Despre prescrierea ereticilor

Despre prescrierea ereticilor 1 Condiţia timpurilor prezente ne provoacă şi la îndemnul acesta: nu trebuie să ne mirăm de aceste erezii, nici de faptul că există, pentru că s-a vestit dinainte că vor fi, nici că răstoarnă credinţa unora, căci pentru acesta există: ca să aibă credinţa parte de ispitire şi punere la încercare. 2 Aşadar, în zadar şi tară minte se scandalizează mulţi că ereziile au atâta putere: „Dacă n-ar avea putere, n-ar exista. 3 întrucât, dacă e sortit să fie ceva, aşa cum primeşte o cauză ca să fie, aşa îi urmează şi o putere prin care să fie şi nu poate să nu fie.” / / ' Căci şi febra e socotită prin celelalte pricini aducătoare de moarte şi de chinuri care aduc omului sfârşitul, şi nu ne mirăm că ea există, pentru că există, nici că îi aduce sfârşitul, căci pentru acesta există. 2 Prin urmare, întrucât ereziile au fost făcute pentru slăbirea şi pieirea credinţei, dacă ne înspăimântăm că ele pot face aceasta, înainte să ne înspăimântăm că ele există, pentru că au puterea de a face aceasta întrucât există şi, întrucât pot aceasta, au şi existenţa. 3 Dar întrucât febra, precum se ştie, e un rău atât prin cauza, cât şi prin puterea ei, de ea ne scârbim, mai degrabă decât ne mirăm şi ne ferim de ea pe cât ne stă în putinţă, întrucât desfiinţarea ei nu stă în puterea noastră. 4 De erezii însă, care aduc moartea veşnică şi văpaia unui foc mai mare, unii preferă să se mire de faptul că ele pot face aceasta, decât să le 1 Traducere după ed. F. Refoulé: Tertullien, Traité de la pre scription contre les hérétiques (Sources Chrétiennes 46), Paris, 1957, p. 89-151. Avocat de meserie, Tertulian aplică în acest tratat împotriva ereticilor procedura juridică din dreptul roman a aşa-numitelor praescriptiones. Acestea erau intervenţii în tribunal fie în favoarea reclamantului (pro a d o re ), fie a acuzatului (pro reo) cu scopul de a evita anticipat în interesul acestora producerea unor efecte ale procesului sau chiar pentru a evita ca procesul să se angajeze pe fond. Argumentul lui Tertulian este deci acesta: nu trebuie angajate discuţii cu ereticii pe baza unor Scripturi care nu le aparţin lor, ci Bisericii şi Tradiţiei acesteia; ieşind din Biserică, ereticii îşi pierd automat dreptul de a utiliza o proprietate străină: Tradiţia apostolică. 5 1 4 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic evite, deşi au puterea de a le evita.5 De altfel, ele n-ar mai avea nici o putere, dacă ei nu s-ar mai mira că ele au atâta putere; căci sau mirându-se ajung să se scandalizeze, sau pentru că se scandalizează de aceea se miră, ca şi cum atâta putere ar veni din vreun adevăr. 6 De mirare ar fi ca răul să aibă puterile lui, întrucât ereziile au atâta putere doar la cei care nu sunt tari în credinţă. 7 în lupta boxerilor şi a gladiatorilor de multe ori cineva învinge nu pentru că e puternic sau pentru că nu poate să nu învingă, ci pentru că cel care este învins era lipsit de puteri; de aceea, acelaşi învingător, pus mai apoi faţă în faţă cu unul mai tare, dă înapoi învins. 8 Nu altfel stau lucrurile cu ereziile: ele îşi trag puterea din slăbiciunile unora, neputând nimic dacă dau peste o credinţă tare. Ereziile — scandal pentru cei slabi I I I 1 Căci de obicei aceşti admiratori naivi sunt duşi la ruină de unele persoane cucerite de erezie.' „De ce cutare femeie sau cutare bărbat foarte credincioşi, foarte cuminţi şi foarte obişnuiţi ai Bisericii au trecut în partea aceea?” 3 Dar cine spune aceasta nu-şi va putea oare răspunde că aceia pe care ereziile i-au putut schimba astfel nu trebuie socotiţi nici cuminţi, nici credincioşi, nici obişnuiţi [ai Bisericii]? 4 Saul, bun înaintea altora, a fost răsturnat apoi de gelozie [7 Rg 9, 2; 18, 10]. David, bărbat bun după inima Domnului [7 Rg 13, 14; FA 13, 22], a căzut mai apoi în omor şi desfrâu [2 Rg 11]. Solomon, dăruit de Domnul cu tot harul şi cu toată înţelepciunea, a fost adus de femei la idolatrie [3 Rg 11,4]. 5 Numai Fiului lui Dumnezeu I-a fost dat să rămână fără păcat [Evr 4, 15; 7 Pir 2, 22]. Ce deci? Dacă un episcop, un diacon, o văduvă, o fecioară, un dascăl sau chiar un martir s-au abătut de la regula [credinţei], de aceea vor părea ereziile că au adevărul? 6 După persoane punem la încercare credinţa, sau persoanele după credinţă? Nimeni nu este înţelept dacă nu este credincios, nimeni nu este mai mare dacă nu este creştin, şi nimeni nu este creştin dacă nu stăruie până la sfârşit [Ml 10, 22]. Ca om tu îi cunoşti pe fiecare din exterior, crezi ce vezi, dar vezi până unde ai ochi. „Dar ochii Domnului, zice [Scriptura], sunt înalţi” [4 Ezr 8,20]. „Omul se uită la faţă, Dumnezeu la inimă” [7 Rg 16, 7]. 