14.992 de modificări
Modificări
infocaseta
{{Biserică|
name= Patriarhia Serbiei[[File:Serbia logo.gif|center|240px]]|
founder= [[Apostolul Andrei]], Sf. [[Sava al Serbiei]]|
independence= 1219 (pierdută în 1766), recăpătată în 1879 |
recognition= 1219 de [[Biserica de ConstantinopolOrtodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], din nou în 1879 |primate=[[Pavle Irineu (StojcevicGavrilovic) al Serbiei|Patriarhul PavleIrineu (Irinej) Gavrilovic]]|
hq=Belgrad, Serbia|
territory=Serbia, Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Ungaria, Republica Macedonia (disputată), Muntenegru, Slovenia|
possessions= Statele Unite, Canada, Europa, Australia|
language=[[Slavona bisericeascăLimba slavonă|Slavonă]]; sârbasârbă|music=[[cântarea sârbească]]; uneori [[cântarea bizantină]] used|calendar=[[Calendar IulianCalendarul iulian|Iulian (neîndreptat)]]|
population=15.000.000|
website=[http://www.spc.yu Biserica Serbiei]
}}
'''Biserica Ortodoxă Sârbă''', sau '''Biserica Serbiei''', este una din Bisericile Ortodoxe autocefale, cu o patriarhie situată pe locul al şaselea în dipticele Ortodoxiei după Patriarhiile de Constantinopol, de Alexandria, de Antiohia, de Ierusalim şi de Moscova{{citare}}. Ea îşi întinde jurisdicţia asupra credincioşilor ortodocşi din Serbia şi din celelalte ţinuturi slave din jurul Serbiei, precum şi acolo unde Patriarhia de Belgrad are exarhate sau biserici care ţin de ea. Patriarhul Bisericii Serbiei este primul printre egali între episcopii acestei Biserici autocefale.
==Istoric==
Biserica Ortodoxă a Serbiei este o Biserică autocefală (independentă față de orice altă jurisdicție ecleziastică), în comuniune cu celelalte Biserici ortodoxe. Jurisdicția acesteia se întinde asupra Serbiei, Muntenegrului, Bosniei și Herțegovinei și Croației; jurisdicția sa asupra Bisericii din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei face obiectul unei dispute. Având în vedere faptul că mulți sârbi au emigrat în țări străine, există numeroase comunități ortodoxe sârbe pe toate continentele.
===De la așezarea slavilor în Balcani la Patriarhia de Pec===La scurt timp după ce ajung au ajuns în Balcani, triburile sârbe au fost [[Botez|botezate]] de [[misionar]]ii creștini și astfel sârbii au devenit creștini ortodocși. [[Înscăunare]]a Sfântului [[Sava al Serbiei|Sava]] ca arhiepiscop primat (întâistătător ) al unei Biserici sârbe autocefale în 1219 a consolidat și mai mult loialitatea diferitelor cnezate/principate sârbești față de [[Biserica de ConstantinopolOrtodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]] și solidaritatea acestora cu Răsăritul creștin. Ulterior, pe măsură ce regatul sârbesc medieval creștea ca dimensiuni și prestigiu și după ce Ștefan Dusan (rege al Serbiei din 1331) își arogă titlul imperial de țar (1346-1355), arhiepiscopia de Pec a fost și ea înălțată la rangul de [[patriarhie]]. Răgazul dinaintea cuceririi otomane a constituit perioada de glorie a Bisericii Serbiei. După cucerirea de către turci a celui mai puternic principat sârbesc în 1459, cea mai mare parte a teritoriului Serbiei a devenit pașalîc turcesc (provincie). După moartea patriarhului Arsenije al II-lea în 1463, nu a fost ales nici un succesor al acestuia. Astfel, patriarhatul a fost abolit ''de facto'', iar Biserica Serbiei a trecut sub jurisdicția [[Biserica de Constantinopol|Patriarhiei Ecumenice]]. Patriarhia Serbiei a fost reinstituită în 1557 de către sultanul otoman Soliman Magnificul când [[Makarije (Sokolovic) de Pec|Makarije]], fratele celebrului Mehmed Pașa Sokolovic, a fost ales patriarh în orașul Pec.
