Birocrați, renameuser, Administratori
14.991 de modificări
Modificări
m
→Domnia
Au urmat câțiva ani de pace, datorită pe de o parte impasului în care intrase Liga Sfântă după înfrângerea gravă suferită în Bătălia de la Keresztes (1596) și pe de altă parte reușitei diplomatice a lui Mihai Viteazul în negocierile cu Înalta Poartă (prin care, în schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, i se recunoștea domnia pe întreaga durată a vieții sale).<ref>Constantin C. Giurescu, ''Istoria României în date'', București, 1971, pag. 129.</ref> Mai mult, la 9 iunie 1598 Mihai a încheiat la [[Mănăstirea Dealu]] un tratat cu trimișii împăratului Rudolf al II-lea, tratat prin care Imperiul Habsburgic se obliga să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și îi recunoștea caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului. Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory. În acești ani de pace Mihai Viteazul s-a preocupat de refacerea țării, pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și jafurile la care s-au dedat turcii în campania din 1595, aducând Țara Românească într-o stare critică din punct de vedere economic. Cu visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe care a considerat-o vitală pentru stoparea depopulării țării: „legământul lui Mihai Vodă”, prin care rumânii (țăranii fără pământ) erau obligați să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment, soluție mult criticată mai târziu (în secolele XIX și XX). Țara s-a refăcut treptat. Din acea perioadă datează și [[ctitor]]iile cele mai importante ale lui Mihai Viteazul.
Anii de pace nu au durat însă prea mult. În vara anului 1599, Mihai, simțindu-și țara amenințată din toate părțile (în Moldova urcase pe tron Ieremia Movilă, devotat polonezilor, aliați pe atunci cu Imperiul Otoman, iar în Transilvania, Sigismund renunțase la tron în favoarea vărului său, Andrei Báthory, de asemenea înclinat către politica polonă) a trimis soli la împăratul Rudolf al II-lea pentru a-i solicita încuviințarea punerii în practică a planului său de îndepărtare de la domnie a principelui Transilvaniei și a domnului Moldovei și de a reactiva astfel flancul sudic al Ligii Sfinte. Primind încuviințarea cerută, în toamna aceluiași an Mihai Viteazul intră în Transilvania cu armata sa compusă din români, dar și din mercenari secui, sârbi etc. și obține o victorie decisivă în Bătălia de la Șelimbăr (18/28 octombrie 1599), lângă Sibiu, asupra lui Andrei Báthory. La 1 noiembrie 1599 își face intrarea triumfătoare la Alba Iulia, capitala de atunci a Transilvaniei. Deși Dieta Transilvaniei l-a recunoscut doar ca guvernator imperial (în actele redactate în limba latină fiind numit ''Transylvaniae locum tenens''), Mihai a fost conducătorul de facto al Transilvaniei timp de zece unsprezece luni. În actele emise de el, în [[limba slavonă]], el se intitulează „Domn al Țării Românești și al Ardealului”.<ref>Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Șerban Papacostea, ''Istoria României'', Editura Corint, București, 2002, p. 189. ISBN 973-653-215-1</ref>
===Sfârșitul===
