5.288 de modificări
Modificări
mici corecturi
În secolul al XII-lea, în perioada divizării Rusiei în mai multe state feudale, Biserica Rusiei Kievene (din Ucraina zilelor noastre) a rămas singura păstrătoare a ideii de unitate, rezistând aspiraţiilor centrifuge şi conflictelor feudale dintre cnejii ruşi. Nici chiar invazia tătarilor, care a lovit puternic Rusia în secolul XIII, nu a reuşit să distrugă Biserica Ortodoxă. Biserica a reuşit rămână o forţă reală, aducând sprijin şi alinare poporului în acele vremuri de restrişte. A avut o importantă contribuţie spirituală, materială şi morală la revenirea la unitatea politică în Rusia, privită ca o garanţie a victoriei asupra invadatorilor.
În plus, în acelaşi timp, Marele Duce Alexandru al Novgorodului a câştigat o mare bătălie pe malurile Nevei împotriva suedezilor care fuseseră îndemnaţi de Papă să cucerească acestă această ţară pentru Biserica Latină.
La ieşirea din perioada invaziilor mongole, Rusia era complet schimbată. Kievul nu şi-a revenit niciodată după raidul hanului Batu, un nepot al lui Genghis Khan, din anul 1240; locul său a fost luat în secolul al XIV-lea de Principatul Moscovei. Marele Duce al Moscovei este cel care a iniţiat rezistenţa în faţa mongolilor şi care i-a condus pe ruşi în bătălia de la Kulikovo. Ascensiunea Moscovei a fost strâns legată cu transformările din viaţa bisericii. Pe când Moscova era încă un oraş mic şi destul de nesemnificativ, Mitropolitul [[Petru al Moscovei|Petru]] al Rusiei (1308-1326), a decis să mute aici scaunul mitropolitan; de atunci înainte Moscova a rămas scaunul întâistătătorului Bisericii Rusiei.
===Dobândirea [[autonomie]]i bisericeşti===
Eliberându-se de invadatori, statul rus a început să capate capete noi puteri, iar biserica l-a urmat. Până în acel moment, Patriarhul Constantinopolului numea [[întâistătător]]ul Bisericii din Rusia, adică pe Mitropolitul de Moscova. În timpul [[Sinodul de la Ferrara-Florenţa|Sinodului de la Ferrara-Florenţa]], în fruntea Bisericii Rusiei se afla un mitropolit grec, Isidor. Susţinător al unirii cu Roma, Isidor se întoarce la Moscova în anul 1441, unde proclamă unirea Bisericii locale cu cea a Romei, aşa cum fusese ea decretată la Florenţa, dar se izbeşte de refuzul categoric al ruşilor de a o accepta. El este întemniţat de către Marele Duce, dar după o vreme i se permite să evadeze, iar el fuge în Italia. Astfel, scaunul mitropolitan rămâne vacant; ruşii nu puteau însă un nou mitropolit, căci Biserica din Constantinopol continua să accepte unirea florentină. Nevrând să acţioneze pe cont propriu, ruşii amână luarea unei decizii vreme de câţiva ani. Totuşi, în anul 1448, doar cu cinci ani înainte de [[căderea Constantinopolului]] sub asaltul otoman, un sinod al episcopilor ruşi îl alege drept cap pe Mitropolitul Iona, fără intervenţia şi acordul Constantinopolului, acesta fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor. După anul 1453, când este abandonată unirea florentină, se restabileşte comuniunea între Biserica Rusiei şi Biserica din Constantinopol, dar de atunci înainte ruşii aveau să continue să-şi aleagă singuri întâistătătorul bisericii. De atunci înainte, Biserica Rusă începe să se auto-guverneze.
Expansiunea continuă a statului rus a contribuit, de asemenea, la creşterea autorităţii Bisericii Rusiei. Pentru poporul rus, acesta era un semn de la Dumnezeu pentru că în momentul căderii Imperiului Bizantin ei reuşeau să alunge ultimele rămăşiţe tătăreşti. Atunci apare pentru prima dată ideea că, după căderea Constantinopolului (a doua Romă), Moscova devine [[A Treia Romă]], într-o scrisoare a monahului Filotei de Pskov către ţarul Ivan cel Groaznic (în preajma anului 1525). Conceptul avea să fie folosit pentru a susţine transformarea Rusiei în imperiu şi pentru instituirea Patriarhiei Moscovei, fiind ulterior abandonat, apoi redescoperit şi intens promovat începând cu secolul al XIX-lea. Ideea echivalării Moscovei cu o a treia Romă nu a fost niciodată acceptată de celelalte Biserici Ortodoxe, dar ea continuă să fie răspândită în cadrul Bisericii Rusiei.
