Structura concentric-chiastică a Bibliei creştine

Deşi la prima vedere pare o colecţie de scrieri disparate, din epoci şi de genuri extrem de diverse, Biblia creştină (Septuaginta şi Noul Testament) are şi ea, după cum s-a evidenţiat recent222, o structură simetrică de 2 x 4 părţi care-şi corespund într-o paralelă chiastic-concentrică. Paralelismul priveşte simetria celor patru părţi dispuse astfel încât atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament avem o dispunere similară a celor patru părţi: dacă în Pentateuh şi în cărţile istorice acţionează Dumnezeu, în cărţile sapienţiale cel care vorbeşte/ răspunde la această acţiune este Israel, iar în cărţile profetice vorbeşte iarăşi Dumnezeu; tot aşa şi în Noul Testament: dacă în Evanghelii şi Faptele Apostolilor în Hristos acţionează Dumnezeu, în epistole vorbeşte/răspunde la această acţiune Biserica, iar în Apocalipsă vorbeşte din nou Dumnezeu. 222 Walter Vogels, „La structure symétrique de la Bible chrétienne”, în volumul cu actele importantului al 50-lea Coloquium Biblicum Lovaniense, 25-27 iulie 2001 : The Biblical Canons (Bibliotheca Ephemerides Theologicae Lovanienses 163), Leuven, 2003, p. 295-304. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 175 Chiasmul priveşte relaţia dintre acţiunea şi cuvintele lui Dumnezeu: ceea ce a făcut la început (în Facerea) Dumnezeu spune/promite să restaureze la sfârşit (în Apocalipsă), iar ceea ce a spus/promis prin profeţi realizează în noua Sa acţiune în Hristos relatată în Evanghelii şi Faptele Apostolilor; iar între dubla acţiune şi dublul cuvânt al lui Dumnezeu în Israelul cel vechi şi în Israelul cel nou se află prinse tot în chiasm dublul răspuns al celor două popoare ale lui Dumnezeu la această dublă acţiune meditată, rugată şi vestită în aceste răspunsuri comunitar-individuale. Canonul biblic creştin apare astfel ca un vast dialog între Dumnezeul Unic şi mai apoi în Fiul Său Unic şi Poporul Său Unic care în Hristos dobândeşte dimensiunile întregii umanităţi. Cuvânt personal vs text literal Esenţial este însă faptul că, adoptând Septuaginta ca tradiţie biblică profetică, independentă faţă de textul ebraic, ba chiar superioară acestuia, creştinismul a avut iniţial o concepţie dinamică şi funcţională (nebiblicistă) despre Scriptură ca revelaţie vie a unei Persoane pentru mântuirea altor persoane, o viziune liberă de restricţiile formale şi de literalismul mecanic mort ale concepţiei rabinice despre textul şi canonul biblic. Dacă iudaismul rabinic s-a fixat biblicist pe un text absolutizat, iudaismul creştinilor era centrat pe o Persoană vie, nu pc un text perfect; libertatea şi indiferenţa scandaloasă faţă de texte a creştinilor sunt evidente în faptul că n-au ţinut să păstreze cuvintele lui Hristos în însăşi limba în care au fost rostite (aramaică), ci au acordat traducerii şi interpretării greceşti forţa şi valoarea deplină a expresiei lor originale. Religie a Cuvântului prin excelenţă, creştinismul este în acelaşi timp una a traducerii inspirate, ba chiar a unei traduceri vii permanente. Aceasta e semnificaţia profundă a faptului că Biblia Bisericii creştine a fost de la început Septuaginta greacă, nu TaNaK-u\ ebraic. Polemica permanentă cu iudaismul rabinic, care refuza să discute cu creştinii pe baza Septuagintei, presupus „falsificată” de aceştia, şi accepta dialogul doar plecând de la textul „original” ebraic, „nefalsificat” — în realitate ajustat el însuşi de rabinii masoreţi anume pentru a închide posibilităţile unei interpretări creştine —, la care se adăuga prestigiul filologic al „originilor” şi pasiunea pentru textele „originale” a umaniştilor creştini, gen Origen în secolul III sau leronim între secolele IV-V, a condus la pătrunderea şi impunerea treptată în Biserică a Iui „Hebraica veritas”, cu alte cuvinte a noţiunilor iudaice atât de text, cât şi de canon biblic — deşi ele erau şi sunt în contradicţie cu cele ale Bisericii vechi. Ciocnirea dintre cele două concepţii poate