===Lupta pentru emanciparea politică și bisericească===În toate evenimentele politice majore din secolul al XIX-lea, Biserica Ortodoxă a avut un cuvânt de spus. Răscoala sârbă izbucnită în 1804 a antrenat şi clerul sârb, devenit în timpul conflictelor forţă conducătoare. Revoluţionarii sârbi au dorit permanent să refacă Serbia din perioada sa de glorie, chiar dacă anumite teritorii - precum Kosovo - erau locuite în secolul al XIX-lea de populaţii majoritare de altă religie – musulmani - sau aveau o guvernare politică proprie - precum Macedonia. Începutul anului 1804 l-a determinat pe episcopul Jovan Jovanovic să ceară ţarului ajutor militar pentru ca sârbii să-şi dobândească libertatea. Răscoala sârbilor şi revoluţia grecilor au dus la o apropiere între popoarele balcanice, pe baza credinţei religioase, care îi obliga să fie solidari în timpul conflictelor cu Imperiul otoman. În 1805 se formează, sub conducerea lui Karageorge (ierarh grec al Belgradului), un consiliu de conducere în care un rol important l-au avut preotul Nenadovic şi juristul Teodor Filipovic, cel care a conceput organizarea statului sârb pe principiile raţionalismului francez. În timpul primei răscoale sârbeşti împotriva turcilor (1804-1806), eroul Karagheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele ruseşti din zona Vidinului, a cerut să se răscoale şi populaţia din judeţele timocene, care aparţineau Paşe de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câştigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrovic. Karagheorghe împreună cu o armată de 3. 000 de oameni a desfiinţat satele "neascultătoare" locuite de români, cerând încă din anul 1809 ca graniţa răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. Distrugerea Mânăstirii Studenica în 1806 de către trupele otomane a însemnat declanşarea conflictului deschis dintre sîrbi sârbi şi Poartă, luptă care a readus popoarelor balcanice speranţa independenţei.
Răscoala a încetat în 1812, Poarta încercând să readucă liniştea în Serbia, acordând amnistie răsculaţilor, introducând impozite moderate şi o autonomie administrativă locală.
Mânăstirile şi bisericile au devenit adăposturi ale răsculaţilor sîrbisârbi. Mânăstirile Valjavic şi Bogovadji au fost transformate în centre ale rezistenţei sîrbilorsârbilor. Călugări precum Paisie, Ioanichie, Gavriil, Samuil, Gherasim, preoţii Meletie Niksic, Luka Lazarevic, Djoko Djuric, călugărul Hagi Iosif şi arhimandritul Hagi Meletie de la Rasa au devenit simpatizanţi ai mişcării revoluţionare. O serie de mânăstiri şi locaşuri de cult au fost distruse. În 1815 s-a constituit o delegaţie sîrbăsârbă, avându-l în frunte pe Meletie Niksic, pentru a semna armistiţiul. Pe parcursul mişcării revoluţionare, răsculaţii sîrbi sârbi au arborat steaguri cu simboluri şi icoane ortodoxe.
Miloş Obrenovici /Miloš Obrenović (1805-1815 episcop grec de Ujiţe), era un erou naţional sîrb sârb - politica lui era să construiască treptat pe baza a ceea ce putea realiza în teritoriul său cu acordul Porţii. Şi-a folosit poziţia de unic reprezentant politic al Serbiei în relaţiile cu guvernul otoman pentru a câştiga din ce în ce mai multă autonomie. El reia mişcarea de eliberare a poporului său şi obţine în aprilie 1815 autonomia Serbiei, în limitele Paşalâcului de Beşgrad, reuşind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est şi Timoc, însă nu a cucerit Timocul şi Craina.