Disputa legată de proprietăţile monastice avea la bază două concepţii diferite despre viaţă monahală şi, implicit, două puncte de vedere diferite asupra relaţiei bisericii cu lumea. Adepţii proprietăţii insistau asupra îndatoririlor sociale ale monahilor, afirmând că monahii nu foloseau bogăţiile pentru ei înşişi, ci pentru a avea grijă de cei săraci şi bolnavi, pentru a arăta ospitalitate faţă de străini şi pentru nevoile misionare ale Bisericii. Pentru a putea face toate aceste lucruri, mănăstirile aveau nevoie de fonduri, astfel că era necesar ca ele să deţină pământuri proprii. Astfel, ei insistau asupra nevoii de unitate între propovăduire şi practică. Totodată, ei considerau că bogăţiile puteau fi folosite şi pentru a pune în evidenţă frumuseţea şi solemnitatea slujbelor bisericeşti.
Anti-Posesioniştii, adepţi ai sărăciei evanghelice, considerau că milostenia este în principal datoria laicilor, în timp ce responsabilitatea călugărului este de a-i ajuta pe ceilalţi prin rugăciunile sale şi prin exemplul personal. Pentru a-şi împlini îndatoririle în mod corespunzător un călugăr trebuie să se detaşeze de cele lumeşti; ori, doar cei care au făcut un legământ de sărăcie deplină pot ajunge la adevărata detaşare. Or, considerau ei, fiind proprietari de pământ, monahii nu pot evita implicarea în disputele lumeşti şi, fiind cuprinşi de grijile pământeşti, ei vor acţiona şi gândi în mod lumesc. Ei credeau într-o mai mare libertate a cultului, considerând că Dumnezeu este mai mulţumit cu o rugăciune simplă, cu inimă smerită, mai degrabă decât de fastul liturgic. Ei susţineau o practică religioasă mai interiorizată, practicănd practicând [[isihasm|rugăciunea inimii]] şi cătuând căutând să urmeze calea [[sărăcia|sărăciei evanghelice]]. În cele din urmă, adepţii proprietăţii au avut câştig de cauză, dar Biserica a recunoscut validitatea ambelor căi, declarându-i sfinţi pe liderii ambelor tabere.
Disputa avea şi implicaţii politice. Ţarul considera că puterea îi era dată de Dumnezeu, el fiind reprezentantul Acestuia pe Pământ. De aceea, el avea datoria să sprijine Biserica în toate acţiunile sale. Tradiţia politică bizantină asigurase un anumit echilibru în relaţia dintre autoritatea Bisericii şi puterea imperială stat: capul Bisericii şi cel al Imperiului aveau autoritate egală, fiecare în domeniul său, astfel că Patriarhul putea sancţiona acţiunile împăratului dacă acesta se abătea de la normele morale. Aceasta însemna că Biserica reprezenta şi o forţă politică neglijabilă. Acest principiu a fost preluat şi în tradiţia politică rusă. Or, influenţa politică a Bisericii era susţinută considerabil de faptul că aceasta dispunea şi de proprietăţi şi alte averi considerabile. De aceea, disputa dintre posesionişti şi anti-posesionişti ridica probleme de natură politică - adoptarea poziţiei Sf. Nil ar fi dus nu doar la sărăcirea voluntară a Bisericii, ci şi la scăderea influenţei politice a Bisericii şi, în cele din urmă, la acceptarea dominaţiei absolute a puterii politice asupra Bisericii. Disputa s-a sfârşit cu victoria adepţilor proprietăţii, însă autoritatea sa politică ieşit slăbită din această confruntare, pierzându-şi capacitatea de a sancţiona eficient acţiunile ţarului. Ţarul, în schimb, şi-a impus autoritatea asupra mitropolitului şi a început să se amestece din ce în ce mai mult în treburile interne ale bisericii.
===Instituirea Patriarhiei ruse===
În anul 1588, Marele Duce Teodor I al Moscovei a cerut Patriarhiei Constantinopolului permisiunea de a înfiinţa o nouă patriarhie pentru poporul rus. Întrebarea a fost remisă şi celorlaţi celorlalţi Patriarhi - ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Aceştia au stabilit împreună că, deşi Sinoadele stabiliseră înfiinţarea a doar cinci patriarhii, a această chestiune nu era de drept divin, ci doar o soluţie [[eclesiologie|eclesiologică]] de moment; astfel, cererea Rusiei a fost aprobată.
În anul 1589, Mitropolitul [[Iov al Moscovei]] a devenit primul patriarh rus; astfel a fost recunoscută [[autocefalie|autocefalia]] Bisericii Ruse. Celelalte patriarhii ortodoxe ([[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolul]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]] şi [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalimul]]) i-au recunoscut [[Biserica Ortodoxă Rusă|Moscovei]] dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea Biserică-soră, definindu-i [[teritoriu canonic|graniţele canonice]] ca fiind aceleaşi cu cele ale Imperiului Rus.
Când [[Nikon al Moscovei]] a devenit întâistătător al Bisericii Rusiei, era angajată într-un proces de actualizare şi corectare a cărţilor de cult. O contribuţie importantă la aceasta a avut-o însuşi Patriarhul Nikon, o personalitate puternică şi şi un reformator al bisericii.