fi văzută în disputa, din primele decenii ale secolului V, între Fericiţii leronim şi Augustin. Adept al filologismului umanist şi apărător al „Hebraica veritas”, 176 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c Ieronim ( t 420) realizase în acel timp o nouă traducere latină a Vechiului Testament pe baza textului ebraic: aşa-numita Vulgata. Gestul a provocat reacţia de protest a lui Augustin (f 430) care s-a simţit obligat să apere tradiţionalismul Bisericii şi să reafirme răspicat faptul că pentru Biserică Vechiul Testament autentic e Septuaginta, traducere profetică inspirată, superioară textului ebraic223. Triumful filologiei şi biblicismului asupra Cuvântului Nu fără dificultate, Vulgata s-a impus în cele din urmă în Occidentul latin; în sesiunea a patra din 1546 a Conciliului de la Trento ea va fi proclamată Biblia oficială a Bisericii Romano-Catolice; este însă o Biblie hibridă pentru că, dacă în ce priveşte textul urmează „originalul” ebraic, în ce priveşte canonul îl urmează parţial, fiindcă nu respectă şi ordinea cărţilor, canonul lărgit (cu cărţile „deuterocanonice”) al Septuagintei. La începutul secolului XVI, exemplul lui Ieronim a fost urmat de Luther şi de ceilalţi reformatori, care vor traduce Biblia de data asta în limbile naţionale europene plecând tot de la textul ebraic, receptând totodată şi canonul rabinic al cărţilor autentice ale Vechiului Testament. Separate într-un grup izolat şi puse în carantină sub eticheta de „apocrife”, „deuterocanonicele” au fost menţinute totuşi de reformatori în Bibliile lor ca „bune de citit” şi pentru protestanţi. Ulterior, purismul „ebraizant” a câştigat în calvinismul britanic, aşa că grupul „apocrifelor" va fi exclus din toate Bibliile protestante modeme şi contemporane. Din tradiţionalism şi confesionalism, atât textul, cât şi canonul Septuagintei au fost menţinute doar de Bisericile Ortodoxe. Dar şi aici, odată cu epoca modernă, s-a impus prestigiul umanist al textelor „originale” ebraice, ajungându-se la Biblii hibride cum sunt, de exemplu, traducerile ortodoxe româneşti: toate, fără excepţie, urmează planul Bibliei protestante a lui Luther, exilând şi separând „deuterocanonicele” în carantina unui grup de cărţi „apocrife” sau „necanonice”; iar începând din 1936 şi până în 2001 s-a abandonat şi textul grec al Septuagintei, luându-se ca referinţă textul rabinilor masoreţi. Justificarea acestui act antitradiţional dată în prefeţele Bibliilor din 1936 şi 1938 este aceea de a face astfel faţă mai bine polemicilor provocate de răspândirea de către cultele neoprotestante a versiunilor „Societăţii biblice britanice” fidele textului ebraic şi canonului ieronimian-lutheran! Implicaţiile deciziei în favoarea textului ebraic şi a canonului rabinic sunt însă profunde în plan teologic şi metodologic pentru creştini şi pentru Biserică, chiar şi atunci când facem abstracţie de faptul — uitat foarte repede — că ambele sunt produse tardive şi rezultate din decizia deliberată a autorităţilor 223 AUGUSTIN, D e Civilate D ei 18, 42-43. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 177 Sinagogii, după excluderea creştinilor la sfârşitul secolului I, de a se delimita, atât prin textul ebraic, cât şi prin canoanele rabinilor, de textul grecesc şi de canonul diferit al Septuagintei creştinilor. Influenţei iudaismului rabinic i se datorează în primul rând pătrunderea şi adoptarea de către creştini a aceleiaşi fixaţii literaliste pe texte sacralizate — transformate ulterior în simple cariere de extras texte de sprijin pentru doctrine teologice (aşa cum pentru rabini erau baza unor argumente şi soluţii juridice) — şi transformarea creştinismului biblicist dintr-o religie personală, vie, într-una scripturistică. Dintr-o comuniune cu Dumnezeu ca Persoană „biblicismul” rabinic, imitat apoi de protestanţi, face din creştinism o religie a Cărţii, asemenea islamului şi iudaismului rabinic; departe de credinţa personajelor Bibliei, care — aşa cum ne-o reaminteşte