Modificări

'''Schisma Acachiană''' a fost o ruptură scurtă dintre Bisericile [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] şi [[Biserica Romei|Romei]] spre sfârşitul secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea, provocată de publicarea ''Henoticonului'', o încercare a Împăratului [[Zeno (împărat)Imperiul Roman de Răsărit|Zeno]] al Imperiului Împăratului Roman de Răsărit ]] [[Zenon]] de a forţa împăcarea dintre ortodocşi şi [[monofizitism|monofiziţi]] după [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodul de la Calcedon]]. [[Henoticon]]ul a fost pregătit de [[Patriarh]]ul de Constantinopol [[Acachie de Constantinopol|Acachie]] la cererea împăratului spre sfârşitul secolului al V-lea. Numele lui Acachie însoţeşte numele schismei deoarece el a fost piesa centrală actorul principal în disputa ulterioară dintre ZenoZenon, Acachie şi Felix al III-lea al Romei.

Deşi Sinodul de la Calcedon din 451 a stabilit poziţia ortodoxă cu privire la ''monofizitism'' şi l-a considerat ca fiind o [[erezie]], subiectul a rămas un motiv de divizare în Biserică datorită consideraţiilor politicii imperiale pentru încă mulţi zeci de ani. Această erezie era populară în Siria şi Egipt şi creştea în importanţă alte părţi ale Imperiuliui Roman de Răsărit unde Constantinopolul nu era prea îndrăgit. Patriarhul Proterius de Alexandria a fost ucis în anul 457 fiind înlocuit de Timotei al II-lea Aelurus, un monofizit, care a fost înlocuit la rândul lui după ce a murit cu un ortodox, episcopul Ioan I Talaia. După ce Ioan I l-a ofensat pe Zeno Zenon a fost înlocuit în 482 cu Petru Mongus, care înclina spre monofiziţi. De asemenea, tronurile [[Biserica Ortodoxă din Antiohia|Antiohiei]] şi [[Biserica Ortodoxă din Ierusalim|Ierusalimului]] erau ocupate de monofiziţi: Petru Gnafeus (Fullo) şi, respectiv, Teodosie.

Astfel, atunci când a fost înscăunat Zeno Zenon în 474, Patriarhiile de Alexandria, Antiohia şi Ierusalim erau în mâinile unor [[ierarh]]i cu aplecare spre monofizitism. Deşi Zeno Zenon era prieten cu Petru Gnafeus şi era un simpatizant al monofiziţilor, el a urcat pe tron ca apărător al ortodocşilor. Poziţia sa de apărător al ortodocşilor era, în plus, întărită prin aceea că oponentul său, Basiliscus, se declarase un protector al monofiziţilor. Confrutat Confruntat cu o puternică divizare a imperiului său, Zeno Zenon a căutat un mijloc de a împăca părţile în conflict şi de a uni Biserica. Zeno Zenon a trecut de partea episcopilor ortodocşi dar, de asemenea, el dorea să-i împace pe prietenii săi din Egipt şi Siria.

În încercarea de a rezolva această divizare, Zeno Zenon a căutat ajutor la Patriarhul de Constantinopol, Acachie. Acachie sprijinea cauza ortodoxă şi era în graţiile Papei Simplicius al Romei. În plus, Acachie şi Talaia erau inamici deoarece Acachie îl favorizase pe Petru Mongus în defavoarea lui Talaia la scaunul din Alexandria. Astfel, în aceste împrejurări, Zeno Zenon l-a însărcinat pe Acachie cu redactarea unei schiţe de declaraţie de unire care, ulterior, a devenit cunoscută sub numele de ''Henoticon''.