8 De aceea „Domnul îi cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” [2 Tim 2, 19] şi „orice plantă pe care n-a sădit-o El o va smulge” [Mt 15, 13]; îi arată pe cei dintâi cei din urmă [Mc 10, 31] şi ţine în mână lopata ca să-şi cureţe aria [Mt 3, 12]. ’ Zboare cât vor voi paiele credinţei uşoare la orice suflare a ispitelor; cu atât mai curată se va aşeza grămada de grâu în hambarul Domnului! 10 Oare nu s-au întors de la însuşi Domnul unii dintre ucenici scandalizaţi [In 6, 66]? Dar pentru aceasta ceilalţi n-au crezut că trebuie să se abată de Ia urmele paşilor Lui, ci aceia care au ştiut că El este Cuvântul Vieţii şi că de la Dumnezeu a III.2 . T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e re t ic i lo r 5 1 5 venit [In 13, 3], au stăruit în tovărăşia Lui până la sfârşit, deşi El le-a îngăduit liniştit să se depărteze de El dacă vor [In 6, 67]. " Că unii, ca Figel, Hermogen, Filet şi Imeneu, l-au părăsit pe apostolul Lui [Pavel; 2 Tim 1, 15; I Tim 1, 20] e un lucru mic, căci însuşi vânzătorul lui Hristos [Iuda] a fost dintre apostoli. 12 Ne mirăm de Bisericile Lui dacă sunt părăsite de unii, când ceea ce ne arată creştini sunt cele pe care le pătimim după exemplul lui Hristos însuşi [/ Ptr 2, 21; 4, 13]? 13 „Dintre noi au ieşit, zice [Scriptura], dar n-au fost dintre noi; dacă ar fi fost dintre noi, ar fi rămas fără îndoială cu noi” [/ In 2, 19]. Ereziile — profeţite dinainte IV ' De ce nu ne aducem aminte mai degrabă atât cuvintele Domnului, cât şi scrisorile apostolilor, care nu doar ne-au vestit dinainte ereziile care aveau să vină, ci ne-au şi poruncit să fugim de ele, şi în acest fel, aşa cum nu ne înspăimântăm că ele există, tot aşa nu ne vom mira nici de faptul că pot face lucruri de care trebuie să fugim. 2 Domnul ne învaţă că vor veni mulţi „lupi lacomi sub piei de oaie” [Mt 7, 15]. 3 Şi ce sunt aceste piei de oaie decât suprafaţa exterioară a numelui de creştin? Cine sunt lupii răpitori decât simţirile şi duhurile viclene care se furişează pe ascuns înăuntru, ca să molipsească turma lui Hristos? 4 Cine sunt profeţii mincinoşi [/ In 4, 1] dacă nu predicatorii mincinoşi? Cine sunt apostolii mincinoşi [2 Co 11, 13] dacă nu falşii evanghelizatori? Cine sunt antihriştii [/ In 2, 18] acum şi pururea dacă nu răzvrătiţii împotriva lui Hristos? 5 Iată ce vor fi ereziile care sfâşie nu mai puţin Biserica prin perversitatea unor noi învăţături, decât o va prigoni atunci antihrist prin atrocitatea persecuţiilor, decât că persecuţia face şi martiri, pe când erezia doar apostaţi. 6 De aceea trebuia să fie şi erezii, ca să se arate cei încercaţi [I Co 11, 19], atât cei care au rezistat în persecuţii, cât şi cei care n-au deviat spre erezii. 7 Căci apostolul [Pavel] nu vrea să fie înţeleşi drept încercaţi cei care schimbă credinţa în erezie, precum interpretează în favoarea lor ceea ce spune el altundeva: „Toate examinaţi-le! Ţineţi ce este bun!” [/ Tes 5, 2]. Ca şi cum n-ar mai fi posibil pentru toţi cei care examinează rău lucrurile să împingă din greşeală spre alegerea unui rău! Ereziile — condamnate de Pavel V 1 De altfel, dacă el blamează disensiunile şi schismele, care fără nici o îndoială sunt rele, tot el le adaugă necontenit şi ereziile, 2 pentru că le adaugă celor rele şi în acest fel mărturiseşte şi că sunt un rău, şi încă unul mai mare. 1 Fiindcă atunci când spune că de aceea crede ce i se spune despre schisme şi erezii [în Corint], pentru că ştie că trebuie să fie şi erezii — căci arată că » V Î -1 / r.rîrt 5 1 6 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o s to lic în faţa unui rău mai mare crede uşor în rele mai mici —, nu înseamnă că de aceea a crezut despre aceste rele pentru că ereziile ar fi bune, ci ca să ne avertizeze prin nişte ispite mai rele că nu trebuie să ne mirăm de cele despre care spune că trebuie să-i facă arătaţi pe cei încercaţi, adică pe cei pe care nu i-au putut ticăloşi. 4 De altfel, dacă întreg capitolul [7 Co l] pledează pentru menţinerea unităţii şi reprimarea separaţiilor, iar ereziile nu smulg mai puţin de la unitate decât schismele şi disensiunile, fără îndoială că a aşezat şi ereziile în acea mustrare în care sunt şi schismele şi disensiunile. 