Modificări

Strict vorbindRecent, la Conferința Comitetului interguvernamental pentru salvgardarea patrimoniului cultural, desfășurată la Bogota (Columbia) în noiembrie 2019, '''Cântarea bizantină''' este [[Muzica bisericească|cântarea]] bisericilor creştine care ţin de ritul ortodox. Această tradiţie, înconjurând lumea vorbitoare gen muzical unic transmis până în zilele noastre de greacăBiserica Ortodoxă, s-a dezvoltat în fost inclus pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial al UNESCO.<ref>[[Imperiul Roman https://www.francetvinfo.fr/culture/musique/le-chant-byzantin-inscrit-au-patrimoine-immateriel-de-l-unesco_3740447.html ''Le chant byzantin inscrit au patrimoine immatériel de Răsărit|Bizanţl'Unesco'']] de la înfiinţarea capitalei acestuia, Constantinopol11 decembrie 2019, ''Franceinfo'', în 330 până accesat la 14 decembrie 2019</ref><ref>[[Căderea Constantinopolului|căderea sa]] din 1453https://evenimentulistoric.ro/gen-muzical-unic-de-la-inceputul-crestinismului-introdus-pe-lista-patrimoniului-unesco. Fără tăgadăhtml Marina Constantinoiu, are o origine compozită''Gen muzical unic, schiţată pe compoziţiile artistice şi tehnice ale perioadei clasicede la începutul creștinismului, introdus pe muzica [[Iudaism|evreiască]lista Patrimoniului UNESCO''] şi inspirată de muzica vocală monofonă care a apărut în oraşele creştine timpurii Alexandria, Antiohia şi Efes. În [[Biserica Ortodoxă]] din zilele noastre12 decembrie 2019, multe biserici folosesc cântarea bizantină ca primă tradiţie liturgică''Evenimentulistoric. Dintre acestea enumerăm bisericile din [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]]ro'', [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]], [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]], [[Biserica Ortodoxă Română|România]], [[Biserica Ortodoxă Sârbă|Serbia]], [[Biserica Ortodoxă a Greciei|Grecia]] şi [[Biserica Ortodoxă a Ciprului|Cipru]].accesat la 14 decembrie 2019</ref>

===Perioada creştină creștină timpurie===Există manuscrise ale cântării bizantine care datează din secolul al IX-lea şi și există lectionaries (?) lecționare ale citirilor biblice care folosesc notaţia notația ecfonetică (un sistem grafic primitiv destinat să indice maniera de recitare a pericopelor din [[Sfânta Scriptură]]) mai vechi cu o sută de ani şi și care au rămas în uz până în secolelel secolele al XII-lea şi și al XIII-lea. Referitor la perioadele anterioare există referinţe referințe în cărţile cărțile de cult ale Bisericii: [[tipic]], [[Sfinţii PărinţiSfinții Părinți|scrieri patristice]] şi și istorii medievale. Încă există exemple risipite de texte de imnuri din primele secole de creştinism creștinism grecesc. Unele dintre acestea folosesc schemele metrice ale poeziei greceşti grecești clasice; dar schimbările de pronunţie pronunție au făcut ca aceste rime să îşi își piardă sensul şiși, cu cu excepţia excepția cazurilor când forma clasică a fost imitată, imnurile bizantine din secolele următoare sunt poezie în proză, versuri fără rimă de lungimi neregulate şi și modele de accentuare variabile. Numele comun al imnurilor formate dintr-o strofă sau din câteva strofe este [[tropar]]ul (aceste termen poate avea şi conotaţia și conotația imnurilor formate prin interpolarea versurilor din psalmi). Un exemplu celebru, a cărui existenţă existență este atestată încă din secolul al IV-lea, este imnul de la [[Vecernia|Vecernie]] numit "''[[Lumină lină|Phos Hilaron]]''" ("Lumină lină"); altul este "''O Monogenes Yios''" ("Fiule Unule Născut"), atribuit împăratului Sfântului [[Iustinian|Justinian cel Mare]] (r. 527-565), care face parte din porţiunea porțiunea de început a [[Sfânta Liturghie|Sfintei Liturghii]]. Probabil cel mai cunoscut set de tropare cu autor identificat sunt acelea ale [[călugăr]]ului Auxentie (prima jumătate a secolului al V-lea), precizat în biografia sa, dar care nu s-a păstrat în cultul bizantin ulterior.

