Modificări

Construită la început de un boier, apoi de un mitropolit, iar mai târziu de doi negustori macedoneni şi și de breasla cofetarilor, '''Biserica „Sfântul Stelian“ - Lucaci''', din București, mărturisește o istorie de aproape 400 de ani. Prima a fost construită din lemn, a doua a fost zidită în acelaşi același loc și a dăinuit un secol, apoi a fost ridicată alta care a fost complet distrusă în marele incendiu din 1847, iar următoarea a fost înălţată înălțată în 1850 şi și s-a păstrat până în zilele noastre. Este singurul lăcaş lăcaș de cult din Bucureşti București care are hramul Sfântul Cuvios [[Stelian Paflagonul|Sfântul Cuvios Stelian Paflagonul]], ale cărui [[moaște]] se află aici spre închinare din anul 1736. Numele acestui aşezământ așezământ de închinăciune este legat şi și de vestitul compozitor şi și scriitor Anton Pann, autorul liniei melodice a imnului naţional național al României, care a slujit aici ca dascăl.

Biserica Lucaci se află pe strada Logofăt Udrişte Udriște nr. 6-8 şi și este inclusă în categoria monumentelor istorice, având codul de clasificare B-II-m-B-19073.<ref>Institutul Național al Patrimoniului, Lista monumentelor istorice www.patrimoniu.gov.ro/monumente-istorice/lista-monumentelor-istorice</ref>

Rădăcinile Bisericii Lucaci merg până în secolul al XVII-lea, dar nu se ştie știe sigur anul în care a fost ridicată. Istoricii ne spun că un boier Lucache ar putea fi ctitorul, de la acesta fiind denumită biserica, pe atunci construită din lemn. De asemenea, mahalaua în care se afla, situată în acea vreme la marginea oraşuluiorașului, se numea Lucaci, după cum menţionează menționează un hrisov din secolul al XVII-lea, dar era cunoscută şi și ca mahalaua Totoescu, probabil tot de la numele unui mare boier sau negustor care locuia acolo.<ref>G. I. Ionescu-Gion, „Istoria Bucurescilor”, Fundaţia Fundația Culturală Gheorghe Marin Speteanu, Editura Mavios-Clio, BucureştiBucurești, 1899, p. 332.</ref>Peste timp, această biserică s-a deteriorat şi și alta a fost înălţatăînălțată, pe acelaşi același amplasament, de data aceasta din zid. A fost clădită în 1736, de mitropolitul Ştefan al Ţării RomâneştiRomânești, care i-a dăruit şi moaştele sfinţilor și moaștele sfinților Stelian, Haralambie, Elefterie şi și Onufrie. Noua biserică avea hramul Sfântul Ierarh Nicolae şi și a dăinuit un secol, până când a fost surpată de cutremurul din 1838.