3 Şi pentru aceasta nu-i face încercaţi pe cei ce s-au abătut spre erezii, întrucât îi îndeamnă cu cea mai mare putere să se abată de la aşa ceva, învăţându-i pe toţi să vorbească un singur lucru şi să gândească acelaşi lucru [7 Co l, IO], tocmai lucrul pe care ereziile nu-l îngăduie. VI1 Nu trebuie să vorbim mai mult despre aceasta, dacă acelaşi Pavel e cel care altundeva, scriind galatenilor, enumeră ereziile între crimele trupeşti [Ga 5, 20] şi-i sugerează lui Tit să respingă pe omul eretic după prima mustrare [TU 3, 10-11], pentru că unul ca acesta c un pervers şi delincvent ca unul condamnat de el însuşi. 2 Dar, insistând aproape în fiecare epistolă că trebuie fugit de învăţăturile falsificate, înţeapă ereziile ale căror opere sunt învăţăturile falsificate [doctrinae adulterae]\ „ereziile” sunt numite astfel de la cuvântul grec care înseamnă „alegere”, de care se foloseşte în cel mai înalt grad cineva fie pentru a le institui, fie pentru a le primi. 3 De aceea spune şi că ereticul e condamnat de sine însuşi, fiindcă şi-a ales lucrul în care va fi condamnat [TU 3, 11]. Nouă însă nu ne este îngăduit să introducem nimic după bunul-plac, dar nici să alegem ceea ce ar introduce cineva după bunul lui plac. 4 Noi avem întemeietori/învăţători [autores] pc apostolii Domnului, care n-au ales ei înşişi după bunul lor plac un lucru pe care să-l introducă, ci au însemnat cu credinţă neamurilor învăţătura [disciplinam] primită de la Hristos. Astfel, chiar dacă un înger din cer ne-ar vesti o altă evanghelie, i se va spune de către noi: anatema! [Ga 1, 8]. 6 Duhul Sfânt văzuse dinainte că într-o fecioară pe nume Filomene va fi un înger al amăgirii care, preschimbându- se într-un înger de lumină [2 Co 11, 14], seducându-1 pe Apelle cu semne şi minuni l-a făcut să introducă o nouă erezie. Credinţă — erezie — fdozofie V II1 Acestea sunt învăţături [doctrinae] ale oamenilor şi demonilor născute pentru a gâdila urechile [7 Tim 4, 1; 2 Tim 4, 3] din duhul înţelepciunii lumii, pe care Domnul numind-o neghiobie [stultitia] a ales cele neghioabe ale lumii spre ruşinarea filozofiei înseşi [7 Co 1, 27; 3, 19]. 2 Interpretă îndrăzneaţă a naturii şi economiei divine, ea este materia înţelepciunii lumii. 3 Pentru că ereziile însele sunt înzestrate cu resurse de filozofie. De aici vin III.2 . T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e r e t ic i lo r 517 Ia Valentin eonii, nu ştiu mai care forme infinite şi trinitatea omului; era platonician. De aici dumnezeul Iui Marcion, mai bun din pricina liniştii lui: venise de la stoici. 4 Afirmaţia că sufletul piere vine de la Epicur; pentru ca să se nege restaurarea cărnii se pleacă de la şcoala tuturor filozofilor; acolo unde materia e echivalată cu Dumnezeu, e învăţătura Iui Zenon; iar unde se vorbeşte de un dumnezeu foc aprins, acolo intervine Heraclit. 5 Aceeaşi materie e frământată şi la eretici, şi la filozofi, aceeaşi reluare înfăşurată mereu: de unde răul şi de ce? de unde omul şi cum anume? Şi ceea ce a propus mai aproape de noi Valentin: de unde Dumnezeu? Ei bine, din „Enthymeză” şi „Ektromă”. 6 Vrednic de milă Aristotel, care i-a învăţat dialectica, meşteră la a zidi şi demola, versatilă în propoziţii, încremenită în presupuneri, aspră în argumente, creatoare de controverse, vătămătoare chiar ei înseşi, retratând toate ca nu cumva să nu fi tratat ceva. ' De aici acele mituri şi genealogii interminabile [/ Tim 1,4; 2 Tun 2, 17; TU 3, 9], acele întrebări sterile şi cuvinte şerpuitoare, ca un cancer; de la care vrând apostolul [Pavel] să ne înfrâneze spune explicit că trebuie să ne ferim de filozofie scriind colosenilor: „Vedeţi ca nu cumva să vă fure cineva minţile cu filozofia şi cu deşarta amăgire după prcdania?tradiţia oamenilor” [Col 2, 8], în afara providenţei Duhului Sfânt. s El fusese la Atena [FA 17, 15] şi cunoscuse din întâlniri această înţelepciune omenească, ce năzuieşte după adevăr, dar îl corupe şi prin diversitatea sectelor cc se combat între ele se multiplică pe ea însăşi în ereziile ci. {> Cc au în comun, aşadar, Atena şi Ierusalimul? Ce au în comun Academia şi Biserica? Ce au în comun ereticii şi creştinii? 10 învăţătura noastră vine din porticul lui Solomon [In 10, 23; FA 5, 12], care ne-a predat el însuşi că Domnul trebuie căutat în simplitatea inimii [Sol 1, 1]. " Vor vedea cei care au produs un creştinism stoic, platonic şi dialectic! 12 După Hristos Iisus noi nu mai avem nevoie de curiozitate, nici de cercetare după Evanghelie. 13 Odată ce am crezut, nu mai dorim să credem nimic dincolo de asta; căci credem întâi aceasta: că nu mai este ceva dincolo de care să trebuiască să credem. Adevăratul sens al Iui „ Căutaţi şi veţi afla” VIII1 Vin aşadar la acea expresie pe care şi ai noştri o pun înainte pentru a-şi înteţi curiozitatea, şi ereticii le-o vâră în minte pentru a le inocula meticulozitatea. 