Modificări

primate=Patriarhul [[Alexei II Chiril (RidigerGundiaev) al Moscovei|Patriarhul Alexei al II-leaChiril I]]|

language=[[slavona veche|Slavona bisericească]]|

'''Biserica Ortodoxă Rusă''' (''Русская Православная церковь''), cunoscută şi sub numele de '''Patriarhia Moscovei''', este o biserică ortodoxă [[autocefalie|autocefală]], a cincea în ordinea [[diptic]]elor după [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], [[Biserica din Alexandria|Alexandria]], [[Biserica Antiohiei|Antiohia]] şi [[Biserica din IerusalimOrtodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]] şi aflată în comuniune cu acestea. Îşi exercită jurisdicţia asupra creştinilor ortodocşi din Rusia şi din unele ţările slave înconjurătoare ca , precum şi asupra mai multor [[exarhat]] e şi reprezentare patriarhală în jurul lumiireprezentanţe patriarhale din întreaga lume. De asemenea, îşi exercită jurisdicţia şi asupra [[Biserica Ortodoxă a Japoniei|Bisericii Japoniei]] şi asupra creştinilor ortodocşi din China. Actualul întâistătător al Bisericii Ruse este Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Înalt Prea Sfinţitul Sanctitatea Sa [[Alexei al II-lea Chiril (RidigerGundiaev) din Moscowal Moscovei|Alexei al II-leaChiril I]], Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii.

Biserica Ortodoxă Rusă şi-a sărbătorit în anul 1988 aniversarea a o mie de ani de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică [[succesiune apostolică|succesiunea apostolică]] de la [[PatriarhBiserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhia de Constantinopol]]ul de Constantinopol.

În concordanţă cu statutul Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include persoane persoanele de confesiune ortodoxă care trăiesc în pe [[teritoriu canonic|teritoriul canonic]] al Bisericii Ortodoxe a Rusiei Ruse, anume în Rusia, Ucraina, [[Biserica Ortodoxă Autocefală Rusă|Belarus]], Moldova, AzerbaijanAzerbaidjan, Kazahstan, KirghistanKîrgîzstan, Letonia, Lituania, TajikistanTadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Estonia şi alţi asupra altor creştini ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi care au aderat voluntar la această jurisdicţie.

Aceasta include şi bisericile unele Biserici autonome (cu drept de auto-guvernateguvernare) ca:

*[[Biserica Ortodoxă MoldoveneascăMitropolia Moldovei (Patriarhia Moscovei)|Biserica Mitropolia Ortodoxă din Moldovaa Moldovei]] (Republica Moldova)

*[[Biserica Ortodoxă a Ucrainei(Patriarhia Moscovei)|Biserica Ortodoxă a Ucrainei]]

Bisericile cu drept de auto-guvernate guvernare primesc [[mir|Sfântul Mir]]ul de la Patriarhul Patriarhia Moscovei şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui [[tomos]] patriarhal. Dreptul Moscovei de jurisdicţie asupra acestora este contestat de alte biserici Biserici ortodoxe , în unele cazuri (în special în Moldova şi Estonia, dar şi în [[diaspora]]; în plusUcraina, există mai multe grupări schismatice importante de dimensiuni considerabile, aflate în Ucraina care schismă cu Patriarhia Moscovei, îşi doresc o biserică ucraineeană ca biserica Ucrainei să devină [[autocefalie|autocefală]]), datorită schimbărilor produse în frontierele ca urmare a schimbării frontierelor Rusiei (teritoriul canonic al Bisericii din Rusia a fost definit ecumenic în 1589 ca fiind teritoriul acum defunctului acum Imperiu Ţarist).

În concordanţă cu tradiţia==Istoria timpurie==Potrivit tradiţiei, Sfântul [[Apostolul Andrei|Andrei]] cel Întâi Chemat, în timp ce propovăduia [[evanghelie|evangheliaEvanghelia]], s-a oprit pe dealurile Kievului ca să binecuvânteze viitorul oraş. Dar Însă Sfântul [[Fotie cel Mare|Fotie]], Patriarh al Patriarhul Constantinopolului (858-861‚ 878-886), este cel care a iniţiat munca o campanie misionară pe scară largă printre slavide amploare în rândul slavilor.

Imperiul Kievean Rus Rusiei Kievene (în zilele noastre Ucraina, Belarus şi Rusia) a fost binecuvântat prin activitatea Sfinţilor [[Chiril şi Metodie]], cei [[Întocmai cu Apostolii]], [[luminător|luminătorii]] slavilor. Cu toate că activitatea lor se desfăşura s-a desfăşurat în Moravia (în linii mari echivalentă cu aproximativ pe teritoriul [[Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei|SlovaciaSlovaciei]] actualăactuale) începând cu anul 863, de lucrarea lor misionară au beneficiat toate ţările slave (în particular mai ales [[Biserica Ortodoxă Bulgară|Bulgaria]], [[Biserica Ortodoxă Sârbă |Serbia]], Ucraina, Belarus şi Rusia).

===Perioada Kieveană kieveană (988-1237)=== Sfinţii Chiril şi Metodie nu au adus populaţiilor slave doar creştinismul, ei au adus bizantinismulci şi cultura bizantină. Slavii au primit o doctrină învăţătură creştină completă complet articulată şi , odată cu ea, o civilizaţie creştină complet dezvoltată. Epoca celor [[Sinoadele Sinoade Ecumenice|Şapte Sinoade]] se încheiase , iar doctrinele dogmele [[Sfânta Treime|TreimiiSfintei Treimi]] şi [[Întruparea Domnului|Întrupării]] făceau deja parte din învăţătura bisericii. Deoarece oamenii ascultau propovăduirea misionarilor în propria lor limbă , iar slujbele se ţineau în slavonă, ei au putut să-şi împroprieze asimileze creştinismulcu uşurinţă.

În jurul anului 864, Patriarhul Fotie a trimis la Kiev (în prezent capitala Ucraineide azi) un episcop, dar a cesta acesta a fost oprit de la propovăduire în anul 878 de cneazul Oleg în 878, care preluase puterea în Kiev, capitala ruşilor din acele timpuride atunci. Totuşi, influenţe creştine din Bizanţ, Bulgaria şi Scandinavia au continuat să pătrundă în regiune.

În 954, Prinţesa [[Olga din de Kiev|Ol'ha (Olga) din Kieva Kievului]] s-a botezat, ceea ce iar aceasta a deschis calea pentru ceea ce se numeşte a fost numit "cel mai mare eveniment din viaţa bisericii ucraineene ucrainene şi ruse", botezul lui cneazului [[Vladimir din Kiev|Vladimir]] şi [[Botezul ruşilor]] din anul 988, prin acest eveniment luând . Atunci a luat naştere '''Biserica Ortodoxă Rusă'''. Nepotul Olgăicneaghinei Olga, Vladimir (care a condus între 980 şi -1015) s-a convertit la creştinism şi s-a căsătorit cu principesa Ana, sora împăratului bizantin. Ortodoxia a devenit religia oficială a statului rus până în anul 1917. (Rusia nu a fost complet convertită la creştinism Influenţa Bisericii se făcea însă simţită atunci mai mult în vremea aceea, iar la început biserica exista oraşe; până în principal în oraşesecolele XIV-XV, în timp ce majoritatea zonelor rurale au rămas păgâne până în secolele XIV şi XV).)

În decursul secolelor X şi -XI, au fost construite numeroase biserici şi mănăstiri. Sfântul [[Antonie al PeşterilorKievului]] a adus tradiţia monastică [[Muntele Athos|atonită]] în Rusia (în prezent în Ucraina) în 1051.

Întreaga Biserică Ortodoxă Rusă a fost la început sub ascultarea canonică a [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei de Constantinopol]], patriarhul constantinopolitan aceasta numind [[episcop|mitropolit]]ul din fruntea Bisericii Rusiei Kievene. Până în anul 1237, Mitropolitul ruşilor era a fost grec, (de atunci rămânând a rămas în tradiţia locală a bisericii să i se cânte unui episcop în greacă: ca intonarea imnului ''eis polla eti, despota'' ("Întru mulţi ani, Stăpâne") pentru episcopi să se facă în limba greacă). Majoritatea celorlalţi episcopi erau nativi ruşi de origine rusă sau ucraineniucraineană.

===Tătarii mongoli invadează Invazia tătarilor în Rusia (1237-1448) === În secolul al XII-lea, în perioada divizării Rusiei în mai multe state feudale, Biserica Kieveană Rusă Rusiei Kievene (din Ucraina zilelor noastre) a rămas singura păstrătoare a ideii de unitate, rezistând aspiraţiilor centrifugale centrifuge şi conflictelor feudale printre prinţii dintre cnejii ruşi. Nici chiar invazia tătarilor, acest cataclism uriaş care a lovit puternic Rusia în secolul XIII, nu a reuşit să distrugă Biserica Ortodoxă. Biserica a reuşit să se menţină ca rămână o forţă reală , aducând sprijin şi a fost consolarea alinare poporului în timpul acelor acele vremuri de restrişte. A avut o importantă contribuţie importantă spirituală, materială şi morală la revenirea la unitatea politică în Rusia , privită ca o garanţie a victoriei asupra invadatorilor.