Prin «Pacea de la Adrianopole» din 1830, care aduce Bisericii Sîrbe sârbe şi statului libertatea, oferită de patriarhul de Constantinopol şi prin Hatişeriful de la 1830, Miloş Obrenovici reuşeşte să anexeze judeţele majoritar româneşti, Timoc şi Craina.
Obrenovici iniţiază un program agresiv de asimilare forţată a românilor din Timoc. Educatorii români sunt înlocuiţi de sîrbisârbi, care nu vorbeau română. Preoţii români sunt alungaţi în România, fiind înlocuiţi de preoţi slavi, iar serviciul religios a început să fie oferit în limba slavonă. Procesul de asimilare forţată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, şi a crescut în intensitate şi complexitate. Comunităţiile Comunităţile române au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zaiecar, dar acesta a fost interzis începând cu anul 1848, la fel ca ziarul bilingv Bilten din PozarevatPozarevatz. În aceaşi perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade în importanţă de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.
Situaţia Bisericii Ortodoxe Sîrbe Sârbe s-a îmbunătăţit în timpul guvernării lui Miloş Obrenovici, prin înfiinţarea, în 1822, a Consistoriului şi a Seminarului Teologic, în 1836 Skupstina (Parlamentul) de la Kragujevac, din 21 mai 1836 a votat o importantă lege privitoare la organizarea bisericească. Textul acestei legi a fost elaborat de mitropolitul Petru care a contribuit la crearea Consistorului, a vieţii monahale, întemeiind în 1836 seminarul la Belgrad, iar în 1827 a întemeiat Catedrala, dorinduse dorindu-se promovarea unui cler instruit. Mitropoliţii Mihail Jovanovic şi Teodosie al Belgradului au continuat opera lui Petru, mitropolitul Mihail fiind obligat să facă faţă crizei declanşate de formarea Exarhatului bulgar şi puternicei propagande catolice.
Episcopii greci care i-au păstorit pe sîrbi sârbi în epoca fanariotă (1766-1830) au lăsat o proastă imagine în popor. Lupta pentru un cler naţional a fost dusă atât de simplii credincioşi sîrbisârbi, cât şi de puterea politică, prin principalul ei exponent, Miloş Obrenovici, care până la urmă a fost recunoscut ca prinţ în cadrul Imperiului otoman. În 1830, Serbia obţine un nou statut politic, o autonomie politică şi economică, problemele religioase fiind în continuare de competenţa Patriarhiei Ecumenice. Cu toate acestea, în 1832, prin Tomosul sinodal dat de Constantinopol şi semnat de patriarhul ecumenic și de Constantin I (rege al Greciei???), Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă şi-a obţinut autonomia. Acest Tomos prevedea între altele şi dreptul conform căruia cneazul şi poporul sîrb sârb pot alege ierarhii fără ca Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică, să obiecteze cu privire la modalitatea de alegere, la persoana aleasă şi la locul naşterii acestuia.
Prin convenţia din 1832, Patriarhia recunoştea independenţa Bisericii SîrbeSârbe, clerul şi poporul sîrb sârb putând alege pe cine voiau, iar patriarhul trimiţându-le confirmarea şi binecuvântarea.
Mitropolitul de Belgrad purta titulatura de "mitropolit al întregii Serbii". Patriarhia Ecumenică trebuia anunţată asupra alegerii mitropolitului, acesta primind automat şi aprobarea Constantinopolului. Alegerea episcopilor urma să primească binecuvântarea patriarhului ecumenic, urmând să se plătească Patriarhiei anumite dări la instalare. Mitropolitul de Belgrad era obligat să-l pomenească pe patriarhul ecumenic în cadrul Sfintei Liturghii. Tomosul sinodal emis de Sf. Sinod al Constantinopolului a fost semnat de Antim de Cizic, Panaret de Nicomidia, Nichifor de Dercos, Metodie de Rhodos şi Dionisie de Versia.
