Modificări

Drept-credinciosul Împărat '''Constantin al XI-lea Paleologul''' (grec.: ''Κωνσταντίνος ΙΑ' Δραγάσης Παλαιολόγος'', sau Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos), a fost ultimul împărat al [[Imperiul Roman de Răsărit|Imperiului Roman de Răsărit]] (Bizantin). A domnit din 1448 până la [[29 mai]] 1453, când a murit ca un [[martir]] creştincreștin, apărând eroic [[Căderea Constantinopolului|zidurile Constantinopol]]ului.

==ViaţaViața==Constantin s-a născut la Mistra în anul 1404, fiind al patrulea din dintre cei 7 șapte fii ai împăratului [[Manuel al II-lea]] din dinastia [[Paleolog]]ilor, care a domnit între 1392-1425. Mama sa, Elena, era fiica principelui sârb Constantin DragaşDragaș. Constantin a fost întotdeauna favoritul mamei sale şi și era mândru să-i poarte numele sârbesc de familie, Dragaş Dragaș ori ''Dragases'', la fel de mândru ca şi și pentru numele de ''Paleolog'', al tatălui său. I s-a spus adesea şi și ''Porfirogenetul'', ceea ce însemna că se născuse în camera de purpură a palatului imperial.

Constantin a primit o educaţie educație aleasă, inclusiv în domeniul militar, precum şi și bazele învăţăturii creştine învățăturii creștine ortodoxe.

Pe când avea doar 17 ani , în iunie 1422, sultanul otoman Murad al II-lea a asediat [[Constantinopol]]ul. Bizantinii se bucuraseră până atunci de o lungă amânare a agresiunii turcești direct asupra capitalei. Împăratul Manuel al II-lea se înțelesese relativ bine cu sultanul de mai înainte, Mehmed I. Dar acesta murise în 1421 și, foarte curând după aceea, a devenit clar că răgazul se ispărăviseisprăvise. Asediul turcesc a fost lung și chinuitor pentru bizantini. Apărarea cetății a condus-o mai ales Ioan, fiul cel mai mare al împăratului Manuel al II-lea, care fusese asociat la domnie de către tatăl său. Mulțumită vigilenței sale, turcii s-au retras înainte de sfîrșitul sfârșitul anului. Totuși, pentru bătrânul împărat Manuel al II-lea fusese prea mult. În septembrie 1422, a suferit un atac ce i-a paralizat o jumătate a trupului. Deși avea să mai rămână în viață încă aproape 3 ani, cârmuirea Constantinopolului se va afla de fapt în mâinile fiului mai mare, Ioan (viitorul împărat [[Ioan al VIII-lea]]).

Ioan a considerat că este necesar să caute ajutor în lumea creștină din Apus, așa cum făcuse și tatăl său, cu vreo 20 de ani în urmă, dar fără succes. În noiembrie 1423, el a pornit spre Veneția și Ungaria. L-a numit pe fratele său, Constantin, regent la [[Constantinopol]], până la întoarcerea sa. Constantin era încă tânăr, iar aceasta era prima lui funcţiefuncție; pentru a avea autoritate i s-a dat titlul de ''despot''. Îl avea la îndemână, ca să-l povățuiască, pe tatăl său țintuit la pat, pe bătrânul împărat Manuel al II-lea. După câteva încercări neizbutite, ei au pregătit un nou tratat de pace cu sultanul Murad al II-lea. Era o înțelegere umilitoare, dar prin aceasta [[Constantinopol]]ul avea să fie cruțat, pentru un timp, de alte atacuri din partea turcilor. A fost semnată la 22 februarie 1424. După toate relatările, Constantin și-a îndeplinit îndatoririle de regent cu demnitate și succes.

Ioan s-a întors din călătoria făcută în Italia și Ungaria la începutul lui noiembrie 1424, fără să obţină obțină ajutor concret împotriva turcilor. Regele catolic al Ungariei îl înştiinţase înștiințase că șansele de a-și asigura un ajutor din partea creștinătăţii creștinătății apusene ar fi mult sporite dacă el și poporul său ar jura supunere papei și s-ar uni cu Biserica Romei. Sugestia era departe de a fi nouă. O auzise, mai înainte, și tatăl lui Ioan, Manuel al II-lea, dar o respinsese întotdeauna, ca pe o mișcare numai bună să-i alerteze pe turci și să-i transforme în dușmani, dacă nu chiar ca pe o formă de șantaj moral.

[[Manuel al II-lea]] a murit la [[21 iulie ]] 1425, în vârstă de 75 de ani, după ce, pentru câteva luni, îmbrăcase veșmântul monahal. Fiul său cel mai mare, [[Ioan al VIII-lea]], a rămas împărat unic.Trebuia acum să-i dea un apanaj propriu şi și fratelui său Constantin, care rămăsese numai cu titlul de ''despot''<ref>Donald M. Nicol, - ''Împăratul fără de moarte. Viaţa şi Viața și legenda lui Constantin Paleologul, ultimul împărat al romanilor'', Editura Polirom, BucureştiBucurești, 2003</ref>.

