2.625 de modificări
Modificări
→Detalii istorice: Adăugare secțiuni
Noua istoriografie din țara noastră a arătat că scopul urmărit de Ștefan cel Mare prin înzestrarea acestor mănăstiri a fost acela de a slăbi puterea marilor boieri, care n-au aprobat politica sa decât în număr restrâns. Domnitorul a ținut seama de faptul că în vistieriile mănăstirești putea găsi oricând ajutorul bănesc de care avea nevoie atunci când țara era amenințată de turci sau de alți dușmani, a ținut seama de credința statornică a ierarhilor și a egumenilor față de el, ca și de serviciile de ordin social, cultural și moral pe care le aduceau mănăstirile — ca instituții sprijinite de stat — atât lui, cât și poporului întreg. Deci, atitudinea Bisericii avea un vădit caracter progresist. În schimbul atâtor danii și privilegii, domnul n-a urmărit decât un singur interes personal: acela de a i se face slujbe de pomenire, pentru el și familia sa, cât va trăi și apoi, după trecerea sa din viață.
=== Sihăstrii ===
În afară de mănăstirile ctitorite de domnii țării și de marii boieri, înzestrate cu moșii, cu danii și scutiri, hrisoavele vremii fac amintire de alte așezări monahale, desigur din lemn, ctitorite de unii călugări sau chiar de unii credincioși, cu resurse materiale neîndestulătoare, cu un număr mic de viețuitori, desigur din aceia care doreau să trăiască o viață cu adevărat „călugărească” sau „[[Eremit|sihăstrească]]”.
Așa va fi fost așezarea sihăstrească de la Bisericani, cu călugări plecați de la Bistrița, cărora, potrivit tradiției, Ștefaniță Vodă le-ar fi ridicat o biserică, schitul de pe Rarău, ridicat, tot după tradiție, de Petru Rareș sau schitul lui Zosin. În două documente de la începutul secolului al XVII-lea, se vorbea de câteva chilii sihăstrești în afara zidurilor [[Mănăstirea Secu|mănăstirii Secu]], prin codrii din jur: a lui Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon și Chiriac.
Așa au luat naștere felurite sihăstrii în care trăiau în permanență numeroși pustnici. De regulă, cel cu viață mai aleasă devenea „duhovnicul” și îndrumătorul celorlalți, care se considerau „ucenicii” lui. Ei nu pierdeau însă complet contactul cu lumea, căci în zilele de duminici și sărbători coborau la biserica sihăstriei (de regulă din lemn, în care slujea unul din ei), pentru ca să ia parte la slujbe, să se spovedească și să se împărtășească. În același timp, cei care erau hirotoniți preoți erau căutați de credincioși, pentru a-şi mărturisi păcatele, pentru a li se citi rugăciuni, mai ales în caz de boală, ori pentru a primi un cuvânt de învățătură.
=== Exemplu de activitate pedagogică ===
În ultimele decenii ale secolului al XV-lea și în tot cursul celui de al XVI-lea, la Putna a funcționat o școală elementară și una medie. După părerea profesorului Ștefan Birsănescu, cea din urmă avea caracterul unui seminar, pregătind pe viitorii preoți. Se preda aici gramatica, retorica, logica și muzica, precum și limbile greacă, slavonă și română. Ca profesori vor fi funcționat protopsalții Eustatie și Antonie, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, și ritorul Lucaci, spre sfârșitul lui. Școala a avut o deosebită însemnătate în cultura românească, promovând preocupările de istorie, drept, lingvistică, științe exacte, muzică. O altă școală a fost cea condusă de dascălul Dosoftei din schitul lui Zosin, în care s-a pregătit și viitorul mitropolit cărturar Sf. [[Varlaam al Moldovei]].
=== Activitate socială (bolnițe) ===
În secolul XVI începe să se contureze tot mai mult opera de asistență socială organizată de mănăstirile românești. La Putna, de pildă, s-a făcut o copie după un tratat de medicină, scris în limba latină. Prezența acestuia ne face să credem că la Putna unii călugări aveau și cunoștințe medicale. De altfel, o însemnare pe un [[Minei]] slavon din 8 martie 1536 arăta că atunci a ars mănăstirea împreună cu bolnița din jurul ei. Înseamnă că mănăstirea dispunea de o bolniță pentru îngrijirea călugărilor bătrâni și bolnavi încă din primii ani ai secolului al XVI-lea, poate chiar din timpul lui Ștefan cel Mare.
