6.119 modificări
Modificări
reformulari (partial)
Bisericile cu drept de auto-guvernare primesc [[mir|Sfântul Mir]] de la Patriarhia Moscovei şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui [[tomos]] patriarhal. Dreptul Moscovei de jurisdicţie asupra acestora este contestat de alte Biserici ortodoxe, în unele cazuri (în special în Moldova şi Estonia, dar şi în [[diaspora]]; în Ucraina, mai multe grupări de dimensiuni considerabile, aflate în schismă cu Patriarhia Moscovei, îşi doresc ca biserica Ucrainei să devină [[autocefalie|autocefală]]), ca urmare a schimbării frontierelor Rusiei (teritoriul canonic al Bisericii din Rusia a fost definit ecumenic în 1589 ca fiind teritoriul acum defunctului Imperiu Ţarist).
==Istoria timpurie==
Potrivit tradiţiei, Sfântul [[Apostolul Andrei|Andrei]] cel Întâi Chemat, în timp ce propovăduia [[evanghelie|Evanghelia]], s-a oprit pe dealurile Kievului ca să binecuvânteze viitorul oraş. Însă Sfântul [[Fotie cel Mare|Fotie]], Patriarhul Constantinopolului (858-861‚ 878-886) este cel care a iniţiat o campanie misionară de amploare în rândul slavilor.
Disputa avea şi implicaţii politice. Ţarul considera că puterea îi era dată de Dumnezeu, el fiind reprezentantul Acestuia pe Pământ. De aceea, el avea datoria să sprijine Biserica în toate acţiunile sale. Tradiţia politică bizantină asigurase un anumit echilibru în relaţia dintre autoritatea Bisericii şi puterea imperială stat: capul Bisericii şi cel al Imperiului aveau autoritate egală, fiecare în domeniul său, astfel că Patriarhul putea sancţiona acţiunile împăratului dacă acesta se abătea de la normele morale. Aceasta însemna că Biserica reprezenta şi o forţă politică neglijabilă. Acest principiu a fost preluat şi în tradiţia politică rusă. Or, influenţa politică a Bisericii era susţinută considerabil de faptul că aceasta dispunea şi de proprietăţi şi alte averi considerabile. De aceea, disputa dintre posesionişti şi anti-posesionişti ridica probleme de natură politică - adoptarea poziţiei Sf. Nil ar fi dus nu doar la sărăcirea voluntară a Bisericii, ci şi la scăderea influenţei politice a Bisericii şi, în cele din urmă, la acceptarea dominaţiei absolute a puterii politice asupra Bisericii. Disputa s-a sfârşit cu victoria adepţilor proprietăţii, însă autoritatea sa politică ieşit slăbită din această confruntare, pierzându-şi capacitatea de a sancţiona eficient acţiunile ţarului. Ţarul, în schimb, şi-a impus autoritatea asupra mitropolitului şi a început să se amestece din ce în ce mai mult în treburile interne ale bisericii.
==Patriarhia rusă=Instituirea Patriarhiei ruse===În anul 1588, Marele Duce Teodor I al Moscovei a cerut Patriarhiei Constantinopolului permisiunea Constantinopolului să înfiinţeze un nou patriarhat al poporului de a înfiinţa o nouă patriarhie pentru poporul rus. A Întrebarea a fost trimisă o întrebare remisă şi celorlaţi Patriarhi din Alexandria- ai Alexandriei, Antiohia Antiohiei şi Ierusalim, şi toţi Ierusalimului. Aceştia au hotărât stabilit împreună că, deşi Sinoadele au stabilit să înfiinţeze 5 stabiliseră înfiinţarea a doar cinci patriarhii, numărul exact a această chestiune nu este era de natură divinădrept divin, este ci doar o înţelegere ecleziologică, şi în consecinţăsoluţie [[eclesiologie|eclesiologică]] de moment; astfel, permisiunea cererea Rusiei a fost acordatăaprobată.
