Modificări

Ultima carte a Noului Testament este o carte cu conţinut profetic, numită Apocalipsa Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. Cuvântul ,,apocalips’’ înseamnă descoperire. Iar în cazul de faţă Apocalipsa Sfântului Ioan este scrierea în care se arată descoperirea Mântuitorului Hristos făcuta apostolului Ioan, spre a o face cunoscută creştinilor. Ea a fost scrisă de sfântul evanghelist Ioan.

===Contextul istoric al cărţii===

Se ascute conflictul dintre creştinism şi puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict îl constituie apariţia fenomenului cunoscut sub numele de „apoteoza imperială“. Conducătorii unui imperiu vast, cosmopolit şi cu o mare diversitate religioasă îşi dau seama din ce în ce mai mult că unitatea lui poate fi menţinută şi consolidată numai dacă şeful statului îşi va asuma şi atribute divine. Începutul, prudent, se făcuse după moartea lui Iuliu Cezar, căruia i se acordase titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian August face pasul decisiv; el se proclamă zeu şi porunceşte ca în toate oraşele imperiului să i se ridice statui, alături de acelea ale noii zeiţe Roma. Cetăţenii imperiului au libertatea de a-şi cinsti zeii proprii, dar şi obligaţia de a aduce rugăciuni şi jertfe la picioarele statuii imperiale, întru cinstirea „zeului“ unificator. Paranoia câtorva din urmaşii lui Octavian August va împinge acest fenomen până la forme şi dimensiuni demenţiale. De aici începe conflictul. Creştinii cred şi mărturisesc că numai un singur om este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu: [[Iisus]] Hristos. În consecinţă, ei refuză să-i recunoască cezarului titlul de divus (divin) şi de Kyrios (Domn), refuzând să-i aducă jertfe sau orice alt fel de închinare. Atitudinea lor e interpretată ca un refuz de a-i recunoaşte şefului statului - şi statului însuşi - autoritatea legitimă, şi astfel un proces de conştiinţă pur religioasă se transformă într-un proces politic de o mare încrâncenare şi cruzime, care se anunţă - şi va fi - de lungă durată. Creştinii sunt suspectaţi, pândiţi, persecutaţi, hăituiţi, vânaţi ca fiarele, târâţi în tribunale, supuşi la îngrozitoare interogatorii şi torturi, condamnaţi la moarte, executaţi în temniţe şi-n arene publice. Unii rezistă şi devin [[martir]]i, alţii ajung la capătul puterilor şi apostaziază, alţii pactizează cu stăpânirea şi adoptă forme acoperite. Oricum, pericolul e puternic şi ameninţător. Unul din cei mai sângeroşi persecutori ai creştinilor este Domiţian. Îi cade victimă şi Sfântul Ioan Evanghelistul, foarte bătrân, retras în Efes. În anii 94-95 el este exilat în insula Patmos. Aici, în stări de extaz, primeşte el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna în ceea ce va deveni Apocalipsa lui Ioan.

===Caracteristicile scrierii===

Apocalipsa fiind o carte profetică, are o limbă şi un stil deosebit, care trebuie avute în vedere pentru aflarea sensului ei just. Astfel, aici abundă simbolul, metafora, parabola şi alegoria. Unele din acestea sunt explicate de autor, altele nu. Simbolismul cifrelor şi numerelor este foarte mare: numărul Unu evocă unitatea Fiinţei divine; cifra doi înseamnă cele două firi ale Mântuitorului; trei persoanele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi]]; patru-cele patru puncte cardinale; şapte-zilele săptămânii dar mai simbolizează şi desăvârşirea; şase înseamnă imperfectul; 666 înseamnă maximum de răutate; trei şi jumătate semnifică o durată scurtă; o sută – o cantitate nu prea mare; o mie- o mulţime nesfârşită, o durată nelimitată, 12 aminteşte de cele 12 seminţii ale lui Israel, cei 12 [[apostol]]i ai neamului omenesc. În apocalipsa adversarii Bisericii sunt arătaţi prin animale sălbatice, monştri marini sau pământeşti; instituţiile anticreştine prin mădularele acestor fiare.

#Împărăţia de mii de ani, adică nesfârşită, pentru cei drepţi (20.4)

#Antihrist va exercita puterea sa de înşelare asupra credincioşilor patruzeci şi două de luni (13.5), va atrage pe mulţi (13.7-8), prin false minuni (13.14)

#Despre amintirea [[Duminica|Duminicii]] şi deci serbarea ei (1.10)

#Biruinţa finală a Bisericii şi fericirea ei veşnică (21.1-4)

==Idei morale şi de viaţă creştină==

#[[Libertate|Libertatea]] creştină (3.20)

==Bibliografie==

#Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1997, Bucureşti, ISBN 973-9130-88-7

#''Biblia sau Sfânta Scriptură'', versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Valeriu Anania, pag. 1752, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, ISBN 973-9332-86-2

[[Categorie: Noul Testament]]