14.992 de modificări
Modificări
→Religia
==Originea denumirii „Imperiul Bizantin”==
După ce [[Constantin cel Mare]] a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a decis să întemeieze o nouă capitală imperială și a ales vechea cetate grecească a [[BizanţBizanț]]ului (grec. ''Byzantion'') pentru acest scop. Constantin a redenumit orașul ''Nova Roma'' (Noua Romă) pe [[11 mai]] 330 d.Hr., dar acest nume nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul fiind denumit popular [[Constantinopol]] (Κωνσταντινούπολις, ''Constantinoúpolis'', adică „Oraşul „Orașul lui Constantin”).
Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) poate fi definit ca un stat, inițial, roman, pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştincreștin, elenistic, încheindu-şi și istoria ca un stat greco-ortodox.
Cei mai mulți dintre istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui [[Heraclie|Heraclius I]] (care a elenizat imperiul în anul 640, prin adoptarea limbii greceşti grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman şi și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanţ”„Bizanț”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este însă doar o convenţieconvenție, întrucât majoritatea populaţiei populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariţia apariția limbilor populaţiilor populațiilor migratoare care s-au stabilit aici (slavii și bulgarii).
==Etapele istorice ale Imperiului Roman de Răsărit==
De-a lungul istoriei sale, Imperiul Roman s-a divizat de mai multe ori. Astfel, în timpul domniei lui [[DiocleţianDioclețian]] (284-305), prin reformele administrative pe care acesta le-a introdus, imperiul a fost împărţit împărțit în ''Pars Orientis'' şi și ''Pars Occidentis'', împărţire împărțire care a durat până la reunificarea reuşită reușită de Constantin cel Mare.
Mai târziu, în 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, a fost forţat forțat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit [[ZenoZenon]] ca singur împărat roman. Are loc astfel sfârşitul sfârșitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, se autoproclamă ''magister militum'' şi și înființează un stat independent în Italia.[[Fișier:Byzantium550<ref name="World History">Peter N.png|thumb|right|Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550 Stearns (în verde - cuceririle pe durata domniei lui [[Iustinian]]ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001.]]ISBN 0-39565-237-5</ref>
[[Fișier:Byzantium550.png|thumb|right|310px|Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550<br>(în verde - cuceririle pe durata domniei lui [[Iustinian]]).]]În secolul al VI-lea, au început războaiele cu perșii, slavii și avarii.......În timpul împăratului [[Iustinian cel Mare]] armatele Imperiului Roman de Răsărit, conduse de generalii Belisarie și Narses, au recucerit unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.
La începutul mileniului II Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al ''themelor''. Pe plan extern imperiul trebuia acum să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Romano-German și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi. Astfel, normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei aparente lipse de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă, iar turcii selgiucizi și-au intensificat atacurile în Asia Mică, care era principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială bizantină. Ca urmare a gravei înfrângeri suferite în bătălia de la Manzikert din 26 august 1071 (când însuși împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan), bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică. În următorii ani, imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și supus unor permanente atacuri externe.<ref name="World History"/>
O refacere parțială a imperiului a fost înfăptuită în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric ''Alexiada''), a reușit să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Aliindu-se cu participanții apuseni de la prima [[Cruciadă]], el a reușit să recapete controlul asupra Niceei.
Sub urmașii săi din dinastia ''Comnen'', imperiul a intrat însă din nou în declin. Regatul maghiar a ocupat Croația și Dalmația, Serbia s-a declarat independentă, iar în 1186 frații Petru și Asan au declanșat o răscoală în Balcani, creând Ţaratul vlaho-bulgar.
Dar lovitura cea mai grea pentru Imperiul Bizantin a venit din partea foștilor aliați apuseni. La [[12 aprilie]] 1204 [[Constantinopol]]ul a fost cucerit de către cruciați. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala ''Imperiul Latin de Constantinopol''. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia ''Comnen'', care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia ''Duca'' a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia ''Lascaris'' a ajuns la [[Niceea]], recucerind o parte din Asia Mică. Dintre aceste formațiuni statale, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin, după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', București: Editura Minerva, 1976</ref>
La [[25 iulie]] 1261 oștile bizantine au reușit să elibereze Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al ''Imperiului Latin de Constantinopol'', iar la [[15 august]] 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin)<ref name="Runciman"/>. Urmașii săi au mai rezistat încă aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala Constantinopol, cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee.