James Barr — nu au avut o Biblie, ci fie au trăit înaintea ei, ca patriarhii sau profeţii, fie au avut o cu totul altă atitudine faţă de ea, ca Iisus şi apostolii. Biblicismul adoptă faţă de Biblie atitudinea de scrib a unor Ezdra creştini, uitând că Iisus n-a fost un nou Moise, nici n-a adus o nouă Toră, ci a fost Cuvântul lui Dumnezeu venit în trup ca să aducă lumii Duhul, harul şi adevărul (In 1, 17), identice cu Viaţa veşnică (In 14, 6; 10, 10). Iisus a activat într-un iudaism devenit deja de câteva secole o religie scripturistică centrată în jurul Torei, faţă de care însă avea o atitudine atât de afirmare, cât şi de libertate şi independenţă critică: nu se lasă controlat de Lege, nici aservit ei, dar nici nu o aboleşte; o confirmă, dar o şi depăşeşte: nu o desfiinţează, dar o împlineşte (Mt 5, 17), o umple de Sensul ei ultim restituindu-i Duhul, care îi afirmă litera, dar eliberează de sclavia faţă de ea. Nicăieri în Evanghelii Iisus nu e înfăţişat scriind sau poruncind ca învăţăturile şi evanghelia Lui să fie aşternute în scris, şi este limpede că nu voia să întemeieze o mişcare religioasă scripturistică. Spre deosebire de scribii şi rabinii contemporani Lui, Iisus nu are faţă de Scripturile ebraice o atitudine exegetică, ci se foloseşte de texte biblice ebraice, dar şi de parabole, niciodată însă de naraţiunea istorică biblică, dar şi de naraţiunile fictive ale unor parabole nebiblice, pentru a se prezenta pe Sine însuşi, noutatea predicii şi acţiunii Lui. De aceea, nici scrierile apostolilor nu sunt o simplă interpretare, un midrash creştin, al Scripturilor ebraice, ci au în centrul lor proclamarea noutăţii persoanei şi activităţii lui Iisus ca Domn, presimţită însă în tradiţiile iudaismului. Autoritatea textelor e clar subordonată autorităţii supreme a Persoanei lui Iisus Hristos Domnul, nu invers. Textele scripturistice sunt utilizate ca argumente profetice (scripturile vechi) sau mărturii (scripturile noi) ale Adevărului, nu drept sursă sau criteriu al Adevărului şi credinţei. Scripturile nu controlează credinţa, ci derivă din credinţa vie a patriarhilor, profeţilor şi apostolilor, din întâlnirea lor vie cu Dumnezeul Unic şi Fiul Său Unic pentru zidirea în credinţă a Poporului vechi şi nou al lui Dumnezeu. 178 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic Cărţile Noului Testament datează înainte de anul 70 Istoria canonului şi textului Noului Testament224 este la fel de instructivă, atât teologic, cât şi istoric, ca şi a celui Vechi. în ce priveşte istoricul redactării şi datării scrierilor viitorului Nou Testament, cercetările au cunoscut în ultimele decenii reaşezări spectaculoase faţă de teoriile ştiinţifice standard de la începutul şi mijlocul secolului XX (von Hamack, 1897, sau Kiimmel, 1953), pentru care redactarea Evangheliilor ar fi avut loc, pe baza unor prezumptive surse şi tradiţii orale anterioare, abia între anii 70-110, cea a Epistolelor Pastorale şi „Catholice” în jurul anului 100, ultima (2 Petru) fiind concepută odată cu încheierea canonului între anii 120-150. Surpriza a venit din partea unui teolog şi episcop anglican, John Arthur T. Robinson (1919-1983) — episcop de Woolwich (1959-1969), profesor de Noul Testament la Trinity College, Cambridge (1969-1983) —, care. pe lângă solide studii de teologie biblică, stârnise o imensă controversă în 1963 prin cartea sa Honest to God (vândută în decurs de patru ani într-un milion de exemplare); plecând de la idei ale teologilor liberali Paul Tillich, Dietrich Bonhoeffer şi Rudolf Bultmann, episcopul anglican John Arthur T. Robinson punea în discuţie critică modurile de interpretare teologică a creştinismului tradiţional şi a supranaturalului, pledând pentru revizuirea drastică a limbajului spre a-1 face accesibil omului modern, pentru o rcinterpretare a moralei creştine şi pentru o „nouă reformă” a creştinismului occidental. Retras din scaunul episcopal în urma polemicilor iscate, Robinson a revenit la catedră şi la studiile