===Perioada Medievalămedievală===Pentru a aprecia pe deplin funcţia funcția muzicii în cultul bizantin, trebuie înţelese înțelese două principii. Primul, care a însoţit însoțit răspândirea speculaţiilor speculațiilor teologice şi și mistice greceşti grecești până la dizolvarea imperiului, a fost credinţa credința în transmiterea [[înger]]ească a muzicii sacre: presupunerea că Biserica primară făcea oamenii să participe la [[rugăciune]]a corurilor îngereştiîngerești. Această noţiune noțiune este cu siguranţă siguranță mai veche decât relatarea din [[Apocalipsa Sf. Ioan Teologul|Cartea Apocalipsei]] (Apocalipsa 4:8-11), pentru rolul muzical al îngerilor aşa așa cum se precizează în [[Vechiul Testament]] şi și clar arătat în Cartea lui Isaia (6:1-4) şi și Ezechiel (3:12). De fapt, mult mai semnificativă este sublinierea din [[Cartea IeşiriiIeșirii|Exodul]] 25, care spune că modelul pentru închinarea pământească a poporului lui [[Israel]] provenea din [[rai]]. Această aluzie este perpetuată în scrierile [[Sfinţii PărinţiSfinții Părinți|Părinţilor Părinților Bisericii]] din perioada timpurie, cum ar fi [[Clement Romanul]], [[Iustin Martirul|Iustin]], [[Ignatie de Antiohia]], [[Atenagora din Atena]] şi și [[Dionisie Areopagitul]]. Ulterior, a primit recunoaşterea recunoașterea în tratatele liturgice ale lui [[Nicolae Cabasila]] şi și [[Simeon al Tesalonicului]] (''Patrologia Graeca'', CL, 368-492 şi și respectiv CLV, 536-699).

Efectul pe care această concepţie concepție l-a avut asupra muzicii bisericeşti bisericești a fost întreit: întâi, a dus la o atitudine foarte conservativă privind compoziţia compoziția muzicală; în al doilea rând, a fixat tradiţia tradiția melodică a anumitor imnuri şi și în al treilea rând, a continuat, pentru o vreme, să păstreze anonimatul compozitorului. Pentru că dacă un cântec este de origine cerească atunci recunoaşterea recunoașterea pe care o primeşte primește omul care îl transmite lumii întregi trebuie să fie minimă. Acest lucru este adevărat în special în cazul imnurilor despre care se ştie știe că întâi au fost cântate de corurile îngereştiîngerești&mdash;cum ar fi [[Amin]], [[Aliluia]], [[Trisaghion]], [[Sfânt]] şi și [[Doxologie|Doxologia]]. În consecinţăconsecință, până în vremea Paleologilor era de neconceput ca un compozitor să-şi și pună numele sub astfel de text într-un manuscris.

Ideile de originalitate şi compoziţie și compoziție liberă, similare cu cele din muzica ulterioară, probabil nici nu au existat în perioada bizantină timpurie. Chiar faptul utilizării formulelor tradiţionale tradiționale (sau tipuri de melodii) ca tehnică de compoziţie compoziție denotă clar un concept arhaic în muzica liturgică şi și este total opus creaţiei creației originale, libere. Este evident faptul că repertoriul muzical descoperit în manuscrisele muzicale din secolul al X-lea şi și până în vremea [[Cruciada a IV-a|Cruciadei a IV-a]] (1204-1261) reprezintă forma finală şi și singura care a supravieţuit supraviețuit a unei evoluţii evoluții ale cărei începuturi merg înapoi cel puţin puțin până în secolul al VI-lea şiși, posibil, chiar până la muzica din [[sinagogă]]. Este dificil de spus exact ce schimbări au avut loc în perioada de formare a acestui stadiu; dar anumite cântări, utilizate încă în zilele noastre, prezintă caracteristici care aruncă o oarecare lumină asupra acestui subiect. Este vorba de formule de recitare, tipuri de melodii şi și fraze standard care sunt dovezi clare păstrate în muzica populară şi și în alte muzici tradiţionale tradiționale din diferite culturi din Răsărit, inclusiv în muzica evreiască.