În vremea dominaţiei tătarilor, copiştii, prea puţin educaţi, făcuseră numeroase greşeli în copierea cărţilor de cult. Nikon a impus corectarea cărţilor de slujbă după manuscrisele contemporane greaceşti greceşti ale [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Bisericii Constantinopolului]], şi a introdus o serie de alte reforme utile. Patriarhul Nikon a avut o influenţă considerabilă, inclusiv politică, dar, datorită zelului său, şi-a făcut mulţi duşmani, astfel încât a murit în exil.
Astfel, patriarhul Nikon a introdus, după practica bizantină, facerea [[Semnul crucii|semnului crucii]] cu trei degete împreunate (în numele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]]) în loc de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi ale [[Iisus Hristos|Mântuitorului]], cea omenească şi cea dumnezeiască).
Reformele au provocat ruperea de biserică a celor care considerau că toate cărţile de cult şi practicile bisericeşti erau integral de inspiraţie dumnezeiască şi nu era admisibilă nici o schimbare. Unii [[preot|preoţi]] şi credincioşi au refuzat să adopte reformelor liturgice ale Patriarhului Nikon şi au fost anatematizaţi de autorităţile bisericeşti. Aceste grupuri au devenit cunoscute sub numele de [[rascolnici]] sau "vechii credincioşi". O parte din ei au rămas în Rusia, fiind alternativ persecutaţi şi protejaţi de autoritatea politică, iar alţii au emigrat în alte ţări (între care pe teritoriul României de astăzi - comunitatea lipovenilor). Unele dintre comunităţile Vechilor Credincioşi se află în prezent sub ascultarea [[Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei|Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei]]{{citare}}.
În anul 1688, [[Biserica Ortodoxă Ucraineană|Mitropolia Kievului]] a fost transferată de sub jurisdicţia [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] sub cea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi şase eparhii sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse.
La începutul secolului al XX-lea, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru un [[Sinodul bisericesc tuturor ruşilor din 1917-1918|Sinod al tuturor ruşilor]]. Dar sinodul s-a ţinut abia după revoluţia din 1917. Printre principalele puncte adoptate de sinod se găsea şi restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei; cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, [[Tihon (Belavin) al Rusiei|Tihon]] (†1927).
Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă faţă de autorităţile laice. Ca urmare a decretului bolşevicilor din annul anul 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a-şi deşfăşura desfăşura activităţile de cult, dar spaţiul său de acţiune este limitat exclusiv la acestea, Biserica neavând dreptul de a-şi exercita influenţa asupra cetăţenilor.
Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. Iniţial, bolşevicii (una dintre mişcările politice de sorginte comunistă active în Rusia şi care sfârşeşte prin a deveni singura deţinătoare a puterii politice) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii [[episcop]]i şi [[cler]]ici colaboraseră cu Armata Albă (pro-ţaristă, opusă Armatei Roşii conduse de bolşevici), mai ales în teritorile teritoriile ocupate de acestea, guvernul bolşevic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă împotriva regimului bolşevic etc.
Din anul 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii etc. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare" a [[moaşte]]lor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka (poliţia politică), a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-numita "Biserică Vie", controlată integral de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diferite pretexte din anii 1919-1920.
Datorită situaţiei critice în care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în 1927, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală de către Biserică a autorităţii regimului bolşevic. Declaraţia acestuia din data de 29 iulie 1927, a fost interpretată de o mare parte a emigraţiei ruse, dar şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţei; această declaraţie a dus la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei.
În această perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopii şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările de clerici şi măsurile represive împotriva Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse. În preajma anului 1939 mai existau mai puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi deşfăşoare desfăşoare activităţile religioase în clandestinitate. Constituţia sovietică din 1938 prevedea, în privinţa religiei, doar "libertatea cultului şi a propagandei ''anti''religioase" (subl. noastră).
Instituţional, la sfârşitul anilor '30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu. Mai înainte de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de [[parohie|parohii]] şi peste 150 de [[episcop]]i. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.
După moartea fericitului patriarh Serghie (mai 1944), este ales patriarh Mitropolitul Alexei al Leningradului, care devine în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.
Din anul 1946, viaţa bisericească a instituţilor instituţiilor externe ale Patriarhiei Moscovei a fost condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Krutiţelor, care a exercitat totodată şi autoritatea episcopală pentru eparhiile care nu aveau episcopi proprii. În această perioadă, un rol important în Biserică l-au jucat Secţia de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului. Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt Biserici Ortodoxe autocefale.
Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică, inclusiv chestiunea "reunificării" Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţîpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596, însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără vină sub pretextul colaborării lor cu administraţia germană şi cu Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni (principalele acuzaţii care li s-au adus în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina).
La data de 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici care petrecuseră vreme îndelungată în exil s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani ai regimului comunist.
Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea a o mie de ani de la [[Botezul ruşilor|Botezul din Kiev]], urmată, în 1989, de aniversarea împlinirii a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autorităţile înţeleseseră că eforturile de a distruge religia şi de a o elimina complet din viaţa publică eşuaseră, preferând ca pe viitor să încerce să folosescă folosească religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc celebrări generos sprijinite financiar de stat în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mănăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat treptat, Biserica recăpătându-şi într-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării.
După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S. (1991), Biserica Rusă avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi culturale.