Conducătorul italian al Epirului și al insulei Cefalonia, Carlo Tocco, ocupase Clarenţa Clarența și câmpia Elisului, în partea de nord vest a peninsulei. Teodor, cel de-al doilea fiu al lui [[Manuel al II-lea]] li și despot al Moreei în acel moment, avea să încheie cu Carlo Tocco un armistițiu, încălcat însă în 1426, când Tocco și-a reluat campania. Împăratul Ioan al VIII-lea a hotărât să scape Moreea de această pacoste. În 1427, a plecat din Constantinopol ca să rezolve el însuși problema. L-a luat cu sine pe fratele lui, Constantin, și, de asemenea, pe [[Gheorghe Sphrantzes]], un nobil bizantin de la care ne-au rămas cele mai amănunţite şi amănunțite și demne de crezare relatări referitoare la ultimele zile ale imperiului bizantin. Atunci a intrat Sphrantzes oficial în slujba lui Constantin. Au ajuns la Mistra pe 26 decembrie și s-au îndreptat direct spre ClarenţaClarența, ca s-o împresoare de pe uscat și dinspre mare. Într-o ambuscadă navală, aproape de insulele Echinade, corăbiile lui Carlo Tocco au fost scufundate, iar el s-a recunoscut înfrânt. A acceptat să renunțe la recentele cuceriri, dar i-a venit în minte un plan pentru a salva ceea ce mai rămăsese din demnitatea sa. A propus ca tânăra lui nepoată, Maddalena, să fie luată în căsătorie de fratele împăratului, Constantin, aducându-i acestuia ca zestre Clarenţa Clarența și Elis. A fost o învoială amicală, convenabilă pentru ambele părți. La [[1 mai ]] 1428, Clarenţa Clarența a fost predată, iar la 1 iulie, Constantin s-a căsătorit cu Maddalena Tocco, în cadrul unei ceremonii lângă [[Patras]]. Ea și-a luat numele grecesc de ''Teodora''.În noiembrie 1429 însă, nu mult după victoria de la Patras, soția sa italiancă, Maddalena-Teodora, a murit la Stameron, în Elis. Fuseseră căsătoriți mai puțin de 18 luni; Constantin a fost zdrobit de durere. A fost înmormântată la ClarenţaClarența, dar rămășițele ei vor fi mutate, mai târziu, în biserica lui Hristos Dătătorul de Viață (Zoodotos) de la Mistra.

Între timp, în iulie 1430, citadela care veghea [[Patras]]ul Patrasul s-a predat lui Constantin - bizantinii recâştigând recâștigând scaunul apostolic al [[Apostolul Andrei (cel Întâi chemat)|Sfântului Andrei]]. Credinciosul Sphrantzes şiși-a primit răsplata: în noiembrie 1430, a devenit cel dintîi dintâi guvernator bizantin al oraşului orașului reintegrat acum, triumfal, imperiului, după 225 de ani de ocupaţie ocupație străină.

Împăratul [[Ioan al VIII-lea]]] fusese căsătorit de trei ori, dar din aceste căsătorii nu a rezultat nici un moștenitor la tron care să poată fi desemnat ca împărat asociat (co-imperator). S-a bănuit că, atunci când va veni timpul, unul dintre frații săi îi va succede. Preferința lui Ioan se îndrepta către Constantin, lucru pe care despotul Teodor (fratele său mai mare) îl cunoștea, nemulțumindu-l. Constantin se putea înțelege cu fratele său mai mic, Toma, dar relațiile personale cu Teodor erau dificile, din cauza invidiei acestuia. În august 1435, împăratul l-a chemat pe Constantin la Constantinopol. Gheorghe Sphrantzes l-a însoțit. Se prea poate ca Teodor să-și fi închipuit că se aranja problema succesiunii la tron. În martie 1436, a sosit și el la Constantinopol. Împăratul n-a fost în stare șă-și determine frații să poarte o discuție, cu atât mai puțin să se înțeleagă. Ei s-au întors separat în Moreea. Erau dispuși să lupte până la capăt. Către sfârșitul anului 1436, au venit din capitală doi mijlocitori, ca să-i liniștească și să prevină un război civil. Dar abia a treia misiune, condusă de viitorul patriarh Grigorie Mammas, i-a trezit la realitate. S-a căzut de acord cu mutarea lui Constantin la Constantinopol, în timp ce frații săi, Teodor și Toma, urmau să rămână, ca despoți în Moreea. Împăratul avea nevoie de el încă o dată ca regent, pentru că pleca, pentru scurt timp, în Italia. Constantin a ajuns în Constantinopol la [[24 septembrie ]] 1437. Nu se spusese nimic despre numirea sa ca împărat asociat, dar desemnarea sa ca regent pt pentru a doua oară arăta cu claritate faptul că era considerat moștenitorul tronului. Ioan al VIII-lea a plecat pe mare, spre Italia, la sfârșitul lui noiembrie. Scopul călătoriei sale era prezența la conciliul pe care papa Eugeniu al IV-lea îl convocase la Ferrara (conciliul de la Basel) ca să realizeze unirea Bisericilor Greacă și Latină. Papalitatea socotise întotdeauna că creștinii din Occident nu puteau merge să salveze Bizanțul de turci până când Biserica bizantină nu-și recunoștea greșelile și nu accepta supunerea față de Roma; de abia dupa după aceea putea fi propovăduită și organizată o cruciadă pentru ajutorarea Constantinopolului și contracararea planurilor turcești. După lungi tratative, papa Eugeniu îi convinsese pe Ioan al VIII-lea și pe ierarhii Bisericii sale să discute chestiunea în cadrul unui conciliu la Ferrara.