2 Scris este, spun ei: „Căutaţi şi veţi afla” [Mt 7, 7]. 3 Să ne aducem însă aminte când anume a rostit Domnul acest cuvânt. Cred că la începuturile învăţăturii Lui, întrucât până atunci toţi se îndoiau dacă era Hristosul, pentru că până atunci nici Petru nu-L proclamase Fiul lui Dumnezeu [Mt i r.rit 5 1 8 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o sto lic '■ 'J i 16, 13-16], şi nici chiar Ioan însuşi nu era încă sigur de aceasta. 4 Pe drept cuvânt, aşadar, s-a spus atunci: „Căutaţi şi veţi afla”, când încă trebuia căutat ceea ce nu era cunoscut încă, iar acest lucru se referea la iudei.3 Căci pe ei, care aveau unde să-L caute pe Hristos, îi priveşte întreg cuvântul acelei ironizări: 6 „îl au pe Moise şi pe Ilie” [Lc 16, 29], adică Legea şi profeţii, care vorbeau mai înainte de Hristos, după care altundeva spune deschis: „Cercetaţi Scripturile, în care nădăjduiţi mântuirea, fiindcă ele vorbesc despre Mine!” [In 5, 39]; acest lucru vrea să-l spună: „Căutaţi şi veţi afla!” 7 Pentru că şi cele ce urmează e limpede că se adresează tot iudeilor: „Bateţi şi vi se va deschide!” [Mt 7, 7]. s Anterior iudeii fuseseră aproape de Dumnezeu, după care, scoşi afară din pricina fărădelegilor, au început să fie în afara lui Dumnezeu. 9 Păgânii însă nu fuseseră niciodată aproape de Dumnezeu, nefiind decât o „picătură dintr-un vas” şi un „fir dc praf dintr-o arie” [7s 40, 15] şi întotdeauna afară. 10 Şi în acest fel cine a fost întotdeauna afară cum va bate oare acolo unde n-a fost niciodată? Cunoaşte oare uşa prin care nici n-a fost primit, nici n-a fost aruncat afară cândva? Nu va bate oare mai degrabă cel care ştie că a fost înăuntru şi a ajuns afară, şi care cunoaşte uşa? " Chiar şi „Cereţi şi veţi primi” [Mt 7, 7] se potrivea celui ce ştia de la cine trebuie să ceară şi de la cine i se făgăduise ceva, şi anume de la Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi lacob, pe Care păgânii nu-L cunoşteau nici pc El, nici vreo făgăduinţă a Lui. 12 De aceea grăia [Hristos] către Israel: „Nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” [Ml 15, 24]. 13 Nu aruncase încă la câini pâinea fiilor [Mt 15, 26], nici nu lc poruncise să umble în calea păgânilor [Mt 10, 5]. 14 Dacă la sfârşit a poruncit [apostolilor] să meargă să înveţe şi să boteze neamurile păgâne [Ml 28, 19], ei trebuiau să-L urmeze pe Duhul Sfânt Mângâietorul, Care trebuia să-i conducă la tot adevărul [In 16, 15]. Şi face acest lucru prin Acela. 15 Căci dacă înşişi apostolii, meniţi să fie dascăli păgânilor, trebuia să urmeze ca unui învăţător Mângâietorului, cu mult mai mult a ajuns de prisos acel „Căutaţi şi veţi afla” cu referire la noi, la care învăţătura urma să vină prin apostoli, iar la apostolii înşişi prin Duhul Sfânt. Căci deşi toate spusele Domnului au fost rânduite pentru toţi şi au ajuns la noi prin urechile iudeilor, cele mai multe fiind însă îndreptate spre persoanele lor, nu au pentru noi puterea unui sfat, ci sunt doar un exemplu. IX Fac acum de bunăvoie un pas înapoi de la această poziţie. Să admitem că acel „Căutaţi şi veţi afla” este spus pentru toţi. Deşi aici sensul corect cere să fie stabilit în mod riguros cu cârma interpretării. 2 Nici un cuvânt dumnezeiesc nu e atât de descusut şi revărsat, încât să trebuiască să fie apărate doar cuvintele fără să fie stabilită raţiunea cuvintelor. 3 Dar mai întâi propun acest lucru: Hristos a dat drept învăţătură un lucru unic şi sigur, în care trebuie să creadă în orice chip păgânii, şi pe care de aceea trebuie să-l N1.2. T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e r e t ic i lo r 5 1 9 caute, ca să poate crede în el, atunci când îl vor găsi. 4 Dar nu poate exista o căutare infinită a unui lucru unic şi sigur; prin urmare, trebuie să-l cauţi până îl găseşti şi să crezi atunci când îl găseşti, şi nu e nevoie de nimic mai mult decât să păzeşti ceea ce ai crezut. Pe deasupra, să mai crezi şi aceasta: că nu mai e nimic de crezut, deci nici de căutat, atunci când ai găsit şi crezut ceea ce ai fost învăţat de El, Care nu-ţi porunceşte să mai cauţi altceva decât ceea ce a învăţat El. 5 Dacă se îndoieşte cineva de aceasta, i se va dovedi că la noi se găseşte ceea ce a învăţat Hristos. 