Modificări

{{În cursArticol de calitate}}'''Marea Schismă''' este separarea canonică şi și întreruperea comuniunii liturgice dintre [[Biserica Romei]] (acum [[Biserica Romano-Catolică]]) şi și Bisericile patriarhiilor de la [[Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Antiohia]] şi și [[Ierusalim]] (în prezent, [[Biserica Ortodoxă]]). Ruptura definitivă a raporturilor formale a avut loc în anul 1054.

Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți ulterior [[patriarh]]i: [[Listă a episcopilor Romei|episcopul Romei]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|episcopul Alexandriei]] și [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|episcopul Antiohiei]]. Lor li s-au alăturat ulterior [[Listă a patriarhilor Constantinopolului|episcopul Constantinopolului]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|episcopul Ierusalimului]], confirmați în cadrul [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon]] din 451. Aceşti Acești cinci [[întâistătător]]i alcătuiau [[Pentarhia]].

Cauzele schismei sunt mai multe, întinzându-se pe o lungă perioadă de timp şi și provenind cu mult înainte de purtătorii de cuvânt ai celor două Biserici (de Răsărit şi și de Apus) din timpul Marii Schisme, care au fost patriarhul [[Mihail Cerularie]] al [[Constantinopol]]ului şiși, respectiv, papa Leon al IX-lea.

Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „''primus inter pares''” s-a acentuataccentuat, ei începând să intervină în [[Jurisdicție|jurisdicțiile]] altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Ei și-au luat titlul de „''[[Papă]]''”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sf. Siricius (384-399).<ref>[http://www.religionfacts.com/christianity/history/papacy.htm ReligionFacts - History and Development of the Papacy]</ref>

Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul [[Pentarhie|Pentarhiei]]. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat ca argument ideologic așa zisa ''[[Donatio Constantini]]'' („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui [[Constantin cel Mare]], inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretenţiile pretențiile teritoriale şi jurisdicţionale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin ''cel Scurt'', formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. ''De jure'', acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]]; ''de facto'' actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei.

În ce privește chestiunile legate de [[dogmă]], unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o [[Sinod Ecumenic|Sinoadele Ecumenice]]. De remarcat faptul că și la [[Sinodul VII Ecumenic|ultimul Sinod Ecumenic]], ale cărui lucrări s-au desfășurat la [[Niceea]] în anul 787, reprezentanții papei [[Adrian I al Romei|Adrian I]] l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, [[Tarasie al Constantinopolului|Sf. Tarasie]] [[Mărturisitor]]ul, susținând condamnarea [[iconoclasm]]ului ca fiind o [[erezie]] şi și restabilirea cultului sfintelor [[icoane]].

Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin - cel carolingian. În anul 797, susținătorii [[Irina Împărăteasa|Împărătesei Irina]] l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul în care au apărut două imperii creştinecreștine: [[Imperiul Roman de Răsărit]] (BizanţulBizanțul) şi și ''Sfântul Imperiu Roman'' (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în ''Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană''). Carol cel Mare , în calitatea sa de „''Patricius Romanorum''”, apoi de „''Imperator renovati Imperii Romani''” a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Astfel, în anul 794 el a convocat un [[sinod]] la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai [[Adrian I al Romei|Papei Adrian I]]. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei: unele din hotărârile celui de-[[Sinodul VII Ecumenic|al șaptelea Sinod Ecumenic]] sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul ''[[Filioque]]'' este introdus în [[Crezul|Simbolul credinței]].

În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene şi și cea Apuseană se acutizaseră. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicţionale jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei şi și Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalţi celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceştiaaceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). De asemenea, [[Biserica din Constantinopol|Patriarhul Constantinopolului]] [[Mihail Cerularie]] intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană şi și cea [[Biserica din Constantinopol|Constantinopolitană]]), în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[euharistie]].<ref>[http://www.newadvent.org/cathen/10273a.htm Enciclopedia Catolică - Michael Cærularius]</ref>

Conflictul s-a adâncit şi și mai mult atunci când Biserica de la Roma a reuşit reușit să impună folosirea limbii latine la [[Slujbele de peste zi|slujbele religioase]] printre creştinii creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacţionat reacționat obligând bisericile latinilor din [[Constantinopol]] să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. În corespondenţa corespondența care a urmat pe această temă între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Cerularie "''Patriarh Ecumenic''", iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de "''Frate''" în loc de "''Tată''". Deşi Deși mai târziu Mihail Cerularie a încercat să medieze aceste probleme, Leon nu a vrut să facă nici o concesie în această privință.