Rămas ca regent în capitală, Constantin îi avea ca dregători și sfetnici pe Luca Notaras, mai târziu megaduce, un om cu multă experiență, și pe Dimitrie Paleologul Cantacuzino, vărul său; alături de el se afla și credinciosul Gheorghe Sphrantzes, la a cărui nuntă, în 1438, Constantin fusese naș. Faptul că turcii au respectat armistițiul și nu au acționat împotriva Constantinopolului câtă vreme împăratul a fost departe se poate datora prudenței cu care Constantin ştia știa să trateze o situație periculoasă. A existat totuși un moment, în 1439, când a simțit nevoia să-i scrie fratelui său, în Italia, recomandându-i insistent să-i reamintească papei promisiunea acestuia de a trimite cel puțin două nave de război pentru apărarea Constantinopolului, pănă până spre sfârșitul primăverii. Constantin spera că navele ar putea fi pe drum într-un răstimp de 15 zile de la chemarea sa, întrucât erau semne amenințătoare că sultanul pregătește o mare ofensivă. Cererea a rămas fără răspuns, iar alarma s-a dovedit totuși falsă, pentru că ofensiva sultanului a fost îndreptată nu împotriva Constantinopolului, ci împotriva cetății sârbești de la Smederevo, pe Dunăre.

Conciliul la care Ioan al VIII-lea se dusese să asiste a fost o adunare prelungită și adesea pusă pe ceartă. Și-a încheiat lucrările la Florența, în iunie 1439, cu o proclamație în sensul că unirea Bisericilor Greacă și Latină se înfăptuise. Decretul de unire a fost semnat de toți ierarhii bizantini, cu excepția unuia singur (Marcu Eugenikos, mitropolitul [[mitropolit]]ul de [[Efes]]). Împăratul s-a întors la Constantinopol abia la 1 februarie în anul următor. Până atunci, știrea că delegația grecească la conciliu ar fi fost intimidată să semneze documentul de unire cu papa stârnise un val de amărăciune și indignare printre bizantini. Ei i-au făcut împăratului o primire rece. Mulți au crezut că-i trădase. Atitudinea lui Constantin în legătură cu unirea Bisericilor corespundea cu aceea a fratelui său. El nu se manifesta cu fanatism pentru sau împotriva unirii. Dacă sacrificiul amorului–propriu al creştinilor ortodocşi creștinilor ortodocși ar fi avut drept cosecinţă consecință o cruciadă dinspre Apus, pentru salvarea Constantinopolului,atunci el nu era zadarnic. Biserica Ortodoxă crezuse întodeauna întotdeauna în principiul iconomiei sau al compromisului. Cu toate acestea, mulţi mulți au protestat că unirea de la Florenţa depăşise Florența depășise limitele acelui principiu, devenind un punct de disensiuni puternice şi și uneori violente în ultimii ani ai societăţii societății bizantine. Unii au spus, ca şi și tatăl lui Constantin, când s-a conturat perspectiva unirii, că aceasta fusese o gafă diplomatică. Unirea creştinilor creștinilor din Apus şi și din Răsărit avea să deşteptedeștepte, în mod sigur, suspiciunea turcilor. Pe de altă parte, au fost unii - precum Marcu Eugenikos, mitropolitul de Efes, care refuzase să semneze decretul de la Florenţa Florența - pentru care unirea reprezenta ultima trădare a ortodoxiei strămoşeştistrămoșești, spunând că aceasta avea să atragă asupra lor mânia lui Dumnezeu.