În plus, în acelaşi timp, Marele Duce Alexandru din Novgorod al Novgorodului a câştigat o mare bătălie pe malurile Nevei împotriva suedezilor care fuseseră incitaţi îndemnaţi de Papă să cucerească acestă această ţară pentru Biserica Latină.

Rusia care a ieşit La ieşirea din perioada mongolă invaziilor mongole, Rusia era o Rusie complet schimbată în aspectele exterioare. Kievul nu şi-a revenit niciodată după raidul lui hanului Batu, un nepot al lui Genghis Khan, din anul 1240, iar ; locul său a fost preluat luat în secolul al XIV -lea de Principatul Moscovei. Marele Duce de Moscova al Moscovei este cel care a iniţiat rezistenţa în faţa mongolilor şi care i-a condus pe ruşi în bătălia de la Kulikovo. Ascensiunea Moscovei a fost în strânsă legătură strâns legată cu cea a transformările din viaţa bisericii. În vremea în care oraşul Pe când Moscova era încă un oraş mic şi relativ neimportantdestul de nesemnificativ, Mitropolitul [[Petru din Moscovaal Moscovei|Petru]], mitropolit al rusiei din Rusiei (1308 până în -1326), a decis să mute aici scaunul mitropolitan; şi de atunci înainte Moscova a rămas scaunul întâistătătorului Bisericii Rusiei.

(În această perioadă din istoria Bisericii Rusiei au trăit şi sfinţii [[Alexander NevskyAlexandru Nevski]] şi [[Serghie de Radonej]], amândoi sfinţi.)

[[Image:Rublev Trinity.jpg|right|thumb|The [[Ospitalitatea Icoana Sfintei Treimi (a lui AvraamAndrei Rubliov)]]]]Principatele Cnezatele ruse au început să se unească în jurul Moscovei în secolul al XIV-lea. Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să joace un rol vital în renaşterea Rusiei unite. Episcopi Mai mulţi ierarhi ruşi celebrii au acţionat ca fost adevăraţi lideri îndrumători spirituali şi asistenţi sfătuitori ai Principilor cnejilor Moscovei. Sfântul Mitropolit [[Alexis din MoscovaAlexei al Moscovei|AlexisAlexei]] (1354-1378) l-a educat pe Principele Dimitry cneazul Dimitrie Donskoy. La fel După cum avea să facă mai târziu şi Sfântul Mitropolit [[Iona al Moscovei|Iona ]] (1448-1471), punându-şi în joc propria autoritate spirituală, el l-a ajutat pe Principele cneazul Moscovei să stingă disputele feudale şi să păstreze unitatea statului prin puterea autorităţii sale. Sfântul [[Serghie de Radonej]], un mare călugăr şi ascet din Biserica Rusiei l-a binecuvântat pe Principele Dimitry Dimitrie Donskoy înainte de bătălia de la Kulikovo, care constituie a constituit începutul luptei pentru eliberarea Rusiei de invadatori.

În aceste acele timpuri, pictorii ruşi au împământenit tradiţia iconografică bizantină primită odată cu convertirea. Pictarea icoanelor s-a dezvoltat printre fii fiii duhovniceşti ai Sfântului Serghie. Una dintre cele mai deosebite frumoase icoane, din punct de vedere estetic, această perioadă este icoana Sfintei Treimi , pictată de Sfântul [[Andrei RublevRubliov]] (1370?-1430?) este pictată în această perioadă.

===Dobândirea auto-guvernării[[autonomie]]i bisericeşti===Eliberându-se de invadatori, statul rus a început să capate capete noi puteri, iar biserica l-a urmat. Până în acel moment, Patriarhul Constantinopolului numea [[întâistătător]]ul Bisericii din Rusia, adică pe Mitropolitul de Moscova. În timpul [[Sinodul de la Ferrara-Florenţa|Sinodului de la Ferrara-Florenţa]], în funcţie fruntea Bisericii Rusiei se găsea afla un mitropolit grec, Isidor. Suporter înfocat Susţinător al unirii cu Roma, Isidor se întoarce la Moscova în anul 1441 şi , unde proclamă unirea Bisericii locale cu Romacea a Romei, aşa cum fusese ea decretată la Florenţa , dar se izbeşte de refuzul categoric al ruşilorde a o accepta. El este întemniţat de către Marele Duce, dar după o vreme i se permite să evadeze şi să fugă , iar el fuge în Italia. Astfel, scaunul mitropolitan rămâne vacant, dar ; ruşii nu pot cere puteau însă un nou cap deoarece până în 1453 mitropolit, căci Biserica din Constantinopol continuă continua să accepte unirea cu florentină. Nevrând să acţioneze pe cont propriu, ruşii amână luarea unei decizii vreme de câţiva ani.Totuşi, în anul 1448, nu mult după Căderea doar cu cinci ani înainte de [[căderea Constantinopolului ]] sub asaltul otoman, un sinod al episcopilor ruşi îl alege drept cap pe Mitropolitul Iona , fără intervenţia şi acordul Constantinopolului, acesta fiind investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor.. După anul 1453 , când este abandonată unirea florentină, se restabileşte comuniunea între Biserica Rusiei şi Biserica din Constantinopol, dar de atunci înainte ruşii vor continua aveau să continue să-şi aleagă capul singuri întâistătătorul bisericii. De aici atunci înainte, Biserica Rusă este auto-guvernată. Astfel, Biserica Rusă şi-a câştigat independenţa mai mult prin jocul sorţii decât prin negocieri şi diplomaţieîncepe să se autoguverneze.

După [[căderea Constantinopolului]] în 1453, nu era decât o naţiune care se considera capabilă să-şi asume conducerea Creştinătăţii Estice. Creşterea Expansiunea continuă a statului rus a contribuit, de asemenea, la creşterea autorităţii Bisericii Rusiei. Pentru poporul rus, acesta era un semn de la Dumnezeu pentru că în momentul căderii Imperiului Bizantin ei reuşeau să alunge ultimele rămăşiţe tătăreşti. Pentru eiAtunci apare pentru prima dată ideea că, după căderea Constantinopolului (a doua Romă), Moscova devine [[A Treia Romă]], un statut niciodată acceptat într-o scrisoare a monahului Filotei de restul ortodoxiei dar carePskov către ţarul Ivan cel Groaznic (în preajma anului 1525). Conceptul avea să fie folosit pentru a susţine transformarea Rusiei în imperiu şi pentru instituirea Patriarhiei Moscovei, fiind ulterior abandonat, apoi redescoperit şi intens promovat începând cu secolul al XIX-lea. Ideea echivalării Moscovei cu toate acestea, o a treia Romă nu a încetat fost niciodată acceptată de celelalte Biserici Ortodoxe, dar ea continuă să îi inspire pe ortodocşii ruşifie răspândită în cadrul Bisericii Rusiei.

Ca lider În secolele al celei de "A Treia Romă"XV-lea-XVI-lea, ţarul îşi avea puterea Biserica şi dreptul îndeosebi mănăstirile ajunseseră printre dintre cei mai mari proprietari de a guverna prin aceea că era reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământpământ din Rusia: aproape o treime din pământul Rusiei aparţinea mănăstirilor. AstfelSfântul [[Nil Sorski|Nil din Sora]] (Nil Sorski, pentru menţinerea acestui statut1433?-1508), el avea nevoie să protejeze şi să promoveze biserica. În tradiţia bizantină, relaţia dintre biserică şi stat acţiona ca un mijloc monah dintr-o sihăstrie îndepărtată din pădurile de dincolo de Volga a lansat un atac la adresa acestei stări de control fapt, îndeosebi asupra puterii ţaruluifaptului că mănăstirile erau proprietare de pământuri. Mitropolitul şi ţarul erau egaliSfântul [[Iosif de Volokolamsk|Iosif]], Stareţ al Mănăstirii Volokolamsk (1439-1515), iar mitropolitul avea dreptul să îl cenzureze pe ţars-a ridicat în apărarea dreptului mănăstirilor de a deţine pământ. Disputa Acest episod a devenit cunoscut ca disputa dintre "Posesionişti " (adepţii proprietăţii) şi "Anti-Posesionişti era provocatoare pentru această stare de fapt pentru că la acea vreme, aproape o treime din pământul Rusiei aparţinea mănăstirilor" (partizanii sărăciei).