În 1054 papa Leon al IX-lea a trimis o delegaţie delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (care mai era însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia şi și de arhiepiscopul Petru de Amalfi<ref name="Historia">[http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cand-au-aflat-crestinii-se-impart-catolici-ortodocsi ''Historia'' - George Rădulescu: ''Când au aflat creştinii creștinii că se împart în catolici şi ortodocşiși ortodocși'']</ref>) la Constantinopol pentru a se confrunta în mod oficial cu patriarhul Mihail. Sosind la Constantinopol în aprilie 1054, delegaţii delegații papei s-au simţit jigniţi simțit jigniți de primirea care li s-a făcut şi și au părăsit brusc palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare a papei către Mihail Cerularie, scrisoare al cărei conţinut conținut l-a umplut de mânie pe acesta. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate şi și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegaţia delegația papală<ref>John Julius Norwich, ''The Normans in the South 1016-1130'', Longmans, Green and Co., 1967, p. 102</ref>.

Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegaţia delegația papală a dus la măsuri extreme. La [[16 iulie]] 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de [[excomunicare]] pe [[altar]]ul [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol]], scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegaţia delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe [[16 aprilie]], scrisoarea de excomunicare nu era o ''bulă papală'' propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie a convocat la 24 iulie 1054 un [[sinod]] chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, în cadrul căruia a rostit [[anatema]] asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida şi și a celorlalţi trimişi celorlalți trimiși ai Romei, şi și a ordonat eliminarea numelui papei din ''diptice'', marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.<ref name="World History"/>

Din punct de vedere strict al [[Drept canonic|dreptului canonic]] se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane şi și nu a Bisericilor de Răsărit şi și de Apus.

