Modificări

name= Patriarhia Serbiei[[File:Serbia logo.gif|center|240px]]|

recognition= 1219 de [[Biserica de ConstantinopolOrtodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], din nou în 1879 |primate=[[Pavle Irineu (StojcevicGavrilovic) al Serbiei|Patriarhul PavleIrineu (Irinej) Gavrilovic]]|

language=[[Slavona bisericeascăLimba slavonă|Slavonă]]; sârbasârbă|

calendar=[[Calendar IulianCalendarul iulian|Iulian (neîndreptat)]]|

===De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Pec===La scurt timp după ce ajung au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost [[Botez|botezate]] de [[misionar]]ii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. [[Înscăunare]]a Sfântului [[Sava al Serbiei|Sava]] ca arhiepiscop primat (întâistătător ) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de [[Biserica de ConstantinopolOrtodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]] și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin. Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creștea ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) își arogă titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Pec a fost și ea înălțată la rangul de [[patriarhie]]. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei. După cucerirea de către turci a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit pașalîc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenije al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit ''de facto'', iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția [[Biserica de Constantinopol|Patriarhiei Ecumenice]]. Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când [[Makarije (Sokolovic) de Pec|Makarije]], fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Pec.

Emigrarea sârbilor sub conducerea patriarhului Arsenie Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval a crescut ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al IIISerbiei din 1331) și-a arogat titlul imperial de țar (1346-lea1355), în 1690, pe teritoriul Imperiului habsburgic arhiepiscopia de Pec a fost și ea înălțată la rangul de [[patriarhie]]. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a făcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri eclesiastice, cu un rol esenţial în emanciparea poporului sîrbBisericii Serbiei.

Trecerea După cucerirea de către turcii otomani a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei de astăzi a devenit pașalâc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenie III al II-lea în nordul Dunării şi Savei la mânăstirea Cruşedol (pînă în 1701) şi apoi la Sf1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Andrei ridică problema înfiinţării unei noi organizaţii bisericeştiAstfel, cunoscută patriarhatul a fost abolit ''de facto'', iar Biserica Serbiei a trecut sub numele de Mitropolia de Karloviţjurisdicția [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei Ecumenice]].

Împăratul Leopold I le-Patriarhia Serbiei a oferit sîrbilor o serie fost reinstituită în 1557 de privilegii în perioada 1690-1696către sultanul otoman Soliman Magnificul când [[Macarie (Sokolovic) de Pec|Macarie]], privilegii pe care românii din Imperiu nu le-au avut niciodată. Patriarhul sîrb era în acelaşi timp şi şef politicfratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în cele duhovniceşti şi a fost ales patriarh în cele lumeşti''"orașul Pec.

Înainte de pacea ===Mitropolia de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat, sub conducerea Carloviț===Trecerea patriarhului Arsenie al IVIII-leaîn nordul Dunării şi Savei, în anul 1690, la mânăstirea Cruşedol (până în 1701) şi apoi la Szentandrej (Sf. Andrei), în Imperiul habsburgic. Numărul sîrbilor a crescutfăcut posibilă înfiinţarea unei noi structuri bisericeşti a sârbilor ortodocși, iar rolul lor care a jucat un rol crucial în Imperiu a început emanciparea poporului sârb și care avea să fie mult mai importantcunoscută sub numele de Mitropolia de Carloviț (Karlovitz).

Deşi războaiele rusoÎn anii 1690-austro1696, împăratul Leopold I le-turce a oferit sârbilor o serie de privilegii (privilegii pe care românii din secolul al XVIIIImperiu nu le-lea au afectat Serbiaavut niciodată). Patriarhul sârb era în acelaşi timp şi conducătorul politic al sârbilor ortodocși, întotdeauna poporul sîrb a văzut fapt recunoscut în Diploma imperială din 11 decembrie 1690: "''Toţi să se supună arhiepiscopului, capul lor bisericesc, şi în ele tot atâtea posibilităţi de a-cele duhovniceşti şi dobândi independenţaîn cele lumeşti''".