biblice, publicând în 1976 o la fel de scandaloasă pentru teologia academică tentativă de „redactare a Noului Tcsta- 224 Ea a avut parte, mai ales în sânul protestantismului luteran german, de investigaţii din cele mai diferite, începând cu contestarea lui raţionalist-istoristă de Johann Salomo SEMLER (Abhandtung von freier Untersuchung des Canons, 4 voi., 1771-1775) şi până la reabilitarea lui teologică de BREVARD S. Childs (The New Testament as Canon. An Introduction, 1984), trecând prin monografia monumentală a lui THEODOR Zahn (Gescliiclite des neutestamentlichen Kanons, 1882 şi 1892, 2 voi.; al 3-lea n-a mai fost publicat), care a iscat reacţia polemică a lui Adolf von Harnack şi cea clasică a lui Hans von CAMPENHAUSEN (Die Entstehung der christlichen Bibel, 1968), până la sintezele indispensabile ale teologului prezbiterian american BRUCE M. METZGER (1914-2007): The Text o f the New Testament. Its Transmission, Corruption and Restoration, Oxford, 1964, şi The Canon o f New Testament. Its Origins, Development and Signiftcance, Oxford, 1987. Interpretarea se poartă încă în cadrele fixate de disputa Zahn — von Hamack: dacă pentru Zahn canonul Noului Testament s-a format din raţiuni intraecleziale prin adaosuri succesive fiind deja format înjurai anului 100 d. Hr., pentru von Hamack (urmat de von Campenhausen cu nuanţe) el s-a format între anii 140-175 ca răspuns al Bisericii, alături de regula de credinţă şi succesiunea apostolică, la criza provocată de marcionism, gnosticism şi montanism. C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 179 ment”225 urmată, postum, de o altă provocatoare încercare de a demonstra „prioritatea lui loan”226. Pentru Robinson, toate cărţile Noului Testament au fost scrise înainte de anul 70, fiindcă nici una din ele nu se referă la acest eveniment catastrofic pentru iudaism, profeţit de Iisus, ca fiind deja împlinit. Cea mai veche scriere este Epistola lui Iacob din anii 47-48, care ne permite o privire asupra iudaismului creştin, fidel în acelaşi timp lui Iisus şi instituţiilor fundamentale ale religiei lui Israel. Perioada de maximă înflorire literară („epoca elisabetană” a scrierii Noului Testament) a fost cea a deceniului cuprins între anii 50-60, când au fost scrise Epistolele Pauline227 şi au fost redactate Evangheliile actuale pe baza protoevangheliilor asamblate în anii 40-50 plecând de la culegeri de istorii şi ziceri ale lui Iisus care au circulat în anii 30^10: Matei ca Evanghelie pentru o comunitate iudeo-creştină deschisă misiunii spre păgâni; Luca drept Evanghelie pentru comunităţile păgâno-creştine ale imperiului greco-roman, evanghelizat de Pavel în drumul său de la Ierusalim spre Roma; Marcu e Evanghelia de centru a lui Petru pentru comunitatea mixtă de la Roma; iar loan este Evanghelia comunităţii iudeo-creştine ioaneice, a cărei redactare se extinde pe tot parcursul intervalului între data de 9 aprilie a anului 30 (duminica învierii) şi luna august a anului 70 (distrugerea Ierusalimului), fiind într-un fel Alfa şi Omega a dezvoltării Noului Testament; formată la Ierusalim ca primă tradiţie ioaneică şi apoi ca protoevanghelie în anii 30-50, a cunoscut prima ediţie la Efes în 50-55, forma ei finală cu prolog şi epilog datând după criza comunităţii ioaneice din anii 60-65 atestată de cele trei Epistole ioaneice, dar înainte de catastrofa anului 70. Tot în intervalul 40-60, în zona dintre Galilcea şi Siria plasează J. A. T. Robinson şi enigmatica Didahie a celor Doisprezece Apostoli. Deceniul cuprins între anii 50-60 marchează începutul epocii de „argint” deja anticipată de Epistolele Pastorale, epocă preocupată de întărirea şi apărarea credinţei adevărate împotriva pericolelor ereziilor şi schismelor, dar şi ale persecuţiilor şi apos- 225 John A. T. Robinson, Redating the New Testament, 1976. 226 John A. T. Robinson, The Priority o f John, 1987. 