În al doilea rând, este vorba de efectul numit ''koinonia'' sau "comuniune," cu o viaţă viață mai scurtă. Acest efect a avut o viaţă viață mai scurtă deoarece, după secolul al IV-lea, când a fost analizată şi și integrată într-un sistem teologic, legătura şi și "identitatea" care unea [[cler]]ul şi și [[laic|credincioşiicredincioșii]] în rugăciune liturgică a fost mai puţin puțin rezistent. Cu toate acestea, este una din ideile cheie în înţelegerea înțelegerea unor realităţi realități care poartă nume diferite în zilele noastre. În ce priveşte performanţa privește performanța muzicală, acest concept de comuniune poate fi aplicat sensului iniţial inițial al cuvântului cor. Se referea nu la un grup separat din cadrul comunităţii şi comunității și însărcinat cu responsabilităţi responsabilități muzicale ci la congregaţie congregație ca întreg. Sfântul Ignatie de Antiohia scria Bisericii din Efes [http://www.ccel.org/ccel/richardson/fathers.vi.ii.iii.i.html] următoarele:

:"''Trebuie să participi la un cor astfel încât să fie în armonie şi și în concordanţă şi concordanță și luând parte la esenţialul esențialul din Dumnzeu Dumnezeu la unison, să poţi poți cânta pe o voce prin [[Iisus Hristos]] către Tatăl, astfel încât El să te audă şi și prin faptele tale bune să te recunoască o parte din Fiul Său.''"

O trăsătură marcantă a ceremoniei liturgice era participarea activă a credincioşilor credincioșilor la desfăşurarea desfășurarea acesteia, în special la recitarea şi și cântarea imnurilor, răspunsurilor sau psalmilor. Termenii ''choros'', ''koinonia'' şi și ''ekklesia'' aveau înţelesuri înțelesuri sinonime în Biserica bizantină timpurie. În [[Psalmi]]i 149 şi și 150, [[Septuaginta]] traduce cuvântul ebraic ''machol'' (dans) prin grecescul ''choros''. Ca urmare, Biserica primară a împrumutat acest cuvânt al antichităţii antichității clasice folosindu-l pentru desemnarea congregaţieicongregației, la slujbă în cântare, amândouă în cer şi și pe pământ. TotuşiTotuși, în curând a început să se manifeste o tendinţă tendință de clericalizare în uzul limbajului, în special după [[Sinodul din Laodicea]], al cărui al XV-lea [[canon]] permitea doar ''psaltai'' ("[[cântăreţcântăreț]]ilor") canonici să cânte la slujbe. Cuvântul ''choros'' a început să se refere la funcţia funcția [[preot|preoţeascăpreoțească]]specială din cadrul [[Sfânta Liturghie|Liturghiei]]&mdash;la fel cum, în termeni arhitecturali, corul a devenit o zonă rezervată lângă [[altar]]&mdash;iar ''choros'' a devenit ulterior echivalentul cuvântului ''kleros''.

Dezvoltarea formelor [[Imnografie|imnografice]] cu scară largă a început în secolul al V-lea odată cu apariţia apariția condacului, o [[predică]] metrică, lungă şi și elaborată, de origine presupusă siriacă, care îşi își are apogeul în lucrările Sfântului [[Roman Melodul]] (secolul al VI-lea). Această [[omilie]] impresionantă, care de obicei parafraza o relatare [[Sfânta Scriptură|biblică]], era formată din 20 - 30 de strofe şi și era cântată în timpul slujbei de dimineaţă dimineață ([[Utrenia]]) într-un stil simplu şi și silabic (o notă pe silabă). Cu toate acestea, cele mai vechi versiuni muzicale sunt cele "melismatice" (mai multe note pentru aceeaşi aceeași silabă de text) şi îşi și își au originea în secolul al IX-lea şi și mai târziu când condacele au fost reduse la ''ptooimion'' (versul introductiv) şi și prima ''oikos'' (strofă). În a doua jumătate a secolului al VII-lea, condacul a fost înlocuit cu un nou tip de imn, numit [[canon]], iniţiat inițiat de Sfântul [[Andrei Criteanul]] (ca. 660-ca. 740) şi și dezvoltat de [[Sfânt|SfinţiiSfinții]] [[Ioan Damaschin]] şi și [[Cosma al Ierusalimului]] (amândoi din secolul al VIII-lea). În esenţăesență, canonul este un complex imnografic compus din nouă ode care iniţial inițial erau adăugate celor nouă [[Ode biblice|cântări biblice]] şi și cu care erau în legătură prin intermediul aluziilor poetice sau citării textuale.