Biserica din Karloviţ Karlovitz pierde în 1864 episcopiile din Mitropolia Ardealului şi la 1873 pe cea a Bucovinei, unită cu cele două episcopii – Zaro şi Cattaro – din Dalmaţia, rămânând deci numai cu centrele bisericeşti : KarloviţKarlovitz, Novisad, Buda, Carlştadt Karlstadt şi Pacraţ, în Slovenia.
În anul 1875, Bosnia şi Herţegovina încep răscoale împotriva turcilor, iar în 1876 Muntenegrul şi Serbia declară război Turciei, la acest război împotriva turcilor se aliază Rusia şi România. Are loc în anul 1878 încheierea unui tratat, numit «Tratatul de la San Ştefano», act numit şi «preliminarii ale Păcii», prin care Serbia şi Muntenegru sunt declarate independente, şi obţin teritorii în plus, şi anume : valea superioară a Moravei pentru Serbia şi Muntenegrul avea acces la Adriatica; iar Bosnia şi Herţegovina trec sub autoritate austriacă, până în anul 1908.
În Bosnia şi Herţegovina erau patru mitropoliţi, şi anume la : SaraievoSarajevo, Zvornic, Mostar şi BanialucaBanja Luca, care erau sub juristicţia jurisdicţia Patriarhiei de ConstantinopoleConstantinopol, iar datorită discuţiilor purtate între Constantinopole Constantinopol şi Viena, în anii 1902-1905, cele patru mitropolii sunt declarate autonome.
După dobândirea independenţei naţionale, în 1878, situaţia politică a Serbiei s-a schimbat. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884; 1901-1912) este rugat în numeroase scrisori să ofere autocefalie Bisericii Sârbe. În acest sens, Milan Obrenovici (văr de gradul al VI-lea al lui Miloş Obrenovici) s-a adresat Patriarhiei de Constantinopol prin scrisoarea nr. 2690 din 27 aprilie/8 mai 1879, în care îşi exprima ataşamentul şi credinţa faţă de Marea Biserică, rugându-l pe patriarhul ecumenic să ofere independenţă religioasă Serbiei.
În viaţa popoarelor ortodoxe, istoria bisericească s-a împletit mereu cu istoria lor politică. Aşa se face că Serbia, devenită în 1878 principat independent, îşi dobândeşte în anul următor şi neatârnarea din punct de vedere bisericesc, prin recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe SîrbeSârbe, de către patriarhul ecumenic Ioachim al III lea.
Mitropolitul Mihail de Belgrad, prin scrisoarea nr. 2753 din 4/16 mai 1879, explică cererea autocefaliei prin noua situaţie politică în care se găsea statul sîrbsârb. Patriarhia Ecumenică a emis, la 20 octombrie/1 noiembrie 1879, Tomosul sinodal care recunoştea autocefalia Bisericii Ortodoxe SîrbeSârbe. Actul era semnat de Agathanghelos de Efes, Filotei de Nicomidia, Calinic de Calcedon, Ioachim de Dercos, Ierotei de Neocezareea, Meletie de Smirna, Paisie de Mithimnis, Nichifor de Imbros, Constantie de Fanariozaralos şi Meletie de Coos. În Tomosul sinodal, Biserica Sîrbă Sârbă era obligată să solicite Sf. Mir numai de la Constantinopol, cu toate că, din punct de vedere liturgic, sfinţirea Sf. Mir este simbolul independenţei bisericeşti.
Trebuie precizat faptul că de acest avantaj beneficiază doar Arhiepiscopia Belgradului şi Mitropolia Serbiei, iar Arhiepiscopia Muntenegrulu Muntenegrului şi Arhiepiscopia Carloviţului de Carloviţ funcţionau ca bisericii biserici independente. După război, mai depindeau de Patriarhia Ecumenică doar Biserica Bosniei şi Herţegovinei , Biserica din Serbia veche şi din Macedonia şi o parte din episcopiile care făceau parte din Mitropolia Bucovinei, iar în 1896 Patriarhia Ecumenică a desemnat ca mitropolit de ScoplieSkopje un ierarh grec, pe grecul AmbrosiosAmbrozie.