Posesioniştii şi Anti-Posesioniştii aveau vederi diferite despre rolul pe care biserica trebuia să îl joace în societate şi în politică. Când Posesioniştii au triumfat, biserica şi-a câştigat dreptul la bogăţie în schimbul influenţei politice. Ţarul a devenit superior mitropolitului şi putea acum să se amestece în treburile seculare ale bisericii. Ţarul a fost astfel scutit de orice fel de responsabilitate. În plus, în spatele întrebărilor legate Disputa legată de proprietăţile monastice, se găsesc avea la bază două concepţii diferite de despre viaţă monahală şi astfel , implicit, două puncte de vedere diferite ale asupra relaţiei bisericii cu lumea. Posesioniştii accentuau obligaţiile Adepţii proprietăţii insistau asupra îndatoririlor sociale ale monahilor. Monahii argumentau , afirmând că ei monahii nu folosesc bogăţia foloseau bogăţiile pentru ei înşişi, ci pentru a avea grijă de cei săraci şi bolnavi, pentru a arăta ospitalitate faţă de străini şi pentru propovăduirenevoile misionare ale Bisericii. Pentru a putea face toate aceste lucruri eficient, mănăstirile aveau nevoie de fonduri şi , astfel, că era necesar ca ele să posede pământurile deţină pământuri proprii. De asemeneaAstfel, Posesioniştii accentuau unitatea în credinţă ei insistau asupra nevoii de unitate între propovăduire şi cultpractică. Totodată, ei considerau că bogăţiile puteau fi folosite şi pentru a pune în evidenţă frumuseţea şi demnitatea solemnitatea slujbelorbisericeşti.

Pe de altă parte, Anti-Posesioniştii argumentau , adepţi ai sărăciei evanghelice, considerau că milostenia este de în principal datoria laicilor să practice caritatea, în timp ce grija principală a responsabilitatea călugărului este să ţi ajute de a-i ajuta pe ceilalţi prin rugăciune rugăciunile sale şi prin exemplul personal. Pentru a-şi împlini îndatoririle în mod corespunzător un călugăr trebuie să se detaşeze de cele lumeşti; ori, şi doar cei care au făcut un legământ de sărăcie deplină pot ajunge la adevărata detaşare. Călugării care sunt Or, considerau ei, fiind proprietari de pământ, monahii nu pot evita implicarea în disputele seculare lumeşti şi deoarece sunt , fiind cuprinşi de grijile lumeştipământeşti, ei acţionează vor acţiona şi gândesc într-un gândi în mod lumesc. AntiEi credeau într-Posesioniştii considerau că este necesară o mai mare libertate în practica religioasă şi credeau a cultului, considerând că Dumnezeu este mai mulţumit cu o rugăciune simplă, dintr-o cu inimă smerită, chiar şi în absenţa unei Liturghii desăvârşitemai degrabă decât de fastul liturgic. Ei erau propovăduitori şi susţineau o practică religioasă mai interiorizată, practicând [[misticisihasm|rugăciunea inimii]]i, care urmau şi căutând să urmeze calea [[sărăcia evanghelică|sărăciei evanghelice]]. În cele din urmă, adepţii proprietăţii au avut câştig de cauză, dar Biserica a recunoscut validitatea ambelor căi, declarându-i sfinţi pe liderii ambelor tabere.

==Patriarhia rusă==În 1588Disputa avea şi implicaţii politice. Ţarul considera că puterea îi era dată de Dumnezeu, el fiind reprezentantul Acestuia pe Pământ. De aceea, Marele Duce Teodor a cerut permisiunea Constantinopolului el avea datoria să înfiinţeze sprijine Biserica în toate acţiunile sale. Tradiţia politică bizantină asigurase un nou patriarhat anumit echilibru în relaţia dintre autoritatea Bisericii şi puterea imperială stat: capul Bisericii şi cel al poporului rusImperiului aveau autoritate egală, fiecare în domeniul său, astfel că Patriarhul putea sancţiona acţiunile împăratului dacă acesta se abătea de la normele morale. A Aceasta însemna că Biserica reprezenta şi o forţă politică neglijabilă. Acest principiu a fost trimisă o întrebare celorlaţi Patriarhi din Alexandriapreluat şi în tradiţia politică rusă. Or, influenţa politică a Bisericii era susţinută considerabil de faptul că aceasta dispunea şi de proprietăţi şi alte averi considerabile. De aceea, Antiohia disputa dintre posesionişti şi Ierusalimanti-posesionişti ridica probleme de natură politică - adoptarea poziţiei Sf. Nil ar fi dus nu doar la sărăcirea voluntară a Bisericii, ci şi la scăderea influenţei politice a Bisericii şi toţi au hotărât că, deşi Sinoadele au stabilit să înfiinţeze 5 patriarhiiîn cele din urmă, numărul exact nu este de natură divinăla acceptarea dominaţiei absolute a puterii politice asupra Bisericii. Disputa s-a sfârşit cu victoria adepţilor proprietăţii, este doar o înţelegere ecleziologicăînsă autoritatea sa politică ieşit slăbită din această confruntare, pierzându-şi capacitatea de a sancţiona eficient acţiunile ţarului. Ţarul, în consecinţăschimb, permisiunea şi-a impus autoritatea asupra mitropolitului şi a fost acordatăînceput să se amestece din ce în ce mai mult în treburile interne ale bisericii.

===Instituirea Patriarhiei ruse===În anul 1588, Marele Duce Teodor I al Moscovei a cerut Patriarhiei Constantinopolului permisiunea de a înfiinţa o nouă patriarhie pentru poporul rus. Întrebarea a fost remisă şi celorlalţi Patriarhi - ai Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Aceştia au stabilit împreună că, deşi Sinoadele stabiliseră înfiinţarea a doar cinci patriarhii, a această chestiune nu era de drept divin, ci doar o soluţie [[eclesiologie|eclesiologică]] de moment; astfel, cererea Rusiei a fost aprobată.  În anul 1589, Mitropolitul [[Iov din Moscova al Moscovei]] a devenit primul patriarh rus şi ; astfel este a fost recunoscută [[autocefalie|autocefalia]] Bisericii Ruse. Celelalte patriarhii ortodoxe ([[Biserica Ortodoxă a AntiohieiConstantinopolului|AntiohiaConstantinopolul]], [[Biserica Ortodoxă a AlexandrieiAntiohiei|AlexandriaAntiohia]], [[Biserica Ortodoxă a IerusalimuluiAlexandriei|IerusalimAlexandria]] şi [[Biserica Ortodoxă a ConstantinopoluluiIerusalimului|ConstantinopolIerusalimul]]) i-au recunoscut [[Biserica Ortodoxă Rusă|Moscovei]] dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea Biserică-soră, definindu-i [[teritoriu canonic|graniţele canonice]] ca fiind aceleaşi cu cele ale Imperiului Rus. ==Perioada modernă==

Când [[Nikon din Moscovaal Moscovei]] a devenit întâistătătoral Bisericii Rusiei, Biserica Rusiei era angajată într-un proces de actualizare şi corectare a cărţilor de cult. O contribuţie importantă la aceasta a avut-o însuşi Patriarhul Nikon, o personalitate puternică şi şi un reformator ilustru al bisericii. Datorită opresiunii tătarilor, în cărţile de cult se făcuseră greşeli numeroase de către scribii ignoranţi. Nikon a corectat cu grijă şi a restabilit cărţile de slujbă, prin comparaţie cu cele din limba greacă ale ([[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Bisericii Constantinopolului]]), şi a introdus multe reforme practice. Dar zelul său i-a adus mulţi inamici, astfel încât el a murit în exil.

AstfelÎn vremea dominaţiei tătarilor, s-a introduscopiştii, după practica bizantinăprea puţin educaţi, facerea [[Semnul crucii|semnului crucii]] cu trei degete împreunate (făcuseră numeroase greşeli în numele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi) în loc copierea cărţilor de cult. Nikon a impus corectarea cărţilor de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi slujbă după manuscrisele contemporane greceşti ale [[Iisus HristosBiserica Ortodoxă a Constantinopolului|MântuitoruluiBisericii Constantinopolului]], cea omenească şi cea dumnezeiască)a introdus o serie de alte reforme utile. Patriarhul Nikon a avut o influenţă considerabilă, inclusiv politică, dar, datorită zelului său, şi-a făcut mulţi duşmani, astfel încât a murit în exil.

Reformele au provocat ruperea de biserică Astfel, patriarhul Nikon a celor care presupuneau orbeşte şi ignorant că toate cărţile de cult sunt de inspiraţie divină. Unii introdus, după practica bizantină, facerea [[preotSemnul crucii|preoţisemnului crucii]] şi cu trei degete împreunate (în numele [[laiciSfânta Treime|credincioşiSfintei Treimi]] au ezitat ) în adoptarea reformelor liturgice loc de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi ale Patriarhului Nikon şi au fost anatemizaţi de către autorităţile bisericeşti. Aceste grupuri au devenit cunoscute sub numele de [[rascolniciIisus Hristos|Mântuitorului]], o mare parte a lor fiind acum sub ascultarea [[Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei|Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei]]cea omenească şi cea dumnezeiască).