6 Până atunci, cu încredere în această dovedire, îi previn pe unii că nu trebuie să caute dincolo de ce au crezut, adică de ceea ce a trebuit să caute, ca să nu interpreteze fără disciplina raţiunii acel „Căutaţi şi veţi afla”. X 1 Iar raţiunea acestei ziceri stă în trei puncte: în obiect, în timp şi în măsură. în obiect, ca să vezi ce anume trebuie căutat; în timp, ca să ştii când anume; în măsură, ca să ştii până unde. ' Aşadar trebuie căutat ceea ce a învăţat Hristos cât timp nu îl găseşti şi până îl vei găsi. L-ai găsit însă atunci când ai crezut. ’ Căci n-ai crede dacă n-ai găsi, cum n-ai căuta decât ca să găseşti. 4 Aşadar, căutând ca să găseşti şi găsind ca să crezi, crezând ai pus capăt oricărei prelungiri a căutării şi găsirii. 5 Această măsură ţi-o stabileşte însuşi rodul cercetării. Acest şanţ ţi l-a trasat însuşi Cel care nu vrea ca tu să crezi altceva decât ce a învăţat El, şi deci nici să cauţi altceva. 6 De altfel, dacă întrucât atâtea alte învăţături au fost date de alţii, trebuie să le căutăm atât cât să Ic putem găsi, vom căuta atunci mereu şi nu vom mai crede niciodată. Căci unde va mai fi capătul căutării? Unde va mai fi punctul fix al credinţei? Unde va mai fi încheierea găsirii? La Marcion? Dar şi Valentin ne propune: „Căutaţi şi veţi afla”. ,s La Valentin? Dar şi Apelle m-a învăţat cu aceleaşi cuvinte. Iar Ebion, Simon şi toţi pe rând n-au altceva prin care să mi sc vâre în suflet ca să mă ducă la ei. 9 Nu voi fi astfel liniştit niciodată, întrucât peste tot dau de acel „Căutaţi şi veţi afla”, ca şi cum nicăieri şi niciodată n-aş fi pus mâna pe lucrul pe care l-a învăţat Hristos, care trebuie căutat şi e necesar să fie crezut. X I 1 Rătăceşte nepedepsit dacă nu greşeşte, deşi chiar faptul de a rătăci înseamnă a greşi; cutreieră nepedepsit cel ce nu părăseşte nimic." Dar dacă am crezut o dată în ceea ce a trebuit să cred şi cred totuşi că mai trebuie să caut şi altceva, înseamnă că sper că trebuie să găsesc şi altceva, şi în nici un chip n-aş spera aceasta decât fie dacă n-aş crede eu care păream să cred, fie am încetat să mai cred.J Şi altfel, părăsindu-mi credinţa, voi fi găsit tăgăduitor al ei. Voi spune-o într-un cuvânt: nimeni nu caută decât fie cel ce nu a avut, fie cel ce a pierdut. 4 Bătrâna aceea pierduse una din cele zece drahme ale ei şi de aceea o căuta; dar când a găsit-o, a încetat să mai caute [Lc 15, 8]. Vecinul n-avea pâine şi de aceea bătea; dar când i s-a deschis şi a primit, a 5 2 0 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l ap o s to lic încetat să mai bată [Lc 11, 5]. 6 Văduva se ruga de judecător să o asculte, pentru că nu era primită; dar când a fost ascultată, n-a mai stăruit [Lc 18, 6]. Există, aşadar, un sfârşit al căutării, al baterii şi al cererii; căci spune [Scriptura]: „Celui ce cere i se va da, celui ce bate i se va deschide şi cel ce caută va găsi” [Lc 11,9; A// 7, 8]. 8 Va vedea cel ce caută mereu, pentm că nu va găsi; căci caută acolo unde nu se va găsi. 9 Va vedea cel ce bate mereu, pentru că nu i se va deschide niciodată; căci bate acolo unde nu e nimeni. Va vedea cel ce cere mereu, pentru că nu va fi auzit niciodată; căci cere de la cel care nu aude. X II1 Dar chiar admiţând că trebuie să căutăm şi acum, şi întotdeauna, unde anume însă trebuie să căutăm? La eretici, unde toate sunt străine şi potrivnice adevărului nostru şi de care suntem opriţi a ne apropia? 2 Care slugă va nădăjdui hrană de la un străin, ca să nu zic de la un duşman al stăpânului ei? Care soldat cere daruri şi soldă de la regi nealiaţi, ca să nu zic duşmani, dacă nu un dezertor, transfug şi rebel? 3 Chiar şi bătrâna aceea şi-a căutat drahma sub acoperişul ei, chiar şi cel care bătea a lovit la uşa vecinului, chiar şi văduva aceea făcea apel la un judecător neduşman, chiar dacă aspru. 4 Nimeni nu poate fi învăţat de acolo de unde e dărâmat; nimeni nu este luminat de lucru de care e întunecat. 5 Să căutăm, aşadar, în ce c al nostru, de la ai noştri şi pentru ce e al nostru; dar şi aceasta numai întrucât poate fi pusă în chestiune cu păstrarea regulii de credinţă. Regula credinţei XLII1 Iar regula de credinţă [regula fidei] — ca să mărturisim dc pe acum ce apărăm — sunt cele în care se crede: ' că este un singur Dumnezeu, nu altul decât Creatorul lumii, Care a adus toate din nimic prin Cuvântul Său rostit/emis mai înainte de toate; 3 că acest Cuvânt, numit Fiul Lui, a fost văzut în numele lui Dumnezeu în diverse moduri de patriarhi, s-a făcut auzit întotdeauna de profeţi, iar la urmă S-a pogorât în Duhul şi Puterea lui Dumnezeu Tatăl în Fecioara Maria, S-a făcut trup/came în pântecul ei şi născut din ea a fost Iisus Hristos; 4 după care a propovăduit o nouă lege şi o nouă făgăduinţă a împărăţiei cerurilor, a făcut minuni, a fost ţintuit de cruce, a treia zi a înviat, a fost ridicat la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui, 3 a trimis în locul Lui pe Duhul Sfânt Care să-i conducă pe cei ce cred; că va veni cu strălucire să-i ia pe sfinţi în rodul vieţii veşnice şi al făgăduinţei cereşti şi ca să-i judece pe cei spurcaţi la foc veşnic când va face învierea fiecărei părţi cu restaurarea cărnii. 