În a doua jumătate a secolului XIX lea au avut loc lupte pentru dobândirea drepturilor în conducerea Bisericii de Karlovitz, Biserică considerată cea mai ridicată cultural, lupte duse de mireni, în frunte cu avocatul Zvetozar Miletici; procentajul mirenilor uniţi pentru această cauză ajungând mai mare decât al clericilor la congresul naţional – bisericesc, iar din aceste motive patriarhul Gherman Anghelici († 1888) şi canonistul Emilian Radici, în 1897 au desfiinţat congresul, dar în următoarele congrese din anii 1902-1907, s-au unit partidele, fiind impulsionate de influenţele austriace şi maghiare şi s-a reformat viaţa mânăstirească.
===Biserica Ortodoxă Sârbă în secolul XX===Încheierea primului război mondial, în 1918, aducea statelor balcanice întregirea teritoriului lor naţional. La 1 decembrie, la Belgrad, a fost proclamat regatul sîrbosârbo-croato-sloven, punându-se astfel bazele Iugoslaviei actuale.
După ce teritorile teritoriile bisericeşti ale Serbiei s-au unit, Sfântul Sinod de la Constantinopole Constantinopol a aprobat faptul ca Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă să devină patriarhie, în 1920 luna martie, iar în luna septembrie, în catedrala din CarloviţKarlovitz, a fost proclamată ca Biserică Ortodoxă Sîrbă Sârbă unificată. În cadrul Patriarhiei au intrat : Mitropolia de Karlovitz, care avea şapte eparhii, Mitropolia Muntenegrului, care avea trei eparhii şi era o mitropolie autonomă, Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă din Dalmaţia şi Boca-Cataro, care avea două eparhii şi era o mitropolie autonomă din 1873, Arhiepiscopia Belgradului, care avea cinci eparhii, care avea autocefalia dobândită din 1879, Biserica Ortodoxă din Bosnia şi Herţegovina, care avea patru ierarhii, care a devenit independentă în anul 1878, Biserica Ortodoxă din Serbia Veche şi Macadonia, care avea şase eparhii, care până în 1912 s-a găsit sub juristicţia jurisdicţia Constantinopolului, Biserica Ortodoxă Sîrbă Sârbă din America, care avea la început o singură eparhie.
În 1923 a fost construită o episcopie sîrbă sârbă în Chicago, ea fiind subordonată Patriarhiei de la Belgrad, ai căror titulari au fost : Mardarie Uscocovici (†1935), Irineu Georgevici (1935-1938), Damaschin (1938-1939), şi Dionisie Milivoievici (1939-1963). În anul 1863 comunităţiile 1963 comunităţile Bisericii Ortodoxe Sîrbe Sârbe din America, formează trei eparhii, la care s-au ales şi trei episcopi : Grigore Udicki pentru Episcopia Vestului, Firmilan Ococolici pentru Episcopia Vestului mişlociu mijlociu şi Ştefan Lastavica pentru Episcopia Americii de Răsărit şi a Canadei.
Primul patriarh a fost ales în 1920 şi s-a numit Dimitrie, fost mitropolit al Belgradului. În perioada lui ca patriarh (1920-1930), a avut loc unificarea legislaţiei bisericeşti în 1927, iar după zece ani ca patriarh al Bisericii Ortodoxe SîrbeSârbe, a urmat în locul lui Varnava (1930-1937), fost mitropolit de Scoplie, acest patriarh a pus bazele unor noi regulamente spre folosul Biseicii Bisericii în 1931, iar datorită opoziţiei lui a fost dezaprobat de parlament Concardatul pe care l-au înfăptuit în 1935, guvernul Iugoslav cu Vaticanul. În anii precedenţi, mai exact 1938, a urmat Gavril ca patriarh Gavril (1938-1950), fost mitopolit mitropolit al Muntenegrului, care a avut o activitate demnă de respect, pe vremea când era mitropolit, datorită implicării lui în ajutorarea celor în dificultăţii din pricina războiului mondial, chiar el a avut mari dificultăţii ca patriarh, datorită implicării lui verbale care provocau neplăceri celor de la putere, el fiind închis în lagărul de concentrare de la Dachau şi în sanatoriul de la KarloviKarlovy-Vary, deabia de-abia în 1946 el este eliberat. În aceşti ani dureroşi ai războiului au avut loc crime în masă, mai ales asupra mitropoliţilor, episcopilor, preoţi, profesori şi toţi cei care erau implicaţi într-un fel sau altul în viaţa creştină ortodoxă, chiar şi toate lăcaşurile de cult, au fost distruse cu brutalitate.