După Pacea Înainte de pacea de la Şiştov Belgrad (17911739), aproximativ 50. 000 un al doilea grup de sîrbi au trecut râul Savasârbi s-a refugiat, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea, cerând azil la habsburgiîn Imperiul habsburgic. Pentru Numărul sârbilor a frâna o masivă depopularecrescut, Poarta le-iar rolul lor în Imperiu a oferit amnistie şi o serie de scutiri. Un număr de [[egumen]]i, ca cei de la Studenica, şi cneji fugiţi la Panciova au cerut început să se întoarcă în Serbiafie mult mai important.

Descoperirea complotului pus la cale de sîrbi şi decapitarea unor cneji în 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sîrbi şi otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de către sîrbi. Încă Deşi războaiele ruso-austro-turce din 1791secolul al XVIII-lea au afectat Serbia, deci cu mult înainte întotdeauna poporul sârb a văzut în ele tot atâtea posibilităţi de declanşarea răscoalei, arhimandritul sîrb Stepan Jovanovic a alcătuit un manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de care se bucurau Muntenia şi Moldova. Asemănător, în 1803, arhimandritul Arsenios Jankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sîrb. La un proiect asemănător adera şi mitropolitul de Karlovitz, Ştefan Stratimirovicidobândi independenţa.

Mai menţionăm că în istoria Mitopoliei După Pacea de Karloviţ, există 3 perioade distincte : epoca privilegilor la Şiştov (1690-17791791), aproximativ 50.000 de sârbi au trecut râul Sava, cerând azil în care viaţa bisericească şi raporturile cu statul habsburgic erau reglementate conform privilegilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriuImperiul Habsburgic. Pentru a frâna o masivă depopulare, al Regulamentului Poarta Otomană le-a oferit amnistie şi Sistemului consistorial (1779-1782-1868)o serie de scutiri. Un număr de [[egumen]]i, cum a fost cazul celor de la Studenica şi de cneji fugiţi la Panciova au cerut să se întoarcă în fine epoca Rescriptului imperial (1868-1920)Serbia.

Rolul Bisericii Ortodoxe Sîrbe în dobândirea independenţei Descoperirea complotului pus la cale de sârbi şi decapitarea unor cneji în realizarea unităţii poporului sîrb în decursul secolelor XIX 1804 a constituit cauza izbucnirii unui conflict sângeros între sârbi şi XX a fost otomani, având ca efect dobândirea autonomiei politice de o importanţă majorăcătre sârbi. În acest efortÎncă din 1791, deci cu mult înainte de declanşarea răscoalei, arhimandritul sârb Stepan Jovanovic a alcătuit un loc important l-a avut crearea Mitropoliei manifest prin care cerea autonomia ţării sale, dând ca exemplu statutul special de Karlovitz/Carloviţ, care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într-o ţară creştină se bucurau Muntenia şi liberăMoldova.

Mitropolia din Carloviţ a avut Tot astfel, în sec1803, arhimandritul Arsenie Iankovic propunea Rusiei realizarea unui imperiu slavo-sârb. XIX lea în deosebi 2 ierarhi mari: [[La un proiect asemănător adera şi mitropolitul de Carloviț, Ştefan (Stratimirovici)]] (1790-1836/1837) şi [[Iosif (Raiacici)]] (1842-1861).

În anul 1757 Mai menţionăm că în Bacika, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă istoria Mitropoliei de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţiiCarloviț, în diverse domenii, cum ar fi există 3 perioade distincte : învăţarea limbiilor străine, a filozofiei şi sepoca privilegilor (1690-a axat bineînţeles pe teologie1779), pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice viaţa bisericească şi istorice şi a întemeiat cercul de literari şi oameni de cultură la Karloviţ - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Göttingen. A avut o mare influenţă asupra vieţii bisericeşti, a luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul raporturile cu statul habsburgicerau reglementate conform privilegiilor acordate; epoca Rescriptului declaratoriu, pentru ca ei să nu-al Regulamentului şi piardă credinţa în Dumnezeu, a întemeiat primul gimnaziu sîrb, la Karloviţ în anii 1791Sistemului consistorial (1779-1792, pe care a susţinut1782-o din toate punctele de vedere1868), atât pe profesori cât şi pe pe elevii acesteia, a întemeiat un internat pentru cei neajutoraţi, peste 300 şcoli, şi a luptat contra influenţei catolice, iar în 1794 a deschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropoliefine epoca Rescriptului imperial (1868-1920).