Constantin şiși-a încheiat îndatoririle de regent în februarie 1440, când împăratul a revenit din Italia, dar a mai rămas la Constantinopol până la sfârşitul sfârșitul anului. Un motiv pentru care a întârziat să se întoarcă în Moreea a fost acela că-şi și pusese în gând să se recăsătorească. Trecuseră 10 ani de la moartea primei soţiisoții, Maddalena-Teodora Tocco. Noua sa soţiesoție, aleasă în cele din urmă a fost Caterina Gattilusio, fiica stăpânului genovez al insulei Lesbos. Familia Gattilusio era întrucâtva mai onorabilă decât familia Tocco din Epir. Membri ai ei se mai căsătoriseră cu Paleologi şi și înainte. Erau şi bogaţi și bogați pe deasupra. În decembrie 1440, Gheorghe Sphrantzes a fost trimis în Lesbos să propună şi și să aranjeze logodna şi și căsătoria. Către sfârşitul sfârșitul anului următor, Constantin a pornit pe mare, de la Constantinopol, în tovărăşia tovărășia lui Sphrantzes şi și a megaducelui Luca Notaras. Au luat-o mai întâi spre Lesbos, şi și acolo, la Mytilene, în august, Constantin s-a căsătorit cu Caterina Gattilusio. În septembrie şiși-a continuat călătoria spre Moreea, lăsându-şi și noua soţie soție în grija tatălui ei, în Lesbos.

Lipsise din Moreea mai bine de trei ani. A descoperit că fraţii frații săi, Teodor şi și Toma, conduseseră destul de bine fără el. Între timp însă, turcii se pregăteau din nou de război cu bizantinii. Pericolul era aşa așa de ameninţătoramenințător, încât împăratul i-a cerut lui Constantin să se întoarcă degrabă din Moreea, pentru a ajuta la apărarea capitalei. Atacul turcesc a început în aprilie 1442. În iulie, Constantin părăsea încă o dată Moreea. Pe drum s-a oprit în Lesbos, ca să-şi și ia soţiasoția, pe Caterina. Dar turcii aflaseră de venirea sa şiși, când a atins insula Lemnos, el şi soţia și soția lui au fost prinşi prinși în capcană de o flotă turcească. Timp de câteva luni, Constantin n-a mai putut face nimic, cu toate că veneţienii venețienii trimiseseră opt galere de la Constantinopol să-l ajute în ceea ce ei au numit rezistenţa rezistența lui demnă de laudă. În mijlocul acestui dezastru, Caterina s-a îmbolnăvit. Boala i-a fost agravată de situaţie şisituație și, în august, avea să moară. A fost înmormântată la Palaiokastro, în Lemnos. Curând, turcii au plecat pe mare, iar Constantin, văduv pentru a doua oară, a ajuns la Constantinopol, în luna noiembrie 1442.

În octombrie 1443, Constantin a devenit ''despot'' al Moreei, urmându-i fratelui său Teodor. S-a instalat în palatul despoților de la Mistra - recunoscută întotdeauna drept capitală și centru al Peloponezului bizantin, stăpânirile lui acoperind cea mai mare parte a peninsulei. Constantin a întrevăzut posibilitatea reunificării despotatului și a transformării lui într-un principat ferit de primejdii și aproape independent. Avea planuri pentru realizarea acestui scop și avea sfetnici bine intenționați, dornici să-i ofere proiecte, realiste sau utopice, pentru revirimentul agriculturii, economiei și apărării Moreii. Mistra devenise o capitală culturală a lumii bizantine. Despoții de mai înainte, mai cu seamă Teodor al II-lea și talentata lui soție, Cleope Malatesta, patronaseră științele umaniste și artele. Oamenii cu gust și cărturarii își aflaseră adăpost acolo. Mistra secolului XV oferea o atmosferă mai stimulatoare și mai creatore creatoare față de tristețea și deznădejdea adunate la Constantinopol. Biserici, mânăstiri și palate se înălțau în continuare, se reconstruiau și se decorau cu fresce. Se adunau biblioteci și se copiau manuscrise pentru posteritate. Printre aștrii spiritualității din Mistra zilelor lui Constantin se aflau Bessarion din Trapezunt, mitropolit titular de Niceea, și eruditul său dascăl, Gheorghios Gemistos Plethon.

În răsăritul Europei a urmat o perioadă de conflicte armate, în care s-au implicat ungurii, sârbii şi și românii, încheiată cu victoria zdrobitoare a turcilor comandați de sultanul Murad la Varna, pe țărmul Mării Negre, în 1444. Regele Ladislau al Ungariei a fost ucis, iar cardinalul Cesarini s-a aflat și el printre nenumărații morți. Aceasta înfrângere a creştinilor creștinilor a avut consecinţe şi consecințe și mai grave decât cea de la Nicopole, descurajând profund lumea creştinăcreștină.