Biserica Ortodoxă autonomă a Macedoniei apelează în 1966, la Soborul arhieresc, pentru a primi aprobarea de a se numi Biserică autocefală, dar dorinţa aceasta este respinsă de Sfântul Sobor, pe motivul că Biserica Ortodoxă a Macadoniei Macedoniei nu îndeplineşte exigenţele necesare pentru a deveni autocefală, iar aceasta , la scurt timp după refuzarea primitărefuz, se declară ea unilateral, Biserică autocefală, dar ea . Aceasta a rămas însă nerecunoscută de celelalte Bisericii Ortodoxe Biserici ortodoxe autocefale, ca făcând parte din ele.
Aşa se ajunge ca în 1970, Biserica Ortodoxă SîrbăSârbă, să deţină 28 eparhii, atât pe teritoriul Iugoslaviei, cât şi în exteriorul acesteia, iar cuvântul hotărâtor în chestiuni bisericeşti îl are Sfântul Sobor Arhieresc, format din patriarh , care poartă numele de « Arhiepiscop de Ipec Pec şi patriarh al Serbiei», cel care conduce Soborul, şi din metropoliţimitropoliţi, arhiepiscopi, episcopi şi ierarhiarhierei-vicari. În prezent, Patriarhul Serbiei este Prea-Fericitul Irineu (din 2010).
: ''Articole principale: [[Biserica Ortodoxă a Macedoniei]], [[Arhiepiscopia Autonomă de Ohrid]]''
===Serbia ===
* '''Arhiepiscopia de Belgrad şi Sremski Karlovci''', cu reședința la Belgrad (include și Mănăstirea Pećka Patrijaršija)
'''Chiriarh (episcop eparhiot):''' Preafericitul Patriarh Dr. [[Pavle Irineu (StojcevicGavrilovic) al Serbiei|PavleIrineu]]
'''Episcopi-vicari:''' IPS Atanasije, episcop-vicar de Hvostno; IPS Antonije, episcop-vicar de Moravice
* '''Episcopia Banatului''', cu reședința la Vršac (Vârșeț)'''Chiriarh:''' PS [[Nikanor Nicanor (Bogunovic) al Banatului|NikanorNicanor]]
* '''Episcopia de Backa''', cu reședința la Novi Sad
'''Chiriarh:''' PS Dr Irinej
'''Episcop-vicar:''' PS Dr PorfirijePorfirie, episcop-vicar de Jegra
* '''Episcopia de Branicevo''', cu reședința la Požarevac
'''Chiriarh:''' IPS Dr. [[Ignatije Ignatie (Midic) de Pozarevac şi Branicevo|IgnjatijeIgnatie]]
* '''Episcopia de Vranje''', cu reședința la Vranje
'''Chiriarh:''' PS PahomijePahomie
* '''Episcopia de Žica''', cu reședința la mănăstirea Žica, lângă Kraljevo
'''Chiriarh:''' PS Hrizostom Hrisostom
* '''Episcopia de Mileševa''', cu reședința la mănăstirea Mileševa
'''Chiriarh:''' PS Filaret
* '''Episcopia de Niš''', cu reședința în orașul Niš
'''Chiriarh:''' PS PF Irinej, patriarhul Serbiei (ales pe 22 ianuarie 2010)
* '''Episcopia de Ras şi Prizren''', cu reședința la Prizren
'''Chiriarh:''' PS Dr ArtemijeArtemie
'''Episcop-vicar:''' PS TeodosijeTeodosie, episcop-vicar de Lipljan
* '''Episcopia de Srem''', cu reședința la Sremski Karlovci
'''Chiriarh:''' PS VasilijeVasile
* '''Episcopia de Timok''', cu reședința la Zajecar
'''Chiriarh:''' PS Dr Justin
* '''Episcopia de Šabac ''', cu reședința la Šabac
