14.992 de modificări
Modificări
→Încercări ulterioare de reconciliere: completări
Marea Schismă din 1054 a marcat o ruptură fără precedent între Biserica apuseană și cea răsăriteană, fiind resimțită ca un eveniment dureros de către majoritatea creștinilor. Foarte mulți credincioși sperau însă într-o reunire a Bisericilor și într-o comuniune asemenea celei din timpurile patristice. „''Nu cred că greșelile latinilor sunt așa de multe și atât de grave, încât să poată motiva o schismă între Biserici''”, spunea Teofilact al Bulgariei (+ 1108), iar egumenul cunoscutei mănăstiri italiene de la Monte Casino, Bruno de Segni spunea pe la 1150: „''Credem cu tărie că în ciuda tuturor diferențelor de tradiție și de obiceiuri, între Biserici poate exista o singură familie legată indisolubil de capul ei, Hristos, după care prin credința în El formează și Biserica un singur trup''”<ref>Rămureanu, I., Șesan, M., Bodogae, T., ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, București, 1993</ref>.
===Primele încercări de reunire===
Încercările de reconciliere dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea apuseană, au avut nu numai motive religioase ci și politice (cel puțin în Evul Mediu). [[Imperiul Bizantin|Împărații bizantini]], care cu greu mai puteau înfrunta expansiunea popoarelor turcice, au fost nevoiți să ceară sprijin militar de la puterile apusene; acestea condiționau însă acordarea acestui sprijin de reunificarea celor două Biserici sub autoritatea supremă a papei de la Roma. Astfel, în urma dezastrului de la Manzikert (26 august 1071, când însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, iar bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică) împăratul Mihail al VII-lea Duca (1071-1078) a căutat o apropiere față de papa Grigore al VII-lea cerându-i ajutor împotriva turcilor și făcând prima încercare de reunire. Papa Grigore al VII-lea, în celebrele sale ''Dictatus Papae'', a impus însă un alt mod de a privi lucrurile, în sensul că [[scaun]]ul Romei este ecumenic și deci nu are nevoie de [[sinoade ecumenice]], iar în această calitate el este deasupra puterii politice, idee care va fi susținută și ajunsă la apogeu în timpul papei Inocențiu al III-lea.<ref>[http://www.episcopiacaransebesului.ro/articole.php?article_id=42 Pr. Prof. Rusalin Isac: ''Încercări de unire între secolele XI-XIV''.]</ref>
În fapt, papa Grigore al VII-lea a pus bazele noii atitudini a papalității față de ortodocși. Era o atitudine cu două fețe: una de speculare a situațiilor grele pentru bizantini și de unire acceptată; alta de aprobare și favorizare a unor planuri de cucerire a Imperiului Bizantin și de unire silită. Deși sunt două moduri de a proceda, ele trebuiau totuși să ducă la același rezultat: unire forțată, cauzată de primejdii creștine sau necreștine.<ref>Lucian Gafton, ''Agravarea schismei prin încercările de unire în secolele XI-XV'', Revista ''Ortodoxia'', VIII (1956), nr. 3, p. 399</ref> O scrisoare a lui Grigore al VII-lea către regele împăratul german Henric al IV-lea demonstra clar intențiile sale unioniste: „''Ceea ce mă îndeamnă foarte mult la acesta, este faptul că Biserica de Constantinopole, care e despărțită de noi în chestiunea Sfântului Duh, așteaptă împăcarea ei cu Scaunul apostolic''”. Papa Grigore al VII-lea nu a reușit însă să-și concretizeze planurile de reunire sub egida papală, atât din cauza conflictelor pe care le avea cu normanzii care se stabiliseră în sudul Italiei și în Sicilia (iar ulterior și cu împăratul german Henric al IV-lea, conflict denumit ulterior „cearta pentru investitură”), cât și opoziției majorității ortodocșilor, care nu acceptau ca episcopul Romei să fie mai mult decât „''primus inter pares''”. În plus, odată cu urcarea pe tronul Bizanțului a împăratului Alexie I Comnen (1081-1118), are loc o adevărată renaștere a [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]] atât de greu încercat în perioada anterioară.
==Note==