227 1 Tesa/oniceni la începutul lui 50; 2 Tesaloniceni în intervalul 50-52; 1 Corinteni în primăvara lui 55; / Timotei în toamna lui 55; 2 Corinteni la începutul lui 56; Galateni la sfârşitul lui 56; Romani la începutul lui 57; Filipeni în primăvara lui 58; Coloseni în vara lui 58; Efeseni la sfârşitul verii lui 58; 2 Timotei în toamna lui 58. După J. A. T. Robinson, datele activităţii Apostolului Pavel sunt: 33, convertirea; 35, prima vizită la Ierusalim; 42, a doua vizită la Ierusalim; 47^48, prima călătorie misionară; 48, Sinodul apostolic din Ierusalim; 49-52, a doua călătorie misionară; 52-57, a treia călătorie misionară, încheiată în 57 la Ierusalim; 57-59, captivitatea la Cezareea; 60-62, captivitatea la Roma; 66, martiriul la Roma (precedat de martiriul lui Petru în 65). 180 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c taziilor; acum au fost scrise: Iuda şi 2 Petru în anii 60-62, Faptele Apostolilor între anii 57-62; cele trei Epistole ioaneice între anii 60-65; I Petru în primăvara lui 65; Evrei în anul 67 (după martiriul Apostolilor Petru şi Pavel în anii 65-66, dar înainte de moartea lui Nero în iulie 68) şi Apocalipsa la sfârşitul anului 68, pe fondul războiului civil între pretendenţii la tronul imperial şi al războiului iudaic, înainte de victoria finală a lui Vespasian şi cucerirea Ierusalimului de către Titus în august 70. Sfârşitul primei generaţii apostolice228 29 a adus o pierdere de elan şi crize interne, reflectate în scrierile postapostolice, cum sunt 1 Clement de la începutul anului 70, Barnaba din jurul anului 75 sau Păstorul lui Herma din jurul anului 85, un nou avânt înregistrându-se în secolul II odată cu martirii şi apologeţii Ignatie, Policarp, Iustin sau autorul anonim al Epistolei către Diognet. De la Ierusalim la Roma O cronologie similară cu nuanţe şi accente diferite a propus în 1994 şi Roland Minnerath, profesor de teologie romano-catolic de la Strasbourg (din 2004 arhiepiscop de Dijon), într-o amplă analiză a constituirii unităţii Bisericii apostolice în intervalul 30-70 şi în drum de la Ierusalim spre Roma"9. Aventura Bisericii începe îndată după drama Pătimirii-înviere din 7-9 aprilie 30, cu care s-a încheiat scruta activitate publică (din anii 28-30) a lui Ieshua din Nazaret, ieşit la predica Evangheliei împărăţiei în vârstă de 30 dc ani, în al 15-lea an al domniei împăratului Tiberiu (14-37), pe când procurator al Iudeii era Ponţiu Pilat (26-36). înflorirea Bisericii creştine are loc aşadar sub împăraţii romani Tiberiu, Caligula (37^41), Claudiu (41-54), Nero (54-68), urmat, după un sângeros război civil (68-69), de Vespasian (69-79) şi Titus (79-81). Epoca originilor (anii 32—40) este cea a comunităţii eshatologice a Noului Israel al lui Dumnezeu adunat în Ierusalim după Cincizecime în jurul celor Doisprezece Apostoli în frunte cu Petru. Radicalismul atitudinii faţă de Templu a grupului „eleniştilor” condus de Ştefan duce în 35 la martirizarea acestuia şi dispersarea acestui grup radical, căruia i se datorează primele misiuni în Iudeea, Samaria şi Antiohia. Tot acum are loc convertirea lui Saul din Tras, care petrece anii 36-38 la Damasc şi în Arabia, iar după o primă 228 Epoca apostolică a anilor 50-70 a cunoscut mai multe faze: între anii 30—40, prima misiune în Palestina şi Siria; 40-50, consolidarea bazelor pentru următorul avânt; 50-60, expansiunea rapidă în Asia Mică şi Europa; 60-70, încercări dinăuntru şi din afară; după 70, reorientare şi reaşezare. 229 ROLAND Minnerath, De Jérusalem à Rome. Pierre et l'unité de l'Église Apostolique (Théologie historique 101), Paris, 1994. C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 181 vizită făcută lui Petru la Ierusalim revine în Tars. în 39, Petru ia iniţiativa misiunii creştine între păgâni, botezând la Cezareea pe centurionul Comeliu, şi primeşte pentru aceasta avizul unui prim sinod apostolic din Ierusalim. Pentru a susţine misiunea între păgâni în Antiohia, în anul 40 Bamaba îl aduce aici pe Pavel şi ambii urcă în 41 la Ierusalim pentru a se pune de acord cu „stâlpii Bisericii” de aici: Petru, Ioan