'''Chiriarh:''' PS LavrentijeLavrentie
* '''Episcopia de Šumadija''', cu reședința la Kragujevac
'''Chiriarh:''' PS JovanIovan
* '''Episcopia de Valjevo''', cu reședința la Valjevo (instituită în mai 2006)
'''Chiriarh:''' PS [[ Milutin (Knezevic) de Valjevo|Milutin]]
=== Muntenegru ===
* '''Mitropolia Muntenegrului și a Litoralului''', cu reședința la Cetinje
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr [[Amfilohije Amfilohie (Radovic) al Muntenegrului şi Litoralului|AmfilohijeAmfilohie]]
'''Episcop-vicar:''' PS JovanIovan, episcop-vicar de Dioclea* '''Episcopia de Budimlje şi Nikšic''', cu reședința la mănăstirea�Ciurdevi mănăstirea �Ciurdevi Stupovi de lângă Berane'''Chiriarh:''' PS JoanikijeIoanichie
=== Bosnia şi Herzegovina ===
* '''Mitropolia de Dabar-Bosnia''', cu reședința la Sarajevo
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit Dr NikolajNicolae
* '''Episcopia de Banja Luka''', cu reședința la Banja Luka
'''Chiriarh:''' PS [[Jefrem]] Efrem
* '''Episcopia de Bihac şi Petrovac''', cu reședința la Bosanksi Petrovac
'''Chiriarh:''' PS HrizostomHrisostom
* '''Episcopia de Zahumlje şi Herzegovina''', cu reședința la mănăstirea Tvrdoš de lângă Trebinje
'''Chiriarh:''' PS GrigorijeGrigorie
* '''Episcopia de Zvornik şi Tuzla''', cu reședința la Bijeljina (temporar, întrucât reședința oficială este la Tuzla)
'''Chiriarh:''' PS VasilijeVasilie
=== Croaţia ===
* '''Mitropolia de Zagreb şi Ljubljana''', cu reședința la Zagreb; ''jurisdicția cuprinde și Italia și toată Slovenia''
'''Chiriarh:''' IPS Mitropolit JovanIovan
* '''Episcopia Karlovac-ului de Sus''', cu reședința la Karlovac
'''Chiriarh:''' PS GerasimGherasim
* '''Episcopia Dalmaţiei''', cu reședința la Šibenik
'''Chiriarh:''' PS Dr FotijeFotiee
* '''Episcopia de Osjecko polje şi Baranja''', cu reședința la Dalj
'''Chiriarh:''' PS LukijanLuchian
* '''Episcopia Slavoniei''', cu reședința la Daruvar
'''Chiriarh:''' PS [[Sava (Juric) al Slavoniei|Sava]]
===Republica Macedonia===
* '''Arhiepiscopia autonomă de Ohrid''', cu reședința la Ohrid
'''Chiriarh:''' IPS Jovan Iovan
'''Episcop-vicar:''' PS Marko episcop-vicar de Dremevica și administrator al Bitoliei
* '''Episcopia de Polog-Kumanovo''', cu reședința la Kumanovo
'''Chiriarh:''' PS JoakimIoachim
===Europa===
* '''Episcopia Britainiei şi Scandinaviei''', cu reședința la Stockholm; ''cuprinde parohiile din Marea Britanie, Norvegia, Suedia şi Danemarca''
'''Chiriarh:''' PS DositejDositei
* '''Episcopia de Buda (Budim)''', cu reședința la Szentandrej; ''pentru sârbii ortodocşi din Ungaria''
