplu, erau folosite două degete. Totuși momentele precise ale trecerii de la folosirea unui singur deget sau a două degete la folosirea celor trei degete nu este foarte bine documentată în literatura patristică, astfel că nu se pot trage concluzii definitive asupra acestui subiect.