Reformele au provocat ruperea de biserică a celor care considerau că toate cărţile de cult şi practicile bisericeşti erau integral de inspiraţie dumnezeiască şi nu era admisibilă nici o schimbare. Unii [[preot|preoţi]] şi credincioşi au refuzat să adopte reformelor liturgice ale Patriarhului Nikon şi au fost anatemizaţi de autorităţile bisericeşti. Aceste grupuri au devenit cunoscute sub numele de [[rascolnici]] sau "vechii credincioşi". O parte din ei au rămas în Rusia, fiind alternativ persecutaţi şi protejaţi de autoritatea politică, iar alţii au emigrat în alte ţări (între care pe teritoriul României de astăzi - comunitatea lipovenilor). Unele dintre comunităţile Vechilor Credincioşi se află în prezent sub ascultarea [[Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei|Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei]] {{citare}}. În anul 1688, [[Biserica Ortodoxă Ucraineană|Mitropolia Kievului]] a fost transferată de sub jurisdicţia [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] sub aceea cea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi şase eparhii sub controlul general al jurisdicţia Patriarhiei Ruse.

Începutul secolului al XVIII-lea în Rusia a fost marcat de vastele reformele întreprinse de curăţenie ale lui ţarul Petru I(cel Mare). Aceste reforme nu au lăsat neatinsă nici biserica neatinsă. După moartea Patriarhului [[Adrian al Moscovei|Adrian]] în anul 1700, Petru I a amânat alegerea unui nou patriarh al bisericii , deoarece se temea de un nou Nikon. El În anul 1721, el a înfiinţat în 1721, o administraţie colectivă supremă cunoscută sub numele de Sfântul [[Sfântul Sinod|Sinodul]] Sfânt şi de GuvernareGuvernant. Constituirea Sinodului nu s-a bazat pe Canonul Legislativ Ortodox canoanele Bisericii Ortodoxe, ci pe sinoadele reproducea modelul sinoadelor ecleziastice protestante din Germania. Membrii ei Sinodului nu erau aleşi de biserică , ci erau nominalizaţi numiţi direct de către ţar, iar ţarul care putea să-i demită dacă vroiadupă bunul său plac.

Sfântul Sinod Guvernant a fost constituit stabilit la St. Sankt Petersburg, şi era format din doisprezece membriimembri: patru arhiepiscopi, şase arhimandriţi şi doi protopopi. Această adunare era prezidată de Mitropolitul de St. Petersburg, dar care nu şi se număra printre cei doisprezece, şi erau supuşi afla sub ascultarea ţarului. Sfântul Sinod publica remitea în fiecare an ţarului un raport de activitate printr-un procuror , prin intermediul unui delegat mirean, care procuratorul bisericesc; acesta administra ''de fapt administra facto'' Biserica Rusiei. În timp ce un patriarh, numit pe viaţă ar fi putut să îl înfrunte direct pe ţar, un membru al membrii Sfântului Sinod , numiţi direct de acesta, nu avea ocazii să facă pe eroulaveau nici o posibilitate de protest: era pensionat pur şi simplula cel mai mic gest de nesupunere, erau excluşi din sinod. Sinodul Acest sinodul a rămas corpul organismul suprem al de conducere a bisericii din Rusia pentru timp de aproape două sute de ani.

În perioada sinodalăSfântul Sinod era format din cei mai influenţi mitropoliţi, Biserica a acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase arhiepiscopi şi misionarismului în provinciile Rusieiepiscopi. În următoarele două secoleTeritoriul Moscova însăşi era administrată de un arhiepiscop împreună cu eparhiile Vladimir (1721-1745), [[misiune|misionarii]] ruşi au călătorit prin întreaga Siberie Sevsk (1745-1764) şi până în Alaska Kaluga (1764-1799), iar mai apoi în Statele Unite. Multe biserici vechi au fost restaurate şi altele noi au fost construitetârziu, după comasarea cu Kaluga (1799-1917), de un mitropolit .

Sfântul Sinod era format din cei mai influenţi mitropoliţiÎn perioada sinodală, arhiepiscopi Biserica a acordat o atenţie deosebită educaţiei religioase şi episcopimisiunii în diferitele provincii ale Rusiei. Moscova însăşi era administrată de un arhiepiscop împreună cu oraşele Vladimir (1721-1745)Pe parcursul a două secole, Sevsk (1745-1764)[[misiune|misionarii]] ruşi au călătorit prin întreaga Siberie şi până în Alaska, iar mai apoi în Statele Unite. Multe biserici vechi au fost restaurate şi Kaluga (1764-1799), şi apoi de un mitropolit după comasarea cu Kaluga (1799-1917)au fost construitealtele noi.

Începutul perioadei sinodale este considerat de multe ori o Unele voci consideră că perioada sinodală a reprezentat pentru Biserica Rusiei perioadă de declin, cu biserica în fiind redusă la o stare de dependenţă completă dependenţă faţă de stat. A Aceştia consideră că perioada sinodală a fost o perioadă una de occidentalizare forţată şi greşit înţeleasă în arta, muzica şi teologia Bisericii.

Perioada Alţii consideră că perioada sinodală a secolului al XVIII-lea, departe de a fi o perioadă de declin, a fost o perioadă mai degrabă una de renaştere a Bisericii Rusiei. Oamenii Astfel, consideră ei, în această perioadă ruşii au renunţat la părăsit mişcările religioase şi pseudo-religioase provenind din Apusul acelor vremuri şi au revenit încă odată în sânul , revenind la străvechea învăţătură a Bisericii celei drept măritoare. Oadată cu această mare revigorare spirituală De asemenea, ei subliniază faptul că tot atunci Biserica rusă şi-a crescut şi entuziasmul pentru munca redobândit dimensiunea misionară. Aceştia afirmă totodată că, în timp ce în teologie, la fel ca şi în spiritualitate, ortodoxia Ortodoxia s-a ar fi eliberat de imitarea în stil slav servilă a Apusului.

În această perioadă, Biserica Rusiei era împărţită în 58 de eparhii , cu câte un episcop pentru fiecare eparhie. Aceşti episcopi Eparhiile erau împărţiţi reunite în trei mitropolii. Acestea aveau sediul În , respectiv cele de Kiev, Moscova şi St. Sankt Petersburg.

În secolul al XIX-lea, în Rusia se dezvoltă un curent de gândire semnificativ în Rusia a fost care ia treptat amploare, anume cel slavofil, ; între ai cărei reprezentanţi reprezentanţii acestuia îi amintim pe'''[[Alexei Homiakov]], Ivan Kireevski, Constantin Aksakov etc...''' AcestaAcest curent de gândire, însoţit de ideologia pan-slavistăşi susţinând pretenţiile expansioniste ale Imperiului rus, vedea redescoperă şi promovează ideea că Moscova drept era A Treia Romă (şi ultima), şi era astfel menită să devină capitală a unui Imperiu ortodox menit care ar fi urmat să se extindă asupra întregului spaţiu balcanic şi ortodox.

În perioada domniei ţarului Nicolae I (1825-1855), politica autorităţilor cu privire la cultele religioase devine deosebit de restrictivă. În ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă, procuratorii, funcţionari instituiţi de ţar, aveau dreptul de a se implica în activitatea şi funcţionarea internă a acesteia. Regimul instituit de Nicolae I interzice totodată ca Între altele, în Biserică să se facă traduceri ale această perioadă este interzisă traducerea Bibliei în limba rusă vulgarăvorbită şi integrarea acestora în practica bisericească.

Pe de altă parte, în În anul 1839 se face revenirea forţată a rutenilor la Ortodoxie, trei episcopi şi 1300 clerici revenind la Biserica rusăOrtodoxă Rusă, împreună cu o parte a credincioşilor. În acelaşi timp, Statul rus duce o politică de convertire la ortodoxie a protestanţilor, interzicând schimbarea religiei de la Ortodoxie la alte confesiuni, iar copiii nou-născuţi, rezultaţi din căsătoria între un ortodox şi un heterodox urmau să fie obligatoriu de religie ortodoxă. Dreptul la libertatea religioasă este recunoscut de autorităţile ruse abia după 1905.