'''Chiriarh:''' PS LukijanLuchian* '''[[Episcopia Ortodoxă Sârbă a Franţei şi Europei Occidentale|Episcopia Europei Occidentale]]''', with see in cu reședința la Paris; ''pentru sârbii ortodocși din Franța, Belgia, Olanda și Spania'''''Chiriarh:''' PS [[Luka Luca (Kovacevic) al Franţei şi Europei Occidentale|LukaLuca]]
* '''Episcopia Europei Centrale''', cu reședința la mănăstirea Himmelstühr; ''pentru credincioșii ortodocși sârbi din Germania, Austria și Elveția''
'''Chiriarh:''' PS KonstantinConstantin
===Americile===
'''Chiriarh:''' PS Dr Mitrofan
* '''Episcopia Americii de Vest''', cu reședința la Catedrala "Sf. Ștefan" din Alhambra, California
'''Chiriarh:''' PS Dr [[Maxim (VasilijevicVasilievic) al Americii de Vest|Maxim]]
* '''Episcopia Canadei''', cu reședința în Catedrala "Sf. Nicolae" din Hamilton, Ontario
'''Chiriarh:''' PS GorgijeGheorghe
* '''Mitropolia de Noua Gracanica, episcopia Statelor Unite şi Canadei''', cu reședința la Mănăstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu din Grayslake, Illinois ''(fosta Episcopie Ortodoxă Sârbă Liberă a Statelor Unite şi Canadei, care nu s-a aflat în comuniune deplină cu Patriarhia Serbiei între 1963 și 1992).''
'''Chiriarh:''' PS [[Longin Longhin (Krco) al Statelor Unite şi Canadei|LonginLonghin]]
===Australia și Oceania===
* '''[[Biserica Ortodoxă a Australiei şi Noii Zeelande (Sârbă)| Episcopia de Australia și Noua Zeelandă]]''', cu reședința la Mănăstirea Noii Kalenica, Hall (lângă Canberra) (New Kalenic Monastery).
'''Chiriarh:''' Episcopul [[Irinej Irineu (Dobrijevic) al Australiei şi Noii Zeelande|IrinejIrineu]]
Eparhiile sunt împărțite în [[protopop]]iate (deaneries), fiecare din ele reunind mai multe congregații și [[parohie|parohii]]. Congregațiile reunesc una sau mai multe parohii.
==A se vedea și==
*[[Lista Patriarhilor Serbiei]]
*[[Lista sfinților sârbi]]
== Legături externe ==
== Bibliografie ==
# Diac. Silviu Anuichi, "Relaţiile bisericeşti româno-sârbe din secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea", în: ''Biserica Ortodoxă Română'', XCVII 1979, ;# Pr. Teodor M. Popescu, Pr. Teodor Bodogaie, Pr. George GH. Stănescu, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1956, Bucureşti, Ed. Institutului biblic şi de misiune Ortodoxă, ;# Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, "Biserica Sîrbă", în volumul: ''Istoria Bisericească Universală'', vol. II, 1993, Bucureşti, ; # Doctorand Aurel Jivi, "Patriarhia Ortodoxă Sîrbă de la 1920 până în prezent", în: ''Studii Teologice'', 1970, nr. 5-6.
==Surse==
*ro.wikipedia.org
[[Categorie:JurisdicţiiJurisdicții|Serbia]]
[[Categorie:Eclesiologie]]
[[Categorie:Ortodoxia în Serbia]]
[[en:Serbian Orthodox Church]]
[[es:Iglesia Ortodoxa de Serbia]]
[[fr:Église de Serbie]]
[[mk:Српска Православна Црква]]
[[ru:Сербская православная церковь]]
[[sr:Српска православна црква]]
[[uk:Сербська православна церква]]