Modificări

După ce [[Constantin cel Mare]] a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a decis să întemeieze o nouă capitală imperială și a ales vechea cetate grecească a [[BizanţBizanț]]ului (grec. ''Byzantion'') pentru acest scop. Constantin a redenumit orașul ''Nova Roma'' (Noua Romă) pe [[11 mai]] 330 d.Hr., dar acest nume nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul fiind denumit popular [[Constantinopol]] (Κωνσταντινούπολις, ''Constantinoúpolis'', adică „Oraşul „Orașul lui Constantin”).

Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) poate fi definit ca un stat, inițial, roman, pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creştincreștin, elenistic, încheindu-şi și istoria ca un stat greco-ortodox.

Cei mai mulți dintre istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui [[Heraclie|Heraclius I]] (care a elenizat imperiul în anul 640, prin adoptarea limbii greceşti grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman şi și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanţ”„Bizanț”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este însă doar o convenţieconvenție, întrucât majoritatea populaţiei populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariţia apariția limbilor populaţiilor populațiilor migratoare care s-au stabilit aici (slavii și bulgarii).

De-a lungul istoriei sale, Imperiul Roman s-a divizat de mai multe ori. Astfel, în timpul domniei lui [[DiocleţianDioclețian]] (284-305), prin reformele administrative pe care acesta le-a introdus, imperiul a fost împărţit împărțit în ''Pars Orientis'' şi și ''Pars Occidentis'', împărţire împărțire care a durat până la reunificarea reuşită reușită de Constantin cel Mare.

Deşi Deși la moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost din nou împărţit împărțit între fiii lui, [[Constanţiu Constanțiu al II-lea]] (cel mai capabil dintre aceştiaaceștia) devine în 353 împărat al întregului Imperiu Roman.

Împărţire Împărțirea definitivă a Imperiului Roman a avut loc în anul 395, când, la moartea lui [[Teodosie cel Mare (împărat)|Teodosie cel Mare]] imperiul a fost divizat între fiii acestuia: [[Arcadie]] a luat Imperiul Roman de Răsărit, iar Honorius Imperiul Roman de Apus.

Mai târziu, în 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, a fost forţat forțat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit [[Zenon]] ca singur împărat roman. Are loc astfel sfârşitul sfârșitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, se autoproclamă ''magister militum'' şi și înființează un stat independent în Italia.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5</ref>

În secolul al VI-lea, au început războaiele cu perşiiperșii, slavii și avarii. În timpul împăratului [[Iustinian cel Mare]] armatele Imperiului Roman de Răsărit, conduse de generalii Belisarie şi și Narses, au recucerit unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.

Urmașii lui Iustinian au trebuit să facă față atacurilor noilor valuri de popoare migratoare. Astfel, lombarzii (sau ''longobarzii'') au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit o mare parte din Peninsula Balcanică, iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost însă învinși în 627 și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de către împăratul [[Heraclie]]. Dar apariția neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-a luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizați de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit aprope toate provinciile sudice bizantine, Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa fiind încorporate definitiv în posesiunile musulmane. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, şi și cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, sub stăpânirea bizantină rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene.

[[FişierFișier:ByzantineEmpire 867AD.JPG|right|thumb|310px|Imperiul Bizantin la urcarea pe tron a lui<br>Vasile I ''Macedoneanul'' (867)]]După ce a ieşit ieșit din criza [[Iconoclasm|iconoclastă]] (restaurarea definitivă a cultului [[icoană|icoanelor]] având loc în anul 843, datorită împărătesei [[Teodora a II-a]]), Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă de înflorire, sub dinastia macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului [[Fotie cel Mare]], a obținut controlul asupra Mării Adriatice, a unor părți din Italia și asupra celei mai mari părți a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinși de împăratul Vasile al II-lea ''Bulgaroctonul'' în 1014, graniţa granița nordică a imperiului ajungând din nou pe Dunăre.