6 Această regulă învăţată/instituită, cum se va dovedi, de către Hristos nu are la noi alte chestiuni/probleme decât cele pe care le ridică ereziile şi care-i fac pe eretici. IU.2. T e r tu lia n d in C a r ta g in a , D e s p r e p r e s c r ie r e a e re t ic i lo r 521 De ce ereticii nu sunt creştini XIV1 De altfel, dacă forma ei rămâne în ordinea ei, vei putea căuta şi trata ce doreşti şi-ţi vei putea da drumul întregii pofte a curiozităţii, dacă ţi se pare fie că atârnă în ambiguitate, fie că e învăluită în obscuritate. 2 Căci este câte un frate învăţat înzestrat cu harul ştiinţei, e câte unul care umblă între cei iscusiţi, câte unul curios care caută împreună cu tine. în sfârşit, e mai bine să nu ştii decât să cunoşti ceea ce nu trebuie să ştii, pentru că ai cunoscut ce trebuia să ştii. J Căci spune [Scriptura]: „Credinţa ta te-a mântuit” [Lc 18, 42], nu iscusinţa scripturilor. 4 Credinţa e pusă într-o regulă, are o lege şi mântuirea care vine din păzirea legii. Iscusinţa stă însă în curiozitate, având doar slava care vine din dorinţa de a trece drept expert. 5 Curiozitatea să cedeze însă credinţei, iar slava să cedeze mântuirii! Sau să nu se opună, sau să tacă. A nu şti nimic împotriva regulii înseamnă a şti toate. 6 Să admitem că ereticii n-ar fi duşmanii adevărului şi că n-am fi preveniţi să fugim de ei: la ce bun să te aduni cu oameni care mărturisesc ei înşişi că mai caută [77/ 3, 10]? 7 Căci dacă mai caută, n-au găsit încă nimic sigur, şi de aceea orice ar părea că deţin între timp nu face decât să arate îndoiala lor, câtă vreme mai caută. 4 Şi astfel şi tu, care cauţi ca şi ei, privind la ei care caută şi ei, cuprins de îndoieli şi privind către cei aflaţi în îndoieli, nesigur şi privind către cei nesiguri, în chip necesar vei fi dus în groapă ca un orb condus de alţi orbi [Mt 15, 14]. 9 Dar întrucât pretind că mai caută doar pentru a ne amăgi, ca să ne strecoare tratatele lor pentru a ne sădi în suflete preocuparea lor, atunci când au ajuns la noi, îndată apără cele de care spuneau că trebuie abia căutate. Şi astfel trebuie acum să-i combatem astfel, încât să ştie că noi îi tăgăduim pe ei, nu pe Hristos. 10 Căci întrucât mai caută, nu ţin încă, iar întrucât nu ţin, n-au crezut încă, şi întrucât nu au crezut încă, nu sunt creştini. " Chiar atunci când ţin şi cred ceva, spun că mai caută încă pentru a-şi apăra credinţa. 12 Dar înainte de a apăra, tăgăduiesc ceea ce cred, mărturisind că n-au crezut încă pentru că mai caută. 13 Aşadar, cei care nu sunt creştini nici măcar pentru ei înşişi, cu cât mai mult nu vor fi pentru noi? Cei care vin cu înşelăciune ce credinţă mai dispută? Ce adevăr apără ei, care ni-1 induc plecând de la o minciună? 14 „Dar ei vorbesc plecând de la scripturi şi conving plecând de la scripturi!” Şi de unde altundeva ar putea vorbi despre lucrurile credinţei dacă nu din cărţile credinţei? Cui aparţin Scripturile X V 1 Venim aşadar la ceea ce ne-am propus; căci spre acest lucru ne îndreptam şi pe acesta îl pregăteam prin prefaţa alocuţiunii de până acum, ca acum să începem lupta de acolo de unde ne provoacă potrivnicii. 2 Căci ei 5 2 2 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. Canonul apostolic întind Scripturile şi prin această îndrăzneală a lor îi clatină pe unii, şi astfel în adunări îi obosesc pe cei tari, îi prind pe cei slabi, iar pe cei din mijloc îi lasă cu un scrupul în inimă. 3 Aşadar, aici mai degrabă va trebui să le închidem calea, neadmiţându-i la nici o discuţie plecând de la Scripturi. 4 Dacă ele sunt tăria lor, atunci ca să le poată avea, trebuie văzut cui anume îi revine posesiunea Scripturilor, ca să nu fie admis să recurgă la ele cel căruia ele nu-i revin nicicum. Discuţia cu ereticii e oprită de Pavel X V I1 Aş da de gândit însă că introduc această chestiune din pricina neîncrederii în planul meu sau din dorinţa de a aborda astfel problema, dacă n-ar fi un bun motiv, şi înainte de toate acela că credinţa noastră datorează ascultare Apostolului [Pavel] care ne opreşte să intrăm în dispute, să plecăm urechile la cuvinte noi, să ne adunăm cu un eretic după o mustrare [/ Tini 6,20; Tit 3, 10], nu după o discuţie. 