La [[29 mai]] 1453 [[Căderea Constantinopolului|Constantinopolul era cucerit]] de către forțele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (''Romaioi'', în turcește, ''Rum''), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (''Elines''), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca un sinonim național, ca în trecut.
==Organizarea politică și administrativă==
[[Imagine:JustinianStVitale.jpg|thumb|left|300px|Sf. [[Iustinian cel Mare]] și curtea sa]]
Imperiul Roman de Răsărit se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind singurul stat centralizat din Europa medievală (până în secolul al XIII-lea).<ref name="Runciman">Steven Runciman, ''The last Byzantine Renaissance'', Cambridge: Cambridge Univ. Press, 1970</ref>
Administrația, justiția, finanțele, armata și chiar Biserica depindeau direct de împărat. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului fiind condusă de la curtea imperială. Înalții dregători civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții. Dar nici funcțiile efective și nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat doar persoanei în cauză (''ad personam'').<ref name="Runciman"/>
O primă modificare majoră a organizării politice și administrative a imperiului, față de organizarea moștenită de la imperiul roman antic, a fost făcută de către împăratul [[Iustinian cel Mare]]. Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul ''Corpus Juris Civilis''. Este de notat că aceste noi legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și relativ puțin înțeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi, în frunte cu eminentul jurist Trebonian.
[[Imagine:ByzantineEmpire 1045AD themes.JPG|left|thumb|300px|Imperiul Bizantin în 1045; ''thémata'' (împărțirea în provincii)]]
Împăratul [[Constans al II-lea]] ''Pogonatul'' (641 - 668) a împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite ''théme'' pentru a face față permanentelor atacuri ale arabilor.
La curtea imperială („''Palatul Sacru''”) împăratul încredințase guvernarea imperiului unor înalți dregători (miniștri), în frunte cu cei patru „''logotheți''”:
*''logothetul dromului'' („logothetes tou drómou”); inițial șeful poștei imperiale, acesta a devenit (din secolul al IX-lea) șef al poliției și ministru de interne totodată de externe, iar din secolul al XII-lea șeful cancelariei imperiale (prim-ministru), cu titlu de „mare logothet”;
*''logothetul tezaurului'' (l„ogothetes tou genikou”), ministrul de finanțe;
*''logothetul militarilor'', care se ocupa de administrația armatei;
*''logothetul turmelor'', care era administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor imperiale.
O nouă împărțire a imperiului în ''théme'' a fost realizată în secolul al XI-lea, de către împăratul Vasile al II-lea ''Bulgaroctonul''. Cele mai importante ''théme'' erau: Creta, Peloponezul, Hellas, Nicopolis, Larissa, Chefalonia, Tessalonic, Cicladele și Egeea. ==Viaţa Viața spirituală în Imperiul Bizantin==
===Religia===
Imperiul Bizantin a avut o influență majoră asupra [[Introducere în Creștinismul Ortodox|creștinismului ortodox]].
Timp de peste o mie de ani, Imperiul Bizantin Roman de Răsărit a avut o influență majoră asupra [[Introducere în Creştinismul Ortodox|creștinismului ortodox]]fost un adevărat stâlp al Ortodoxiei. În același timp, Biserica Ortodoxă a fost principalul factor de progres al vieții spirituale bizantine.
Cu toate că [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului]] și-a păstrat cu tărie și în mod constant caracterul de ''Biserică sobornicească și apostolească'', unii împărați bizantini și-au depășit atribuțiile care le erau permise de biserică (atribuții destul de importante, ca dreptul de a convoca [[Sinod Ecumenic|Sinoade Ecumenice]], confirmarea [[episcop]]ilor etc.).<ref name="Gibbon"/>
Tot influența Pulcheriei s-a făcut simțită și la convocarea [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului IV Ecumenic]] de către soțul ei, [[Marcian (împărat)|împăratul Marcian]], în 451. Sinodul a avut loc la Calcedon și a tranșat problemele ce se iviseră între timp în cadrul [[Biserica Ortodoxă|Bisericii]], probleme ce se pot grupa în două categorii: aspecte privind Firea (Natura) și Ipostasul (Persoana) lui [[Hristos]], și organizarea văzută a Bisericii. Sinodul a respins atât [[monofizitism]]ul cât și [[Eutihie|eutihianismul]], stabilind delimitarea între cele două naturi (firi) ale lui Hristos. În ce privește organizarea Bisericii, Sinodul de la Calcedon a creat ceea ce ortodocșii cunosc sub numele de [[Pentarhie]], stabilind ordinea cinstirii celor cinci [[scaun]]e ce se considerau ca fiind de origine [[apostoli]]că: [[Biserica Romei|Roma]], [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]]. Acest Sinod, precum și toate cele următoare, nu au fost recunoscute de către unele comunități orientale ortodoxe (numite din acest motiv și ''necalcedoniene'').