Câteva bolnițe întâlnim și în Țara Românească. Într-un act cu data de 24 iulie 1524, de la Vladislav al III-lea, care înlocuise în câteva rânduri pe Radu de la Afumați, aflăm de existența unei bolnițe la Simidreni și „a altui loc de binefacere care este în fața porților bisericii de la mănăstirea Argeș, numit locul primitor de călători”. Deci mănăstirea avea două unități de asistență socială distincte: un spital și un adăpost pentru călători sau pentru străini (xenodochion), ambele situate în satul Flămânzești, în apropierea mănăstirii. Erau întreținute de mănăstire. Izvoarele istorice ne arată că bolnița mănăstirii Argeș, atestată documentar încă mult timp, avea case în jur, în care erau întreținuți nu numai călugări bolnavi, ci și credincioși laici.
Cam în același timp, prin 1520-1521, boierii Craiovești au ridicat o bolniță lângă mănăstirea ctitorită de ei la Bistrița, iar în 1542-1543 s-a ridicat bolnița din fața mănăstirii Cozia. În clădirile din jurul lor se desfășura această lucrare profund umană: îngrijirea călugărilor bătrâni și bolnavi, a unor credincioși suferinzi, și găzduirea - pe timp limitat, de regulă trei zile - a unor călători străini.
=== Administrația mănăstirilor ===
În mănăstirile mari se întâlnește și un „catigumen”, un fel de locțiitor. [[Egumen]]ul era ajutat de [[duhovnic]] (sau chiar mai mulți), care îndruma viața religioas-morală a obștii (prin slujbe, mărturisiri ș.a.) și de [[econom]], care administra bunurile mănăstirii. Duhovnicul era ajutat de [[eclesiarh]], care avea în grija sa inventarul bisericii propriu-zise și se îngrijea de întreținerea ei, și de canonarh, care conducea ceremonialul, mai ales în duminici și sărbători mari. Economul de asemenea avea mai multe ajutoare: vistiernicul (casierul), chelarul, care făcea aprovizionarea cu alimente, trapezarul, care se ocupa cu pregătirea și supravegherea sălii de mese a obștii ([[trapeza]]), arhondarul care se ocupa cu primirea străinilor în încăperi special amenajate în acest scop ([[arhondaric]]), bolnicerul, care se ocupa cu „bolnița” mănăstirii, în care erau îngrijiți călugării bolnavi și bătrâni, bibliotecarul, care avea în grijă manuscrisele și cărțile mănăstirii.
=== Munca în mănăstiri ===
În mănăstirile românești, rugăciunea s-a împletit întotdeauna cu munca. Drept aceea, pe lângă obligația participării tuturor călugărilor la slujbe (utrenie, liturghie, pavecerniță, miezonoptică, slujbe speciale în timpul postului etc.), fiecare avea câte o ocupație. Cei cu învățătură erau hirotoniți preoți (ieromonahi) sau diaconi (ierodiaconi) și încredințați cu săvârșirea slujbelor amintite; alții se ocupau cu copierea de manuscrise necesare pentru slujbe sau pentru lectura obștii (mai târziu unii vor fi tipografi).
În mănăstirile care aveau școli, unii călugări slujeau ca dascăli. Ceilalți erau îndatorați la diferite munci manuale: muncă la câmp, creșterea animalelor (vite cornute, cai, oi, porci, păsări), agricultură, viticultură, pomicultură etc. Alții se ocupau cu prăvăliile și morile mănăstirii ori duceau produsele ei pe piețele de desfacere.