Papa Grigore al VII-lea nu a reușit însă să-și concretizeze planurile de reunire sub egida papală, atât din cauza conflictelor pe care le avea cu normanzii care se stabiliseră în sudul Italiei și în Sicilia (iar ulterior și cu împăratul german Henric al IV-lea, conflict denumit ulterior „cearta pentru investitură”), cât și opoziției majorității ortodocșilor, care nu acceptau ca episcopul Romei să fie mai mult decât „''primus inter pares''”. În plus, odată cu urcarea pe tronul Bizanțului a împăratului Alexie I Comnen (1081-1118), are loc o adevărată renaștere a [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]], atât de greu încercat în perioada anterioară. Acest împărat a reușit să refacă armata, bazându-se pe sistemul donațiilor feudale, și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi în Asia Mică. Bun diplomat, Alexie I Comnenul a reușit să înlăture dublul pericol normand și papal ce amenința Imperiul Bizantin, printr-o alianță cu împăratul german Henric al IV-lea. În aceste condiții, nu mai exista interesul politic pentru reconcilierea dintre cele două Biserici, cea răsăriteană și cea apuseană. ===În perioada cruciadelor===La doi ani după începutul primei cruciade, papa Urban al II-lea a convocat un sinod la Bari (1098), unde, în urma pledoariei lui Anselm de Canterbury în favoarea lui ''[[Filioque]]'', s-a hotărât excomunicarea împotriva celor care ar fi negat această formulare dogmatică.<ref name="Rămureanu"/> Acest fapt a ridicat noi obstacole în calea unei reconcilieri a Bisericilor. Tentativele de reconciliere au continuat totuși. Astfel, împăratul Alexie I Comnenul și-a exprimat dorința de a primi coroana imperială din mâinile papei. Papa Pascal al II-lea a fost de acord, dar cu condiția ca patriarhul din Constantinopol să recunoască primatul scaunului apostolic, iar vechile teritorii aflate la început sub [[jurisdicție]] romană să-i fie retrocedate. Tratativele purtate au fost însă sortite eșecului. În timpul primei cruciade (1096-1099) relațiile dintre [[Imperiul Roman de Răsărit]] și cruciații apuseni au fost, inițial, de colaborare. Împăratul Alexie I Comnenul, al cărui principal scop era recucerirea de la turcii selgiucizi a teritoriilor pierdute, spera să poată prelua controlul asupra cruciaților. În schimbul sprijinului acordat pentru traversarea Mării Marmara spre Asia Mică și a proviziilor livrate, Alexie le-a cerut conducătorilor cruciați să-i jure supunere și să cedeze Imperiului Bizantin orice teritorii recucerite de la turcii selgiucizi. Căpeteniile cruciaților, deși la început au refuzat, au trebuit să respecte aceste condiții, după mai multe compromisuri și după ce aproape că au izbucnit lupte în [[Constantinopol]] și în vecinătatea acestuia. Ei (cu excepția contelui Raimond al IV-lea de Toulouse) au depus jurământ de credință împăratului Alexie. Armata bizantină, condusă de generalul Tatikios, s-a alăturat cruciaților în marșul lor prin Asia Mică. Primul obiectiv era [[Niceea]], vechi oraș bizantin, ocupat de turcii selgiucizi. Alexie, temându-se că luptătorii cruciați vor jefui Niceea și o vor distruge, a acceptat în secret predarea orașului; cruciații s-au trezit astfel cu stindardele bizantine fluturând pe zidurile cetății. Lor nu li s-a permis să ia pradă din oraș, iar accesul în oraș era redus la mici cete, escortate de bizantini. Această situație a dus la o nouă escaladare a tensiunilor dintre cruciați și bizantini.<ref>Asbridge, Thomas (2004). ''The First Crusade: A New History''. Oxford, pp. 126–130. ISBN 0-19-517823-8.</ref> După cucerirea Ierusalimului (1099), cruciații nu numai că nu și-au respectat jurământul de de credință față de împăratul Alexie, dar au înființat în orient Regatul Ierusalimului și alte „state cruciate” (la Edessa, Antiohia și Tripoli) pe teritorii care aparținuseră Imperiului Bizantin. Mai mult, la Ierusalim a fost instalat un „patriarh latin”, ceea ce a dus la o rupere aproape completă a relațiilor cu Constantinopolul.<ref>Steven Runciman, ''A History of the Crusades, vol. 2: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East, 1100-1187'', Cambridge University Press, 1951.</ref> Menținerea schismei a fost profund influențată de evenimentele de la începutul secolului al XIII-lea. Imperiul Bizantin a primit o grea lovitură din partea foștilor aliați apuseni: la [[12 aprilie]] 1204 [[Constantinopol]]ul a fost cucerit de către cruciați. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala ''Imperiul Latin de Constantinopol''. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia ''Comnen'', care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia ''Duca'' a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia ''Lascaris'' a ajuns la [[Niceea]], recucerind o parte din Asia Mică. ===Cele trei sinoade „unioniste”===Împărații din dinastia Lascaridă stabilită la [[Niceea]], care se considerau adevărații succesori ai [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]] și se aflau în conflict deschis cu „împărații latini” din [[Constantinopol]], au încercat și ei la un moment dat să reconcilieze cele două Biserici. Astfel, între 1232-1254, la inițiativa lui [[Ioan Duca Vatațis|Ioan Duca al III-lea Vatațis]] (1222-1254) s-au ținut trei [[sinod|sinoade]] „unioniste” la [[Niceea]]. Îndemnat de împărat, patriarhul Gherman al II-lea i-a trimis o scrisoare papei Grigore al IX-lea în care deplângea starea umilă a clerului din „Imperiul latin” de la Constantinopol, exprimându-și în final dorința unei păci între Biserici.