La începutul mileniului II Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al ''themelor''. Pe plan extern imperiul trebuia acum să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Romano-German și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi. Astfel, normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei aparente lipse de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă, iar turcii selgiucizi şiși-au intensificat atacurile în Asia Mică, care era principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială bizantină. Ca urmare a gravei înfrângeri suferite în bătălia de la Manzikert din 26 august 1071 (când însuşi însuși împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan), bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică. În următorii ani, imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și supus unor permanente atacuri externe.<ref name="World History"/>

O refacere parțială a imperiului a fost înfăptuită în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric ''Alexiada''), a reuşit reușit să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Aliindu-se cu participanţii participanții apuseni de la prima [[Cruciadă]], el a reuşit reușit să recapete controlul asupra Niceei.

Sub urmaşii urmașii săi din dinastia ''Comnen'', imperiul a intrat însă din nou în declin. Regatul maghiar a ocupat Croația și Dalmația, Serbia s-a declarat independentă, iar în 1186 frații Petru și Asan au declanşat declanșat o răscoală în Balcani, creind creând Ţaratul vlaho-bulgar.

Dar lovitura cea mai grea pentru Imperiul Bizantin a venit din partea foştilor aliaţi foștilor aliați apuseni. La [[12 aprilie]] 1204 [[Constantinopol]]ul a fost cucerit de către cruciaţicruciați. Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 şi și 1261, aici şiși-a avut capitala ''Imperiul Latin de Constantinopol''. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia ''Comnen'', care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia ''Duca'' a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia ''Lascaris'' a ajuns la [[Niceea]], recucerind o parte din Asia Mică. Dintre aceste formaţiuni formațiuni statale, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin, după 57 de ani Lascarizii reuşind reușind să elibereze Constantinopolul şi și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului şi și a prăbuşirii prăbușirii imperiului roman'', BucureştiBucurești: Editura Minerva, 1976</ref>

La [[25 iulie]] 1261 oştile oștile bizantine au reuşit reușit să elibereze Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al ''Imperiului Latin de Constantinopol'', iar la [[15 august]] 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin)<ref name="Runciman"/>. Urmaşii Urmașii săi au mai rezistat încă aproape două secole în faţa fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala Constantinopol, cu periferiile sale, şi și câteva insule din Marea Egee.

La [[29 mai]] 1453 [[Căderea Constantinopolului|Constantinopolul era cucerit]] de către forţele forțele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (''Romaioi'', în turcește, ''Rum''), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (''Elines''), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca un sinonim național, ca în trecut.

==Organizarea politică şi și administrativă==[[Imagine:JustinianStVitale.jpg|thumb|left|300px|Sf. [[Iustinian cel Mare]] şi și curtea sa]]

Administrația, justiția, finanțele, armata și chiar Biserica depindeau direct de împărat. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului fiind condusă de la curtea imperială. Înalții dregători civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții. Dar nici funcțiile efective şi și nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat doar persoanei în cauză (''ad personam'').<ref name="Runciman"/>

O primă modificare majoră a organizării politice şi și administrative a imperiului, faţă față de organizarea moştenită moștenită de la imperiul roman antic, a fost făcută de către împăratul [[Iustinian cel Mare]]. Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul ''Corpus Juris Civilis''. Este de notat că aceste noi legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și relativ puțin înțeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi, în frunte cu eminentul jurist Trebonian.[[Imagine:ByzantineEmpire 1045AD themes.JPG|left|thumb|300px|Imperiul Bizantin în 1045; ''thémata'' (împărţirea împărțirea în provincii)]]

Împăratul [[Constans al II-lea]] ''Pogonatul'' (641 - 668) a împărţit împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite ''théme'' pentru a face faţă față permanentelor atacuri ale arabilor.

La curtea imperială („''Palatul Sacru''”) împăratul încredințase guvernarea imperiului unor înalți dregători (miniştriminiștri), în frunte cu cei patru „''logotheți''”:*''logothetul dromului'' („logothetes tou drómou”); iniţial inițial șeful poștei imperiale, acesta a devenit (din secolul al IX-lea) șef al poliției și ministru de interne totodată de externe, iar din secolul al XII-lea șeful cancelariei imperiale (prim-ministru), cu titlu de „mare logothet”;

O nouă împărţire împărțire a imperiului în ''théme'' a fost realizată în secolul al XI-lea, de către împăratul Vasile al II-lea ''Bulgaroctonul''. Cele mai importante ''théme'' erau: Creta, Peloponezul, Hellas, Nicopolis, Larissa, Chefalonia, Tessalonic, Cicladele şi și Egeea.