2 Până acolo a oprit discuţia, încât desemnează doar mustrarea drept cauză a adunării cu un eretic; şi nu vorbeşte decât de una singură, pentru că acesta nu e creştin, ca să nu pară că c mustrat după obiceiul creştinilor o dată şi încă o dată cu doi sau trei martori [Mt 18, 15]. pentru că tocmai de aceea trebuie mustrat, pentru că nu trebuie discutat cu el. Fiindcă atunci la nimic nu foloseşte lupta Scripturilor decât ea să ducă la întoarcerea pe dos a stomacului sau creierului. Ereticul şi Scripturile X V II' Erezia nu primeşte unele scripturi; iar pc caic le primeşte nu le primeşte întregi, ci prin adaosuri şi scoateri afară Ic potriveşte dispoziţiei învăţăturii ei; şi chiar atunci când le ţine întregi, le răstoarnă coincntându-le prin diverse expuneri. 2 Iar un sens falsificat astupă la fel de mult adevărul pe cât o face condeiul corupător. în chip necesar presupunerile lor deşarte nu vor să recunoască cele prin care sunt învinse. 3 De aceea se folosesc de cele pe care ei le-au compus prin fals şi pe care le-au ales din pricina ambiguităţi. 4 Ce vei putea izbândi, preaiscusitule în Scripturi, când tot ce vei apăra va fi negat de cealaltă parte, şi tot ce vei nega va fi apărat de ea? In luptă nu-ţi vei pierde decât vocea şi nu vei câştiga decât fiere amară din pricina blasfemiei. Inutilitatea discuţiilor X V III1 Dar — în cazul în care există cineva pentru care să cobori în discuţii asupra scripturilor ca să-l întăreşti pe el care se îndoieşte — va înclina oare acela spre adevăr ori nu mai mult spre erezii? 2 Mişcat de faptul că te III.2. Te rtulian din C a rtag in a , D e sp re p re sc rie re a ere tic ilo r 5 2 3 vede că n-ai izbândit nimic, întrucât cealaltă parte neagă şi se apără cu egală tărie, acela va pleca mai nesigur de la această discuţie aprinsă, neştiind ce anume să socotească drept erezie.J Pentru că şi ei pot să ne întoarcă aceleaşi învinuiri, căci în chip necesar vor spune şi ei, care pretind că apără deopotrivă adevărul, că mai degrabă noi aducem scripturi falsificate şi exegeze mincinoase. Planul expunerii XIX1 Prin urmare, nu trebuie să facem apel la Scripturi, nici să angajăm lupta în cele în care victoria este sau nulă, sau incertă, sau puţin sigură. ' Căci chiar dacă confruntarea Scripturilor nu va pune ambele părţi pe picior de egalitate, ordinea lucrurilor dorea ca înainte să fie pusă singura întrebare care trebuie discutată acum: cui anume îi aparţine credinţa însăşi? Ale cui sunt Scripturile? De la cine, prin cine, când şi cui anume a fost predată învăţătura [idisciplina] prin care sc fac creştinii? 3 Căci acolo unde va apărea că este adevărul învăţăturii [disciplinae], acolo va fi şi adevărul Scripturilor şi al comentariilor şi al tuturor tradiţiilor creştine. Bisericile — depozitarele credinţei apostolice X X 1 Hristos lisus, Domnul nostru — să-mi fie îngăduit să vorbesc pentru moment astfel —, oricine ar fi El, al oricărui Dumnezeu ar fi, din orice fel de materie, om şi Dumnezeu, învăţător al oricărei credinţe, fâgăduitor al oricărei răsplătiri, ’ a declarat El însuşi cât timp a petrecut pe pământ ce anume era, ce a fost, cc voinţă a Tatălui slujea şi ce a hotărât că trebuie să facă omul, spunând acestea fie înaintea poporului, fie deoparte învăţăceilor, din care a ales doisprezece mai de seamă să-I fie alături, meniţi să fie învăţători neamurilor [păgâne] .3 Şi unul din ei căzând, ducându-Se la Tatăl după înviere a poruncit celor unsprezece rămaşi să se ducă şi să înveţe neamurile [păgâne] botezându-le în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt [Mt 28, 19]. 4 Şi îndată apostolii — nume [grecesc] care se tâlcuieşte „trimişi” — luându-1 la sorţi ca al doisprezecelea pe Matia în locul lui Iuda [FA 1, 26], după autoritatea profeţiei care este în psalmul lui David [Ps 68, 29], primind apoi puterea făgăduită a Duhului Sfânt pentru minuni şi vorbire, după ce mai întâi au întărit credinţa în lisus Hristos şi au întemeiat Biserici în Iudeea, ieşind apoi în lume au vestit aceeaşi învăţătură [doctrinam] a aceleiaşi credinţe neamurilor păgâne. 5 Şi la fel au întemeiat în fiecare oraş Biserici, de la care şi celelalte Biserici au împrumutat butaşii credinţei şi sămânţa învăţăturii, pe care le împrumută în fiecare zi pentru ca să se facă Biserici. 6 Pentru aceasta şi ele sunt socotite apostolice, ca vlăstare ale Bisericilor apostolice. 7 Orice lucru e 5 2 4 C a n o n u l O r t o d o x ie i I. Canonul aposlolic necesar să fie judecat după obârşia lui. De aceea atât de multe şi atât de mari Biserici sunt una şi aceeaşi Biserică de la apostoli, din care sunt toate. 