În 1444 Constantin a atacat peninsula Atica, situată la nord de Peloponez, mai exact Ducatul Atenei și Tebei, întemeiat de franci după cea de-a patra cruciadă. Acest ducat avusese tot soiul de conducători străini. La începutul secolului XV era stăpânit de familia neguțătorilor florentini Acciaiuoli, dar sub suzeranitatea sultanului otoman. Constantin se gândise mai demult să le anexeze teritoriul. În 1435, cînd când ducele Antonio Acciaiuoli a murit fără moștenitori, văduva sa a cerut ajutor de la Constantin, care l-a trimis pe Sphrantzes să preia ducatul. Pe de altă parte însă, turcii interveniseră prompt, ocupaseră Teba și opriseră aventura cuceritoare a lui Constantin. În 1444, el a crezut că sosise momentul să încerce din nou. Ducatul era condus acum de Nerio al II-lea Acciaiuoli, și el vasal al sultanului. Turcii erau ocupați altundeva - ei se luptau la Varna cu ungurii, sârbii şi și românii. Nerio nu era pregătit pentru o invazie. Constantin, împreună cu oastea sa, a mărșăluit în Atica și l-a silit pe Nerio să predea Atena și Teba și să-i plătească lui tributul pe care-l plătise sultanului. Mai târziu, Nerio s-a plâns fostului său senior și stăpân, sultanul Murad, rugându-l să-l ajute să restabilească statu-quo-ul. Sultanul, refăcut după victoria sa de la Varna împotriva forțelor unite ale creștinătății apusene, la care mulți dintre vasalii săi creștini luaseră parte, îl considera pe despotul Constantin o pacoste răzvrătită, un ghimpe mărunt în partea europeană a imperiului său. Așa încât ar fi fost fericit să-i curme acestuia visurile de cucerire. În iarna anului 1446, Murad a preluat comanda unei armate, despre care se spunea că ar fi numărat 50.000 sau 60.000 de oameni, pe care a condus-o prin Grecia Centrală către Moreea.

Constantin, cu mica armată pe care o avea, s-a retras în spatele zidului care apăra îngustul istm al Corintului (zidul ''Hexamilion'', numit aşa așa pentru că avea o lungime de şase șase mile). Sultanul avea însă câteva dintre noile arme ale artileriei grele - tunuri lungi. Le-a așezat de-a lungul zidului, ca să-l distrugă. Mai avea și mașini de asediu și scări de asalt. După cinci zile de luptă, Murad a dat semnalul atacului final. Trupele sale de elită, ienicerii, au fost primele care au escaladat zidul deja dărâmat; la 10 decembrie, Hexamilinul nu mai era decât un morman de ruine, iar apărătorii săi uciși sau luați prizonieri. Despotul Constantin și fratele său Toma au izbutit cu greu să scape din măcel.

Pentru turci, iarna era însă o perioadă a anului nepotrivită pentru a încerca trecerea unei armate mari peste munții din Peloponez. Sultanul și oamenii lui s-au retras pe drumul pe care veniseră, lăsând Moreea devastată și depopulată. Sursele contemporane grecești și venețiene sunt de acord că numărul creștinilor luați prizonieri a fost de 60.000. După eveniment, unii au pus vina pentru distrugerea zidului Hexamilion pe seama trădării albanezilor din oastea lui Constantin. Alții au împărțit acuzația de trădare mai vag, între toate neamurile din Moreea, pentru a căror apărare fusese construit zidul. Se poate să fi fost şi și trădare: albanezii erau rareori demni de încredere, iar grecii din Moreea fuseseră adesea condamnați pentru nepăsarea și lipsa lor de însuflețire. Dar, cu toată retorica lui Plethon și Bessarion, Hexamilionul era, probabil, imposibil de apărat în fața unei armate hotărâte și disciplinate, fiind menit să cadă, mai devreme sau mai târziu, sub loviturile artileriei turcilor.

Puterile creștine fuseseră prea fărâmițate ca să-l sprijine pe Constantin. Numai Filip de Burgundia îi sărise în ajutor. Venețienii, care aveau corăbii de luptă ancorate la Modon, ar fi putut pleca în sprijinul său. Dar nu puteau uita cum le atacase Constantin posesiunile din Grecia. În februarie 1446, flota lor din Mediterana a primit ordin să revină acasă. Punând afacerile înaintea gloriei, venețienii au reînnoit armistițiul cu sultanul otoman, fiind mai interesaţi interesați de păstrarea bunelor raporturi cu sultanul, ca să se asigure că piețele venețiene din Constantinopol nu aveau să fie închise în cazul - acum așteptat aproape zi de zi - în care turcii ar fi cucerit cetatea. Constantin și fratele său, Toma, nu erau în situația de a-i cere sultanului încheierea unui armistițiu. Au fost obligați să-l accepte ca stăpân al lor și să-i plătească un tribut anual pentru privilegiul de a salva rămășițele pământurilor și posesiunilor lor. Au trebuit să jure că nu vor reface niciodată ruinele zidului Hexamilion. Ajutorul care nu a venit niciodată, sau care a venit prea târziu, a fost un laitmotiv trist al vieții lui Constantin.