În cele mai multe mănăstiri existau felurite ateliere în care se lucrau cele necesare viețuitorilor: postavuri, rase, potcapuri, veșminte liturgice, încălțăminte, lumânări, ateliere pentru nevoile gospodărești ale obștei. În mănăstirile de călugărițe existau ateliere de țesut și brodat. Cu alte cuvinte, fiecare monah trebuia să aibă o ocupație, principiu care se respectă în mănăstirile românești până astăzi.
=== Privilegii economice ===
Toate mănăstirile mari dețineau o serie de proprietăți: terenuri arabile, vii, păduri, finețe, bălți cu pești, mori, prisăci, case etc. Acestea le erau dăruite fie de ctitori, fie de unii credincioși, fie de cei călugăriți către sfârșitul vieții (cazul boierilor amintiți mai sus).
În repetate rânduri, mai ales cu ocazia schimbării domnilor, vechile hrisoave de danie erau reconfirmate de noul domnitor. Mănăstirea însăși, când avea posibilități materiale, cumpăra noi bunuri mobile și imobile. Uneori, boierii abuzivi încălcau hotarele și proprietățile mănăstirii. Ele erau adesea scutite de dări de către domnii țării. În cazuri excepționale, mai ales când se majora haraciul, erau impuse la anumite dări, cum reiese dintr-un hrisov al lui Mihnea Vodă Turcitul. Satele mănăstirești erau de asemenea scutite de multe din dările obișnuite către domnie.
=== Pericolele din mănăstire ===
Adeseori mănăstirile erau pustiite de oștile străine care invadau țara. Într-un act de la Ștefan cel Mare din 1519 se arăta că „săcuii din Țara Ungurească... au prădat mănăstirea Tazlău... și au tăiat și au rupt privilegiile...” Un hrisov al mănăstirii Golgota din Țara Românească, din 1597, arăta că este „dărâmată de către procleții turci și arsă și goală și fără odăjdii înlăuntru și călugărașii goi și săraci”.
Desigur, mulți din viețuitori erau uciși sau luați în robie cu prilejul acestor nenorociri care se abăteau asupra țărilor române. Un document din 1533 aduce știrea că mănăstirea Bistrița din Oltenia a fost „jefuită” de ostași unguri, care „au tăiat pe călugări”.
Alteori viețuitorii mănăstirilor cădeau jertfă răzbunării unora dintre domnii țării. Egumenul Iacob de la Slatina, unul din oamenii de încredere ai lui Alexandru Lapusneanu, a fost îngropat de viu de Ioan Vodă cel Viteaz, pentru că s-a opus la luarea tezaurului mănăstirii. În 1509, Mihnea cel Rău nimicise cu tunurile mănăstirea Bistrița, ctitoria Craioveștilor, dușmanii săi, iar mai târziu Mircea Ciobanul a pustiit mănăstirea Mislea, ctitoria înaintășului său, Radu Paisie.
=== Mănăstiri închinate ===
Spre sfârșitul secolului, în ambele țări, întâlnim primele închinări de mănăstiri și schituri românești unor așezăminte bisericești ortodoxe din Răsărit. Prin „închinare”, mănăstirea respectivă era scoasă de sub ascultarea ierarhului locului și pusă sub autoritatea unei mănăstiri de la [[Muntele Athos]], [[Muntele Sinai]], de la [[Meteore]] în Grecia, sau a uneia din cele patru patriarhii: [[Patriarhia Ecumenică|Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]].
Timp de trei secole, domnii Țării Românești și ai Moldovei au închinat „Locurilor Sfinte” nenumărate mănăstiri, schituri și biserici românești cu toate proprietățile lor. Către sfârșitul secolului al XVI-lea, mănăstirile Mihai Vodă și Colentina (Plumbuita) din București au fost închinate unor mănăstiri athonite, mănăstirile Gruiu și Călui, Patriarhiei Ierusalimului, iar în Moldova mănăstirea lui Balică hatmanul și biserica Sfânta Paraschiva din Iași au fost închinate mănăstirii Sfintei Ecaterina din Muntele Sinai.
Aceste închinări au dus curând la nemulțumiri, la neînțelegeri între călugării români și cei greci trimiși să le cârmuiască, la abuzuri de tot felul din partea acestora.
==Secolul al XI-lea (1001-1100)==
