2.089 de modificări
Modificări
→Universitatea din Cernăuți: Adăugare legătură către Literatura teologică românească în secolul XIX
== Structura articolului ==
După o menționare a perioadei antice și o scurtă prezentare a contextului istoric din secolul XVIII, restul articolului se va concentra îndeosebi pe secolul XIX și pe alocuri pe începutul secolului XX, înainte de Marea Unire.
Astfel, acest articol prezintă mai întâi situația în principatele extracarpatice: seminarul lui [[Veniamin Costachi]] în Moldova și seminarele din Țara Românească (București, Buzău, Argeș, Râmnic). După Unirea Principatelor, se va putea discuta de facultățile de teologie din Iași și din București din noua Românie. Bucovina, fiind ocupată de imperiul austro-ungar, este discutată într-o secțiune separată: acolo se discută măreața universitate din Cernăuți, un institut de importanță internațională.
În sfârșit, se vor discuta școlile confesionale din Transilvania: acestea sunt școli administrate de Biserica din Transilvania, dar nu sunt neapărat școli teologice. Din acest motiv sunt amintite la sfârșitul articolului, dar sunt, în orice caz, strâns legate de restul articolului și de propășirea învățământului teologic românesc.
== Începuturile Dobrogea antică =={{Main|Dobrogea antică}}
Învățământul teologic are rădăcini adânci pe pământurile românești. În secolele III-VI în Dobrogea au fost diverși teologi daco-romani atât printre ierarhi (Sfinții [[Teotim I al Tomisului|Teotim I]], [[Ioan al Tomisului|Ioan]], [[Timotei I al Tomisului|Timotei I]], [[Teotim al II-lea al Tomisului|Teotim II]], ș.a.) cât și printre monahi ([[Ioan Casian]], [[Dionisie Exiguul]], [[Leontie Bizantinul (Dobrogea)|Leontie Bizantinul]], [[Ioan Maxențiu din Dacia Pontică|Ioan Maxențiu]], ș.a.). Mulți dintre aceștia au fost formați la mănăstirile dobrogene, însă nu se cunosc detalii suficiente despre organizarea cursurilor sau despre nivelul de educație al preoților din acea vreme. == Începuturile moderne == Primele încercări cunoscute pentru înființarea unor cursuri speciale de pregătire a viitorilor preoți ortodocși români s-au făcut abia în secolul al XVIII-lea. Sunt cunoscute, în acest sens, măsurile domnitorului Constantin Mavrocordat, care a organizat acele cursuri de 40 de zile la „vlădicie”, adică la reședințele eparhiale, în 1741, iar câțiva ani mai târziu prin convocarea preoților și diaconilor din Iași în biserica curții domnești, unde primeau felurite îndrumări din partea unui [[preot]] cu mai multă învățătură. Măsuri asemănătoare a luat și în Țara Românească.
În 1764 domnitorul Ștefan Racoviță (1764—1765) a rânduit să se înființeze o școală românească pe lângă biserica Sf. Dumitru din Craiova, „pentru învățătura celor străini și a copiilor săraci cari rămân fără părinți și n-are cine le purta grijă pentru învățătura cărții”, precum și „pentru învățătura orânduielilor preoțești a celor ce s-ar alege vrednici de hirotonisit”. Câțiva ani mai târziu, prin cunoscutul hrisov pentru reorganizarea școlilor din Țara Românească al lui Alexandru Ipsilanti (1774–1782), din [[10 ianuarie]] 1776, s-a rânduit să funcționeze și un dascăl la [[Mitropolia Munteniei și Dobrogei|Mitropolie]], care să predea învățăturile trebuincioase celor ce voiau să intre în cinul preoțesc. Nu știm cum au funcționat aceste „cursuri” pentru pregătirea candidaților de preoți și ce rezultate au dat.
Episcopul [[Chesarie al Buzăului|Chesarie]] n-a putut lua parte la festivitatea deschiderii cursurilor, ci a trimis o scrisoare plină de povățuiri tinerilor seminariști, citită de arhimandritul Eufrosin Poteca. La scurt timp, prin strădaniile episcopului Chesarie, s-a ridicat o clădire nouă pentru seminar, terminată în 1838, folosită până azi cu adaptările și renovările necesare.