Scrisoarea întărea hotărârile de la [[Sinodul I Ecumenic|Primul]] şi [[Sinodul II Ecumenic|Al II-lea]] Sinod Ecumeniuc, care avuseseră loc în [[Niceea]], respectiv [[Constantinopol]], şi poziţia urmată de participanţii la [[Sinodul III Ecumenic|Al III-lea Sinod Ecumenic]] care avusese loc la Efes. [[Eretic]]ii [[Nestorie]] şi [[Eutihie]] erau condamnaţi iar cele doisprezece capitole ale lui [[Chiril al AlexandreiAlexandriei]] erau reîntărite. Henoticonul afirma că Hristos este Dumnezeu şi om, unul, nu doi. Minunile şi patimile Sale sunt lucrarea unuia (dar nu spunea dacă este persoană sau natură) iar cei care provoacă divizare sau confuzie, sau prezintă fantezii, cum ar fi declararea unei înfăţişări?, erau condamnaţi. Henoticonul mai afirma că unul din [[Sfânta Treime]] s-a întrupat. Textul declaraţiei avea intenţia de a satisface toate părţile în conflict. Totuşi, Henoticonul evita cu grijă să vorbească despre natura sau persoana lui Hristos, ignorând poziţia ortodoxă despre ''un Hristos cu două firi'' şi folosea expresia lui Petru Gnafeus cum că ''unul din Treime s-a întrupat''. Mai mult, scrisoarea cinstea numai primele trei sinoade şi nu menţiona hotărârile de la Calcedon ca o concesie la monofizitism.

Henoticonul nu a dus la împlinirea aşteptărilor lui ZenoZenon. Zeno Acesta a reuşit să-l înduplece pe Acachie să accepte Henoticonul, ceea ce este un fapt remarcabil , deoarece Acachie rămăsese ferm de partea credinţei ortodoxe în timpul confruntării lui Zeno Zenon cu Basiliscus. În schimb disputa sa cu Ioan Talaia şi sprijinul pentru Petru Mongus au făcut să pălească convingerile sale ortodoxe. Henoticon i-a ofensat pe mulţi prin omisiunile sale mai degrabă decât prin afirmaţii. Unii dintre monofiziţi l-au acceptat, în special Petru Mongus, care, în consecinţă, îşi întărea poziţia de Patriarh al Alexandriei, în timp ce rivalul său ortodox, Ioan Talaia era exilat deoarece refuzase să semneze Henoticonul. Ioan a plecat să-şi pledeze cauza la Roma. De asemenea, Petru Gnafeus al Antiohiei a accepta această nouă decizie a lui ZenoZenon. Monofiziţii extremi au respins în totalitate Henoticonul. Biserica Romei a găsit documentul ca fiind total inacceptabil şi l-a respins în întregime. Chiar şi în faţa acestor obiecţii, Zeno Zenon a publicat Henoticonul în 482 şi i-a demis pe episcopii ortodocşi şi monofiziţi extremi care nu refuzau să accepte compromisul.

Apelul lui Ioan Talaia la Roma a adus şi opoziţia acestei biserici la Henoticon. Mai mult, Ioan s-a depărtat de Zeno Zenon şi în 483 a fugit la Roma unde l-a consiliat pe Papa Felix. După ce negocierile lui Felix cu Zeno Zenon şi Acachie au eşuat, Papa a convocat un sinod local în 484 în care l-a demis şi excomunicat pe Acachie.

Drept răspuns, Acachie l-a scos pe Felix din Dipticele sale. După moartea lui Acachie în 489 şi a lui Zeno Zenon în 491, succesorul la tronul imperial, Anastasie I, deşi iniţial şi-a declarat adeziunea la Ortodoxie, nu a putut ajunge la o înţelegere cu Roma la primele negocieri. Peste ani, pe măsură ce Anastasie se apropia de monofiziţi, orice şansă de succes a dispărut. În 518, [[Iustin]] i-a succedat lui Anastasie la conducerea imperiului. Iustin era un sprijinitor ferm al Ortodoxiei şi, împreună cu Patriarhul Ioan de Capadocia, a reuşit să facă progrese în reconcilierea cu Roma. În [[28 martie]] 519, a avut loc o reunire a bisericilor care includea şi scoaterea numelor lui Acachie, Anastasie şi Zeno Zenon din diptice.