* (1)-(2) Cele două cântece ale lui [[Proorocul Moise|Moise]] ([[Exodul]] 15:1-19 şi și [[Deuteronom]] 32:1-43);* (3)-(7) Rugăciunile lui [[Ana]], [[Baruh]], [[Isaia]], [[Iona]] şi și [[Cântarea celor trei tineri|Cei trei tineri]] (I Regi 2:1-10; Cartea lui Baruh 3:1-19; Isaia 26:9-20; Iona 2:3-10; [[Cartea lui Daniel|Daniel]] [[Cărţile Cărțile apocrife|apocrifă]] 3:26-56);

* (9) Măreşte şi Mărește și Binecuvântarea (Luca 1:46-55 and și 68-79).

Fiecare odă [[imn]] este formată dintr-un tropar iniţialinițial, [[irmos]]ul, urmat de trei, patru sau mai multe [[tropar]]e care sunt reproducerea metrică exactă a irmosului, ca urmare toate troparele fiind cântate pe aceeaşi aceeași melodie la fel de bine.Cu toate acestea, cele nouă irmosuri nu sunt similare metric; în consecinţăconsecință, un canon întreg conţine conține nouă melodii independente (opt, atunci când a doua odă este omisă), care sunt unite muzical prin acelaşi același glas şi și textual prin referirea la tema generală a ocaziei liturgice şi și uneori unite printr-un acrostih. Irmosurile din stilul silabic sunt adunate împreună în ''[[Irmos]]'', un volum cuprinzător care a fost publicat prima dată pe la mijlocul secolului al X-lea şi conţine și conține peste o mie de modele de tropare aranjate într-un [[octoih]] (sistemul muzical cu opt glasuri).

Un alt tip de imnuri, important atât prin număr cât şi și prin varietatea uzului său liturgic, este [[stihira]]. Există stihiri de sărbătoare, care însoţesc însoțesc psalmii ficşi ficși de la începutul şi sfârşitul Vecerniei şi psalmodierea laudelor (și sfârșitul [[ainoi ?Vecernie]]) i și psalmodierea laudelor de la [[Utrenie]], pentru toate zilele speciale ale anului, pentru [[Ziua Domnului|duminici]], pentru zilele săptămânii din [[Postul Mare]] şi și pentru ciclul repetativ al celor opt săptămâni în ordinea glasurilor şi și care începe cu [[Sfintele PaştiPaști]]. Melodiile acestra acestora sunt păstrate în ''[[Stihirar]]'' şi și sunt considerabil mai elaborate şi și variate decât în tradiţia tradiția ''[[Irmologhion]]ului''.

===Perioadele bizantină târzie şi și post-bizantină===Odată cu încetarea compoziţiilor compozițiilor poetice creative, cântarea bizantină a intrat în ultia ultima sa etapă de dezvoltare, dedicată pe larg realizării de standarde muzicale mult mai elaborate privitor la textele tradiţionaletradiționale: fie prin înfrumuseţarea înfrumusețarea melodiilor simple mai vechi fie prin muzică nouă realizată într-un stil mult mai ornamental. Aceasta a fost munca aşaașa-numiţilor numiților ''maistores'', "maeştriimaeștrii," dintre care cel mai pomenit este Sfântul [[Ioan Cucuzel]] (din vremea anilor 1300), comparat în scrierile bizantine cu însuşi însuși Sfântul Ioan Damaschin, ca inovator în dezvoltarea cântării bisericeştibisericești. Multiplicarea noilor standarde şi îmbunătăţirea și îmbunătățirea celor vechi a continuat de-a lungul secolelor următoare de după [[Căderea Constantinopolului]], până când la sfârşitul sfârșitul secolului al XVIII-lea repertoriul muzical original din manuscrisele muzicale medievale a fost înlocuit de compoziţii compoziții ulterioare. Chiar şi și sistemul muzical de bază a suferit modificări profunde.

[[Hrisant de Maditos]] (ca. 1770-1846), [[Grigorie Protopsaltul]] şi și [[Hurmuz Arhivarul]] au fost responsabili pentru o reformă foarte necesară a notaţiei notației muzicii ecleziastice greceştigrecești. În principiu, această muncă a constat în simplificarea simbolurilor muzicale bizantine, care la începutul secolului al XIX-lea devenise atât de complecşi complecși tehnic încât doar cântăreţii cântăreții foarte pricepuţi pricepuți erau capabili să îl interpreteze corect. În ciuda numeroaselor neajunsuri, munca celor trei reformatori este o piatră de hotar în istoria muzicii Bisericii Greciei, deoarece a introdus sistemul muzicii neo-bizantine pe care se bazează cântările zilelor noastre din Biserica Ortodoxă Greacă.