8 Astfel toate sunt primare şi toate apostolice, pentru că toate sunt una. Dovedesc unitatea lor comunicarea păcii, apelativul fraternităţii şi schimbările ospitalităţii, 9 drepturi pe care nu le guvernează nici o altă raţiune decât unica predanie a aceleiaşi sfinte taine [eiusdem sacramenti una traditio]. Două prescrieri ale ereticilor X X I1 Plecând, aşadar, de aici, îndreptăm şi o prescriere [praescriptionem]: dacă Domnul Iisus Hristos i-a trimis la propovăduire pe apostoli, atunci nu trebuie primiţi alţi propovăduitori [praedicatores] decât cei pe care i-a aşezat Hristos. 2 Pentru că nimeni nu cunoaşte pe Tatăl decât numai Fiul şi cel căruia i-a descoperit Fiul [Mt 11,27], şi nu altora se pare că le-a descoperit Fiul decât apostolilor, pe care i-a trimis să propovăduiască ceea ce le-a descoperit lor. 3 Dar ce anume au propovăduit? Ceea ce le-a descoperit Hristos. Şi aici voi prescrie că nu altfel trebuie probat acest lucru decât prin aceleaşi Biserici, pe care le-au întemeiat înşişi apostolii, propovăduindu-lc fie prin viu grai, cum se spune, fie prin scrisori mai apoi. 4 Dacă aşa stau lucrurile, e limpede că orice învăţătură [doctrinam] care c în acord cu acclc Biserici apostolice, matrice şi obârşii ale credinţei, trebuie socotită adevărată, adică ţinând fără îndoială ceea ce Bisericile au primit de la apostoli, apostolii de la Hristos. iar Hristos de la Dumnezeu. 5 Iar orice învăţătură care sc ridică împotriva adevărului Bisericilor şi al apostolilor lui Hristos şi al lui Dumnezeu trebuie judecată încă dinainte ca fiind din minciună. 6 Ne rămâne, aşadar, să demonstrăm dacă această învăţătură a noastră, a cărei regulă am dat-o mai sus. trebuie socotită din predania apostolilor şi dacă prin însuşi acest fapt celelalte vin din minciună. 7 Noi avem comuniune cu Bisericile apostolice pentru că nici o învăţătură [doctrina] nu e diferită: aceasta e mărturia adevărului. N-au ştiut apostolii totul? X X I I ' Dar tocmai pentru că dovedirea e atât de uşoară încă, îndată ce e rostită, nu mai e nimic de reluat, să facem ca şi cum n-a fost rostită dând loc celeilalte părţi în cazul în care aceştia [ereticii] cred că pot să pună în mişcare ceva pentru a infirma această prescriere. 2 Ei obişnuiesc să spună că apostolii n-au ştiut toate, după care, bântuiţi de aceeaşi nebunie întorc vorba şi spun că apostolii au ştiut toate, dar n-au predat tuturor toate, în ambele cazuri făcând reproşuri lui Hristos că a trimis apostoli fie mai puţin învăţaţi, fie prea subtili. 3 Dar care om cu minte teafară ar putea crede că n-au ştiut ceva cei pe care Domnul i-a aşezat învăţători, avându-i în tovărăşie, în ucenicie şi III.2. T ertulian din C a rtag in a , Despre pre sc rie re a e re tic ilo r 5 2 5 convieţuire; cărora le explica deoparte cele ce erau obscure, spunându-le că lor li s-a dat să cunoască cele ascunse, a căror înţelegere nu e îngăduită poporului [Mc 4, 34; Lc 8, 10]? 4 A rămas ascuns ceva lui Petru, care a fost numit piatra pe care se va zidi Biserica, care a primit cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega în cer şi pe pământ [Mt 16, 18-19]? ’ A rămas ceva ascuns lui Ioan, preaiubitul Domnului, care s-a culcat la pieptul Său, singurul căruia i-a arătat mai dinainte Domnul pe luda vânzătorul, şi pe care l-a trimis în locul Său drept fiu al Măriei [In 16, 23; 19, 25]? 6 Ce a vrut El să nu ştie cei cărora le-a arătat şi slava Sa, pe Moise şi pe Ilie şi, pe lângă aceasta, şi glasul Tatălui din cer [Mc 9, 2 sq]? Nu ca şi cum i-ar fi respins pe ceilalţi [apostoli], ci pentru că „pe trei martori se va statornici tot cuvântul” [Dl 19, 15; Mt 18, 16]. N-au ştiut ei, cei cărora după înviere a socotit de cuviinţă să le explice pc cale toate Scripturile [Lc 24, 27]? 8 Ce-i drept, le spusese odată: „Multe am încă să vă spun, dar nu le puteţi purta”, 9 dar adăugând îndată: „Dar când va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va conduce la tot adevărul” [In 16, 12-13], a arătat că nimic nu ignorau cei cărora le făgăduise că prin Duhul Adevărului îi va duce la „tot adevărul”. 111 Şi şi-a împlinit făgăduinţa. întrucât „Faptele Apostolilor” atestă pogorârea Duhului Sfânt [FA 2, 1]. " Cei care nu primesc această scriere nu pot nici să fie ai Duhului, ci care nu pot recunoaşte pe Duhul Sfânt trimis ucenicilor; dar nici să apere Biserica, ei care nu pot proba când şi în ce leagăn a fost aşezai acest corp. L Căci ci vor mai bine să nu aibă dovezile celor pe care le apără, ca să nu primească demascările minciunilor lor.