Biserica a fost reconstruită de parohul din acea vreme, loan CălărăşanuCălărășanu, cu sprijinul enoriaşilorenoriașilor, dar mai ales cu ajutorul a doi negustori macedoneni, Anghel Hagi Pandele şi și Constantin Athanasiu, care erau stabiliţi stabiliți în mahalaua Lucaci. Lăcaşul Lăcașul de cult a fost ridicat din temelie în doar patru ani, tot atunci fiind construite şi și alte chili pentru preoţipreoți, pe lângă cele existente deja. Ctitorii care au contribuit cu sume importante au adăugat atunci hramurile Sfinţii Împăraţi Sfinții Împărați Constantin şi și Elena şi Sfinţii și Sfinții Arhangheli Mihail şi și Gavriil. Noua biserică a fost sfinţită sfințită de mitropolitul Nifon al Ţării RomâneştiRomânești, în 1842.Însă nu au trecut decât cinci ani, că aşezământul așezământul de închinăciune a fost complet distrus de „Focul cel mare”, care s-a produs în ziua de Paşti Paști a anului 1847. Despre acele momente grele aminteşte amintește preotul Ioan Călărăşanu Călărășanu în prefaţa prefața scrisă la cartea „Condica de zestrea Sfintei Biserici Lucaci”, în 1876, în care afirmă că sfântul lăcaş lăcaș a ars cu chiliile din jurul său şi și cu toate podoabele pe care le avea în interior, rămânând numai zidurile goale. Istoricul George Potra descrie această catastrofă ca fiind „cel mai groaznic foc pe care l-a întâmpinat oraşul”orașul”, un incendiu în urma căruia se puteau vedea chiar şi și după o lună „grămezi de lemnărie şi și mărfuri care ardeau înăbuşit”înăbușit”.<ref>George Potra, „Din Bucureştii Bucureștii de ieri”, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Ştiințifică și Enciclopedică, BucureştiBucurești, 1990, p. 154.</ref> Mai multe mahalale din Bucureşti București au rămas atunci în ruine, iar printre cei care au avut de suferit s-au numărat şi și ctitorii Bisericii Lucaci, Hagi Pandele şi și Constantin Athanasiu, ale căror case, prăvălii şi și mărfuri au fost distruse de flăcări. Deoarece şi și în anii următori ctitorii s-au confruntat cu greutăţi greutăți financiare, preotul Ioan Călărăşanu Călărășanu a început să refacă sfântul lăcaş lăcaș cu ajutorul enoriaşilorenoriașilor. În doar trei ani de la incendiu, biserica a fost zidită în stil neoclasic, cu coloane, şi aşa și așa s-a menţinut menținut până în zilele noastre. Fiind o perioadă dificilă, pentru înfrumuseţarea înfrumusețarea ei au fost aleşi aleși doi zugravi fără pretenţii pretenții financiare mari. Însă din cauza materialului de slabă calitate pe care l-au folosit, pictura lor în tempera nu a rezistat mult timp. Biserica Lucaci a fost apoi înzestrată cu odoare necesare cultului religios, precum şi și cu case donate de diferiţi credincioşi diferiți credincioși sau cumpărate de preotul Ioan Călărăşanu Călărășanu (la bătrâneţe bătrânețe acesta s-a călugărit la Mănăstirea Cernica). Printre enoriaşii enoriașii care au oferit ajutoare semnificative s-a aflat şi și Anton Pann, care era atunci cântăreţ cântăreț la strană. Cu timpul, Biserica Lucaci a început să fie cunoscută şi și ca Biserica Sfântul Stelian, deoarece evlavia credincioşilor faţă credincioșilor față de acest sfânt era tot mai mare. Aşa Așa încât, cinstirea acestui Cuvios, ocrotitor al copiilor, a devenit principalul hram.

Din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea începe o perioadă înfloritoare pentru acest sfânt lăcaşlăcaș, fiind sprijinit de unele bresle. Mai întâi a intrat în atenţia atenția „tutungiilor şi și cafegiilor”, apoi a cofetarilor, iar mai târziu a devenit loc de rugăciune şi și pentru meseriaşii meseriașii pielari, care au dăruit o icoană argintată a Sfântului Spiridon, patronul pielarilor şi și al cizmarilor. Însă nu toate bisericile din acea zonă erau într-o situaţie situație atât de bună. Biserica Udricani, din vecinătate, şiși-a pierdut veniturile din averea personală, prin prevederile Legii de secularizare din 1864, şi și a ajuns într-o stare avansată de degradare. Pentru a nu cădea în ruină, a fost desemnată ca filială a Bisericii Lucaci, statut pe care l-a păstrat timp de 45 de ani, din 1879 până în 1938.

