Luca 9:23;

Cine vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-si ia crucea în fiecare zi si sã-mi urmeze Mie. Talcuirea acestui verset plin de semnificatie prezinta prin această invitație a lui Hristos care este adresată tuturor celor care caută viața veșnică și împlinirea sufletească. Să „vină după Mine” înseamnă să acceptăm conduita lui Iisus drept model suprem al vieții noastre. În tradiția Ortodoxă, aceasta nu este doar o simplă imitare exterioară a actelor lui Hristos, ci o participare totală la viața Lui prin harul Sfântului Duh. A merge după Hristos înseamnă să ne abandonăm propriile dorințe și să ne supunem voii lui Dumnezeu. Lepãdarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepãdãm si de toate asemãnãrile noastre lãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, nãravurile si toate slãbiciunile noastre personale. Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacã însã vrem sã urmãm lui Iisus, atunci trebuie sã desãvârsim lepãdarea de lume cu lepãdarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e suportul plãcerii si al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rãdãcina tuturor patimilor. Iar lepãdarea de sine este uscarea acestei rãdãcini si prima conditie a urmãrii lui Hristos. Dacã iesim din lume scãpãm de vedere si auzire focusandu-ne doar pe rugaciunea lui Iisus. Cu aceasta mai slãbesc putin si patimile noastre. Dar ca sã ne desprindem deplin din puterea lor trebuie sã tãiem odraslele si rãdãcina prin nevointa de fiecare zi a lepãdãrii de sine. Aceasta e simtitã de firea noastrã cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre. Pentru început urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile. Lepãdarea de sine nu este cu neputintã sau înfrângere. Dimpotrivã, e descãtusarea unei foarte mari puteri sufletesti. Mãrturie la îndemânã ne stau însãsi prilejurile. Dacã le câstigãm, adicã ne comportãm prin ele dupã Duhul lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufleteascã. Pe când dacã le pierdem, adicã ne comportãm dupã om sau dupã patimi, simtim o tulburare, o mustrare de constiintã si o împutinare sufleteascã. Lepãdarea de sine dovedeste credinta si dragostea pe care o avem cãtre Iisus. Din aceasta izvorãste o mare trãire sufleteascã. Lepãdarea de sine trebuie sã ne-o facem a doua naturã, ca sã ne însoteascã toatã calea cãlugãriei si sã caracterizeze cãlugãria. În felul acesta seacã izvorul si rãdãcina patimilor.