Modificări

Sfântul [[Ioan Botezătorul]] a fost ultimul dintre [[prooroc]]i, înainte-mergător şi botezător al Domnului nostru [[Iisus Hristos]], „cel mai mare dintre cei născuţi dintre femei” ([[Evanghelia după Matei|Matei]] 11,11; [[Evanghelia după Luca|Luca]] 7,28), aşa cum îi spune Mântuitorul. Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Mt. Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.

Naşterea Sfântului Ioan a fost ea însăşi o minune. Părinţii Sfântului Ioan, preotul şi proorocul [[Zaharia]] şi [[Elisabeta]], din neamul lui [[Aaron]], au ajuns la bătrâneţe fără să aibă copii, lucru ruşinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Lc. Luca 1,25). Un înger pe nume Gavriil îl anunţă pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată şi că nevasta sa, Elisabeta îi va naşte un fiu căruia îi va pune numele de Ioan. Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Lc. Luca 1,20), invocând faptul că şi el şi nevasta sa erau bătrâni (Lc Luca 1,18). Drept pedeapsă pentru necredinţa lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârşit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.

Elisabeta era mătuşă sau verişoară a [[Maica Domnului|Maicii Domnului]]. Şi ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil şi a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Lc. Luca 1,24).

În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanţii vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său. Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan. Cei de faţă au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului. Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul. Toți s-au minunat, pentru că cei doi soţi nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului. Din acel moment Zaharia şi-a recăpătat darul vorbirii şi la rândul său a început să profeţească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Lc Luca 1.,59-79).

Când a ajuns aproape de vârsta adultă, Ioan s-a retras în pustiu, ducând o viaţă aspră, de post şi rugăciune. Purta o haină aspră, din păr de cămilă (în semn de pocăinţă) şi încinsă cu o curea de piele (care, potrivit exegeţilor, simbolizează stăpânirea pornirilor trupeşti). Se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică şi îşi petrecea vremea în rugăciune şi contemplare (Lc Luca 1.,80). Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului avea să primească de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie (Mt Matei 11,11; Lc Luca 7,28), cel dintâi între prooroci şi prooroc al Celui Preaînalt (Lc Luca 1,76).

Aproximativ în anul 29 d.Hr., în vremea domniei împăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.), Ioan s-a dus, la porunca lui Dumnezeu, în regiunea Iordanului şi şi-a început propovăduirea, chemând oamenii la [[pocăinţă]] şi vestind apropiata venire a lui Mesia (Mt Matei 3,2). Pe cei care veneau la el în număr din ce în ce mai mare, atraşi de viaţa sa sfântă şi de puterea cuvintelor sale, îi boteza prin afundarea în apa Iordanului, în semn de curăţire a [[păcat]]elor şi de lepădare de ele şi spre a-i pregăti pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul (Luca 3, 1-28).

Îi îndemna pe toţi să îşi părăsească păcatele, fără deosebire de condiţia lor socială. Le cerea celor care veneau la el să se boteze să nu o facă doar de formă, ci să facă şi „roade vrednice de pocăinţă”. Le arăta că faptul că descindeau din patriarhul [[Avraam]] nu era suficient pentru a le aduce mântuirea (Mt Matei 3,7-12). Îndemna la milostenie şi la o viaţă dreaptă şi propovăduia venirea apropiată a lui Mesia. Ioan îndemna poporul să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare; vameșilor care veneau la el le spunea să nu ceară nimic peste taxele stabilite oficial, iar ostașilor să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu solda lor (Lc Luca 3,11-14).

Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează şi El spre apa Iordanului ca să fie botezat, Ioan Îl recunoaşte drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – şi mărturiseşte că el ar fi avut mai degrabă nevoie să fie botezat de Iisus, iar nu invers, pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăinţă. Primeşte însă cu smerenie să Îl boteze pe Domnul la cererea Acestuia, moment în care vede cerurile deschizându-se şi aude mărturia dumnezeiască: „Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, şi pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorându-Se deasupra lui Iisus (Mt Matei 3,13-17).

Hristos însuşi mărturiseşte despre Ioan că a fost prooroc „şi mai mult decât prooroc”, „cel mai mare dintre cei născuţi din femei” și, totuși, „cel mai mic în împărăţia ceruririlor este mai mare decât el”, așa cum spune [[Iisus]] (Mt11.Matei 11,11). De la el încolo împărăția cerurilor se ia prin străduinţă ([http://bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=55&cap=11 Matei 11.,12]). El este mărturisitor al adevărului, „făclia care arde şi luminează” de lumina căreia oamenii au vrut să se bucure o clipă (Ioan 5, 35) şi, cu cuvintele lui Isaia, „înger trimis înaintea feţei Domnului ca să-I pregătească calea” (Lc1.Luca 1,27).

Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla şi [[Irod Antipas]], tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept şi sfânt şi asculta sfaturile lui, dar se şi temea de el, pentru că era foarte iubit de popor. Însă sfântul Ioan nu s-a [[teama|temut]] să adreseze aspre mustrări nici lui Irod. Astfel, Ioan l-a mustrat pe faţă pe Irod Antipas, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe [[Irodiada]], soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață. Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Lev. Levitic 18.,16; 20, 20.21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22). De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod și pentru toate relele pe care le făcuse (Lc Luca 3.,19). Irod l-a întemnițat pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare (Mt. Matei 14,5), la fel ca și Irodiada (Mc Marcu 6.,24). Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Mt. Matei 14,5, Lc. Luca 20.,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Mc. Marcu 6,20). Irod îl şi ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Mc. Marcu 6,20).