<ref name="Isac"/> În răspunsul său, Grigore al IX-lea insistă pe primatul papal, veșnica obsesie a pontifilor romani. El face o adevărată teorie a „celor două săbii”: bazându-se pe pronumele „a ta” din cuvintele lui Iisus către Petru „bagă sabia în teacă”, papa susține că nu numai sabia spirituală ci și sabia materială îi aparține tot papei de la Roma.<ref>Pr. Dr. Ioan Zugrav, ''Încercările de unire'', Cernăuţi, 1922, p. 22.</ref> Odată cu această scrisoare sosesc la Niceea și trimișii oficiali ai papei: doi călugări dominicani și doi franciscani, care au participat la așa zisele sinoade „unioniste” de la Niceea, sinoade care nu au dus însă la nici un rezultat concret. Contactele au continuat și în timpul papei Inocențiu al IV-lea, care în lupta sa cu împăratul romano-german Frederic al II-lea (1220–1250), a fost silit să apeleze la ajutorul lui Ioan Duca Vatațis, încercând să-l scoată pe acesta din alianța lui cu Frederic și să realizeze unirea Bisericilor. Ioan Duca Vatațis, fiind însă ginerele lui Frederic, a refuzat o alianță militară cu papalitatea, dar s-a aratat din nou dispus să discute problema unirii Bisericilor. O situția critică avea să apară în anul 1253, când papa a lansat ideea unei cruciade împotriva lui Ioan Duca al III-lea Vatațis. În această situație împăratul a trimis o nouă delegație la Roma; el cerea retrocedarea Constantinopolului și restituirea sediilor patriarhale ortodoxe, oferind în schimb unirea Bisericilor concretizată în opt puncte, printre care și recunoașterea primatului papal. Moartea papei Inocențiu al IV-lea în 1254, a lăsat însă fără urmări această inițiativă. În plus, prin urcarea pe tronul bizantin de la Niceea, în același an, a lui Teodor al II-lea Lascaris, om cu o vastă erudiție și convingeri teologice ferme, care nu accepta unirea Bisericilor decât în urma discutării în sinoade a problemelor dogmatice în litigiu, aceste ultime încercări ale papalității de a-și impune supremația eșuează repede.<ref>Pr. Dr. Ioan Zugrav, ''Încercările de unire'', Cernăuţi, 1922, pp. 23-24.</ref> ===După eliberarea Constantinopolului===Dintre formațiunile statale bizantine apărute după cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin: după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', București: Editura Minerva, 1976</ref> La [[25 iulie]] 1261 oștile bizantine au eliberat Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al ''Imperiului Latin de Constantinopol'', iar la [[15 august]] 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin).<ref name="Runciman">Steven Runciman, ''The last Byzantine Renaissance'', Cambridge: Cambridge Univ. Press, 1970</ref> Abuzurile ocupanților „latini” ai Constantinopolului, din perioada de 57 de ani în care au stăpânit cetatea, au lăsat urme adânci în memoria colectivă a bizantinilor ortodocși; s-a ajuns până acolo încât două secole mai târziu, când capitala era asediată de turcii otomani, unii dintre bizantini să spună: „''mai bine turbanul sultanului decât mitra papei!''<ref>Steven Runciman, ''Căderea Constantinopolului - 1453'' (ediția a II-a), Editura Enciclopedică, București, 1991, p. 34.</ref> După recucerirea Constantinopolului și îndepărtarea pericolului reprezentat de turcii selgiucizi (datorită atât fărâmițării interne a statului acestora cât și invaziilor mongole) se părea că [[Imperiul Roman de Răsărit]] (Bizantin) a intrat într-o nouă perioadă de pace, propice dezvoltării religiei, artelor și literaturii. Însă, la începutul secolului al XIV-lea, un nou pericol extern a apărut pentru Imperiul Bizantin: turcii otomani. Sub sultanul Osman I (considerat fondatorul imperiului otoman și cel care i-a dat numele), aceștia s-au extins în Asia Mică (Anatolia) până la granițele Imperiului Bizantin. Tot în timpul lui Osman I, capitala otomană a fost mutată la Bursa și a fost bătută prima monedă, ceea ce demonstra forța economică și politică a noului stat. Foarte curând, turcii otomani au început să cucerească una după alta majoritatea ''thémelor'' (provincii militare) bizantine din Anatolia, iar spre sfârșitul secolului al XIV-lea și-au început expansiunea în Europa, cucerind Adrianopolul în 1362 și Tesalonicul în 1387. În 1389, victoria obținută de turci în bătălia de la Kosovo Polje („Bătălia de la Câmpia Mierlei”) a marcat sfârșitul Țaratului Sârb, iar prin victoria din bătălia de la Nicopole (1396), obținută în fața unei coaliții formate din cavalerii cruciați apuseni, Regatul Ungariei și Țara Românească, turcii și-au asigurat supremația strategică în sud-estul Europei.<ref name="Gibbon"/> Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) a rezistat aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala [[Constantinopol]], cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee. În aceste condiții, împărații bizantini au căutat din nou să obțină sprijin de la creștinii apuseni, dar aceștia au condiționat iarăși sprijinul lor militar de unificarea celor două Biserici. Biserica răsăriteană (bizantină) deși se opunea ferm uniunii „politice” (așa cum o vedea papalitatea), nu era principial opusă ideii unei uniuni negociate și încheiate conform vechilor uzanțe: pentru aceasta, ea cerea întrunirea unui [[sinod ecumenic]] în care spera, în ceea ce o privește, să facă să prevaleze Ortodoxia. Multă vreme papii au refuzat ideea unui sinod în care cele două părți să fie reprezentate în mod egal, totuși, ideea a reapărut la începutul secolului al XV-lea. Sinodul, reunit mai întâi la Ferrara, apoi la Florența (1438-1439), constituia astfel, prin el însuși, o adevărată victorie morală pentru Biserica Răsăriteană.