Dreptul la libertatea religioasă este recunoscut Ţarul Nicolae al II-lea (Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei a fost ultimul împărat de pe tronul Rusiei. Nicolae al II-lea nu a reuşit să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării într-o perioadă de autorităţile agitaţie politică şi respectiv conducerii Armatei ruse abia după în timpul războiul ruso-japonez (1904-1905) (soldat cu înfrângerea catastrofală a Rusiei) cât şi în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). El este silit să facă o serie de reforme care transformă Rusia într-o monarhie constituţională; ulterior, ca urmare a Revoluţiei bolşevice din 1917-1918, ţarul a fost silit să abdice, apoi el şi familia sa au fost executaţi. [[Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei|Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor]] i-a [[proslăvire|canonizat]] sub numele de [[Sfinţii Mucenici Romanovi]].

Ţarul Un rol important dar încă disputat a avut timpul domniei lui Nicolae al II-lea (Nikolai Alexandrovici Romanov) al Rusiei a fost ultimul împăratun personaj numit Grigori Efimovici Rasputin, mistic rus, călugăr din Siberia, ultimul Romanov pe tronul Rusieicu reputaţie atât de vindecător cât şi de om desfrânat. Mulţi consideră că acesta avea legături cu secta [[hlîsti]]lor. A jucat un rol important în viaţa ţarului Nicolae al II-lea nu , a reuşit să facă faţă sarcinilor combinate ale conducerii ţării în timpul unor situaţii agitate din punct ţarinei Alexandra şi a unicului lor fiu, ţareviciul Alexei Nicolaevici, care era bolnav de hemofilie. Se spunea că Rasputin avea puterea de vedere politic a vindeca prin puterea rugăciunilor şi ale conducerii Armatei ruse atât în Războiul rusocă, într-japonez (1904-1905) cât şi în timpul Primului Război Mondial. Domnia sa adevăr, starea ţareviciului s-a sfârşit odată cu Revoluţia rusă (1918)îmbunătăţit într-o oarecare măsură după venirea lui la Curte; astfel, în timpul căreia ţarul el dobândeşte o mare influenţă asupra Romanovilor. Aceştia îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu şi familia sa un profet, iar ţarina credea, se pare, sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au fost executaţicontribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. [[Această relaţie poate fi pusă în legătură cu ataşamentul tradiţional dintre pătura conducătoare a imperiului şi Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor]] i-a sanctificat sub numele de [[Sfinţii Mucenici Romanovi]]ortodoxă rusă.

Un rol important dar încă disputat a avut, în această perioadă, Grigori Efimovici Rasputin, mistic rus, călugăr din Siberia, cu reputaţie atât de vindecător cât şi de om desfrânat. Multe voci îl consieră asociat sectei [[hlîsti]]lor. A jucat un rol important în viaţa ţarului În perioada domniei lui Nicolae al II-lea, a ţarinei Alexandra şi administrarea treburilor bisericeşti a unicului lor fiufost încredinţată oberprocurorului Constantin Pobiedonosţev, ţareviciul Alexei Nicolaeviciconsiderat cel mai puternic procurator in întreaga perioadă sinodală, care era bolnav având putere mai mare chiar decât Sinodul dirigent; el garanta dreptul împăratului de hemofiliea confirma lucrările Sinodului dirigent. Se spunea că Rasputin avea puterea Era un anti-occidental, adept al principiilor impuse în Biserică de a vindeca prin puterea rugăciunilor şi se pare căPetru cel Mare, într-adevărsancţionând aspru orice abatere de la acestea: în tot imperiul ţarist, starea ţareviciului se pare că s-a îmbunătăţit într-început o oarecare măsură lungă serie de masacre. De abia după venirea lui anul 1905 bisericile au avut dreptul la Curte, astfel că acesta dobândeşte o mare influenţă asupra Romanovilor. Aceştia îl considerau pe Rasputin un om al lui Dumnezeu autonomie şi un profet, iar ţarina credea, se pare, sincer că Dumnezeu vorbeşte prin gura lui - toate acestea au contribuit la ascensiunea rapidă a lui Rasputin. Această relaţie poate fi apreciată şi în contextul relaţiei tradiţionale, vechi şi foarte puternice între Biserica ortodoxă rusă şi pătura conducătoare a imperiuluilibertatea religioasă.

În perioada domniei lui Nicolae ==Perioada comunistă==Pe durata celei mai mari părţi a secolului al IIXX-lea, a domnit oberprocurorul Constantin Pobiedonosţev, considerat cel mai puternic procurator,chiar mai puternic decât «Sinodul dirigent» ; el garanta dreptul împăratului de a confirma lucrările Sinodului dirigent . Era un om căruia nu-i plăceau deloc ideile occidentale şi ar fi preferat să aducă Rusia înapoi, la epoca lui Petru cel Mare . El dorea ca poporul rus să fie adevăraţi fideli principilor lui , şi să respecte tot ce venea din partea statului, iar cei care se opuneau principilor lui, erau pedepsiţi crunt . Din această cauză Biserica Ortodoxă Rusă a intrat într-o perioadă grea - aşa au început masacre fost pusă în tot imperiul ţarist. De abia după 1905situaţia de a coexista cu guvernul bolşevic ateu al Rusiei sovietice, bisericile au avut dreptul la autonomie şi la libertate religioasă apoi al Uniunii Sovietice.

Pe durata celei mai mari părţi a La începutul secolului al XX-lea, Biserica Rusiei a început pregătirile pentru un [[Sinodul bisericesc tuturor ruşilor din 1917-1918|Sinod al tuturor ruşilor]]. Dar sinodul s-a ţinut abia după revoluţia din 1917. Printre principalele puncte adoptate de sinod se găsea şi restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei; cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, [[Tihon (Belavin) al Rusiei|Tihon]] (†1927).  Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie din nou reformată, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă faţă de autorităţile laice. Ca urmare a fost pusă în situaţia decretului bolşevicilor din anul 1918 privitor la libertatea de conştiinţă şi la separarea Bisericii de stat, Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul de a coexista cu guvernul bolşevic ateu al Rusiei sovietice-şi desfăşura activităţile de cult, dar spaţiul său de acţiune este limitat exclusiv la acestea, apoi al Uniunii SovieticeBiserica neavând dreptul de a-şi exercita influenţa asupra cetăţenilor.

La începutul secolului XXLucrurile au luat însă o altă întorsătură. Iniţial, Biserica Rusiei bolşevicii (una dintre mişcările politice de sorginte comunistă active în Rusia şi care sfârşeşte prin a deveni singura deţinătoare a început pregătirile pentru un puterii politice) nu au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii şi a vieţii religioase în general. După începerea războiului civil însă, profitând de faptul că unii [[Sinodul Bisericii tuturor ruşilor din 1917-1918|Sinod al tuturor ruşilorepiscop]]. Dar s-a întâmplat ca sinodul să se ţină doar după revoluţia din 1917. Printre principalele puncte adoptate se găseşte i şi restaurarea scaunului patriarhal în Biserica Rusiei iar cel ales pentru a ocupa rangul patriarhal este Mitropolitul Moscovei, [[Tihon (Belavin) al Rusiei|Tihoncler]] ici colaboraseră cu Armata Albă (†1927pro-ţaristă, opusă Armatei Roşii conduse de bolşevici), mai ales în teritoriile ocupate de acestea, guvernul bolşevic a început să ia o serie de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă împotriva regimului bolşevic etc.

Biserica Ortodoxă Rusă avea să fie Din anul 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii etc. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare" a [[moaşte]]lor din nou reformatăcursul anului 1919, urmărindu-se emanciparea sa măcar relativă faţă înfiinţarea de autorităţile laice. Datorită decretului sovietic din 1918 privitor la libertatea reviste cu scopul declarat de conştiinţă a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la separarea adresa Bisericii în presa de statlargă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka (poliţia politică), Biserica Ortodoxă Rusă dobândeşte dreptul a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aaceasta, formând aşa-şi deşfăşura activităţile de cultnumita "Biserică Vie", dar cu condiţia controlată integral de a nu influenţa mentalitatea cetăţenilorpoliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diferite pretexte din anii 1919-1920.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură. IniţialOpoziţia patriarhului Tihon faţă de politicile represive a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, bolşevicii (mişcare politică comunistă) nu precum şi apelurile sale repetate la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au luat măsuri antibisericeşti sau anticlericale; consolidat autoritatea şi i-au adoptat o legislaţie moderată în privinţa Bisericii atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, precum şi a vieţii religioase în generalcreşterea prestigiului său peste hotare. După începerea războiului civil Statul comunist urmărea însă, profitând prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de faptul că unii [[episcop]]i şi [[cler]]ici patriarhul Tihon au colaborat cu aşafost arestaţi si deportaţi -numitele Armate Albe (armatele pro-ţaristeultimul dintre ei, opuse Armatei Roşii conduse de bolşevici)Petru Poliansky, mai ales în teritorile ocupate pe data de acestea, guvernul sovietic a început să ia o serie 10 decembrie 1925 - după ce îşi reafirmase loialitatea faţă de măsuri restrictive împotriva ierarhiei bisericeşti. Acuzaţiile împotriva clericilor erau cele de participare la lupta împotriva Armatei Roşii, propagandă antisovietică etcpredecesorul său.