şi Iacob. Sfârşitul comunităţii apostolice originare din Ierusalim a venit în anul 42, când în persecuţiile declanşate de regele Irod Agrippa I (41^14) e martirizat Apostolul Iacob al lui Zevedei, iar Petru întemniţat scapă miraculos din închisoare şi părăseşte, împreună cu Marcu, Ierusalimul spre o destinaţie nenumită. Acest „alt loc” (heteron topon, FA 12, 17) este deliberat codificat, probabil anume pentru a împiedica localizarea de către romani a întâiului Apostol încă în viaţă. Dar pentru creştinii cunoscători ai Scripturilor aluzia la Iezechiel 12, 3, unde acest „alt loc” este Babilonul, le arăta că este vorba de Roma. Apostolii se dispersează şi misiunea Bisericii se desfăşoară în anii ce urmează în mai multe direcţii nu doar geografice, dar şi cu accente teologice distincte: Ioan pleacă spre Efes, Petru probabil spre Roma, iar Pavel cu Bamaba în jurul Antiohiei. în Ierusalim rămâne doar Iacob, „fratele Domnului”, în fruntea grupului iudeo-creştin organizat ca o sinagogă creştină strict fidelă Torei şi Templului, dar şi cu misiune proprie în diaspora iudaică, pe care o atestă Epistola lui Iacob din anul 45, cel mai vechi produs literar păstrat de la Biserica creştină. în 48, Bamaba şi Saul/Pavel aduc la Ierusalim colecta foametei, după care, întorşi la Antiohia, pleacă împreună în anii 48-50 într-o primă călătorie misionară în sudul Asiei Mici şi în Cipru. în anul 48, împăratul Claudiu îi expulzează din Roma pe iudeii care creau tulburări în interiorul comunităţilor iudaice din capitala imperiului din pricina „agitatorului Chrestus” (ludaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit), cum scrie istoricul Suetonius. Acum părăsesc Roma creştinii Aquila şi Priscilla, dar şi Petru care, trecând prin Corint, unde s-au stabilit Aquila şi Priscilla, s-a oprit timp de şapte ani la Antiohia. în 49, Iacob trimite la Antiohia decretul (FA 15, 20-35) prin care fixează normele etice şi alimentare kasher minimale (din Lv 17-18) pe care trebuie să le respecte creştinii convertiţi dintre păgâni pentru a putea celebra Euharistii şi agape comune cu creştinii iudei. Libertatea Duhului invocată de Pavel se ciocneşte la Antiohia în anul 50 de prudenţa lui Petru. După acest „incident” apostolic, Pavel părăseşte pentru totdeauna Antiohia şi începe împreună cu Silvan misiunea sa independentă în Asia Mică, Macedonia şi Ahaia. Din iama anului 50, el rămâne timp de 18 luni la Corint (în 52 e adus înaintea lui Gallio, prefectul Ahaiei, fratele lui Seneca), de unde în anul 51 scrie cele două Epistole către Tesaloniceni, a căror temă este relaţia eshatologiei creştine cu apocaliptica 182 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic iudaică. între anii 54 şi 56, Pavel se stabileşte la Efes, de unde scrie Epistolele sale către Galateni, întâia şi a Doua către Corinteni şi cea către Filipeni. Aflat în iama dintre anii 57-58 la Corint, scrie faimoasa Epistolă către Romani adresată unei comunităţi deja numeroase (cum arată salutările din final) şi întemeiate de un alt apostol, nenumit (cu maximă probabilitate Petru), în 58, Pavel revine prin Milet la Ierusalim, unde se întâlneşte cu lacob, dar scandalul provocat de prezenţa sa în Ierusalim duce la arestarea sa; transferat la Cezareea Palestinei, unde e ţinut sub arest doi ani (anii 58-60), scrie din captivitate Epistola către Filimon şi împreună cu Timotei Epistola către Coloseni. în anul 60, Pavel e trimis la Roma, unde e ţinut timp de alţi doi ani sub arest. Tulburările din anul 58 în Ierusalim, care va ajunge tot mai mult sub dominaţia zeloţilor radicali, l-au determinat pe Ioan, autorul Evangheliei a Patra, să se stabilească la Efes, unde va pune la punct o nouă redactare a Evangheliei sale. în anii 58-62 sunt redactate cele două variante ale Evangheliei: cea după Matei pentru iudei, şi cea după Luca pentru păgâni împreună cu prima parte, privitoare la Petru, din Faptele Apostolilor. în anul 62 este martirizat în Ierusalim venerabilul lacob, fratele