==Împărat al BizanţuluiBizanțului==

Împăratul Ioan al VIII-lea a murit la Constantinopol pe 31 octombrie 1448. Posibilii urmași la tronul Bizanţului Bizanțului se reduseseră la trei: Constantin și frații săi, Dimitrie și Toma (fratele lor mai mare, Teodor, murise Selymbria în iunie, același an. Toți stiau știau că pretendentul cel mai favorizat de răposatul împărat era Constantin, aşa așa cum declarase chiar și pe patul de moarte. Toți știau, de asemenea, că mama sa, împărăteasa văduvă Elena, era de aceeași părere. În cele din urmă, dorința ei a prevalat şi și tronul a fost preluat de către Constantin al XI-lea ''Dragases''.<ref>Steven Runciman, ''The last byzantine Renaissance'', Cambridge University Press, Cambridge, 1970</ref>

==[[Căderea Constantinopolului]]==

În cei aproximativ 1000 de ani de existenţă existență a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin), [[Constantinopol]]ul a fost asediat de mai multe ori, dar nu fusese cucerit decât de două ori: prima oară în timpul Cruciadei a patra din 1204, iar a doua oară când a fost recuperat de bizantini, câteva decenii mai târziu, în 1261.

Mehmed al II-lea Fatih (''Cuceritorul''), al cărui străbunic Baiazid construise o fortăreață pe malul asiatic al Bosforului, numită Anadolu Hisarı, a construit încă o cetate nu departe de zidurile Constantinopolului, pe malul european, care a crescut influența turcă asupra strâmtorii. Un aspect foarte important al fortăreței a fost faptul că împiedica ajutorul coloniilor genoveze de pe coasta Mării Negre, să ajungă la oraș. Această fortăreață se numea Rumeli Hisarı; Rumelia (Rumeli) și Anatolia (Anadolu) fiind numele porțiunilor europene și asiatice ale Imperiului Otoman, respectiv. Noua fortăreață este cunoscută și sub denumirea Boğazkesen, ceea ce în limba turcă are o dublă semnificație: "blocarea strâmtorii" „blocarea strâmtorii” și "tăierea gâtului"„tăierea gâtului”, subliniindu-i poziția strategică. Numele grecesc, Laimokopia, are același sens dublu.Era clar acum că noua fortăreață urma să aibă un scop dublu. Trebuia să păzească - dacă nu chiar să închidă - calea navigabilă către și dinspre Marea Neagră, pentru a lăsa Constantinopolul să moară de foame, în lipsa proviziilor de hrană, și pentru a-l văduvi pe împărat de taxele obișnuite, plătite de corăbiile italiene care traversau Bosforul în sus și în jos. Mai rău încă, ea avea să fie baza de pe care urma să se dirijeze cucerirea Constantinopolului. Până în martie 1452, materialele și lucrătorii fuseseră adunați la locul ales. Construcția fortăreței a început la 15 aprilie şi și s-a terminat în august acelaşi același an (1452).

Împăratul Constantin a cerut ajutorul țărilor din vestul Europei, dar apelurile sale nu au primit atenția cuvenită. După ''Marea Schismă'' dintre [[Biserica Ortodoxă]] și [[Biserica Romano-Catolică]] din 1054, vestul romano-catolic a încercat să reintegreze estul; s-a încercat o uniune la al doilea Consiliu din Lyon în 1274, după care unii dintre împărații Paleologi au fost acceptați în Biserica Latină. Împăratul Ioan al VIII-lea Palaeologul a încercat să negocieze o uniune cu Papa Eugen al IV-lea, iar Consiliul din Basel din 1439 a avut ca rezultat proclamația unei "Bule „Bule Papale de Uniune" Uniune” la Florența. În anii următori, o propagandă masivă a fost lansată de grupurile anti-unioniste din Constantinopol, iar populația era divizată cu animozitate. Un rol major l-a avut și ura etnică latentă dintre greci și italieni, cauzată de controlul italienilor asupra economiei bizantine. A patra cruciadă din 1204 a avut de asemenea un rol major și până la urmă Uniunea s-a destrămat, spre marea dezamăgire a [[Papă|Papei]] Nicolae al V-lea și a Bisericii Romano-Catolice.

Chiar dacă ar fi fost mai hotărât să trimită ajutoare, Papa Nicolae al V-lea nu a avut influența sperată de bizantini asupra regilor și prinților din vest, iar aceștia nu au avut mijloacele să contribuie. Motivele principale pentru această neputință au fost urmările Războiului de o sută de ani dintre Franța și Anglia, faptul că Spania era în stagiul final al Reconquistei, luptele interne dintre Principatele Germane și înfrângerea Ungariei și Poloniei în bătălia de la Varna din 1444. Deși unel unele orașe-state din nordul Italiei au trimis trupe, ajutoarele din vest nu au fost suficient de adecvate să contrabalanseze imensa putere otomană.

Oastea bizantină număra aproximativ 7.000 de oameni, dintre care 2.000 erau mercenari străini. Zidurile [[Constantinopol]]ului aveau pe atunci o lungime totală de peste 20 km - cel mai puternic complex de ziduri de apărare din epocă. Pe de altă parte, otomanii erau mult mai numeroşinumeroși. Unele cronici vorbesc de 100.000 de oameni, incluzând 20.000 de ieniceri.