==Viaţa Viața spirituală în Imperiul Bizantin==

Imperiul Bizantin a avut o influență majoră asupra [[Introducere în Creştinismul Creștinismul Ortodox|creștinismului ortodox]].

Timp de peste o mie de ani, Imperiul Roman de Răsărit a fost un adevărat stâlp al Ortodoxiei. În acelaşi același timp, Biserica Ortodoxă a fost principalul factor de progres al vieţii vieții spirituale bizantine.

Cu toate că [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului]] şiși-a păstrat cu tărie şi și în mod constant caracterul de ''Biserică sobornicească şi și apostolească'', unii împăraţi împărați bizantini şiși-au depăşit atribuţiile depășit atribuțiile care le erau permise de biserică (atribuţii atribuții destul de importante, ca dreptul de a convoca [[Sinod Ecumenic|Sinoade Ecumenice]], confirmarea [[episcop]]ilor etc.).<ref name="Gibbon"/>

Astfel, împăratul [[Teodosie al II-lea]], sprijinindu-l pe [[Nestorie]], care era patriarhul Constantinopolului în timpul domniei sale, a ajutat la răspândirea învăţăturilor învățăturilor [[eretic]]e ale acestuia, ceea ce a dus la aprigele controverse din secolul al IV-lea dintre ortodocşi şi adepţii ortodocși și adepții [[nestorianism]]ului. Sprijinul ortodocşilor ortodocșilor a venit din partea sfintei şi și drept-credincioasei [[Pulcheria Împărăteasa|Pulcheria]], sora împăratului, o apărătoare ferventă a ortodoxismului şi și care îl sprijinea pe Sf. [[Chiril al Alexandriei]]. Sub influenţa influența sa, Teodosie al II-lea s-a văzut nevoit să convoace [[Sinodul III Ecumenic]], care s-a ţinut ținut la [[Efes]], în Asia Mică, în anul 431. Sinodul a condamnat nestorianismul şi și a stabilit că [[Hristos]] este o singură Persoană (şi și nu două persoane): Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având un singur trup și un suflet rațional. Astfel, [[Maica Domnului]] trebuie considerată „Născătoare de Dumnezeu” (''Theotokos''), pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. De asemenea, Sinodul a declarat că textul [[Crezul|Crezului niceo-constantinopolitan]] era complet și a interzis orice modificare ulterioară a acesteia.

Tot influenţa influența Pulcheriei s-a făcut simţită şi simțită și la convocarea [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului IV Ecumenic]] de către soţul soțul ei, împăratul [[Marcian]], în 451. Sinodul a avut loc la Calcedon şi și a tranşat tranșat problemele ce se iviseră între timp în cadrul [[Biserica Ortodoxă|Bisericii]], probleme ce se pot grupa în două categorii: aspecte privind Firea (Natura) și Ipostasul (Persoana) lui [[Hristos]], și organizarea văzută a Bisericii. Sinodul a respins atât [[monofizitism]]ul cât şi și [[Eutihie|eutihianismul]], stabilind delimitarea între cele două naturi (firi) ale lui Hristos. În ce priveşte privește organizarea Bisericii, Sinodul de la Calcedon a creat ceea ce ortodocșii cunosc sub numele de [[Pentarhie]], stabilind ordinea cinstirii celor cinci [[scaun]]e ce se considerau ca fiind de origine [[apostoli]]că: [[Biserica Romei|Roma]], [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]] şi și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]]. Acest Sinod, precum și toate cele următoare, nu au fost recunoscute de către unele comunități orientale ortodoxe (numite din aceast acest motiv și ''necalcedoniene'').