Iosif Raiacici/Iosif Rajačić, (mitropolit 1785-1861), Rolul Bisericii Ortodoxe Sârbe în dobândirea independenţei şi în realizarea unităţii poporului sârb în decursul secolelor XIX şi XX a luptat contra dominaţiei ungurilor, împreună cu poporul sîrb (1848) la Karloviţ, iar la fost de o Adunare generală a delegaţilor la Sremski Karloviciimportanţă majoră. În acest efort, un loc important l-a fost desemnat [[patriarh]] avut crearea Mitropoliei de Franz Iosef /Francisc Iosif de la VienaCarloviţ, el beneficiind de putere şi influenţă care însemna înfiinţarea unei structuri bisericeşti autonome într- a dus o politică dublă ca mitropolit politic al sîrbilor, deoarece era aliat cu Viena ţară creştină şi a subordonat episcopi de alte naţionalităţiliberă.

În toate evenimentele politice majore Mitropolia din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă Carloviţ a avut un cuvânt de spus. Răscoala sîrbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sîrb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoaresec. Revoluţionarii sîrbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea doi ierarhi deosebit de populaţii majoritare de altă religie – musulmani cunoscuți: [[Ştefan (Stratimirovici)]] (1790- sau aveau o politică proprie 1836/1837) şi [[Iosif (Raiacici)]] (1842- precum Macedonia1861).

Începutul anului 1804 lÎn anul 1757 în Bacika, a venit în viaţă, marele ierarh Ştefan Stratimirovici. Încă de tânăr a avut o mare înclinaţie spre a dobândi cât mai multe informaţii, în diverse domenii, cum ar fi : învăţarea limbilor străine, a filozofiei şi s-a determinat axat bineînţeles pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sîrbii săteologie, pe care a aprofundat-o până în "pânzele albe", mai ales din punct de vedere istoric; a scris poezii care nu au fost publicate, dar au fost publicate diverse lucrări canonice şi istorice şi dobândească libertatea. Răscoala sîrbilor a întemeiat cercul de literari şi revoluţia grecilor au dus oameni de cultură la Carloviț - el fiind ales membru al «Societăţii ştiinţifice» din Göttingen. A avut o apropiere între popoarele balcanicemare influenţă asupra vieţii bisericeşti, pe baza credinţei religioasea luptat pentru creştinii ortodocşi din Imperiul habsburgic, care îi obliga pentru ca ei să fie solidari nu-şi piardă credinţa în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formeazăDumnezeu, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului)a întemeiat primul gimnaziu sârb la Carloviț în anii 1791-1792, un consiliu de conducere în pe care un rol important l-au avut preotul Nenadovic a susţinut din toate punctele de vedere, sprijinindu-i atât pe profesori cât şi juristul Teodor Filipovicpe pe elevii acestuia; a întemeiat un internat pentru cei nevoiași, peste 300 şcoli, cel care şi a luptat contra influenţei catolice. În anul 1794 a conceput organizarea statului sîrb pe principiile raţionalismului francezdeschis Seminarul teologic superior pentru întrega Mitropolie.

În timpul primei răscoale sîrbeşti împotriva turcilor Iosif Raiacici [sr. Iosif Rajačić] (18041785-18061861)a luptat contra dominaţiei ungurilor, eroul Karagheorgheîmpreună cu poporul sârb (1848) la Carloviț, pentru iar la o Adunare generală a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinuluidelegaţilor la Sremski Karlovici, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe fost desemnat [[patriarh]] de Franz Iosef /Francisc Iosif de la Vidin. Cu anumite ocaziiViena, românii sel beneficiind de putere şi influenţă -au aliat cu sîrbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de a dus o politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoaledublă ca mitropolit politic al sârbilor, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună deoarece era aliat cu o armată de 3. 000 de oameni Viena şi a desfinţat satele "neascultătoare" locuite subordonat episcopi de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timocalte naţionalităţi.

===Lupta pentru emanciparea politică și bisericească===În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoare. Revoluţionarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia.  Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sârbii să-şi dobândească libertatea. Răscoala sârbilor şi revoluţia grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raţionalismului francez.  În timpul primei răscoale sârbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desfiinţat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc.  Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanşarea conflictului deschis dintre sîrbi sârbi şi Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţei.

