5.288 de modificări
Modificări
ortografie
În anul 794 Carol cel Mare a convocat un [[sinod]] la Frankfurt pe Main la care au participat episcopi din apusul Europei, atât din teritoriile controlate de franci, cât și din alte zone, ca Britania etc. Au participat, de asemenea, și trimiși ai Papei Adrian. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului franc de învățăturile apostolice și patristice ale Ortodoxiei. Printre altele, la acest sinod au fost respinse unele dintre hotărârile luate la [[Sinodul VII Ecumenic|cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic]] (în principal datorită traducerii greșite în limba latină), iar în [[Crez]] a fost introdus articolul ''[[Filioque]]''.
Problema traducerii defectuase defectuoase din limba greacă în latină a hotărârilor luate la Sinodul VII Ecumenic, traducere făcută din porunca lui Adrian I, a constat îndeosebi din faptul că grecescul προσκύνήσις, care înseamnă ''venerație'', fost tradus în latinește prin ''adorație'', ca și cum acel sinod ar fi definit ''adorarea'' icoanelor și nu cinstirea, venerarea, acestora. Din inițiativa și sub controlul regelui Carol cel Mare, un grup de teologi apuseni a compus o detaliată și polemică ''refutatio'' (respingere) a tot ceea ce li se părea mai puțin favorabil din actele sinodale; această ''refutatio'' a fost publicată și este cunoscută sub numele de „''Libri Carolini''”. În ''Libri Carolini'' era combătută cu sarcasm decizia [[Sinodul VII Ecumenic|sinodului al doilea de la Niceea]], fiind refuzată „adorarea” icoanelor, care ar fi trebuit să servească doar la împodobirea bisericilor. Făcând după respectivele documentele un rezumat, Carol cel Mare i l-a trimis lui Adrian pentru ca aceste sa-l aprobe și să recunoască nulitatea sinodului de la Niceea.
Adrian I a luat apărarea hotărârilor Sinodului VII Ecumenic și i-a furnizat regelui franc toate explicațiile necesare – a făcut-o cu o erudiție remarcabilă.<ref>Jacques Paul Migne, ''Patrologiae Cursus Completus. Series Latina''. pp. 1247–1292 ([http://books.google.ro/books?id=X4HYAAAAMAAJ&pg=PA13&hl=ro&source=gbs_selected_pages&cad=3#v=onepage&q&f=false online])</ref> El a refuzat anularea deciziilor sinodului și a răspuns cu calm și fermitate că la Niceea nu fusese aprobat nimic anormal, ci se aplanase o mai veche controversă (cea a iconoclasmului) care separa cele două Biserici. Se pare însă că aceste explicații au ajuns prea târziu pentru a mai împiedica sinodul de la Frankfurt (794) să respingă o parte din hotărârile Sinodului VII Ecumenic ca și cum ar fi susținut adorarea icoanelor.
Acest sinod de la Frankfurt pe Main a acutizat tensiunile deja existente dintre [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene și cea Apuseană. Aceste tensiuni aveau atât motive dogmatice (''Filioque'', practica utilizării ''azimei'' la [[euharistie]] în Biserica Apuseană etc.), cât și, mai ales, motive politice. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”).
Pe lângă aceste contradicții teologice, relațiile papei Adrian I cu [[Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului]] au fost însă marcate și de dispute [[Jurisdicție|jurisdicționale]]. După ce [[Imperiul Roman de Răsărit]] pierduse mare parte din teritoriile ce alcătuiau în secolele VI-VIII Exarhatul de Ravenna, cucerite de longobarzi și, ulterior, de franci, episcopii din exarhat depindeau (cel puțin teoretic) tot de Patriarhia Constantinopolului. După ce însă regele franc Pepin ''cel Scurt'' i-a donat papei Ștefan al III-lea o parte din teritoriile fostului Exarhat de Ravenna, cucerite de la longobarzi, episcopii Romei (papii) au emis pretenția ca episcopii din exarhat să le fie strict subodonați subordonați pe plan jurisdicțional, ceea ce a atras inevitabil conflictul cu patriarhii Constantinopolului. O parte din episcopatele fostului Exarhat de Ravenna au reușit totuși să dezvolte tradiții de putere seculară locală și de independență față de Roma (îndeosebi cele ce se aflau în sudul Italiei, în ''Catepanatul de Italia''<ref>Catepanatul de Italia (în greacă, κατεπανίκιον Ἰταλίας) a fost o provincie (themă) a Imperiului Bizantin, cuprinzând Italia continentală aflată la sud de o linie trasată de la Monte Gargano până la golful din dreptul orașului Salerno. De asemenea, Amalfi și Neapole, deși situate la nord de această linie, se supuneau Constantinopolului, prin intermediul catepanului.</ref>, condus de la Bari de către guvernatori bizantini).
==Scrieri==