==Informaţii Informații generale==

:Marţi Marți – modul 3,

Glasul (7) mai grav a fost lăsat deoparte datorită tonalităţii tonalității sale mai joase, dintre cele opt acesta fiind considerat prea puţin puțin potrivit cu perioada pascală. Deoarece [[Pogorârea Duhului Sfânt]] are loc duminica, când glasul coborât ar fi fost folosit în ordinea normală, este din nou sărit şi și se folosesc imnurile Cincizecimii. Ordinea glasurilor se reia în săptămâna următoare cu plagalul celui de-al patrulea.

În perioada dintre un [[Praznice ÎmpărăteştiÎmpărătești|Praznic Împărătesc]] şi și [[Odovanie|odovania]] sa, de exemplu în săptămâna de după Cincizecime, în locul imnurilor corespunzătoare glasului săptămânii se cântă imnurile sărbătorii.

Gama cântării bizantine este formată din şapte șapte note: Νη, Πα, Βου, Γα, Δι, Κε, Ζω. Aceste note, împreună cu Νη repetat, acoperă un interval de o octavă. În cadrul octavei, înălţimea înălțimea relativă a fiecărei note se modifică în funcţie funcție de modul sau tonul scalei. Teoria cântării bizantine actuale împarte octava în 72 de intervale (moria). Astfel, tonul apusean (pas întreg) este format din 12 moria iar semitonul (jumătate de pas) din 6.

Poziţia Poziția notelor în cadrul octavei se modifică în funcţie funcție de modul (glasul) în care este cântată melodia. Cântarea bizantină este formată din opt glasuri de bază, cu toate că unele glasuri prezintă variaţii variații ale scalei. Glasurile sunt grupate în trei categorii: naturale, enarmonice şi și cromatice.

Ccestea Acestea sunt 1, 4, plagal al întâiului (5) şi și plagal al celui de-al patrulea. Scala acestor glasuri este foarte asemănătoare cu scala apuseană. Distanţa Distanța dintre note este

Astfel, aceasta arată ca şi și scala majoră C, cu o uşoară ușoară coborâre a notelor a treia şi și a cincea. Tonul (nota de bază) pentru cele patru glasuri naturale este:

''Glasul 4''': Βου, Πα, or Δι, în funcţie funcție de tipul imnului cântat <br>''Glasul plagal al întâiului''': Πα or Κε, în funcţie funcție de tipul imnului cântat. Şi acesta are o tonalitate apropiată de scala minoră apuseană <br>''Glasul plagal al celui de-al patrulea''': Nη or Γα, în funcţie funcție de tipul imnului cântat. Varianta bazată pe Nη are o tonalitate apropiată de scala majoră apuseană.

Acestea sunt glasul 3 şi și glasul grav (Βαρυς, plagal al celui de-al treilea, 7). Scala pentru glasul trei este scara apuseană principală cu a şaptea șaptea notă plată:

Adesea, modul grav foloseşte aceeaşi folosește aceeași scală ca şi și modul 3, dar există câteva variaţii variații specifice acestui glas. Una dintre cela mai obişnuite obișnuite este prezentată în continuare:

''Glasul grav''': Γα, când se foloseşte folosește scala modului 3 şi și Ζω pentru celelalte ocazii.

Acestea sunt glasul 2 şi și glasul plagal al celui de-al doilea (6). Aceste scale ale acestor două glasuri sunt diferite. Scala pentru glasul 2, cunoscută şi și ca scara cromatică-deschisă, este:

Astfel, drept vorbind, intervalul dintre Δι şi și Κε pe de o parte şi și dintre Ζω şi și Νη pe de altă parte sunt cu o treime mai mari decât un semi-ton, în timp ce intervalele Κε-Ζω şi și Πα-Βου sunt cu o treime mai mari decât un ton.Scala plagal al celui de-al doilea, numită şi și scala cromatică închisă, este:

Astfel, intervalele dintre Βου şi și Γα pe de o parte şi și dintre Ζω şi și Νη pe de altă parte sunt cu o treime de semi-ton mai coborâte decât o treime minoră iar intervalele Γα-Δι şi și Νη-Πα sunt două treimi de semi-ton.

Tonul glasurilor crmatice cromatice este:

==Vezi şiNote==*[[Notaţia bizantină]]*[[osource:Cele opt glasuri]]<small><references /></small>

== Izvoare Surse==