Mânăstirile şi bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor sîrbisârbi. Mânăstirile Valjavic şi Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei sîrbilorsârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoţii Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanţi ai mişcării revoluţionare. O serie de mânăstiri şi locaşuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegaţie sîrbăsârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistiţiul. Pe parcursul mişcării revoluţionare, răsculaţii sîrbi sârbi au arborat steaguri cu simboluri şi icoane ortodoxe.

Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujiţe), era un erou naţional sîrb sârb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea de eliberare a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Beşgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina.

Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii Sîrbe sârbe şi statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol şi prin Hatişeriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina.

Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sîrbisârbi, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile Comunităţile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din PozarevatPozarevatz. În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Situaţia Bisericii Ortodoxe Sîrbe Sârbe s-a îmbunătăţit în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, în 1822, a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorinduse dorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice.

Episcopii greci care i-au păstorit pe sîrbi sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sîrbisârbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sîrb sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia.

Prin convenţia din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii SîrbeSârbe, clerul şi poporul sîrb sârb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântarea.

Biserica din Karloviţ Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţia, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti : KarloviţKarlovitz, Novisad, Buda, Carlştadt Karlstadt şi Pacraţ, în Slovenia.

În Bosnia şi Herţegovina erau patru mitropoliţi, şi anume la : Sarajevo, Zvornic, Mostar şi Banja Luca, care erau sub juristicţia jurisdicţia Patriarhiei de ConstantinopoleConstantinopol, iar datorită discuţiilor purtate între Constantinopole Constantinopol şi Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.  

În viaţa popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Aşa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, îşi dobândeşte în anul următor şi neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe SîrbeSârbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.

Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie politică în care se găsea statul sîrbsârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe SîrbeSârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sîrbă Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeşti.

Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrulu Muntenegrului şi Arhiepiscopia Carloviţului de Carloviţ funcţionau ca bisericii biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei , Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de ScoplieSkopje un ierarh grec, pe grecul AmbrosiosAmbrozie.

În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele austriace şi maghiare şi s-a reformat viaţa mânăstirească.

===Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX===Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sîrbosârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.

După ce teritorile teritoriile bisericeşti ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopole Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din CarloviţKarlovitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sîrbă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea şapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii şi era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă din Dalmaţia şi Boca-Cataro, care avea două eparhii şi era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi Macadonia, care avea şase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub juristicţia jurisdicţia Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.

În 1923 a fost construită o episcopie sîrbă sârbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1863 comunităţiile 1963 comunităţile Bisericii Ortodoxe Sîrbe Sârbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales şi trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mişlociu mijlociu şi Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit şi a Canadei.

Primul patriarh a fost ales în 1920 şi s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe SîrbeSârbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Biseicii Bisericii în 1931, iar datorită opoziţiei lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenţi, mai exact 1938, a urmat ca patriarh Gavril (1938-1950), fost mitropolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultăţii din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi în sanatoriul de la Karlovy-Vary, de-abia în 1946 el este eliberat. În aceşti ani dureroşi ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliţilor, episcopilor, preoţi, profesori şi toţi cei care erau implicaţi într-un fel sau altul în viaţa creştină ortodoxă, chiar şi toate lăcaşurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.

În timpul celui de-al doilea Război Mondial, Biserica Ortodoxă a Serbiei a trecut prin numeroase încercări. Numeroși episcopi, preoți și aproape 700.000 de [[mirean|mireni]] ortodocși au fost uciși de fasciștii croați și musulmani (conform datelor Episcopiei de Ras și Prizren). Sute de biserici au fost complet distruse sau profanate. După al doilea Război Mondial, Biserica a trecut prin noi încercări din partea regimului cominst comunist care a interzis predarea religiei în școli, a confiscat proprietățile bisericești și a folosit diferite metode, pe față sau nu, pentru a persecuta Biserica și a reduce influența acesteia în rândurile populației.

După moartea lui patriarhului Gavril (†1950), urmează în scaunul patriarhal Vichentie (1950-1958), cel care a reuşit să stabilească legături de amiciţie cu celelalte Bisericii Ortodoxe Biserici ortodoxe autocefale; activitatea lui ca patriarh fiind doar de opt ani, după care în 1958 acesta trece la Domnul, iar scaunul patriarhal este cedat Episcopului Jicei, Gherman care merge pe urmele lui Vichentie, el întărind şi mai tare relaţiile cu Bisericile Ortodoxe autocefale, prin vizite reciproce şi alianţe; acesta reuşeşte ca Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă să devină membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, el fiind ales în 1968 preşedinte al Consiliului.

Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorinţa aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macedoniei nu îndeplineşte exigenţele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta, la scurt timp după refuz, se declară unilateral Biserică autocefală. Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Biserici Ortodoxe ortodoxe autocefale.

Aşa se ajunge ca în 1970, Biserica Ortodoxă SîrbăSârbă, să deţină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh, care poartă numele de « Arhiepiscop de Pec şi patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi din mitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi arhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Pavle Irineu (din 19912010).

====Situaţia din fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei====

'''Chiriarh (episcop eparhiot):''' Preafericitul Patriarh Dr. [[Pavle Irineu (StojcevicGavrilovic) al Serbiei|PavleIrineu]]

* '''Episcopia Banatului''', cu reședința la Vršac (Vârșeț)'''Chiriarh:''' PS [[Nikanor Nicanor (Bogunovic) al Banatului|NikanorNicanor]]

'''Episcop-vicar:''' PS Dr PorfirijePorfirie, episcop-vicar de Jegra

'''Chiriarh:''' IPS Dr. [[Ignatije Ignatie (Midic) de Pozarevac şi Branicevo|IgnjatijeIgnatie]]

'''Chiriarh:''' PS PahomijePahomie

'''Chiriarh:''' PS Hrizostom Hrisostom

'''Chiriarh:''' PS PF Irinej, patriarhul Serbiei (ales pe 22 ianuarie 2010)

'''Chiriarh:''' PS Dr ArtemijeArtemie

'''Episcop-vicar:''' PS TeodosijeTeodosie, episcop-vicar de Lipljan

'''Chiriarh:''' PS VasilijeVasile

'''Chiriarh:''' PS LavrentijeLavrentie

'''Chiriarh:''' PS JovanIovan

'''Chiriarh:''' PS [[ Milutin (Knezevic) de Valjevo|Milutin]]

'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr [[Amfilohije Amfilohie (Radovic) al Muntenegrului şi Litoralului|AmfilohijeAmfilohie]]

'''Episcop-vicar:''' PS JovanIovan, episcop-vicar de Dioclea* '''Episcopia de Budimlje şi Nikšic''', cu reședința la mănăstirea�Ciurdevi mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane'''Chiriarh:''' PS JoanikijeIoanichie

'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr NikolajNicolae

'''Chiriarh:''' PS [[Jefrem]] Efrem

'''Chiriarh:''' PS HrizostomHrisostom

'''Chiriarh:''' PS GrigorijeGrigorie

'''Chiriarh:''' PS VasilijeVasilie

'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit JovanIovan

'''Chiriarh:''' PS GerasimGherasim

'''Chiriarh:''' PS Dr FotijeFotiee

'''Chiriarh:''' PS LukijanLuchian

'''Chiriarh:''' IPS Jovan Iovan

'''Chiriarh:''' PS JoakimIoachim

'''Chiriarh:''' PS DositejDositei

'''Chiriarh:''' PS LukijanLuchian* '''[[Episcopia Ortodoxă Sârbă a Franţei şi Europei Occidentale|Episcopia Europei Occidentale]]''', with see in cu reședința la Paris; ''pentru sârbii ortodocși din Franța, Belgia, Olanda și Spania'''''Chiriarh:''' PS [[Luka Luca (Kovacevic) al Franţei şi Europei Occidentale|LukaLuca]]

'''Chiriarh:''' PS KonstantinConstantin

'''Chiriarh:''' PS Dr [[Maxim (VasilijevicVasilievic) al Americii de Vest|Maxim]]

'''Chiriarh:''' PS GorgijeGheorghe

'''Chiriarh:''' PS [[Longin Longhin (Krco) al Statelor Unite şi Canadei|LonginLonghin]]

'''Chiriarh:''' Episcopul [[Irinej Irineu (Dobrijevic) al Australiei şi Noii Zeelande|IrinejIrineu]]

[[Categorie:JurisdicţiiJurisdicții|Serbia]]

<!--Interwiki-->[[ar:الكنيسة الصربية الأرثوذكسية]][[bg:Сръбска православна църква]][[en:Serbian Orthodox Church of Serbia]]