Domnului, a cărui autoritate spirituală rivaliza cu cea a marelui preot, sfârşitul său prefigurând viitorul sumbru al comunităţii (sinagogii) iudeo-crcştine din Ierusalimul căzut pradă anarhiei revoluţionar-mesianicc a zeloţilor. După a doua respingere a lui Hristos de către Ierusalim prin uciderea fratelui său, lacob, primul şi ultimul apostol — Petru şi Pavel — transplantează centrul Bisericii apostolice la Roma. Nou Babilon, Roma devine locul de exil, refugiu, regrupare şi reconstituire a Noului Israel al Iui Dumnezeu. Ulterior ei vor pecetlui această alegere şi mutare în „centrul lumii” locuite cu sângele martiriului lor pentru credinţa şi iubirea lui Hristos. Criza internă a Bisericii s-a manifestat însă în anii 62-64 în Asia Mică, unde comunităţile creştine, generate de misiunile dispersate şi independente ale lui Pavel, lacob şi Ioan, erau pradă disensiunilor, paralelismelor şi derapajelor doctrinare şi morale legate de interpretări divergente ale hristologiei şi eshatologiei, existând riscul real ca Evanghelia să devieze spre gnoză sau apocaliptică radicală. De aceea tema unităţii domină scrierile publicate şi redactate aici. Ioan încearcă să evite derapajul spre doketism şi gnosticism al unei părţi a comunităţii lui (criză atestată de cele trei Epistole ioaneice) accentuând mărturia venirii lui Hristos în trup, necesitatea împlinirii poruncilor şi a unităţii mistice în jurul Persoanei divino-umane a lui lisus, Unicul Păstor. Din captivitatea sa de la Cezareea şi apoi de la Roma, Pavel scrie prin Timotei Epistolele către Coloseni şi către Efeseni (aceasta din urmă mai mult o omilie pentru depăşirea schismei între creştinii paulinieni şi ioaneici), în care accentuează unitatea mistică a Bisericii în jurul unui Hristos cosmic. C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 183 Eliberat din 64, vine şi stă puţin la Efes, unde Luca redactează pentru el Epistolele Întâi către Timotei şi cea către Tit, în care se arată preocupat să garanteze unitatea credinţei şi transmiterea apostolatului într-o structură ecleziologică episcopal-prezbiterială clară. Petru intervine şi el atât prin intermediul lui Iuda, cât şi personal în Asia: în a doua sa Epistolă „catholică” (2 Ptr), Petru îl apără şi recomandă pe Pavel şi Epistolele lui comunităţilor iudeo-creştine iacobite şi celor ioaneice şi respinge interiorizarea gnostică a eshatologiei. Semnele crizei se escaladează şi în capitala imperiului; în iulie 64 are loc incendiul Romei, episod fie provocat intenţionat de grupuri iudaice radicale, fie exploatat în cheie apocaliptică; pentru a se salva, comunităţile iudaice au dat vina pe creştini, denunţându-i ca o sectă apocaliptică periculoasă, ceea ce a dus la declanşarea persecuţiilor neroniene în care Petru însuşi e martirizat în primăvara anului 65. înainte de persecuţii, în 63-64, Marcu termină traducerea greacă a Evangheliei lui Petru ca „Evanghelie a lui Iisus Hristos”, Evanghelie apostolică de centru (Ierusalim-Roma), între cele două Evanghelii misionare pentru iudei {Matei) şi pentru păgâni (Luca). La începutul anului 65, pe fondul persecuţiilor deja iniţiate, Petru îşi scrie prin Silvan testamentul, transformând o omilie într-o Epistolă „catholică” (7 Ptr) în care, evocând discret funcţiile sale de „piatră” şi „păstor”, face o sinteză a temelor predicii apostolice petrino-pauline: creştinii sunt pietre vii ale templului mesianic eshatologic al lui Dumnezeu în jurul lui Hristos, Piatra Vie şi Păstorul Ultim. Prin apostoli, acest templu, în acelaşi timp creşte dinamic prin evanghelizare şi misiune, dar se şi construieşte unitar, depăşind riscurile dispersiilor, paralelismelor şi scindărilor prin unificare. Iudeo-creştinilor din Roma, tocmai ieşiţi din persecuţie, li se trimite drept corectiv şi mângâiere omilia (scrisă de Barnaba sau Apollo) cuprinsă în Epistola către Evrei, veritabil tratat „elenistic” (în spiritul lui Ştefan) care proiectează în cer cultul levitic ideal al Cortului Vechiului Testament