Din 1919Când, în anii 1921-1922, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, cerut ca averile bisericii să fie donate pentru ajutorarea populaţiei care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiunile murea de "verificare" foame ca urmare a [[moaşte]]lor recoltei slabe din cursul anului 19191921, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum între Biserică şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka, noile autorităţi a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde izbucnit un conflict de aceastaamploare; autorităţile au decis să folosească această ocazie ca să distrugă biserica, formând aşa-zisa "Biserică Vie", controlată în totalitate lansând o serie de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse pretexte din anii 1919-1920măsuri represive.

Opoziţia patriarhului Tihon Ameninţată distrugerea completă, Biserica nu şi-a putut continua opoziţia faţă de politicile represivă a guvernului bolşevic abuzurile puterii bolşevice. În condiţiile în timpul războiului care, după războiul civil, ca politica antireligioasă şi apelurile repetate anticlericală a luat o amploare nemaivăzută până atunci, patriarhul Tihon a fost nevoit să accepte o serie de compromisuri, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor de existenţă ale acestuia la neimplicarea Bisericii în luptele politice statul bolşevic. El a renunţat la opoziţia faţă de guvernul bolşevic, recunoscând legitimitatea acestuia şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat autoritatea acceptând condamnarea publică a acelora dintre ierarhi şi i-au atras respectul milioanelor clerici care se alăturaseră rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de creştini pravoslavnici ruşi, dar i-au consolidat grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi prestigiul peste hotarenu mai ia poziţie în disputele politice. Statul comunist urmărea însă, Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin supunerea dorinţa acestuia de a evita scindarea BisericiiRuse, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decembrie 1925 - după ce şi-a reafirmat loialitatea faţă confruntată la acea dată cu puternice mişcări "reformatoare" sprijinite făţiş de predecesorul săuputerea sovietică.

Când ===Biserica sub stalinism===Datorită situaţiei critice în 1921-1922 guvernul a cerut ca valorile bisericii să fie donate care se găsea Biserica, locţiitorul de patriarh Serghie îi trimite lui Stalin, în ajutorul populaţiei 1927, o scrisoare prin care murea exprima acceptarea formală de către Biserică a autorităţii regimului bolşevic. Declaraţia acestuia din data de 29 iulie 1927, a fost interpretată de foame datorită pierderii culturilor agricoled in 1921o mare parte a emigraţiei ruse, dar şi de o bună parte a izbucnit credincioşilor ortodocşi din Rusia, ca un conflict între Biserică act de capitulare faţă de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi noile autorităţi care au decis să folosească a credinţei; această ocazie ca să demoleze complet bisericadeclaraţie a dus la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă din afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei.

Totuşi opoziţia Bisericii faţă de abuzurile puterii bolşevice nu a putut continua. În condiţiile în careaceastă perioadă grea pentru Biserica Ortodoxă Rusă, după războiul civil, politica antireligioasă şi anticlerică a luat o amploare nemaivăzută până atuncifost interzisă publicarea de literatură religioasă, patriarhul Tihon a au fost nevoit să accepte omorâţi sau încarceraţi o serie de compromisurimare parte dintre episcopii şi clericii ortodocşi, în speranţa îmbunătăţirii condiţiilor Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările de existenţă ale clerici şi măsurile represive împotriva Bisericii s-au intensificat după anul 1935. În perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Bisericii în statul sovieticOrtodoxe Ruse. Aceste compromisuri au constat În preajma anului 1939 mai existau mai puţin de 100 de fapt parohii în renunţarea la opoziţia faţă de guvernul bolşevicfuncţiune, în sensul recunoaşterii puterii sovietice doar patru episcopi şi al condamnării acelor ierarhi şi clerici 4 arhierei-vicari, care sau continuat să-au alăturat rezistenţei antibolşevice. Patriarhia rusă se dezice de grupările din emigraţie potrivnice puterii sovietice şi nu mai ia poziţie desfăşoare activităţile religioase în disputele politiceclandestinitate. Protoiereul Vladislav Ţîpin explică această schimbare de orientare Constituţia sovietică din 1938 prevedea, în atitudinea patriarhului faţă de guvernarea bolşevică prin dorinţa acestuia de a evita scindarea Bisericii Ruseprivinţa religiei, confruntată la acea dată cu puternice mişcări doar "reformatoarelibertatea cultului şi a propagandei ''anti''religioase" sprijinite făţiş de puterea sovietică(subl. noastră).

===Instituţional, la sfârşitul anilor '30, Biserica sub stalinism===Datorită situaţiei critice Ortodoxă din URSS se afla în care se găsea Bisericapragul lichidării: baza sa materială, locţiitorul structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de patriarh Serghie îi trimite lui Stalinnoi preoţi, în 1927timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, o scrisoare prin care exprima acceptarea formală a autorităţii regimului bolşevic iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu. Mai înainte de către BisericăRevoluţia rusă existau aproximativ 54. Declaraţia din 29 iulie 1927, făcută 000 de [[parohie|parohii]] şi peste 150 de Serghie[[episcop]]i. În timpul guvernării staliniste, a fost interpretată de o cea mai mare parte a emigraţiei ruse dar bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi de o bună parte a credincioşilor ortodocşi din Rusialăcaşurile au primit alte întrebuinţări, ca un act iar peste 50.000 de capitulare faţă preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de puterea politică antireligioasă ce urmărea distrugerea Bisericii şi a credinţeimuncă, această declaraţie ducând la ruperea intercomuniunii dintre Biserica Rusă în special în perioada marilor epurări din afara graniţelor şi Patriarhia Moscovei1936-1937.

În aceste clipe dificile pentru Biserica Ortodoxă Rusă, a fost interzisă publicarea timpul celui de literatură religioasă, au fost omorâţi sau încarceraţi o mare parte dintre episcopi şi clericii ortodocşi, Biserica nemaiavând acces la viaţa publică. Arestările clericilor, episcopilor şi măsurile represive luate contra Bisericii s-au intensificat din 1935; în perioada 1937-1939 a fost nimicit aproape tot corpul episcopal al Doilea Război Mondial însă, situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin 1939 mai existau mai se îmbunătăţeşte puţin de 100 de parohii în funcţiune, doar patru episcopi şi 4 arhierei-vicari, care au continuat să-şi deşfăşoare activităţile religioase în clandestinitatecomparaţie cu perioada precedentă. Constituţia sovietică din 1938 prevedea, Dată fiind situaţia militară critică în privinţa religieicare se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, doar "libertatea cultului Stalin face apel şi la Biserica Ortodoxă pentru a propagandei ''anti''religioase" susţine pe cât posibil (subl. noastrămai ales moral). La sfârşitul anilor '30, ca instituţie, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea «Sfântului Sinod» erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici trupele ruseşti şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu. Mai înainte efortul de Revoluţia rusă existau aproximativ 54.000 de [[parohie|parohii]] şi peste 150 de [[episcop]]i. În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937război.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial însă, situaţia Bisericii Ortodoxe Ruse se îmbunătăţeşte puţin în comparaţie cu perioada precedentă. Dată fiind situaţia militară critică în care se găsea Rusia ca urmare a invaziei germane, Stalin face apel şi la Biserica Ortodoxă pentru a susţine pe cât posibil (mai ales moral) trupele ruseşti şi efortul de război. În anul 1943, Stalin se întâlneşte cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Ruse, şi anume cu ''locum tenens'' patriarhal, mitropolitul-vicar Serghei Serghie (Stragorodski), mitropolitul de Leningrad şi Novgorod Alexie (Simanski) si şi exarhul Ucrainei, şi cu mitropolitul de Kiev şi Galiţia , Nicolae (Iaruşevici), întâlnire unde se discută problema relaţiilor dintre Biserică şi Stat. În urma acestei întâlniri, Biserica a obţinut dreptul de a-şi alege un patriarh, de a deschide şcoli teologice proprii şi căteva câteva biserici, precum şi alte câteva libertăţi. Stalin propune chiar un ajutor financiar si logistic pentru organizarea proximului [[apropiatului Sinod]] de alegere a patriarhului (de 18 ani nu se mai alesese patriarh). Pe 8 septembrie 1943, la Moscova, în prezenţa a 19 ierarhi, a avut loc Sinodul care l-a ales patriarh pe mitropolitul Serghie, iar ierarhii au adoptat un mesaj de recunoştinţă adresat guvernului sovietic, în care au subliniat în mod deosebit "atitudinea plină de înţelegere" a lui Stalin faţă de nevoile Bisericii Ruse ruse şi au promis să-şi înmulţească lucrarea "pentru salvarea patriei". Rezultatele acestei întâlniri au fost făcute publice printr-un comunicat difuzat a doua zi în mass-media, acest act devenind baza juridică pentru relaţiile stat - Biserică în anii ce au urmat războiului până la noul val represiv antireligios din vremea lui Nikita Hruşciov. În anii 1944-1945 s-au redeschis câteva seminarii , dintre cele care au fost închise în 1918.