Un mare susţinător şi susținător și apărător al Ortodoxiei a fost şi și împăratul [[Iustinian cel Mare]]. El a luptat împotriva mai multor [[erezie|erezii]]. La începutul domniei sale a promulgat prin lege credinţa credința în [[Sfânta Treime]] şi și în [[Întrupare]], şi și a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toţi toți cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan un simbol al bisericii şi și a acordat forţă forță juridică canoanelor primelor patru [[Sinoade Ecumenice]]. La porunca sa, în anul 553 s-a întrunit [[Sinodul IV Ecumenic|al cincilea Sinod Ecumenic]], care a condamnat învăţăturile învățăturile eretice ale lui [[Origen]] şi și a afirmat definiţiile definițiile stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

Un moment important din istoria Imperiului Roman de Răsărit îl reprezintă victoria împăratului [[Heraclie]] asupra perşilor perșilor în anul 630, cu această ocazie creştinii creștinii redobândind relicva Sfintei Cruci. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Chosroes al II-lea, cucerind [[Ierusalim]]ul, luase ca pradă de război şi și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea în urma războiului cu perşii şi perșii și a depus-o în [[Biserica Sfântului Mormânt]] din [[Ierusalim]], după ce Sfântul patriarh [[Zaharia de Ierusalim|Zaharia]] al Ierusalimului a înălţatînălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630. Toată creştinătatea creștinătatea (atât ortodocşiiortodocșii, cât şi și catolicii) sărbătoreşte sărbătorește de atunci, pe 14 septembrie, [[Înălţarea Înălțarea Sfintei Cruci]].

Secolele VIII şi și IX au fost marcate de criza [[iconoclasm|iconoclastă]]. Prin edictul imperial din anul 730 d.Hr. împăratul Leon al III-lea Isaurul (717–741) a interzis folosirea [[icoană|icoanelor]] lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale [[sfinți]]lor și a poruncit distrugerea acestor imagini (precum şi și a sfintelor [[moaştemoaște]]). Printre cei mai cunoscuţi cunoscuți ''iconoduli'', care au refuzat să se supună edictului iconoclast al împăratului Leon al III-lea, s-au numărat: Sf. [[Ioan Damaschin]], Sf. [[Grigorie Decapolitul]] şi mulţi alţiiși mulți alții.

În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene şi și cea Apuseană s-au acutizat. În afară de unele interpretări dogmatice diferite (cum ar fi ''[[Filioque]]'', un termen care a fost adăugat la [[Crezul|Crez]] de bisericile apusene fără să aibă asentimentul episcopilor ortodocşiortodocși), apăruseră dispute jurisdicţionale jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei şi și Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalţi celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceştiaaceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). Aceste tensiuni au ajuns la apogeu în 1054, când s-a produs ruptura dintre [[Biserica Ortodoxă]] şi și [[Biserica Romano-Catolică]], cunoscută în istorie ca [[Marea Schismă]]. Patriarhul Constantinopolului [[Mihail Cerularie|Mihail I Cerularie]] a intrat în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici, în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[Euharistie]]. Biserica de la Roma reuşind reușind să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creştinii creștinii normanzi din Sicilia (care pe atunci aparţinea aparținea de [[Biserica din Constantinopol|Patriarhia Constantinopolului]]), Mihail I a reacţionat reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. Încercările de conciliere au eşuateșuat. La [[16 iulie]] 1054, cardinalul Humbert, trimisul papei Leon al IX-lea a depus o scrisoare de [[excomunicare]] pe [[altar]]ul [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol]], scrisoare care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegaţia delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe [[16 aprilie]], scrisoarea de excomunicare nu era o ''bulă papală'' propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie i-a excomunicat pe cardinalul Humbert şi și pe papă şi și a ordonat eliminarea numelui papei din ''diptice'', marcând astfel începutul [[Marea Schismă|Marii Schisme]]. Efectele schismei nu au fost simţite simțite imediat peste tot şi și doar după un timp s-a făcut simţită despărţirea simțită despărțirea care există şi și în zilele noastre dintre ortodocşi şi ortodocși și romano-catolici. Neîncrederea mutuală a fost urmată mai târziu de nefericita jefuire a Constantinopolului petrecută în timpul Cruciadei a IV-a, din 1204, care a accentuat disensiunea dintre ortodoxia grecească şi și Biserica Apusului.