===Artele, arhitectura, literatura===
[[Image:Hagia_Sophia_no_minarets.jpg|right|thumb|340px|Biserica [[Sfânta Sofia (Constantinopol)]]]]
În Imperiul Bizantin artele s-au dezvoltat îndeosebi în jurul valorilor creștine. Astfel, artele plastice (îndeosebi pictura) au avut ca obiectiv central deservirea cultului [[icoană|icoanelor]]. Tot reprezentarea [[sfinți]]lor și a scenelor biblice au stat și în centrul preocupărilor mozaicarilor bizantini. Arta [[iconografie|iconografilor]] a atins uneori perfecțiunea, continuând să-i inspire chiar și în perioada contemporană pe pictorii religioși.
În ceea ce privește arhitectura, bizantinii au creat adevărate capodopere în construcția [[biserică|bisericilor]]. Caracteristice arhitecturii bizantine sunt domul, bolta semicirculară, și forma de cruce în plan a bisericilor. De-a lungul secolelor s-au păstrat numeroase biserici bizantine vechi, cu mozaicurile lor tradiționale reprezentând sfinți și scene din [[Biblie]].
Chiar și după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creștinii ortodocși, astfel încât să genereze o ''renaștere neo-bizantină'', vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influența artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, [[Byzantine ArtŢara Sfântă]] and și în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creștinismul a supraviețuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influențat în mod decisiv arhitectura bisericilor și [[Byzantine Architecturemănăstire|mănăstirilor]] were largely based around the Christian story and its heraldsdin Ţara Românească și Moldova, and the importance of icons in Orthodox society. In terms of architectureacolo unde a căpătat noi valențe și au fost realizate unele capodopere ale construcțiilor religioase, Byzantines emphasized the Domeputându-se vorbi despre un adevărat „Bizanț după Bizanț”, the arch and the Grecian cross lay outașa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga. It is evidenced today in countless examples of old Byzantine Churches with their traditional mosaics depicting Saints and figures from the Bible<ref>Nicolae Iorga, ''Byzance après Byzance. Its impact was such that it spawned a [[Neo-Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine]] architectural revival in later years. Byzantine Art was also important in this respect"'', its impact on Orthodoxy can be witnessed across southeast EuropeBucurești, Russia, the 1935 ([[Holy Land]http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm online] and parts of the Middle East, but also in those areas of Turkey where it was allowed to survive).</ref>
==Moştenirea Moștenirea Imperiului Bizantin==Winston Churchill spunea că „istoria este scrisă de învingători”; un exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istoriografie - un imperiu invidiat dar și urât de Europa Occidentală, așa cum s-a dovedit mai ales cu ocazia jefuirii Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade. În secolul al XX-lea a apărut o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care acesta l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile bizantine la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale din întreaga Europă au fost recunoscute mai ales în ultima perioadă. Dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără recunoașterea uriașei influențe bizantine, iar studiul istoriei medievale europene nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod convențional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și de căderea Constantinopolului, în 1453, adică din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea. Capacitatea militară și puterea diplomatică a Imperiul Roman de Răsărit au asigurat vestului Europei securitate în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani. Constantinopolul a fost cel mai important centru comercial european pentru o lungă perioadă din Evul Mediu. Bizanțul era punctul terminus al „Drumului mătăsii”. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică, determinând ruinarea „Drumului mătăsii”. Aceasta a determinat schimbarea rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind și unul din motivele care au dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb în 1492. ==Note bibliografice==<references/>
==Surse==
*[http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_R%C4%83s%C4%83rit Wikipedia.ro - Imperiul Roman de Răsărit]
*[[w:Byzantine Empire|''Byzantine Empire'' on Wikipedia]]
==A se vedea și==
* [[Listă a Împăraților Romani de Răsărit]]
==Legături externe==
[[Categorie:Istoria Bisericii]]
[[Categorie:Locuri]]
[[Categorie:Împărați romani|*]]
[[el:Βυζαντινή Αυτοκρατορία]]
[[en:Byzantine Empire]]