Modificări

'''Asemănarea''' [gr. ''homoiosis'' — lat. ''similitudo''] este starea de desăvârşire la care este chemat să ajungă omul, creat după [[chip]]ul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), pe care a pierdut-o prin căderea în [[păcat]] dar pe care o recuperează în [[Iisus Hristos]] (Mt. 5, 48). Asemănarea este orientarea şi mişcarea de bază a chipului spre perfecţiunea lui Dumnezeu, de unde caracterul dinamic al [[antropologie]]i şi [[Spiritualitate|spiritualităţii]] ortodoxe. Dacă chipul este o proprietate «naturală», asemănarea este rodul libertăţii şi efortului voinţei, al sinergiei. Asemănarea este o stare care presupune experienţa liberă şi conştientă a [[har]]ului îndumnezeitor. Omul se mişcă între chip şi asemănare, depăşind în acest sens polaritatea dintre «omul vechi» şi «omul nou» (Ef. 4, 24), dintre umanitatea negativă de după căderea în păcat şi umanitatea nouă, îndumnezeită în Hristos. De aici, problema libertăţii ca autodeterminare a persoanei. Pentru [[Părinţii Bisericii]], asemănarea este o răsfrângere în suflet a frumuseţii chipului lui Dumnezeu, prin iluminarea [[Duhul Sfânt|Duhului Sfânt]]. Este «forma» pe care Dumnezeu o ia în [[icoana]] omului. De aici, limbajul estetic care abundă în etica ortodoxă : a reveni la frumuseţea naturii, la chipul împărătesc, a restitui măreţia originală. Asemănarea se referă şi la destinul [[eschatologie|eshatologic]] al umanităţii, care este descris mai degrabă ca un urcuş «din slavă în slavă» (II Cor. 3, 18) decât ca o reîntoarcere la o stare pierdută. Pentru sfântul [[Vasile cel Mare]], asemănarea cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă firii omului, reprezintă însăşi esenţa creştinismului (''Despre geneza omului'', Omilia I, 17, trad. cit., p. 211) şi este echivalentă cu îndumnezeirea (''Despre Duhul Sfânt'' IX, 23; XV, 36; trad. cit., p. 329 şi 371).

:”Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dinţii dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne Înnoieşte înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică «chipul» nostru, spălând orice zbârcitură a păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este «asemănarea». Deci când începe mintea să guste intru multă simţire din dulceaţa Preasfântului Duh, suntem datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşazicând, peste chip, asemănarea. Căci precum zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului, apoi înflorind puţin câte puţin culoarea prin culoare, scot la arătare chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, aşa şi sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez «chipul» omului la forma în care era când a fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărârea frumuseţea «asemănării» şi stând goi şi fără frică în atelierul lui, înfloreşte o virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului din strălucire în strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării.” (Sfântul [[Diadoh al Foticeii]], ''Cuvânt ascetic'', 89 - în: Filocalia Românească, vol.1)

- Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ''Dicționar de teologie ortodoxă'', EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Adorare” ”Asemănare”