Puternicul cutremur din 4 martie 1977 a provocat Bisericii Lucaci pagube mari încât au fost necesare unele lucrări de consolidare şi și restaurare. Părţi Părți mari din tencuiala bolţilor şi bolților și din turlă s-au desprins atunci, o mare parte a zugrăvelii originale fiind distrusă. De aceea a fost nevoie de o nouă pictură, care a fost realizată prin contribuţia contribuția a numeroşi credincioşinumeroși credincioși, în perioada 1982-1986. De data aceasta a fost ales Dumitru Bănică, un pictor cunoscut, care a executat o lucrare în frescă într-un stil propriu, şi și anume neobizantin românesc, dar care urmează, în mare parte, erminia tradiţională tradițională pentru Biserica Răsăriteană.Pe bolta naosului este pictată icoana Sfintei Treimi, iar pe cea a pronaosului este înfăţişată viaţa înfățișată viața Maicii Domnului. Deasupra altarului, Maica Domnului este înconjurată de îngeri şi și binecuvintează pe credincioşii credincioșii ce intră în biserică, iar frizele arată scene din viaţa viața Mântuitorului şi și exemplificări ale unor parabole. În programul iconografic a fost introdusă şi și o reprezentare inovatoare, ce se desfăşoară desfășoară ca o rugăciune tainică, în care durerea se împleteşte împletește cu nădejdea. Astfel, la baza turlei sunt pictate cele opt scene ale suferinţei suferinței Fiului lui Dumnezeu pentru noi: Sărutul lui luda, lisus în faţa fața arhiereului Caiafa, lisus în faţa fața lui Pilat, Luarea Crucii, Căderea sub greutatea Crucii, Răstignirea, Coborârea de pe Cruce şi și Punerea în mormânt. Cea de-a noua scenă, biruinţa biruința asupra morţiimorții, este reprezentarea clasică a Învierii Domnului. În ansamblul ei, pictura realizată de Dumitru Bănică s-a dorit a fi un mesaj, o invocare a milei lui Dumnezeu în acei ani întunecaţi întunecați ai comunismului.

Biserica Lucaci desfăşoară şi desfășoară și o activitate cultural-educativă, aici fiind editată prima revistă religioasă după decembrie 1989 (începând cu ianuarie 1990). Editura parohială care a fost înfiinţată înființată atunci se numeşte numește „Credinţa „Credința Noastră” şi și continuă să scoată cărţi cărți de îndrumare creştinăcreștină, lucrări de teologie, manuale pentru şcoli școli teologice, cărţi poştale şi iconiţecărți poștale și iconițe.

