Modificări

În anul următor, 1594, Mihai a aderat la „Liga Sfântă”, o alianță militară creștină constituită la inițiativa Papei Clement al VIII-lea și îndreptată împotriva expansiunii Imperiului Otoman în Europa. Din ligă făceau parte Sfântul Imperiu Romano-German, Statul Papal, Spania și ducatele italiene Ferrara, Mantova și Toscana. Ulterior a aderat la această alianță și principatul Transilvaniei, precum și Moldova (la 16 septembrie 1594). Aderarea Țării Românești la „Liga Sfântă” a dus la izbucnirea unei revolte antiotomane (13 noiembrie 1594), în cursul căreia a fost masacrată întreaga garnizoană otomană staționată pe atunci în București și creditorii veniți din Istanbul pentru a-și recupera sumele pe care Mihai le împrumutase de la ei pentru a obține tronul. Imediat după aceasta, el pornește o serie de atacuri împotriva Imperiului Otoman, atacând raielele (cetățile turcești) de pe ambele maluri ale Dunării (Giurgiu, Hârșova, Silistra, Rusciuk). Obține apoi trei victorii asupra tătarilor, care invadaseră Țara Românească la solicitarea Înaltei Porți, la Putineiu, Stănești și Șerpătești, în ianuarie 1595.<ref>Nicolae Iorga, ''Istoria lui Mihai Viteazul'', 1979, p. 149</ref>

Înfrângerile din iarna 1594-1595 l-au determinat pe sultanul Mehmed al III-lea să trimită în vara anului 1595 o nouă oaste peste Dunăre, pentru pedepsirea lui Mihai. O mare armată turcă, sub comanda lui Ferhat Pașa, a pornit spre Dunăre. Odată ajunsă pe malul drept al Dunării, la Rusciuk, comanda întregii oștiri a fost preluată de marele-vizir Sinan Pașa. Mărimea armatei otomane diferă de la o sursă la alta; astfel Nicolae Bălcescu, citând surse contemporane, spune că: „Într-adevăr, armata lui [Sinan] era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”<ref>Nicolae Bălcescu, ''Românii supt Mihai Voievod Viteazul'', [1848], cap. Călugărenii, XIII</ref>. Fără să mai aștepte întăririle promise de Sigismund Báthory, Mihai a luat decizia de a opri înaintarea otomană spre București, atacând oastea lui Sinan Pașa, net superioară numeric, în vestita bătălie de la Călugăreni. Mihai se baza doar pe oastea țării (circa 9000 de oameni) și pe cei 7000 de secui înarmați cu archebuze, conduși de Albert Király, având în total maximum circa 16.000 de ostași. Bătălia de la Călugăreni ([[13 august]] 1595), o importantă victorie tactică a românilor, a scos în evidență remarcabilele calități militare ale lui Mihai, prin folosirea judicioasă a posibilităților oferite de terenul împădurit și mlăștinos de pe valea râului Neajlov și punerea în practică pe câmpul de luptă a unor manevre rapide de concentrare a forțelor proprii acolo unde era mai necesar.<ref>[http://www.crestinortodox.ro/credinta/mihai-viteazul-mare-comandant-stralucit-diplomat-bun-crestin-140798.html Ștefan Popa, ''Mihai Viteazul - mare comandant, stralucit diplomat si bun crestin''], CrestinOrtodox.ro, 27 mai 2013</ref> Pe plan strategic însă, bătălia de la Călugăreni nu a reușit decât să întârzie înaintarea otomană, turcii, în frunte cu Sinan Pașa, ocupând Bucureștii (unde s-au instalat în [[Mănăstirea Radu Vodă]]) și Târgoviștea.<ref>Florin Constantiniu, ''O istorie sinceră a poporului român'', 2011, pp. 134–135.</ref> Mihai s-a retras temporar în munți, așteptând sprijinul militar promis de Sigismund Báthory. Primind acest sprijin, Mihai Viteazul a preluat comanda unei armate puternice cu care i-a alungat pe turci din Târgoviște (5–8 octombrie 1595) și apoi din București (12 octombrie 1595), după care le-a provocat pierderi grele în retragerea lor peste Dunăre, în bătălia de la Giurgiu (15–20 octombrie 1595). Luptele împotriva otomanilor au continuat și în iarna anului 1596, când Mihai a făcut mai multe incursiuni la sud de Dunăre, distrugând cetățile turcești de la Vidin, Plevna, Nicopole și Babadag.<ref>Giurescu, ''Istoria Românilor'', 2007, p. 189.</ref>