În anul 1589, Mitropolitul [[Iov din Moscova al Moscovei]] a devenit primul patriarh rus şi ; astfel este a fost recunoscută [[autocefalie|autocefalia]] Bisericii Ruse. Celelalte patriarhii ortodoxe ([[Biserica Ortodoxă a AntiohieiConstantinopolului|AntiohiaConstantinopolul]], [[Biserica Ortodoxă a AlexandrieiAntiohiei|AlexandriaAntiohia]], [[Biserica Ortodoxă a IerusalimuluiAlexandriei|IerusalimAlexandria]] şi [[Biserica Ortodoxă a ConstantinopoluluiIerusalimului|ConstantinopolIerusalimul]]) i-au recunoscut [[Biserica Ortodoxă Rusă|Moscovei]] dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea Biserică-soră, definindu-i [[teritoriu canonic|graniţele canonice]] ca fiind aceleaşi cu cele ale Imperiului Rus. ==Perioada modernă==
===Reformele interne===
Când [[Nikon din Moscovaal Moscovei]] a devenit întâistătătoral Bisericii Rusiei, Biserica Rusiei era angajată într-un proces de actualizare şi corectare a cărţilor de cult. O contribuţie importantă la aceasta a avut-o însuşi Patriarhul Nikon, o personalitate puternică şi şi un reformator ilustru al bisericii. Datorită opresiunii În vremea dominaţiei tătarilor, copiştii, prea puţin educaţi, făcuseră numeroase greşeli în cărţile copierea cărţilor de cult se făcuseră greşeli numeroase de către scribii ignoranţi. Nikon a corectat cu grijă şi a restabilit cărţile impus corectarea cărţilor de slujbă, prin comparaţie cu cele din limba greacă după manuscrisele contemporane greaceşti ale ([[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Bisericii Constantinopolului]]), şi a introdus multe o serie de alte reforme practiceutile. Dar zelul Patriarhul Nikon a avut o influenţă considerabilă, inclusiv politică, dar, datorită zelului său i, şi-a adus făcut mulţi inamiciduşmani, astfel încât el a murit în exil.
Astfel, s-patriarhul Nikon a introdus, după practica bizantină, facerea [[Semnul crucii|semnului crucii]] cu trei degete împreunate (în numele [[Sfânta Treime|Sfintei Treimi) în loc de două (practica rusească mai veche: cele două degete împreunate simbolizau cele două Firi ale [[Iisus Hristos|Mântuitorului], cea omenească şi cea dumnezeiască).
Reformele au provocat ruperea de biserică a celor care presupuneau orbeşte şi ignorant considerau că toate cărţile de cult sunt şi practicile bisericeşti erau integral de inspiraţie divinădumnezeiască şi nu era admisibilă nici o schimbare. Unii [[preot|preoţi]] şi [[laici|credincioşi]] au ezitat în adoptarea refuzat să adopte reformelor liturgice ale Patriarhului Nikon şi au fost anatemizaţi anatematizaţi de către autorităţile bisericeşti. Aceste grupuri au devenit cunoscute sub numele de [[rascolnici]]sau "vechii credincioşi". O parte din ei au rămas în Rusia, o mare parte a lor fiind acum alternativ persecutaţi şi protejaţi de autoritatea politică, iar alţii au emigrat în alte ţări (între care pe teritoriul României de astăzi - comunitatea lipovenilor). Unele dintre comunităţile Vechilor Credincioşi se află în prezent sub ascultarea [[Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei|Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei]]{{citare}}.
În anul 1688, [[Biserica Ortodoxă Ucraineană|Mitropolia Kievului]] a fost transferată de sub jurisdicţia [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] sub aceea cea a Moscovei, aducând milioane de noi credincioşi şi şase eparhii sub controlul general al jurisdicţia Patriarhiei Ruse.
===Biserica Sinodală (1700-1917)===
Începutul secolului al XVIII-lea în Rusia a fost marcat de vastele reformele întreprinse de curăţenie ale lui ţarul Petru I(cel Mare). Aceste reforme nu au lăsat neatinsă nici biserica neatinsă. După moartea Patriarhului [[Adrian al Moscovei|Adrian]] în anul 1700, Petru I a amânat alegerea unui nou patriarh al bisericii , deoarece se temea de un nou Nikon. El În anul 1721, el a înfiinţat în 1721, o administraţie colectivă supremă cunoscută sub numele de Sfântul [[Sinodul guvernant apostolic|Sinod]] Guvernant. Constituirea Sinodului nu s-a bazat pe Canonul Legislativ Ortodox canoanele Bisericii Ortodoxe, ci pe sinoadele reproducea modelul sinoadelor ecleziastice protestante din Germania. Membrii ei Sinodului nu erau aleşi de biserică , ci erau nominalizaţi numiţi direct de către ţar, iar ţarul care putea să-i demită dacă vroiadupă bunul său plac.