Primul director și profesor a fost transilvăneanul Gavriil Munteanu (1812—1869), căruia i se datorează întreaga organizare a școlii. În timp ce era profesor aici, a editat — împreună cu ierodiaconul Dionisie Romano — [[Începuturile presei bisericești românești|ziarul „Vestitorul bisericesc” ]] (1839—1840). În 1845 a ajuns director și profesor la Seminarul din Râmnic, iar în 1850 episcopul [[Andrei Șaguna]] de la Sibiu l-a numit profesor — apoi director — la noul Gimnaziu ortodox român din Brașov.
Locul său la Buzău a fost ocupat tot de un ardelean, Petru Suciu, mai târziu profesor la Facultatea de drept și rector al Universității din Iași. În anii următori au mai fost angajați ca profesori Dimitrie Racoviță, cu studii la Atena, și Dumitru Pîrîianu, cu studii la Kiev și Moscova.
La Seminarul din Roman s-a remarcat preotul Dimitrie Matcaș, unul din luptătorii pentru unirea Principatelor, la Huși Policarp Popescu (arhiereu cu titlul de Bârlădeanu), mort de tânăr, Inochentie Moisiu, viitorul episcop și arhiereul Narcis Crețulescu Botoșăneanu, care au fost și directori, iar la Galați Morse Pacu, autorul unor manuale didactice.
=== Facultatea de Teologie teologie din Iași ===
==== Înființarea ====
„Așezământul pentru reorganizarea învățăturilor publice din Principatul Moldovei”, din 1850, prevedea înființarea unei Academii la Iași cu patru facultăți, între care și una de teologie. În 1855, entuziastul și harnicul arhimandrit [[Dionisie Romano]], încurajat de domnitorul Grigorie Ghica, intenționa să înființeze o facultate de teologie, cu 4 ani de studii, la [[mănăstirea Neamț]]. Gândurile sale au prins viață câțiva ani mai târziu.
=== Universitatea din Cernăuți ===
:''A se vedea și secțiunea „[[Literatura_teologică_românească_în_secolul_XIX#Facultatea_de_Teologie_din_Cernăuți|Facultatea de Teologie din Cernăuți]]” din articolul [[Literatura teologică românească în secolul XIX]]''
În acel an (1875) s-a inaugurat noua Universitate din Cernăuți, care avea și o Facultate de teologie. Cursurile noii Facultăți se făceau în limbile germană și română.
În ultimele patru decenii de stăpânire străină, școlile confesionale românești au fost puse adeseori în situația de a fi desființate sau înstrăinate de către guvernul din Budapesta. Astfel, în 1879 ministrul Cultelor și Instrucțiunii Aug. Trefort a elaborat un proiect de lege pentru introducerea obligatorie a limbii maghiare în școlile primare românești, dar și cu obligația ca toți învățătorii acestora să învețe limba respectivă.
În fața acestei situații, mitropolitul Miron Romanul, în fruntea unei delegații formate din sufraganii săi, vicarul [[Nicolae Popea]] și doi mireni, s-a prezentat la împăratul Francisc Iosif I, prezentându-i un memoriu-protest în acest sens (semnat de cei trei vlădici și nouă reprezentanți ai Congresului național bisericesc), prin care cereau înlăturarea proiectului menționat. S-au prezentat apoi în altă audiență mitropolitul Ioan Vancea de la Blaj și episcopul Victor Mihali de la Lugoj. Împotriva proiectului au luat atitudine hotărâtă principalele [[Începuturile presei bisericești românești|ziare românești]], între care și „Telegraful Român”. Au luat cuvântul împotriva proiectului de lege numeroși deputați români, slovaci, sași, din parlamentul din Budapesta (discuțiile au durat 7 zile).
În cadrul discuțiilor, s-a constatat că existau 2.773 de școli românești (!). În ciuda protestelor deputaților nemaghiari din Parlament, proiectul de lege a fost votat. De aici a fost trimis în Casa magnaților, unde, în numele poporului român, au protestat mitropoliții Ioan Vancea de la Blaj, Miron Romanul de la Sibiu și episcopii Ioan Mețianu de la Arad și Victor Mihali de la Lugoj. Glasurile vlădicilor români au răsunat însă în pustiu, căci legea a fost votată și de Casa magnaților.