Numele Bisericii Lucaci este legat şi și de cel al lui Anton Pann, care în ultima parte a vieţii vieții a locuit în apropierea acestui sfânt lăcaşlăcaș. Poet, profesor şi și compozitor de muzică religioasă, folclorist şi și scriitor, dar şi și autorul liniei melodice a imnului național al României, este o personalitate emblematică atât pentru literatura română, cât şi și pentru Biserica noastră. Numele său era Antonie Pantoleon-Petroveanu, dar prin prescurtarea numelui de familie și românizare a devenit Anton Pann.S-a născut dintr-o mamă grecoaică şi și un tată de meserie căldărar, într-un sat din Bulgaria, locuit în cea mai mare parte de turci. Încă de când era copil, cunoştea cunoștea foarte bine limba română, ceea ce pentru istorici a constituit o dovadă că el era român. De asemenea, ştia şi știa și limbile turcă, greacă şi și bulgară. Odată cu izbucnirea războiului ruso-turc şi și moartea tatălui său, în 1806, mama lui şi și cei trei copii au luat drumul pribegiei, în căutarea unei vieţi vieți mai bune. Au însoţit însoțit trupele ruseşti rusești în mişcaremișcare, ajungând în Basarabia, şi și s-au stabilit pentru un timp la ChişinăuChișinău. Anton, care avea 10 ani şi și o voce frumos timbrată, a început să cânte în corul bisericii mari din acest oraşoraș. Aici și-a fixat vocația de psalt și a învăţat învățat limba rusă. După câţiva câțiva ani, cei doi fraţi frați ai săi, care se înrolaseră în armata rusească, au murit pe câmpul de luptă, iar Anton şi și mama lui au decis să vină în BucureştiBucurești. Biografii şi și cercetătorii operei sale susţin susțin că atunci când s-a stabilit în Capitală, Anton Pann avea „cunoştinţe „cunoștințe bogate de literatură balcanică” şi ştia și știa bine cinci limbi: româna, turca, bulgara, greaca şi și rusa. <ref>George Potra, „Din Bucureştii Bucureștii de ieri”, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Ştiințifică și Enciclopedică, 1990, BucureştiBucurești, p. 204 </ref>. Se ştie știe că el era autodidact, că a învăţat învățat aceste limbi prin experienţa vieţiiexperiența vieții, şi și că nu fusese până atunci la nicio şcoalășcoală. <ref>Anton Pann, „Povestea vorbii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 46</ref>. Datorită glasului său melodios şi și foarte plăcut Anton Pann a fost cântăreț la Biserica cu SfinţiSfinți, după ce înainte fusese paracliser la Biserica Olari. După un timp, s-a înscris la şcoala școala de muzichie deschisă de Dionisie Fotino, un scriitor erudit și compozitor muzical, un bun cunoscător al muzicii orientale. Apoi a învăţat şi cunoştinţe învățat și cunoștințe de bază ale artei muzicale la şcoala școala condusă de vestitul psalt Petre Efesiu, care se afla în incinta Bisericii Sfântul Nicolae Şelari. Tot aici funcţiona şi funcționa și o tipografie, unde Anton Pann a lucrat un timp, reuşind reușind să înveţe meşteşugul învețe meșteșugul tiparului. În 1826, el a fost numit profesor la Seminarul din Râmnicu- Vâlcea, unde l-a avut ca elev pe Nifon, mitropolitul de mai târziu al Ungro-Vlahiei. Apoi a predat lecţii lecții de cântări bisericeşti călugăriţelor bisericești călugărițelor de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, iar de acolo a plecat la renumita biserică Sfântul Nicolae din Şcheii BraşovuluiBrașovului, unde a cântat în cor.După ce a revenit în BucureştiBucurești, Anton Pann a fost psalt la Biserica Olteni şi și profesor de muzică vocală la şcolile naţionale școlile naționale din oraşoraș, iar în 1842, a fost numit de mitropolitul Neofit profesor la Seminarul Central. Un an mai târziu, şiși-a deschis singur o tipografie muzicală în chiliile Bisericii Olteni, dar a fost distrusă de focul cel mare din 1847. Cu toate acestea, nu după mult timp şiși-a deschis una nouă, pe strada Tunari nr.12, stradă care astăzi îi poartă numele. Între anii 1849 şi și 1854, Anton Pann a muncit foarte mult, reuşind reușind să tipărească nenumărate cărţi cărți pe care le vindea chiar el la diferite biserici şi și mănăstiri din ţarățară. La 2 noiembrie 1854, a trecut la cele veşniceveșnice, pe când se afla în BucureştiBucurești. Deşi Deși a petrecut o mare parte din viaţa viața lui la Biserica Olteni, el a fost înmormântat la Biserica Lucaci, alături de mama lui. După moartea sa, casele în care a locuit, precum şi și vasta curte în care se afla tipografia lui din strada Taurului nr. 20 (acum strada Anton Pann) i-au revenit Bisericii Lucaci, aşa așa cum a lăsat prin testament.

* „Istoria Bucureştilor Bucureștilor din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre”, Constantin G. Giurescu, Editura pentru Literatură, BucureştiBucurești, 1966* „Istoricul a 40 de biserici din România”, vol II, preot Marin Dumitrescu, Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, BucureştiBucurești, 1902, pp. 113-119* „Din Vechiul Bucureşti București - Biserici, curţi boereşti şi curți boerești și hanuri după două planuri inedite de la sfârşitul sfârșitul veacului al XVIII-lea”, George D. Florescu, Editura 1935