Sfântul Sinod Guvernant a fost constituit stabilit la St. Sankt Petersburg, şi era format din doisprezece membriimembri: patru arhiepiscopi, şase arhimandriţi şi doi protopopi. Această adunare era prezidată de Mitropolitul de St. Petersburg, dar care nu şi se număra printre cei doisprezece, şi erau supuşi afla sub ascultarea ţarului. Sfântul Sinod publica remitea în fiecare an ţarului un raport de activitate printr-un procuror , prin intermediul unui delegat mirean, care procuratorul bisericesc; acesta administra ''de fapt administra facto'' Biserica Rusiei. În timp ce un patriarh, numit pe viaţă ar fi putut să îl înfrunte direct pe ţar, un membru al membrii Sfântului Sinod , numiţi direct de acesta, nu avea ocazii să facă pe eroulaveau nici o posibilitate de protest: era pensionat pur şi simplula cel mai mic gest de nesupunere, erau excluşi din sinod. Sinodul Acest sinodul a rămas corpul organismul suprem al de conducere a bisericii din Rusia pentru timp de aproape două sute de ani.
În această perioadă, Biserica Rusiei era împărţită în 58 de eparhii , cu câte un episcop pentru fiecare eparhie. Aceşti episcopi Eparhiile erau împărţiţi reunite în trei mitropolii. Acestea aveau sediul În , respectiv cele de Kiev, Moscova şi St. Sankt Petersburg.
Sub domnia lui Alexandru I (1801-1825), după cucerirea Georgiei, Biserica Ortodoxă de [[Biserica Ortodoxă a Georgiei|aici]] îşi pierde [[autocefalie|autocefalia]], fiind înglobată în Biserica Rusă, cu statutul de [[exarhat]].
Din 1919, guvernul bolşevic a trecut la o politică antireligioasă şi antibisericească sistematică, care a constat în propagandă şi acţiuni cu vădit scop antireligios, diversiuni vizând crearea unor grupări dizidente în sânul Bisericii. Sunt celebre în acest sens acţiunile de "verificare" a [[moaşte]]lor din cursul anului 1919, înfiinţarea de reviste cu scopul declarat de a lupta contra religiei şi Bisericii, publicarea unor articole defăimătoare la adresa Bisericii în presa de largă circulaţie, precum şi crearea, cu sprijinul temutei Ceka, a unei grupări "reformatoare", în sânul Bisericii, care mai târziu se va desprinde de aceasta, formând aşa-zisa "Biserică Vie", controlată în totalitate de poliţia politică bolşevică. La aceste acţiuni se adaugă procesele intentate reprezentanţilor Bisericii sub diverse pretexte din anii 1919-1920.
Opoziţia patriarhului Tihon faţă de politicile represivă represive a guvernului bolşevic în timpul războiului civil, ca şi apelurile repetate ale acestuia la neimplicarea Bisericii în luptele politice şi încurajarea credincioşilor i-au consolidat autoritatea şi i-au atras respectul milioanelor de creştini pravoslavnici ruşi, dar i-au consolidat şi prestigiul peste hotare. Statul comunist urmărea însă, prin supunerea Bisericii, distrugerea ei. Astfel, succesorii numiţi de patriarhul Tihon au fost arestaţi si deportaţi - ultimul dintre ei, Petru Poliansky, pe data de 10 decembrie 1925 - după ce şi-a reafirmat loialitatea faţă de predecesorul său.
Când în 1921-1922 guvernul a cerut ca valorile bisericii să fie donate în ajutorul populaţiei care murea de foame datorită pierderii culturilor agricoled in 1921, a izbucnit un conflict între Biserică şi noile autorităţi care au decis să folosească această ocazie ca să demoleze complet biserica.