După moartea fericitului patriarh Serghie (mai 1944), este ales patriarh Mitropolitul Alexei al Leningradului. Ierarhul ajunge , care devine în 1945 Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

Din anul 1946, viaţa bisericească a instituţilor instituţiilor externe ale Patriarhiei Moscovei este a fost condusă de I.P.S.Mitropolit Nicolae al Krutiţelor, care exercită a exercitat totodată şi funcţiile arhiepiscopeşti autoritatea episcopală pentru cele eparhiile care nu au aveau episcopi proprii. În această perioadă, un rol important în Biserică l-au jucat Secţia de relaţii externe a Patriarhiei Moscovei şi mitropolitului Nicolae, aflat la conducerea ei. Primele acţiuni ale acestuia din urmă au constat în restabilirea urgentă a contactelor externe ale Patriarhiei Moscovei, legături lichidate de stat în anii '30. Procesul a fost mai uşor observabil spre sfârşitul războiului. Astfel, la Sinodul din ianuarie 1945 au sosit la Moscova reprezentanţi din partea a opt Biserici Ortodoxe autocefale.

Una din principalele preocupări ale ierarhiei ruse în primii ani postbelici a fost readucerea în sânul Bisericii a grupărilor desprinse în perioada interbelică. La aceasta se adaugă aşa numita problemă a , inclusiv chestiunea "reunificării " Bisericii greco-catolice din Ucraina cu Biserica Ortodoxă Rusă. Dacă "Biserica Vie" şi "Biserica din Catacombe", grupări desprinse în perioada interbelică, s-au reunificat relativ uşor cu Patriarhia, lucrurile au stat cu totul altfel în ceea ce priveşte Biserica Unită din Ucraina. Protoiereul Vladislav Ţâpin Ţîpin consideră că actul reunificării a fost o refacere a unităţii Bisericii Ortodoxe, ruptă în urma Sinodului Unionist de la Brest din 1596,însă recunoaşte că mulţi clerici uniţi au fost ucişi sau persecutaţi fără a avea vreo vină în ceea ce priveşte colaborarea sub pretextul colaborării lor cu administraţia germană şi cu Organizaţia Naţionaliştilor Ucrainieni, Ucraineni (principalele acuzaţii ce se aduceau care li s-au adus în aceea vreme prelaţilor şi clericilor Bisericii Unite din Ucraina).

După moartea lui Stalin , relaţiile dintre Biserică şi Stat au început să se deterioreze din nou. Până la ''Perestroika'', exprimarea publică a convingerilor religioase – creştine sau de alt fel, a fost privită cu ochi răi de către autorităţi. Persoanele cu convingeri religioase cunoscute nu puteau deveni membre ale Partidului Comunist, limitându-li-se astfel în mod drastic posibilităţile de afirmare profesională şi socială. În toate universităţile, studenţii trebuiau să urmeze cursuri de "Ateism Ştiinţific". KGB-ul, poliţia politică sovietică, îşi infiltrează un mare număr de agenţi între slujitorii Bisericii Ortodoxe, precum şi în rândul celorlalte culte. În acelaşi timpînsă, mulţi oameni au rămas, făţiş sau pe ascuns, credincioşi. În anul 1987, doar în Federaţia Rusăcadrul Federaţiei Ruse din cadrul URSS, între 40% şi 50% dintre nou-născuţi (în funcţie de religie) au fost botezaţi şi peste 60% dintre cei decedaţi au avut parte de servicii religioase la înmormântare. La data de 1 iulie 1957, cele 73 eparhii ale Bisericii Ortodoxe Ruse din U.R.S.S.erau păstorite de 7 mitropoliţi, 37 arhiepiscopi şi 29 episcopi. Mulţi episcopi şi clerici care petrecuseră vreme îndelungată în exil s-au reîntors în patrie în cursul ultimilor ani ai regimului comunist.

La 1 iulie 1957Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea a o mie de ani de la [[Botezul ruşilor|Botezul din Kiev]], urmată, în 1989, cele 73 eparhii ale de aniversarea împlinirii a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autorităţile înţeleseseră că eforturile de a distruge religia şi de a o elimina complet din Uviaţa publică eşuaseră, preferând ca pe viitor să încerce să folosească religia pentru a obţine sprijinul populaţiei.RDe-a lungul anului 1988, au avut loc celebrări generos sprijinite financiar de stat în Moscova şi în alte oraşe.SMai multe mănăstiri şi biserici au fost redeschise.S.erau păstorite de 7 mitropoliţiÎn mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat treptat, 37 arhiepiscopi Biserica recăpătându-şi 29 episcopiîntr-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Mulţi episcopi şi clerici, care au petrecut vreme îndelungată Pentru prima oară în emigraţieUniunea Sovietică, s-credincioşii au reîntors putut urmări la televizor transmisiuni în patrie în cursul ultimilor anidirect ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării.

Un punct de cotitură în istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost anul 1988 – aniversarea mileniului de la Botezul din Kiev, urmată în 1989, de împlinirea a 400 ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Ruse la treapta de Patriarhat. Se pare că în acel moment autorităţile înţeleseseră că eforturile de a distruge religia şi de a o elimina complet din viaţa publică eşuaseră, preferând din acel moment să încerce să folosescă religia pentru a obţine sprijinul populaţiei. De-a lungul anului 1988, au avut loc sărbătoriri generoase sprijinite de stat în Moscova şi în alte oraşe. Mai multe mânăstiri şi biserici au fost redeschise. În mod tacit, propaganda antireligioasă a încetat treptat, Biserica recăpătându-şi într-o anumită măsură dreptul de manifestare publică. Pentru prima oară în Uniunea Sovietică, credincioşii au putut urmări la televizor transmisiuni în direct ale slujbelor din cele mai importante catedrale ale ţării. După căderea comunismului şi destrămarea U.R.S.S.(1991), Biserica Rusă avea să devină treptat un factor activ al vieţii sociale şi culturale.

== Starea Bisericii ruse Ortodoxe Ruse în zilele noastre ==Astăzi Biserica Ortodoxă Rusă este Biserica ortodoxă cu cel mai mare număr de credincioşi. Peste 90% dintre etnicii ruşi se declară creştini ortodocşi. Numărul de oameni care participă în mod regulat de slujbe este mult mai relativ redus, dar creşte în fiecare a crescut de la an la an. Biserica Ortodoxă Rusă are peste 23.000 de parohii,( dintre acestea, care peste 50% (14,700) sunt se află în Ucraina., [http://www.risu.org.ua/library/doc/MP_canter.pdf]) , 154 [[episcop]]i, 635 [[mănăstire|mănăstiri]], 102 şcoli bisericeşti, în primul rând pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, deşi există un mic număr de parohii şi în alte ţări. Până la Revoluţia bolşevică, Biserica Ortodoxă era cel mai mare proprietar de pământuri din Imperiul Rus, (aproximativ 49,000 km²). O bună parte a acestor terenuri au fost retrocedate Bisericii până în anul 2004.

Există fricţiuni considerabile După căderea comunismului, între Biserica Ortodoxă Rusă şi [[Biserica Romano-Catolică|Sfântul Scaun]]există tensiuni considerabile, mai accentuate din anul 2002, când [[Alexei al II-lea (Ridiger) al RusieiMoscovei|Patriarhul Alexei al II-lea]] a condamnat crearea de către Vatican a unei dieceze catolice pentru pe teritoriul Rusiei. Această acţiune a fost văzută de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse ca o tentativă de [[prozelitism]] catolic într-o ţară majoritar ortodoxă. Acest punct de vedere se bazează pe ideea că Biserica Catolică este una dintre numeroasele biserici [[creştinism|creştine]] egale cu [[Biserica Ortodoxă Răsăriteană]] (şi cu Biserica Ortodoxă Rusă) şi, aşa fiind, nu se cuvine să încalce teritoriul "aparţinând" unei alte Bisericio flagrantă încălcare a teritoriului său canonic. Biserica Catolică, pe de altă parte, recunoscând întâietatea Bisericii Ortodoxe Ruse în ţară, apreciază că minoritatea catolică din Rusia, cu o existenţă neîntreruptă din secolul al XVIII-lea, ar trebui să fie păstorită de o ierarhie bisericească dezvoltată complet.