prin care Israelul spiritual din diasporă dorea să înlocuiască cultul Templului din Ierusalim. în Roma — nu trebuie uitat — exista o importantă comunitate iudaică, al cărei număr se ridica până la 40-50.000 de membrii şi câteva zeci de sinagogi. Aşa cum a arătat Raymond E. Brown (1922—1998)230, cel mai important teolog biblic romano-catolic american al secolului trecut, comunitatea creştină din Roma era foarte apropiată de iudaism şi de iudeo-creştinismul moderat al lui Iacob şi Petru, care au stat foarte probabil la origine ei. Primul 230 în cartea scrisă de Raymond E. Brown împreună cu John Meier: Antioch and Rome New Testament Cradles o f Catholic Christianity, New York, 1983, în care J. Meier scrie capitolul despre Antiohia, iar R. E. Brown pe cel despre Roma. 184 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c creştinism din Roma a fost unul de tip ierusalimitean, creştinii de aici, inclusiv cei convertiţi dintre păgâni, fiind extrem de loiali Templului şi idealului levitic, şi foarte fideli moştenirii iudaice. Astfel, când în anul 58 a scris Epistola către Romani, pentru a fi acceptat atât de Roma, cât şi de Ierusalim, Pavel îşi revizuieşte poziţia apocaliptică radicală din Epistola către Galateni (unde susţine un contrast ireconciliabil între Lege - literă - păcat - sclavie, pe de o parte, şi Hristos - Duh - har - liberate, pe de altă parte) şi accentuează faptul că Legea este bună şi Israel îşi are locul său unic în istoria mântuirii (întâi evreii, apoi păgânii şi, în final, tot Israelul). Pe această bază, Pavel a fost acceptat ca apostol legitim de creştinii din Roma, devenind, alături de Petru, unul din „stâlpii” Bisericii din capitala imperiului. Din cauza poziţiei lor moderat-liberale faţă de iudaism, ambii vor cădea victimă „geloziei” (zelos) minorităţii iudeo-creştine ultraconservatoare, care susţinea din patriotism şi zelotism menţinerea obligatorie pentru creştini a circumciziei şi respectarea întregii Tore231. Acceptarea circumciziei şi integrarea lor formală în iudaism era şi o măsură de a-i feri pe creştini, pe de o parte, de suspiciunile zeloţilor în Palestina şi, pe de altă parte, de persecuţiile autorităţilor romane. Mai ales într-un context tot mai tensionat, fiindcă în mai 66 se declanşează în Palestina insurecţia antiromană care a dus la începutul lungului război cu romanii. Abandonat în Asia şi arestat la Efes, în toamna anului 66, Pavel este adus iarăşi captiv la Roma, unde îşi redactează prin Luca testamentul spiritual cuprins în a Doua Epistolă către Timotei, nu mult după aceea este şi el martirizat. In iulie 68, este asasinat Nero şi până în decembrie 69 la Roma domneşte anarhia: pe tron se succed trei împăraţi (Galba, Otho şi Vitclius), în timp ce în Ierusalimul asediat se declanşează un sângeros război civil între facţiunile zelote. In acest timp tulbure, loan publică versiunea finală a Evangheliei a Patra, în al cărui capitol final recurge la figura lui Petru pentru a salva integritatea mişcării ioaneice grav afectată de radicalizarea eretică şi schismatică a creştinilor ioaneici gnosticizaţi şi doketizaţi. 231 în funcţie de atitudinea faţă de iudaism, în creştinismul primar s-au conturat, potrivit lui R. E. Brown, patru poziţii şi grupuri distincte: — cel al ultraconservatorilor iudeo-creştini, care cereau circumcizia şi respectarea integrală a Torei (drept pentru care îl duşmăneau de moarte pe Pavel) şi care a evoluat în cele din urmă în erezia şi secta ebioniţilor; — cel al conservatorilor moderaţi, ca Iacob şi Petru, care cereau respectarea doar a unor prevederi etice şi alimentare kashrut generale din legământul noahitic (cuprinse în „decretul” Sinodului apostolic din FA 17); — cel al liberalilor moderaţi, reprezentaţi de Pavel, care renunţa atât la circumcizie, cât şi la prevederile kashrut; — cel al ultraliberalilor „elenişti”, reprezentaţi de Ştefan, loan şi autorul Epistolei către Evrei şi pentru care cultul Templului nu mai avea decât un sens pur spiritual.