Sultanul Mehmed plănuia să atace zidurile lui [[Teodosie al II-lea]], un sistem de ziduri şi şanţuri și șanțuri care apărau latura apuseană a cetăţiicetății, singura care nu era înconjurată de ape. Oastea sa şiși-a aşezat așezat tabăra în faţa cetăţii fața cetății în ziua de luni, după PaştiPaști, pe 2 aprilie 1453. Se ştie știe că otomanii puteau turna tunuri de mărime mijlocie, acestea fiind totuşi totuși mai mici decât cele pe care aveau de gând să le folosească acum. Un rol important în artileria otomană l-a avut un anume Orban, un creştin creștin din Transilvania, mare meşter meșter în turnarea de tunuri. Angajat de către Mehmed, el a construit un tun lung de 9 metri şi și suficient de mare pentru ca un om să poată intra pe gura lui. Acest tun enorm a lovit zidurile Constantinopolului vreme de câteva săptămâni, neputând însă să le străpungă, din cauza impreciziei sale şi și a timpului foarte mare necesar pentru reîncărcare, bizantinii reuşind reușind între timp să repare mare parte din stricăciuni. Flota lui Mehmed nu putea să intre în golful Cornul de Aur din cauza barajului construit de bizantini la intrare. Otomanii au construit însă un drum acoperit cu buşteni unşi bușteni unși cu vaselină, peste care au tras corăbiile, aducându-le astfel în interiorul Cornului de Aur. Această mutare a oprit corăbiile genoveze care aduceau ajutoare în cetate şi și i-a demoralizat pe bizantini. Mai mult, aceştia aceștia trebuiau acum să se împartă în două locuri pentru apărare, slăbind astfel apărarea de la zidurile lui Theodosius.

Turcii au lansat mai multe atacuri frontale asupra zidului, dar au fost respinşi respinși cu pierderi grele. De la jumătatea lunii şi și până pe 25 mai, otomanii au încercat să străpungă zidurile, construind tuneluri subterane în încercarea de a le surpa. Mulţi Mulți dintre lucrători erau sârbi, trimişi trimiși de către voievodul sârb, vasal al turcilor. Bizantinii au construit însă contra-tuneluri, permiţând permițând astfel oştenilor oștenilor bizantini să între în tuneluri şi și să-i ucidă pe săpătorii turci. Bizantinii au dat peste primul tunel al atacatorilor în noaptea de 16 mai. Pe 21, 23 şi și 25 mai au găsit apoi celelalte tuneluri, pe care le-au distrus. Pe 23 mai au prins două căpetenii otomane, de la care au aflat poziţia poziția tuturor tunelurilor săpate de otomani.

Mehmed s-a oferit să ridice asediul în schimbul unui tribut uriaşuriaș, imposibil de plătit de către bizantini. Când oferta sa a fost respinsă, sultanul s-a hotărât să atace zidurile frontal, ştiind știind că bizantinii vor fi istoviţi istoviți înainte ca el să rămână fără trupe.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o proorocire despre căderea cetăţiicetății. După patru zile, întreagă cetate a fost acoperită de o ceaţă ceață groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai. Seara, când ceaţa ceața s-a ridicat, "flăcări „flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia şi și lumini se puteau vedea în zare, mult dincolo de tabără turcilor"turcilor”. Acest semn a fost interpretat ca plecarea Duhului Sfânt pleacă din biserica Sfintei Sofia.

În dimineaţa dimineața zilei de marţimarți, 29 mai 1453, a început asaltul final. Primul val de atacatori, azabii, erau slab antrenaţi şi antrenați și prost echipaţiechipați, dar trebuiau să omoare cât mai mulţi mulți apărători bizantini. Al doilea val de atacatori, constând din anatolieni, s-a concentrat pe partea de nord-vest a cetăţiicetății, care fusese parţial parțial dărâmată de tunul lui Orban. Zidurile de aici erau mai recente, din veacul al unsprezecelea, şi și erau mai slabe. Cruciaţii Cruciații din 1204 pe aici intraseră în cetate. Tot pe aici au reuşit reușit acum să între şi și otomanii, dar au fost imediat respinşirespinși. Bizantinii au reuşit reușit să ţină țină piept şi și unui al treilea val de atac, al ienicerilor, dar căpetenia genoveză Giovanni Giustiniani, care comanda oştile oștile de pe uscat, a fost grav rănit în luptă, iar ieşirea ieșirea lui de pe câmpul de bătaie a stârnit panică în rândul apărătorilor.

Unii istorici afirmă că bizantinii au uitat deschisă poarta Kerkoporta din zona Vlaherne, iar otomanii au descoperit repede această greşealăgreșeală, profitând de ea pentru a pătrunde în cetate, de această dată fără a mai putea fi respinşirespinși. Împăratul Constantin însuşi însuși a condus ultimele lupte de apărare. Aruncându-şi și mantia imperială purpurie, şiși-a condus în luptă oamenii, murind împreună cu aceştia aceștia în luptele de pe străzile oraşuluiorașului<ref>[http://www.answers.com/topic/constantine-xi Columbia Encyclopedia: Constantine XI]</ref>. El a fost al 138-lea împărat roman (pornind de la Octavian Augustus) şi și ultimul<ref>Edward Gibbon, - ''Istoria declinului şi și a prăbuşirii prăbușirii imperiului roman'', Editura Minerva, BucureştiBucurești, 1976</ref>.