Problema proliferării altor confesiuni creştine în Rusia este extrem de sensibilă pentru Biserica Ortodoxă Rusă, deoarece Biserica a ieşit de puţină vreme din epoca persecuţiilor antireligioase sovietice. Susţinătorii acestui punct de vedere al Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe ruse văd tind astfel să vadă prozelitismul catolic sau neoprotestant ca pe o formă de "concurenţă" neloială a acestor culte faţă de ea, în situaţia în care de-abia aceasta îşi revine cu greu după 70 de ani de represiune comunistă. Ca şi celelalte Biserici Ortodoxe din ţări foste comuniste, Biserica rusă nu era pregătită pentru a face faţă unei libertăţi religioase complete.

După o lege foarte permisivă emisă în anul 1993, autorităţile Federaţiei Ruse au emis în anul 1997 ''Legea libertăţii de conştiinţă şi de asociere religioasă''. Conform prevederilor Legii din 1997, înregistrarea de noi asociaţii religioase este relativ dificilă, astfel că acele organizaţii religioase care nu pot aduce dovezi clare ale prezenţei lor continue pe teritoriul Rusiei în ultimii 15 ani, suportă limitări semnificative ale posibilităţii de a face prozelitism. Legea a fost dată pentru a combate în mod oficial cultele considerate distructive. Mişcările religioase mai mici, (în special [[baptism|baptiştii]] ca şi membrii altor culte neoprotestante aduse în Rusia de misionari misionarii occidentali în ultimul deceniu), consideră că statul acordă un suport inechitabil unei singure confesiuni şi le reprimă altelepe celelalte. Acestea acuză faptul că legea este astfel formulată încât, ''de facto'', orice organizaţie religioasă, indiferent cât de veche ar fi, dar care nu poate aduce documente privind funcţionarea ei pe teritoriul Uniunii Sovietice (deci de mai înainte de căderea comunismului), este în mod automat considerată "distructivă". Astfel, Legea stabileşte o distincţie între cultele recunoscute şi care se bucură de drepturi depline (aşa cum sunt Biserica Ortodoxă Rusă, [[islam]]ulislamul, [[budism]]ul budismul şi [[iudaism]]ul)şi alte confesiuni, care nu beneficiază de aceste drepturi.

Datorită rolului istoric şi cultural recunoscut al Bisericii Ortodoxe Ruse, atitudinea autorităţilor ruse postcomuniste pare să favorizeze Biserica Ortodoxă. Este un lucru obişnuit ca preşedintele Rusiei să se întâlnească cu [[patriarh]]ul cu ocazia sărbătorilor religioase importante cum ar fi de Sfintele [[Învierea Domnului|Paşti]]. Întâlnirile cu liderii religiilor budistă sau musulmană sunt mai rare. Confesiunile Nici confesiunile protestante şi sau neoprotestante, dar nici Biserica Catolică nu beneficiază de recunoaşterea guvernamentală.

Biserica Ortodoxă Rusă (Patriarhia Moscovei) nu este unul şi acelaşi lucru trebuie confundată cu [[Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei]], formată după Revoluţia bolşevică de comunităţile de ruşi emigranţi care refuzau să recunoască autoritatea Bisericii ruse pe care o considerau dominată de comunişti. Biserica Ortodoxă Rusă din exil se află sub ascultarea canonică Comuniunea între cele două Biserici ruse s-a [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Patriarhiei de Constantinopol]]{{cit}}restabilit în anul 2007.

Ortodoxia Prin tradiţie, Biserica Ortodoxă rusă este prezentă şi are de asemenea tradiţie o misiune activă în [[Biserica Ortodoxă a Chinei|China]], [[Biserica Ortodoxă a Japoniei|Japonia]], Africa etc. == Bisericile ortodoxe ruseşti ==[[image:St Basils Cathedral closeup.jpg|thumb|right|300px|Prim-plan al cupolelor Catedralei Sfântul Vasile]]Bisericile ortodoxe din Rusia au toate caracteristicile bisericilor ortodoxe din est şi acestea le diferenţiază de bisericile catolice. *Interioarele sunt bogat decorate cu [[Frescă|fresce]] care acoperă întreaga suprafaţă a zidurilor, unele dintre ele înfăţişând chipurile sfinţilor, imagini biblice sau scene din viaţa de zi cu zi.*Pe tavanul cupolei se află portretul lui ''Isus Pantokrator'' (''Creatorul A Tot Ce Există''). Icoanele lui [[Isus]] Pantokrator subliniază simultan atât umanitatea lui cât şi divinitatea lui, aceasta având semnificaţia că Isus este un om şi totuşi este Dumnezeu făra început şi fără sfârşit. *Nu există rânduri de bănci, ci numai câteva strane.*Multe biserici au fost, sau mai sunt luminate cu lumânări, astfel că multe fresce au fost afumate şi au nevoie de restaurări. *Toate bisericile au suporturi pentru [[candelă|candele]] şi lumânări în faţa icoanelor. Credincioşii cumpără lumânări din standurile bisericilor şi le aprind în faţa icoanelor spunând rugăciuni pentru sufletele celor morţi, sau pentru a primi ajutorul divin.  *Toate bisericile ortodoxe au un [[iconostas]] care separă [[naos]]ul ([[nava]] bisericii) de [[altar]]. El este acoperit cu icoane, împiedicând vederea, dar permitând gândurilor credincioşilor să treacă.. Culorile cupolelor bisericilor ortodoxe ruse au următoarele semnificaţii: *Negru - supunere. Cupolele negre sunt văzute la [[mânăstire|mânăstiri]].*Verde – Sfânta Treime.*Albastru – Sfântul Spirit.*Auriu - [[Isus]]. Cupolele aurii puse pe turnurile cilindrice au fost astfel construite pentru a arăta precum lumânările aprinse, dacă sunt privite din depărtare.  Cupolele argintii se întâlnesc în zilele noastre, culoarea neavând o semnificaţie deosebită, arătând că sunt proaspăt ridicate şi nu a fost bani sau timp pentru a fi pictate în culorile tradiţionale.  Numărul de cupole are de asemenea anumite semnificaţii: *Una este cea care-l indică pe [[Isus]]. *Trei indică Sfânta Treime. *Cinci îi indică pe Isus şi [[cei patru evanghelişti]].  Crucile din vârfurile cupolelor au la baza lor o semiliună aşezată cu colţurile în sus. Aceasta este de fapt o ancoră, indicând că biserica este o corabie a credinţei într-o mare de deşertăciuni.  Multe biserici, [[Catedrala Sfântul Vasile]] din [[Moscova]] fiind cel mai cunoscut exemplu, nu sunt structuri simetrice. Acest lucru nu este întâmplător, fiind bazat pe credinţa că [[simetrie|simetria]] este duşmanul [[frumuseţe|frumuseţii]].

*:[ro:Wikipedia:Biserica Ortodoxă Rusă]*[http://wwwro.hostkingdomwikipedia.netorg/wiki/Russia.html#Moscow HostKingdomBiserica_Ortodox%C4%83_Rus%C4%83 Wikipedia:Biserica Ortodoxă Rusă] *[http://www.mospat.ru/index.php?lng=1 DECR Communication ServiceServiciul de Comunicare Publică] Communication service of the Department for External Church Relations of the Moscow Patriarchate*al Departamentului de relaţii externe al Patriarhiei Moscovei.

* [http://www.mospat.ru/?lng=1 Situl web oficial al '''Bisericii Ortodoxe Ruse''']* [http://ro.orthodoxlinks.info/orthorus/ Biserica Ortodoxă Rusă]* [http://www.pravoslavie.ru/english/ Pravoslavie.Ru]* [http://eng.sedmitza.ru/ Sedmitza.Ru]*[http://www.mospat.ru/index.php?lng=1 Church of RussiaBiserica Ortodoxă Rusă] official website in English- site oficial în limba engleză.*[http://www.patriarchia.ru/ Patriarchia.RU] official portal of the Moscow Patriarchate - portalul oficial al Patriarhiei Moscovei (Russian onlydoar în limba rusă)* [http://www.cnewa.org/ecc-bodypg.aspx?eccpageID=17&IndexView=toc Eastern Christian Churches: The Orthodox Church of Russia] by , articol de Ronald Roberson, a Roman Catholic priest and scholarpreot şi istoric romano-catolic.

*[http://www.risu.org.ua/library/doc/MP_canter.pdf Canonical Territory of the Moscow Patriarchate: An Analysis of Contemporary Russian Orthodox Thought], by Frde Pr. Dr. J. Buciora, Ph.D. (a paper criticizing the actions of the MP outside Russiao lucrare critică despre acţiunile Patriarhiei Moscovei în afara Rusiei)*[http://www.orthodoxa.org/GB/orthodoxy/canonlaw/russianterritory.htm The Russian Canonical Territory], from the website of the [[Church of Estonia]] pe siteul Bisericii Estoniei (o critică a paper critical of the MP's actions in acţiunilor Patriarhiei Moscovei în Estonia).

[[Categorie:JurisdicţiiJurisdicții|Rusia]]