<ref name="Meyendorff">[http://www.crestinortodox.ro/religie/schisma-tentativele-unificare-69538.html Jean Meyendorff: ''Schisma si tentativele de unificare''].</ref> Delegația venită de la Constantinopol avea în fruntea ei chiar pe împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog (1425 - 1448) și pe patriarhul [[Iosif al II-lea al Constantinopolului]] și cuprindea 23 de mitropoliţi şi delegaţi teologi din Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Discuțiile teologice purtate în cadrul [[Sinodul de la Ferrara-Florența|Sinodul de la Ferrara-Florența]] au arătat dificultatea unui acord de fond: spiritele nu erau pregătite să-și revizuiască pozițiile adoptate. Mai cu seamă problema relativă la ''[[Filioque]]'' era blocată de deciziile dogmatice luate deja de Biserică romano-catolică, pe care aceasta refuza să le retracteze. Cât despre problema primatului papal, ea nu a fost nici măcar discutată serios. După câteva luni de dezbateri, bizantinii se găseau în fața unei alternative: să cedeze în fața punctului de vedere papal sau să întrerupă tratativele și să rămână singuri în fața pericolului otoman. Presiunile politice au înclinat balanța în favoarea primei soluții și, în cele din urmă, reprezentanții Bisericii răsăritene au cedat și au semnat actul unificării. Dintre delegați, numai mitropolitul [[Efes]]ului, Marcu Evghenikos, a refuzat să semneza actul de unire. Un alt [[teolog]] răsăritean eminent, Ghenadie Scholarius (viitorul patriarh al Constantinopolului între 1453-1464), părăsise Florența înainte de sfârșitul dezbaterilor, iar patriarhul Iosif al II-lea murise chiar în timpul lucrărilor sinodului. După revenire acasă, majoritatea delegaților răsăriteni și-au renegat semnătura din actul unificării în fața dezaprobării generale a poporului, care prefera jugul turcesc apostaziei. Mitropolitul Kievului, Isidor, revenit în Rusia, a fost întemnițat; a reușit, cu mare greutate, să se refugieze la Roma. Împăratul Ioan al VIII-lea Paleolog și urmașul sau, Constantin al XI-lea, au rămas credincioși unificării, dar nu au îndrăznit să o proclame oficial până în 1452, când Constantin al XI-lea, sub presiunea armatelor turcești care înconjuraseră deja Constantinopolul, a proclamat solemn, în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], unirea celor două Biserici.<ref name="Meyendorff"/> La [[29 mai]] 1453 [[Căderea Constantinopolului|Constantinopolul era cucerit]] de către forțele Imperiului Otoman. Turcii, conduși de sultanul Murad al II-lea, au pus astfel capăt existenței milenare a Imperiului Roman de Răsărit. Împăratul [[Constantin al XI-lea]] a murit ca un [[martir]] creștin, apărând eroic zidurile cetății. Noul patriarh, Ghenadie Scholarius, a renegat „[[Sinodul de la Ferrara-Florența|unirea de la Florența]]”, iar Marea Schismă a continuat.<ref name="Meyendorff"/> ===În perioada modernă===În 1964, [[Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului|Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului]] [[Atenagora I (Spirou) al Constantinopolului|Atenagora I]] s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la [[Ierusalim]]. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054. A fost un pas semnificativ spre restaurarea comuniunii dintre Biserica apuseană și cele răsăritene, urmând apoi ''Declaraţia Comună Catolică-Ortodoxă'' din 1965, care a fost citită public la 7 decembrie 1965, simultan la o şedinţă publică la Conciliul Vatican II în Roma şi într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul). Declaraţia nu a încheiat schisma, dar a arătat dorinţa de reconciliere dintre cele două biserici. Urmașul lui Atenagora I, [[Dimitrie I al Constantinopolului]] a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987 Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă [[Crezul Niceo-Constantinopolitan]], în varianta sa originală, fără adaosul ''[[Filioque]]''. În mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România. Întâmpinându-l, [[Patriarh]]ul [[Biserica Ortodoxă Română|Bisericii Ortodoxe Române]], [[Teoctist (Arăpașu) al României|Teoctist]], a declarat: „''Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine''”. În declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, dată publicității la Vatican, se specifica: „''Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile bogate slave și bizantine ale Răsăritului, și Biserica Romei, care, în componența sa latină, exprima vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradițională și așa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman''”.<ref>[http://www.crestinortodox.ro/teoctist/patriarhul-teoctist-papa-ioan-paul-ii-impreuna-pentru-unitatea-bisericii-71295.html CrestinOrtodox.ro: ''Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea, împreună pentru unitatea Bisericii''.]</ref> ==Notebibliografice==