Otomanii s-au răspândit în cetate, ocupând rând pe rând punctele principale şi și îndreptându-se cu toţii toții spre piaţa piața Augusteum din faţa fața Sfintei Sofia, ale cărei porţi porți de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi mulțimea creștinilor închiși înăuntru, la o ultima Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşticerești. După ce porțile au fost sparte, năvălitorii au ucis bărbaţii şi bărbații și au separat femeile şi și copiii, pentru a-i vinde pe piața de sclavi.Deși Mehmed al II-lea a permis trupelor sale să prade orașul, după obiceiul tuturor armatelor din acele vremuri, s-a răzgândit văzând distrugerile cauzate maiestuoaselor clădiri locale și a oprit activitățile de jaf după aproximativ o zi; din nefericire până atunci o mare parte a locuitorilor fuseseră jefuiţijefuiți, înrobiţiînrobiți, sau chiar ucişiuciși.<ref>Steven Runciman, ''The Fall of Constantinople, 1453'', Cambridge University Press, 1965, ISBN 0521398320</ref>

== Cinstirea ca [[sfânt]] ==

Creştinii ortodocşi şi Creștinii ortodocși și cei greco-catolici îl consideră pe Constantin al XI-lea [[sfânt]], deşi deși el nu a fost niciodată recunoscut oficial ca atare. Unul dintre motivele pentru acest lucru a fost faptul că, în secolele de stăpînire stăpânire ale Imperiului Otoman, orice efort din partea Bisericii Ortodoxe de a-l proclama oficial pe Constantin al XI-lea ca sfânt ar fi fost văzut ca un act de rebeliune, deci ar fi fost o hotărâre nerecomandată.

După războiul de independenţă independență al Greciei (1821-1831), când [[Biserica Ortodoxă a Greciei|Biserica Ortodoxă Greacă]] a avut din nou libertatea de a acţionaacționa, s-a considerat că un act oficial de glorificare ar fi fost inutil, ţinând ținând cont de venerarea lui îndelungată ca [[sfânt]] şi și [[martir]], în special ca martir al neamului (''ethnomartyr'', grec. Eθνομάρτυρας).

TotuşiTotuși, ridicarea statuii lui "Sfântul „Sfântul Constantin al XI-lea, martir al neamului" neamului” în piaţa piața din faţa fața Catedralei Mitropolitane din Atena, cu binecuvântarea oficială a autorităţilor autorităților Bisericii, apare ca fiind un act semi-oficial de recunoaştere recunoaștere ca sfânt. Prăznuirea [[Prăznuire]]a lui cade se face pe [[29 mai]]<ref>[[w:Constantine_XI#Unofficial_saint|Constantine XI: Unofficial Saint]] at Wikipedia.</ref>.

Sinaxarul [[Biserica Ortodoxă Rusă|Bisericii Ortodoxe Ruse]] indică drept zi pentru pomenirea împăratului Constantin al XI-lea [[29 mai]] şi și [[30 mai]]. Menţiunea Mențiunea de la [[30 mai]] este după cum urmează: "În „În această zi vom comemora martiriul drept-credinciosului împărat Constantin sub nelegiuitul împărat turc, care el însuşi însuși a devenit domnitor după aceea"aceea”. Menţiunea Mențiunea de la [[29 mai]] citează mai simplu: "Împăratul „Împăratul Constantin, care a pătimit sub turci"turci”<ref>[http://rumkatkilise.org/statusconstantineXI.htm A Special Note Concerning the Status of Blessed Constantine XI]. Society of St. John Chrysostom of Ayatriada Rum Katoliki Kilise</ref>.

* [http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_al_XI-lea_Paleologul Constantin al XI-lea Paleologul]* [http://en.orthodoxwiki.org/Constantine_XI_Palaiologos Constantine XIPalaiologos]* [http://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83derea_Constantinopolului Căderea Constantinopolului]* [http://www.odaiadesusWikipedia.ro/constantinopol.html] - Căderea Constantinopolului]* [http://www.crestinortodox.ro/carte-889-istoria-bizantului] Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului - Pr. Prof. Dr. Emanoil Babus- Aspecte ale istoriei și spiritualității Bizanțului]* Donald M. Nicol, ''The Immortal Emperor'', Cambridge University Press, 1992. ISBN 0 521 41456 3

titlu=[[List of Byzantine EmperorsListă a Împăraților Romani de Răsărit|Împărat Roman (Bizantin)]]|

 [[Categorie:Împăraţi şi regiÎmpărați romani]][[Categorie:Împăraţi romaniArticole de calitate]]