Modificări

{{SfintiSfinți

Sfântul '''Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul)''' este unul dintre cei mai recenți [[sfinți]] din [[Biserica Ortodoxă Română]], cu metania din [[Mănăstirea Neamț]], care s-a nevoit 24 de ani în [[Ţara Țara Sfântă]], atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană. Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în [[calendar]]ul ortodox la data de [[5 august]].

S-a născut la [[23 iulie]] 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Ecaterina și Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinți. Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea "Iliuță"„Iliuță”. La 6 luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie își dă sufletul. După doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinții. El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, [[postul]], cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești. În 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii.

Primii ani de școală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul "Mihail Kogălniceanu" „Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și liceul "Dimitrie Cantemir" „Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

Dorul spre Împărăția lui Dumnezeu și al vieții [[pustnicEremit|pustnicești]]ești, după exemplul și pilda Părinților care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viața monahicească. În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de [[Teologie]] din Cernăuți, ca să-l facă [[preot]]. Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: "Nu„Nu, eu vreau să mă fac călugăr!" ” După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: "Mănăstirea„Mănăstirea!" ” Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet. În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de [[Ziua Domnului|duminică]], și, călăuzit de [[Duhul Sfânt]], a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.

[[ImageImagine:John of Neamt.jpg|thumb|left|Ioan Iacob Hozevitul]]Între anii 1934-1935 1934–1935 își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie. După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la [[mănăstire]], continuând aceeași ascultare. La [[8 aprilie]] 1936, în [[Miercurea Mare]], [[rasoforTreptele_călugăriei#Rasoforul|rasoforul]]ul Ilie Iacob este tuns în monahism de [[arhimandrit]]ul [[Valerie Moglan]] (viitor arhiereu vicar la Iași), în biserica mare a mănăstirii cu hramul [[Înălțarea Domnului]] – ctitorie a voievodului [[Ştefan Ștefan cel Mareși Sfânt]] – primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan. Naș și [[Duhovnic|părinte duhovnicesc]] i-a fost [[ieromonah]]ul [[Ioachim Spătarul]], egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.

Dorind viață [[pustnicEremit|pustnicească]]ească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru [[Iisus Hristos]], fericitul monah Ioan Iacob pleacă în [[Ţara Țara Sfântă]] împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an. După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și [[Mormântul Domnului]], cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului. Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la [[Mănăstirea Neamț]], fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Mănăstirea [[Sfântul Lavra Sf. Savacel Sfințit]] de lângă [[Betleem]], timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli. Prima [[ascultare]] în obștea Sfântul Sava a fost cea de [[paraclisier]]. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă. De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de [[Smerenia|smerenie]] și [[Mila|milă]] față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu [[Iubirea|dragoste]] atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.

Duhovnicul lui, [[ieroschimonah]]ul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Ţara Țara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în [[chilie]] cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta [[Sfânta Evanghelie]] și din scrierile [[Sfinții Părinți|Sfinților Părinți]]. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Ţara Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940 1939–1940 fericitul [[pustnicEremit|sihastru]] Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul [[Qumran]], aproape de [[Marea Moartă]]. Aici a cunoscut pe [[monahCălugăr|monahul]]ul [[Ioanichie Pârâială]], care i-a rămas [[ucenic]] credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe [[ispităIspita|ispite]]. Între anii 1940-1941, din cauza războiului, [[Cuvios]]ul Ioan a stat cu mai mulți călugări din [[Ţara Sfântă]] într-un lagăr pe [[Muntele Măslinilor]]. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.

În anul 1947 este hirotonit [[diacon]]Între anii 1940–1941, la [[13 mai]]din cauza războiului, în [[Biserica Sfântului MormântCuvios]], ul Ioan a stat cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului [[Victorin Ursache]], superiorul Așezământului Românesc mai mulți călugări din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de [[Patriarhia RomânăȚara Sfântă]] egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de într-un lagăr pe [[valea IordanuluiMuntele Măslinilor]] (înființat atunci de Patriarhia română). Fiind eliberat, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristosse reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.

Timp de 5 aniÎn anul 1947 este hirotonit [[diacon]], cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbela [[13 mai]], în limba română[[Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim)|Biserica Sfântului Mormânt]], a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului [[pelerinVictorin Ursache]]i; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească superiorul Așezământului Românesc din schitIerusalim. În același an, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de suflet. Noaptea, însăarhiereul Irinarh, se nevoia singur, neștiut fiind numit de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei [[Maria EgipteancaBiserica Ortodoxă Română|Patriarhia Română]]. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până egumen la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe malul [[Valea Iordanului]] (înființat atunci de Patriarhia română), iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminataproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru [[Iisus Hristos]].

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și [[Pelerinaj|pelerini]]; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei [[Maria Egipteanca]]. Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo. Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat. Singurul său ucenic statornic era [[monahCălugăr|monahul]]ul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub [[ascultare]]a sa. Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din [[ascultare]]a de [[egumen]] și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul [[Hozeva]], pe valea pârâului Cherit (Horat).

În sărbători mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea [[Sfânta Liturghie]] în paraclisul peșterii [[Sfânta Ana]] și se împărtășeau amândoi cu [[Euharistie|Trupul și Sângele lui Hristos]], mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare. Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu [[Sfintele Taine]], iar joi dimineața, [[5 august]] 1960, la orele 5 și-a dat [[suflet]]ul în mâinile lui [[Iisus Hristos]], la vârsta de numai 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Ştiuse Știuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii. A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la [[8 august]] 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La [[15 august]] 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele [[Moaște]] în biserica cu hramul Sfântul Ştefan Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului [[Gheorghe Hozevitul]].

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc. Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea [[patriarh]]ului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Ţara Țara Sfântă.

[[Sfântul Sinod]] al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20-20–[[21 iunie]], 1992, sub numele de "Sfântul „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț - Hozevitul"– Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de [[5 august]], data mutării lui la cele veșnice.

Chiar înainte de a fi procedat la "canonizare"„canonizare”, adică la trecerea lui în rândul [[sfinți]]lor, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un [[călugăr]]-[[Imnografie|imnograf]] din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața [[moaște]]lor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.

*Sfantul Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, "''Hrană Duhovnicească"'', Editura Lumină din Lumină, București, 2000, pag.624 p.*Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, ''Din Ierihon către Sion'', Ierusalim, Jerusalem 1999 , (conține toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată)

Şi Și precum aceste plângeri<br>

[[ImageImagine:Foto14.jpg|right|thumb|300 px|Sf. Ioan Hozevitul]]

[[Imagine:Moastele-Sf.-Ioan-Romanul2.jpg|right|thumb|350 px|Moaștele Sf . Cuvios Ioan]]

Şi Ți să nu mă uiți pe mine<br>

(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, ''Hrană duhovnicească'', ed. Lumină din Lumină, București , 2000, ppag. 140-142)