În Imperiul Bizantin artele s-au dezvoltat îndeosebi în jurul valorilor creştinecreștine. Astfel, artele plastice (îndeosebi pictura) au avut ca obiectiv central deservirea cultului [[icoană|icoanelor]]. Tot reprezentarea [[sfinţisfinți]]lor şi și a scenelor biblice au stat şi și în centrul preocupărilor mozaicarilor bizantini. Arta [[iconografie|iconografilor]] a atins uneori perfecţiuneaperfecțiunea, continuând să-i inspire chiar şi și în perioada contemporană pe pictorii religioşireligioși.

În ceea ce priveşte privește arhitectura, bizantinii au creat adevărate capodopere în construcţia construcția [[biserică|bisericilor]]. Caracteristice arhitecturii bizantine sunt domul, bolta semicirculară, şi și forma de cruce în plan a bisericilor. De-a lungul secolelor s-au păstrat numeroase biserici bizantine vechi, cu mozaicurile lor tradiţionale tradiționale reprezentând sfinţi şi sfinți și scene din [[Biblie]].

Chiar şi și după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creştinii ortodocşicreștinii ortodocși, astfel încât să genereze o ''renaştere renaștere neo-bizantină'', vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influenţa Influența artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, [[Ţara Sfântă]] şi și în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creştinismul creștinismul a supravieţuitsupraviețuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influenţat influențat în mod decisiv arhitectura bisericilor şi și [[mănăstire|mănăstirilor]] din Ţara Românească şi și Moldova, acolo unde a căpătat noi valenţe şi valențe și au fost realizate unele capodopere ale construcţiilor construcțiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanţ „Bizanț după Bizanţ”Bizanț”, aşa așa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.<ref>Nicolae Iorga, ''Byzance après Byzance. Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine"'', București, 1935 ([http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm online]).</ref>

În domeniul literaturii, cele mai renumite opere literare bizantine au fost [[imn]]ele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administraţie administrație publică, artă militară şi ştiinţe și științe practice. Scrierile [[teolog]]ilor bizantini au influenţat influențat nu numai viaţa viața bisericii, ci şi și dezvoltarea întregii gândiri europene, atît atât orientale cât şi și occidentale. Istoriografia bizantină a influenţat influențat mai târziu cronicarii medievali din ţările țările est-europene. Cea mai mare parte a operelor literare bizantine a fost scrisă în limba greacă clasică. Literatura de ficţiune ficțiune s-a dezvoltat mult mai lent decât în occident, cea mai cunoscută operă de acest gen fiind poemul epic „''Digenis Acritas''”, scris într-o limbă greacă ceva mai apropiată de cea contemporană.

Majoritatea scrierilor bizantine care s-au păstrat până în prezent sunt istorice, [[teologie|teologice]], biografice, şi și [[hagiografie|hagiografice]]. S-au păstrat şi și multe scrisori, unele constituind corespondenţa corespondența dintre dregătorii imperiali, altele fiind corespondenţa corespondența dintre simple persoane particulare. Poate că cea mai mare contribuţie contribuție a bizantinilor în literatură o constituie totuşi totuși conservarea atentă a celor mai bune scrieri ale lumii antice, precum şi compilaţii și compilații de lucrări pe anumite subiecte, unele fiind revizuite de autorii bizantini, cele mai multe fiind în special în domeniul istoriei şi și medicinei.

==Moştenirea Moștenirea Imperiului Bizantin==Winston Churchill spunea că „istoria este scrisă de învingători”; un exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istoriografie - un imperiu invidiat dar şi și urât de Europa Occidentală, așa cum s-a dovedit mai ales cu ocazia jefuirii Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade.

Dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără recunoaşterea recunoașterea uriașei influențe bizantine, iar studiul istoriei medievale europene nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod convențional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și de căderea Constantinopolului, în 1453, adică din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea.

Constantinopolul a fost cel mai important centru comercial european pentru o lungă perioadă din Evul Mediu. Bizanțul era punctul terminus al „Drumului mătăsii”. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică, determinând ruinarea „Drumului mătăsii”. Aceasta a determinat schimbarea rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind şi și unul din motivele care au dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb în 1492.